Cuprins

Introducere....................................................................................................................................3

Conceptul “poluatorul plăteşte”....................................................................................................4

Reglementare pe plan intern şi extern...........................................................................................4

Analiza principiului.......................................................................................................................5

Cazuri privind aplicarea principiului pe plan intern şi extern.......................................................8

Concluzii.......................................................................................................................................9

Bibliografie.................................................................................................................................10

Introducere

Conform opiniei lui Mircea Duțu1, multe activităţi economico-sociale antrenează externalităţi

negative sub forma poluării, afectând populaţia şi factorii de mediu. Existenţa acestora duce la o

adevărată „dedublare" a realităţilor privind costurile şi profitul agenţilor economici. Astfel pe

ansamblu, economia trebuie să acopere atât costurile de producţie, cât şi pe cele legate de existenţa

externalităţilor (poluării). Generatorii poluării au costuri proprii diminuate datorită economisirii

cheltuielilor de prevenire a poluării (dotarea cu dispozitive şi filtre adaptarea tehnologiilor etc.),

societatea în ansamblul său, imediat sau în timp, suportând costul privind combaterea efectelor

negative ale poluării asupra sănătăţii umane, activităţilor economico-sociale ori mediului în întregul

său. Pentru a se evita o asemenea situaţie şi pentru a se corecta inechităţile pe care le determină,

costurile „extemalităţilor" se „internalizează" pe calea recunoaşterii juridice a principiului „poluatorul

plăteşte".

Acest principiu este folosit de câteva decenii în “clubul ţărilor bogate” adică în O.E.C.D.

(Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare), mai exact începând cu anul 1972, principiul

semnificând iniţial cerinţa imputării poluatorului a cheltuielilor privind măsurile adoptate de către

autorităţile publice pentru ca mediul să fie menţinut într-o stare acceptabilă.

El se inspiră din teoria economică potrivit căreia costurile sociale externe, care însoţesc

producţia, trebuie să fie internalizate, adică să fie luate în calcul de toţi agenţii economici în costurile

lor de producţie.

Principiul ridică probleme economice şi juridice complicate prin care se consacră nu simpla

obligaţie a poluatorului mediului de a recupera prejudiciul cauză, ci să se impute acestuia costul social

al poluării pe care el o generează, adică toate efectele unei poluări nu numai asupra bunurilor

persoanelor ci şi asupra naturii înseşi şi toate acestea independent de culpă (conform art. 81 din Legea

protecţiei mediului nr. 137/1995).

1 Mircea Duțu, Dreptul mediului-Tratat, Editura Economică, București, 2003, pp.214.

Conceptul “poluatorul plăteşte”

Abordarea principiului în sens larg (lato sensu), se referă la” imputarea poluatorului a costului

social al poluării pe care o provoacă”2. Acest lucru induce folosirea unui mecanism de responsabilitate

pentru daune ecologice, care să acopere toate efectele unei poluări, atât cele produse asupra bunurilor

şi persoanelor, cât şi cele produse asupra mediului ca atare. Astfel, în plan juridic, se recunoaşte

dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic.

Dimpotrivă, în sens restrâns (stricto sensu), acesta presupune “obligarea poluatorilor la a-şi

suporta numai costul măsurilor antipoluante şi de curăţire”3. În acest caz putem vorbi numai despre o

internalizare parţială, care duce la impunerea de taxe ori redevenţe de către autorităţi.

Trebuie remarcat că nici una dintre cele două accepţiuni nu implică în mod necesar utilizarea

de măsuri economice stimulative (ca de pildă redevenţe ori adjudecarea de drepturi de poluare), chiar

dacă acestea sunt adesea în raport cu costul.

Reglementare pe plan intern şi extern

Pe plan intern, principiul este consacrat pentru prima dată prin art. 3, lit. d din Legea nr.

137/199. Astfel, semnificaţiile sale fundamentale au fost deja exprimate juridic prin stabilirea, ca

modalităţi de implementare a principiilor, a introducerii pârghiilor economice stimulative sau

coercitive şi elaborarea de norme şi standarde antipoluante (art. 4, lit. d şi f din Legea nr. 137/1995) şi,

respectiv, instituirea unui regim special de răspundere pentru prejudiciu format din două reguli

principale şi complementare: caracterul obiectiv, independent de culpă şi, respectiv, răspunderea

solidară în cazul pluralităţii autorilor (art. 80 din acelaşi act normativ).

La nivel european, principiul a fost consacrat mai ales prin documente OCDE şi CEE, dar într-

o ipostază restrânsă. Astfel, în ce priveşte prima organizaţie, principiul poluatorului plătitor a fost

anunţat mai întâi prin recomandarea C(72)128 din 26 mai 1972; potrivit textului, cheltuielile privind

măsurile de prevenţie şi luptă împotriva poluării, stabilite de către puterile publice pentru asigurarea

unei stări acceptabile a mediului, trebuie să fie imputate poluatorului. Costul acestor măsuri trebuie

astfel să se repercuteze în costul bunurilor şi serviciilor care sunt la originea poluării, prin protecţie sau

2 Mircea Duțu, Dreptul mediului, Editura C.H. Beck, București, 2010, pp.119.3 Mircea Duțu, Dreptul mediului, Editura C.H. Beck, București, 2010, pp.119.

consumul acestora. Aceste măsuri nu se impun a fi însoţite de subvenţii susceptibile de a angaja

distorsiuni în cadrul relaţiilor comerciale. O a doua recomandare, din 14 noiembrie 1974 (C9742243),

se referă la „aplicarea principiului poluatorului plătitor". Este vorba în realitate despre precizarea unor

excepţii de la principiu. Un ajutor acordat poluatorilor (sub formă de subvenţii, facilităţi fiscale ori alte

măsuri) nu este incompatibil cu principiul „poluatorul plăteşte", dacă acesta este relativ limitat la

perioade tranzitorii ori adaptat la situaţii regionale particulare. Dacă într-un caz excepţional de dificil

un ajutor este acordat unei instalaţii poluante noi, condiţiile de acordare a acestuia trebuie să fie mai

stricte decât cele apoplicate instalaţiilor existente.

Principiul trebuie aplicat de asemena poluării transfrontaliere.

Referitor la contribuţia Comunităţilor Europene la dezvoltarea principiului, se cuvine

menţionat faptul că, în primul program de acţiune, din 22 noiembrie 1973, CEE declara că aplica

principiul poluatorului definit de către OCDE, prevăzându-se totodată adaptările necesare pentru

mediile poluante, tipurile şi sursele de poluare după regiunile respective.

O recomandare din 7 noiembrie 1974 a Consiliului Comunităţii Europene explicitează

conţinutul principiului în ce priveşte impuneerea costurilor şi intervenţia puterilor publice în materie

de mediu. De semenea, o recomandare din 3 martie 1975 cuprinde în anexă reguli detaliate de aplicare

a acestuia. Reluat şi în cel dea-al doilea program, care urmărea ca strategie o mai bună folosire a

resurselor, principiul era prevazt sub forma “imputarea poluatorilor a costurilor legate de protrcia

mediului”.

Acest lucru este indispensabil pentru a evita o distorsiune a concurenţei. Întrucât aceste sarcini

pot în unele cazuri să creeze dificultăţi întreprinderilor existente, comisă a admis, în 1974 şi 1980, că

statele membre, într-o perioadă, până în 1987 şi în unele condiţii, să acorde ajutoare menite să

faciliteze introducera de noi reglementari care ar putea asigura o protecţie adecvată mediului. Actul

unic european din 1986 l-a consacrat expres.

Pentru aplicarea principiului la nivel internaţional s-au prevăzut mai multe instrumente

adecvate, precum taxa pentru poluare, impunerea de noreme şi diverse mecanisme de compensare. În

plan european, incadrul OCDE s-a adoptat un sistem de norme antipoluare, procedeu care, deşi nu

vizează în mod direct domeniul financiar, permite reducerea poluării prin impunerea unui singur

poluator a sarcinii de investire.

Analiza principiului

Acest principiu se integrează într-o răspundere civilă clasică: există un autor care acţionează

mai mult sau mai puţin necugetat, acţiunea lui produce un prejudiciu, între acţiunea autorului şi

prejudiciu există o relaţie de cauzalitate, el trebuie să plătească.

Principiul exprimă ideea că agentul poluant -„poluatorul”– adică persoana care cauzează

mediului un prejudiciu va răspunde indiferent dacă fapta sa este culpabilă sau nu.

Acest principiu exprimă deci răspunderea în sens larg cuprinzând orice obligaţie de a face, de

la respectarea prevederilor legi până la suportarea sancţiunilor contravenţionale penale sau civile.

Acest caracter complex al principiului examinat exprimă cerinţa de a valida o sferă cât mai

largă a necesităţilor şi posibilităţilor privind protecţia mediului, deoarece o singură faptă poate afecta

în acest domeniu numeroase interese majore care includ şi cerinţa ca agentul poluant să plătească fără

întârziere.

Nici o regulă de drept comunitar nu consideră emisiile în mediu drept poluare; din punct de

vedere juridic, există poluare numai atunci când limitele fixate de către legislatorul comunitar în reguli

juridice privitoare la poluarea mediului sunt depăşite4.

Totodată, principiul „poluatorul plăteşte" nu conţine nici un element care să oblige emiţătorul

să ia măsuri preventive în vederea reducerii cât mai însemnate a emisiilor. Astfel de obligaţii pot totuşi

să fie aferente principiului prevenirii, şi el inserat în art. 130.R, § 2 al Tratatului UE.

De altfel, nu trebuie uitat faptul că principiul „poluatorul plăteşte" constituie fundamentul

politicii comunitare în domeniul mediului, dar nu o „exigenţă" în sensul art. 130.R, § 2, a doua frază.

Măsurile luate prin celelalte politici comunitare nu trebuie deci să fie axate pe principiul respectiv.

Legislatorul comunitar trebuie să considere în baza să ca fiind prioritare problemele privind taxele şi

subvenţiile; regulă nu are nici o implicaţie majoră în privinţa răspunderii pentru prejudiciul ecologic,

rolul determinant rămânând în acest domeniu dreptului naţional. în general, nici subvenţiile comunitare

din cadrul politicii regionale, nici cele naţionale privind măsurile pentru protejarea mediului nu au fost

până în prezent însoţite de obligaţii concrete.

Din punct de vedere economic, neaplicarea regulilor comunitare în materie de mediu

echivalează cu subvenţionarea operatorilor economici. Atât pentru motive juridice, cât şi pentru motive

economice, punerea în aplicare a măsurilor comunitare în domeniul mediului capătă deci o importanţă

deosebită.

Versiunile sale lingvistice sunt foarte diferite: în timp ce versiunea englezească declară că

„poluatorul trebuie să plătească", există şase versiuni care afirmă că „poluatorul plăteşte", şi textul

german vorbeşte despre principiul cauzalităţii. întrucât toate versiunile sunt de o valoare egală, şi

principiul, ca orice altă noţiune a dreptului comunitar, trebuie să fie interpretat autonom în virtutea

dreptului comunitar şi fără recurgere la interpretările naţionale, conţinutul său este greu de determinat:

4 Mircea Duțu, Principii și instituții fundamentale de drept comunitar al mediului, Editura Economică, București, 2005, pp. 158.

Principiul „poluatorul plăteşte" a fost la origine un principiu economic şi a fost înţeles că

exprimând conceptul că preţul pentru degradarea mediului, prejudiciul şi curăţirea să nu trebuie

suportat prin taxe de către societate, ci persoana care a provocat poluarea trebuie să suporte costul.

Transferul său la nivelul Tratatului C.E. a dus la tot felul de anomalii care nu prea au de-a face cu

dreptul5. În primul rând, cu siguranţă că nu orice text comunitar conţine prevederi privind cine va plăti

pentru ce sau orice altă prevedere care pune principiul „poluatorul plăteşte" în practică: dacă principiul

ar fi legal obligatoriu şi executoriu cu adevărat, ar cunoaşte încălcări sistematice care ar putea fi cu

greu tolerate; totuşi nimeni n-a pretins până acum prejudicii în baza unor prevederi.

În al doilea rând, dacă poluatorul, şi nu plătitorul taxei trebuia să plătească pentru poluare,

subvenţiile şi ajutoarele de stat nu vor fi în concordanţă cu acest principiu şi va trebui să fie înlăturate.

Totuşi politicile comunităţii chiar de la început au acceptat că întreprinderile şi alţi operatori economici

pot primi ajutor de la stat şi au stabilit regulamente generale pentru un asemenea ajutor. Acelaşi lucru

se aplică şi în privinţa ajutorului pentru mediu care se acordă statelor membre conform fondurilor

structurale, fondului de coeziune, LIFE şi altor temeiuri bugetare. Dacă principiul „poluatorul plăteşte"

era un principiu obligatoriu, fondul de coeziune ar fi desigur în parte incompatibil cu acesta, întrucât el

finanţează şi măsurile de curăţire.

În realitate, în toate statele membre şi la nivelul comunităţii, curăţirea mediului este văzută ca o

sarcină pentru autorităţile publice, ce există independent de întrebarea dacă un poluator poate fi

identificat şi pus să plătească pentru poluare. O asemenea identificare este practic imposibilă în

cazurile de poluare a apei subterane sau a apei de coastă, declin al pădurilor, eroziune a solului,

deşertificare, schimbarea climatului, smog în zonele urbane şi numeroase poluări din activităţi trecute.

Autorităţile publice sunt astfel singurele capabile să asigure o curăţire sau să ia alte măsuri de

remediere sau preventive pentru a opri continuarea contaminării. Nu este de neconceput ca această

practică să fie considerată incompatibilă cu principiul „poluatorul plăteşte".

Deci, în general, el permite instituţiilor comunităţii să adopte măsuri ce pretind persoanelor

care provoacă poluarea mediului să suporte costul poluării, dar nimeni nu interzice instituţiilor

comunităţii să adopte măsuri pozitive pentru a atinge obiectivele articolului 174(1) din Tratatul CE.

Principalul obiectiv al reglementărilor internaţionale în domeniu îl constituie armonizarea

politicilor interne, astfel încât diferenţele legislaţiei antipoluante de la o ţară la alta să nu antreneze

distorsiuni în avantajele comparative şi schimburile comerciale. În acelaşi timp, principiul a fost larg

acceptat de guverne, care s-au inspirat din semnificaţiile sale în elaborarea politicilor lor ecologice.

Principiul „poluatorul plăteşte" a rămas în prezent mai puţin un instrument juridic care să-i

oblige pe cei responsabili să-şi asume consecinţele actelor lor, ci mai degrabă un mijloc comod de a

finanţa politicile în materie de mediu. Fără determinarea răspunderilor individuale, principiul are drept

5 Mircea Duțu, Dreptul mediului-Tratat, Editura Economică, București, 2003, pp.276.

unică consecinţă impunerea ca anumite industrii să suporte responsabilitatea globală a costurilor luptei

antipoluante

Cazuri privind aplicarea principiului pe plan intern şi extern

La nivel comunitar , aplicarea principiului se observă în acţiunea de revizuire a regulilor de

taxare pentru transportul rutier de marfă ("Eurovigneta") care include plata de către transportatori a

costului poluării atmosferice și sonore, în plus față de taxa pentru utilizarea autostrăzilor.

Această acţiune marchează o etapă importantă pentru politica de transporturi pentru următorii

zece ani oferind statelor membre, pentru prima dată, posibilitatea de a include costurile externe și de a

utiliza mai bine o largă gamă de taxe de utilizare pentru îmbunătățirea mobilității.

Astfel, 3-4 cenți (pe vehicul / pe km, în medie) vor putea fi astfel adăugați prețului utilizării

infrastructurilor pentru a acoperi costurile externe determinate de transportul rutier, începând cu

poluarea aerului și a zgomotelor emise. În afara rețelelor de transport transeuropean, directiva se va

aplica și transportului pe autostrăzi, dispozițiile sale fiind aplicabile vehiculelor mai mari de 3,5 tone.

Dacă un stat membru dorește să acorde derogări pentru vehicule de până la 12 tone, va trebui să

notifice Comisiei motivele pentru care acordă aceste derogări.

Pe plan intern, vreau să reliefez aplicarea greşită acestui principiu în privinţa taxei de poluare.

Fac referire la acţiunea legiuitorului roman care a emis, anul acesta, Legea nr.9/2012 privind taxa de

poluare. Legea are multe probleme de neconvetionalitate şi de neconstituţionalitate, chestiuni care

merita analize separate, dar cel mai iritant este modul în care autorii legii au conceput aplicarea

principiului “poluatorul plăteşte” : proprietarii de rable nu vor mai putea vinde, dată fiind valoarea

prohibitivă a taxei; în consecinţă, proprietarul rablei o va utiliza ad infinitum, poluând. În schimb, cei

care vor cumpăra maşini, eventual maşini noi, presupus mai ne-poluante, vor plăti taxa de poluare.

Discriminarea intre cumpărătorii de maşini noi şi cei care cumpără maşini vechi (din import sau de pe

piaţa internă) este eliminată, în schimbul unei alte discriminări, care pe de-asupra mai înseamnă şi o

răsturnare a principiului poluatorul plăteşte.

Un aspect mai puţin evident, dar simplu de decelat la o analiză dezbrăcată de formalismul

juridic, rezulta din art. 6 din noua lege.

Taxa de poluare se calculează în funcţie de emisia de CO2 (dioxid de carbon). Toţi am învăţat

în şcoală că, în caz de ardere completă, rezulta apa şi dioxid de carbon (CO2). În caz de ardere

incompletă rezulta monooxid de carbon (CO), un gaz toxic letal, precum şi oxizi ai unor metale grele

care se găsesc, de exemplu, în benzină (cum ar fi plumbul).

În realitate, ceea ce realmente poluează sunt rezultatele arderii incomplete (monooxid de

carbon şi oxid de plumb, produşi toxici sau letali). Şi, cu toate acestea, taza de poluare nu penalizează

aceste emisii, ci emisia de dioxid de carbon!

În consecinţă, legiuitorul nostru nu penalizează poluatorul, ci vânzătorul rablei.

Concluzii

În direcţia temei analizate sunt de părere că există o plată pe care mulţi dintre cei avizaţi nu o

fac la timp, unii nu o fac deloc sau, mai rău, alţii nici nu au auzit de ea. Este vorba de costul poluării.

Principiul "poluatorul plăteşte”, inspirat din teoria economică, stipulează clar: poluatorul (fie el

persoana fizică său persoana juridică), trebuie să ia în calculul costului produsului final toate

externalitatile şi să le internalizeze. Cu alte cuvinte, cel care produce poluare şi poluanţi (deci

externalităţi) trebuie să plătească (deci trebuie să le internalizeze în costul producţiei). Nerespectarea

principiului "poluatorul plăteşte” se concretizează în plan real în depăşirea valorilor stabilite prin

standarde a emisiilor de poluanţi periculoşi. Dacă nimeni nu se sesizează, treburile merg foarte bine

pentru aceştia, ca, de, putem polua fiindcă de cele mai multe ori nici nu se vede, şi la ce bun să

plătim?! Activităţile poluante de tipul celor din industrie, agricultura, transport etc. au un impact

negativ asupra vieţii şi sănătăţii oamenilor, precum şi a întregii biodiversităţi. În prezent nu există o

răspundere juridică sau o practică judiciară consistentă privitoare la aceste aspecte. Desigur că

legiuitorul a prevăzut în Constituţie, în Codul Penal şi în Legea privind protecţia mediului toate

sancţiunile care trebuie aplicate poluatorilor. Însă ignoranta ne caracterizează, destul de des, la acest

capitol. Sancţiunea cel mai des folosită este amendă, aplicată poluatorilor de către agenţii constatatori

din cadrul Gărzii de Mediu şi al Inspectoratului de Mediu. Pentru unii poluatori, cuantumul amenzii

este derizoriu față de paguba produsă prin poluare, preferând să o plătească decât să investească în

schimbarea tehnologiilor vechi cu cele avansate. În tot acest tumult al luptei pentru depistarea celui

vinovat de poluare se pierde uneori firul, adevăratul poluator nu este găsit, iar cel care suferă pe

nedrept este nepoluatorul. Dar cine fura căciula şi cui? Dacă mediul este al tuturor, aerul este acelaşi

pentru toţi şi apa e aceeaşi pentru toţi, oare nu şi poluatorii le folosesc? Toţi utilizam aceleaşi resurse

naturale. Deci depinde de noi cum le păstrăm, pentru că aşa le avem. Mare parte din poluatorii mai

mari sau mai mici nu au conştiinţa răului pe care îl fac oamenilor şi mediului prin acţiunile

producătoare de poluare. Mai păgubos este faptul că, urmărind obţinerea profitului, în prezent se uită

perspectiva: oricât am plăti, în cele mai multe cazuri prejudiciul ecologic produs este mult mai grav pe

termen lung decât orice alt cost. Deci cine plăteşte poluarea?

Bibliografie

Duțu Mircea, Dreptul mediului, Editura C.H. Beck, București, 2010;

Duțu Mircea, Dreptul mediului-Tratat, Editura Economică, București, 2003;

Duțu Mircea, Principii și instituții fundamentale de drept comunitar al mediului, Editura

Economică, București, 2005;

Ene Costel, Dreptul mediului – Noțiuni, Editura C.H. Beck, București, 2011;

Marinescu Daniela, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul juridic, București, 2010.