REZUMAT TEZĂ DOCTORAT

” RELAȚIILE ROMÂNIEI CU MARILE PUTERI ALE NAȚIUNILOR UNITE (23 AUGUST 1944- 10 FEBRUARIE 1947) ”- TEZĂ DE DOCTORAT- PREZENTARE

Conducător științific, Doctorand, Prof. Univ. Dr. Mihai Retegan Asist. Univ. Călin Vlad

Teză de doctorat intitulată ” Relațiile României cu Marile Puteri ale Națiunilor Unite (23 August 1944-10 Februarie 1947) ” este structurată în felul următor:

I) Cuvânt înainteII) Surse și metodologie III) Capitolul I- Relațiile României cu Marile Puteri ale Națiunilor Unite la încheierea celui de-al Doilea Război MondialIV) Capitolul II- Evoluția relațiilor dintre Marile Puteri în perioada 1945-1947.Consecințe pentru RomâniaV) Capitolul III- Relațiile României cu Marile Puteri la lucrările Conferinței de Pace de la ParisVI) Capitolul IV- Primele consecințe pentru România ale instalării Războiului Rece în relațiile Est-VestVII) ConcluziiVIII) Bibliografie

Vom prezenta subcapitolele respective ce intră în componența capitolelor amintite mai sus.

Astfel, Capitolul I conține două subcapitole. Ele sunt intitulate în felul următor: 1) Atitudinea Marilor Puteri ale Națiunilor Unite față de lovitura de stat de la 23 August 1944 2) Convenția de Armistițiu. Negociere, prevederi, consecințe pentru România.

Capitolul II conține trei subcapitole intitulate: 1) Comisia Aliată ( Sovietică ) de Control. Considerații generale, componență și activitate. Relațiile dintre Marile Puteri ale Națiunilor Unite în cadrul Comisiei de Control din România2) Contradicțiile dintre Marile Puteri pe parcursul procesului de consolidare a influenței sovietice în România. Aspecte referitoare la aplicarea Armistițiului cu România ( 1944-1946 )3) Preliminariile întâlnirilor dintre Stalin, Churchill și Roosevelt din anul 1945. Conferințele la nivel înalt de la Yalta și Potsdam. Prevederi referitoare la Europa Centrală și de Est. Primele consecințe pentru țara noastră decurgând din destrămarea Coaliției Națiunilor Unite. România în etapa premergătoare Conferinței de la Paris din anii 1946-1947

Capitolul III cuprinde cinci subcapitole. Acestea sunt intitulate astfel:

1

1) Propunerile inițiale ale Marilor Puteri privind prevederile Tratatului de Pace cu România2) Propunerile privind România în ședințele Consiliului Miniștrilor de Externe ai Marilor Puteri și ale adjuncților acestora3) Acțiuni ale unor grupuri de presiune cu privire la poziția S.U.A. față de România, înainte și în timpul Conferinței de Pace de la Paris4) Poziții ale Marilor Puteri față de problemele românești în cursul dezbaterilor Conferinței de Pace de la Paris. Acțiunile României în cadrul Conferinței5) Semnarea, principalele prevederi și ratificarea Tratatului de Pace de la Paris

Capitolul IV nu conține subcapitole distincte, el fiind prezentat în întregul său.

Prezentăm în continuare pe larg teza de doctorat respectivă, anume, partea sa introductivă, capitolele, subcapitolele și concluziile sale.

În acest sens, începem cu expunerea părții introductive a lucrării de față. Aceasta conține un Cuvânt Înainte și o scurtă prezentare a Surselor și metodologiei folosite în cadrul său. Astfel: I) Cuvânt înainte:

În istoria recentă a României, anii 1944-1947 au reprezentat o perioadă distinctă și deosebit de complexă. Aceasta a început cu lovitura de stat de la 23 August 1944, cu ieșirea României din războiul purtat în alianță cu Germania nazistă și cu alăturarea sa Coaliției Națiunilor Unite. Ea s-a încheiat odată cu semnarea Tratatului de Pace de la Paris din anii 1946-1947.

Înlăuntrul perioadei respective s-au petrecut evenimente și au avut loc evoluții care aveau să pecetluiască destinul țării noastre pentru aproape o jumătate de secol. Condiția internațională și dezvoltarea internă a României erau influențate în mare măsură, sub anumite auspicii, chiar hotărâtor, de relațiile sale cu Marile Puteri ale Națiunilor Unite, anume: Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța.

Astfel, Guvernul și Înaltul Comandament ale României aveau obligația de a asigura forțelor sovietice libera mișcare pe teritoriul României în orice direcție, în funcție de situația militară. Guvernul și Înaltul Comandament ale României erau obligate să dea orice concurs posibil pentru asigurarea unei astfel de mișcări ale forțelor militare, prin mijloacele lor de comunicație și pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă și în aer. Asemenea prevederi ale Convenției de Armistițiu prefațau ceea ce avea să devină ulterior prezența militară sovietică în România pentru un deceniu și jumătate. Comisia de Control Aliată avea, oficial, misiunea de a asigura reglementarea și controlul executării condițiilor stabilite de către Convenția de Armistițiu. În realitate, timp de trei ani, Comisia avea să exercite un control strict asupra treburilor interne ale țării. Va fi nefast pentru România faptul că, în cadrul Comisiei respective, reprezentanții sovietici aveau punctul de vedere hotărâtor, în conformitate cu înțelegerile la nivel înalt între U.R.S.S. și celelalte Puteri din Coaliția Națiunilor Unite. În lipsa unei opoziții categorice din partea puterilor occidentale, U.R.S.S. avea să folosească Comisia de Control Aliată pentru un amestec masiv și brutal în viața politică a țării. Cu sprijinul sovietic, Partidul comunist, până atunci insignifiant ca număr de adepți și influență,era propulsat în poziția de forță politică ce aspira la conducerea țării. Folosind Partidul comunist și prin presiuni directe, Moscova impunea guvernul dr. Petru Groza, predecesor și embrion al viitoarei puteri comuniste. Acest amestec sovietic în viața internă a României avea să se intensifice pe măsură ce Coaliția Națiunilor Unite tindea să se destrame și relațiile dintre Marile Puteri intrau sub zodia Războiului Rece, iar puterile occidentale opuneau doar o rezistență limitată și temporară acțiunilor sovietice. Partidele democratice erau persecutate, alegerile din luna noiembrie 1946 falsificau rezultatele votului, prin încălcarea flagrantă a

2

înțelegerilor de la Yalta privind organizarea de alegeri libere și democratice în țările în care intrase Armata Roșie. În final, puterile occidentale acceptau, ca o condiție minimă pentru semnarea tratatelor de pace, cooptarea în guvernul Groza a unor reprezentanți ai partidelor democratice, fără anvergură politică și lipsiți de puteri reale. Calea sovietizării României într-un proces similar cu cel care se petrecea în alte țări din Europa de Est și Centrală- era deschis. Prin semnarea Tratatului de Pace, statutul internațional al României era determinat nu prin Convenția de Armistițiu, ci prin Tratatul respectiv.

Au trecut peste șase decenii de când România parcurgea intervalul 1944-1947. De atunci, s-au scris, numeroase cărți și studii despre caracterul și evoluția raporturilor dintre România și Puterile din Coaliția Națiunilor Unite. Deschiderea arhivelor românești și străine a permis înțelegerea mai exactă, mai apropiată de adevăr a atitudinii Marilor Puteri față de România. Totuși, continuă să existe un interes evident pentru aprofundarea cunoașterii modului cum Puterile din Coaliția Unite s-au raportat la evoluțiile, multe din ele, dramatice, pe care România le-a trăit atunci. Arhivele din România, dar și din alte țări, conțin încă mărturii care n-au fost puse pînă acum la îndemâna specialiștilor, cu atât mai puțin, opiniei publice. Lucrări de exegeză apărute recent peste hotare pun în relief noi aspecte privind politica Puterilor occidentale de cedare în fața liniei Moscovei de înglobare a țărilor est-europene și a unora central-europene în orbita proprie. Datele și interpretările oferite de asemenea lucrări trebuie introduse în cunoașterea realizată în România a perioadei 1944-1947. În plus, există un avantaj pe care îl creează perspectiva istorică, mai ales în lumina consecințelor pe termen mediu și lung a evenimentelor.

Toate acestea întrețin interesul pentru cunoașterea raporturilor dintre România și Marile Puteri în perioada 1944-1947. Aici își află motivația și alegerea subiectului prezentei teze de doctorat.II) Surse și metodologie:

Referitor la sursele documentare utizate în elaborarea sa, teza de față se bazează în mare măsură pe studierea arhivelor, anume, Arhivele Naționale Istorice Centrale ( A.N.I.C.) și Arhivele Ministerului Afacerilor Externe ( A.N.I.C. ). Deosebit de utile au fost documentele numeroase depistate la A.N.I.C., multe din ele fiind inedite. Ele se află în diferite Fonduri, precum: Fondul Stenogramelor Ședințelor Preșidenției Consiliului de Miniștri din perioada 1944-1947; Fondul C.C. al P.C.R. ( 1921-1949 )- Relații Externe; Fondul Casa Regală-Politica Externă ( 1944-1947 ) și Fondul Grigore Gafencu. Sunt studiate cu mult interes diversele Colecții de Microfilme, ca de pildă, acelea ale S.U.A. Sunt incluse și referiri din alte Colecții de Microfime U.R.S.S.-Rusia, Marea Britanie și Franța. Trebuie precizat faptul că Fondul arhivistic ce aparține lui Grigore Gafencu, cuprine atât Memoriile, cât și alte documente epistolare ce au aparținut acestuia, cât și din partea altor membrii ai diasporei românești, precum, principele Nicolae și Dimitrie Popescu.

La rândul său, Raportul Legației Franceze de la București, din toamna anului 1944, Raport aflat în Fondul C.C. al P.C.R. ( 1921-1949 )- Relații Externe, expunea pe larg opiniile oamenilor politici români Ion Mocsony-Stârcea și Grigore Niculescu-Buzești. Aceștia făceau referiri ample la situația României în perioada semnării Convenției de Armistițiu, abandonată în fața intereselor sovietice de către anglo-americanii preocupați numai de recuperarea propriilor prizonieri din țara noastră.

Aceiași apreciere se impune în ceea ce privește Arhiva M.A.E., bogată în corespondență diplomatică pe tema Conferinței de Pace de la Paris din anii 1946-1947, dar și relatări din presa străină pe aceiași temă. În aceiași arhivă, sunt examinate cu mult interes și alte documente referitoare la relațiile României cu Marile Puteri ale Națiunilor Unite ale Națiunilor Unite,

3

respectiv, U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie și Franța. Acestea se află în Fondul nr. 71/E9 în cadrul arhivei respective.

Facem o mențiune specială privind documentele de arhivă referitoare la acțiunile unor grupuri de presiune evreiești, cât și acelea ale lobby-ului făcut de către emigrația maghiară și ale exponenților intereselor acestora din urmă cu scopul de a influența atitudinea administrației americane din aacea perioadă față de problemele românești, atât înainte, cât și în timpul Conferinței de Pace de la Paris din anii 1946-1947 în favoarea intereselor grupurilor respective. Mai sunt și alte documente privind Transilvania din partea unor exponenți ai maghiarimii din acea regiune, trimise guvernul de la Budapesta, cât și poziții ale unor intelectuali suedezi favorabile României. Primele sunt trimise Departamentului de Stat american de către Ambasada S.U.A. de la Budapesta, iar cele din urmă de la cea din Stockholm. Aceste documente ample au fost descoperite la A.N.I.C., Fondul Microfilme S.U.A. În diversele Role cu Microfilme S.U.A. sunt incluse și discuțiile delegației maghiare de la Paris cu diverși oficiali americani și britanici cu scopul de a obține sprijinul occidental pentru cauza maghiară la Conferința Păcii de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Precizăm faptul că o parte însemnată a documentației folosite de către delegația maghiară la Paris este prezentă și în Fondul C.C. al P.C.R. ( 1921-1949 )-Relații Externe de la A.N.I.C., fond amintit anterior.

Din Fondul Grigore Gafencu de la A.N.I.C., mai sunt folosite și alte documente privind activitatea diasporei românești cu scopul apărării intereselor naționale ale României la Conferința de Pace de la Paris.

Referitor la sursele documentare externe, precizăm că au fost studiate cele americane și britanice. În acest sens, este examinată cu mult atenție colecția de documente ce aparține politicii externe americane ( Foreign Relations of the United States- F.R.U.S. ) , în legătură cu pozițiile americane față de problemele României înainte și în timpul Conferinței Păcii ( 1946-1947 ). Menționăm faptul că documentele diplomatice americane referitoare la Conferința de la Potsdam ( iulie-august 1945 ) se află la Centrul de Studii Euroatlantice din cadrul Facultății de Istorie a Universității București.

Sunt incluse și o serie de surse documentare ce aparțin Fondului Public Record Office al Foreign Office-ului ( P.R.O. F.O. ) Acestea sunt menționate în lucrări de specialitate apărute atât înainte, dar mai ales după anul 1989. Trebuie precizat faptul că lucrările apărute după 1989 utilizează o serie de documente descoperite recent de către istoricii români în diverse arhive britanice, ca de exemplu, aceea din localitatea Kew. Ele examinează pe larg politica occidentalilor de cedări și compromisuri față de Uniunea Sovietică privind Europa Răsăriteană. La rândul său, Liviu C. Țârău menționează în lucrarea sa intitulată ” Între Washington și Moscova: politicile de securitate națională ale S.U.A. și U.R.S.S. și impactul lor asupra României-1945-1965 ” trei teze diferite apărute în istoriografia americană. Acestea analizează pe larg rezultatul politicii americane din anii 1945-1965 față de Europa de Est. Istoricul respectiv expune pe larg aceste teze. Prima se referă la politica americană de abandonare a acestei părți a Europei în favoarea sovieticilor. Cea de-a doua invocă lipsa de interes din rațiuni economice a S.U.A. față de această zonă geografică, ceea ce a condus la neimplicarea lor în sprijinul popoarelor est-europene. Iar cea de-a treia teză evidențiază limitele de putere ale S.U.A. în condițiile perpetuării hegemoniei sovietice în această parte a continentului european și miza redusă, din punctul de vedere al securității naționale americane, care o reprezentau statele în cauză. Liviu C. Țârău pune un accent deosebit pe cea de-a treia teză conform căreia Statele Unite ale Americii nu au putut, în condițiile în care au refuzat opțiunea războiului cu Uniunea Sovietică, să schimbe soarta națiunilor din estul Europei. El mai precizează faptul că factorii de

4

decizie de la Washington au căutat, însă, să limiteze dominația sovietică asupra țărilor în cauză în perioada istorică respectivă.

În legătură cu lucrările înscrise în bibliografie și citate în teza de față, am avut în vedere faptul că acelea elaborate înainte de 1989 purtau în mod inevitabil pecetea ideologiei comuniste. Ele elogiau în mod nejustificat activitatea delegației oficiale a României la Paris și deseori, ignorau contribuțiile aduse de către diaspora din acea perioadă și aveau opinii critice la adresa exilului românesc. Pe de altă parte, acelea apărute după 1989 prezintă mult mai obiectiv atât procesul de sovietizare a României, cât și rolul jucat de către membri de seamă ai diasporei românești din perioada anilor 1944-1947, mai ales în perioada Conferinței Păcii din capitala franceză.

Referitor la lucrările memorialistice românești și străine, precizăm că, în lucrarea de față, au fost incluse citate mai ales din memoriile fostului diplomat român Raoul Bossy, din cele ale lui Constantin Sănătescu și ale generalului american C.V.R. Schuyler. Acesta din urmă, în calitate de membru al Comisiei Aliate ( Sovietice ) de Control din România, a fost un fin observator al evoluției evenimentelor din țara noastră pe parcursul aplicării Convenției de Armistițiu din luna septembrie 1944. Precizăm că au fost inserate și trimiteri din lucrări memorialistice ale unor importanți lideri politici ai vremii, ca de pildă, W. Churchill și Harry S. Truman.

În continuare, îmi propun să lărgesc bibliografia, să completez referirile privind perioada 23 August 1944-10 Februarie 1947. Anume, avem în vedere aprofundarea unor aspecte referitoare la caracterul împovărător pentru România ale prevederilor economice ale Conferinței de Pace de la Paris ( 1946-1947 ), cât și colaborarea dintre diversele grupuri de presiune filo-maghiare și evreiești datorită existenței unor similitudini privind scopurile urmărite de către acestea față de țara noastră.

Privind metodologia sa, lucrarea de față încearcă să accentueze unele aspecte inedite, cum au fost acțiunile menționate mai sus a unor grupuri de presiune cu privire la atitudinea S.U.A. față de țara noastră în perioada istorică amintită mai sus. În acest sens, prezentăm detailat revendicările formulate de către exponenții grupurilor de presiune filo-maghiare, cât și a celor ce aparțin organizațiilor evreiești internaționale. Sunt incluse în lucrarea de față și tezele susținute de către delegația română în capitala Franței, teze ce urmăreau combaterea pretențiilor grupurilor menționate mai sus. Mai precizăm faptul că documentele ce conțin revendicările acelor grupuri sunt analizate critic, fiind evidențiat modul aceste memorii au căutat să influențeze atitudinea guvernului american față de România în acea perioadă. În paralel, sunt prezentate acțiunile delegației maghiare la Paris pe lângă cele britanică și americană.

Pe baza surselor diferite studiate, am încercat formularea unor opinii privind atitudinea Marilor Puteri față de România, cât și relațiile țării noastre cu acestea în perioada cuprinsă atât înainte, cât și din timpul Conferinței de Pace de la Paris. În același timp, a mai fost evidențiată și atitudinea fermă a unor reprezentanți ai emigrației române, printre care și Grigore Gafencu, în perioada de pregătire și de desfășurare a Conferinței Păcii ( 1946-1947 )

III) Teza de față este structurată pe patru capitole ample. În continuare, acestea vor fi prezentate pe larg împreună cu subcapitolele și concluziile lor.

Capitolul I este structurat în două subcapitole. În prima secțiune este prezentată pe larg atitudinea Marilor Puteri ale Coaliției Națiunilor Unite față de ieșirea României din războiul purtat de Axă și alăturarea sa sus-numitei Coaliții. Acest lucru s-a putut contura, treptat, prin contactele efectuate atât de către regimul mareșalului Ion Antonescu, dar mai ales de către ”Opoziția Unită” înainte de lovitura de stat de la 23 August 1944 cu reprezentanții Marilor Puteri,

5

cât și prin negocierile desfășurate în capitala Egiptului de către emisarii români cu cei ai Aliaților. Un accent deosebit este pus mai ales pe discuțiile purtate în Elveția pe parcursul anului 1943 de către unii exponenți de seamă ai diasporei românești, precum, foștii diplomați români Raoul Bossy și Grigore Gafencu, cu Allen Welsh Dulles, viitor director al C.I.A. Acestea sunt expuse pe larg în însemnările lui Raoul Bossy. Din ele reiese clar îndemnul de către oficialii americani opoziției democratice din România de-a accepta fără echivoc capitularea necondiționată ca fiind unica alternativă de la acea dată. De asemenea, literatura de specialitate a demonstrat clar nesinceritatea acestor negociri, de fapt, ele făcând parte dintr-un proces amplu de intoxicare declanșat de către serviciile secrete britanice în legătură cu deschiderea celui de-al doilea front în Europa.

Sunt evidențiate și reacțiile sovietice, americane și britanice privind lovitura de stat de la 23 August 1944 ( pe care unii specialiști în domeniu o califică drept un ” act ” istoric ), cât și atitudinea Marilor Puteri ale Națiunilor Unite față de evenimentele din țara noastră de la acea dată. Nu sunt omise nici consecințele pozitive și negative ale acestei lovituri de stat din România, mai ales aservirea, peste capul poporului român, a țării noastre de către sovietici odată cu acceptul tacit al occidentalilor. Cei din urmă au acceptat cedarea României către Uniunea Sovietică pentru a permite sovieticilor să posede o anume ” sferă de influență ” sub masca unei așa-numite ” zone de securitate ”. Această atitudine a occidentalilor a fost schițată încă de la sfârșitul anului 1942 și s-a accentuat pe parcursul anilor 1943-1944. Primii au fost britanicii, ale căror diplomație s-a arătat dispusă, încă de la data de 31 decembrie 1942, de-a ” arunca România lupilor ” pentru ” a salva restul Balcanilor ”, repectiv, a Greciei, unde englezii aveau interese. La rândul său, Departamentul de Stat american, încă din lunile ianuarie și februarie 1944, conturase planuri ce defineau statutul României sub ocupație aliată, ca urmare a capitulării sale necondiționate, prin care Uniunea Sovietică devenea actorul principal. Aceste poziții vor avea un impact important în ceea ce privește desfășurarea evenimentelor ulterioare din România în ceea ce privește desfășurarea evenimentelor ulteriare din România, cât și relațiile țării noastre cu cele Trei Mari Puteri ale Națiunilor Unite, țara noastră devenind, astfel, un satelit al sovieticilor.

În secțiunea a doua sunt prezentate preliminariile Convenției de Armistițiu cu România, negocierile și principalele sale prevederi. Sunt evidențiate și aspecte ale relațiilor țării noastre cu Marile Puteri ale Națiunilor Unite din acea perioadă istorică dificilă.

În acest sens, precizăm faptul că, din punct de vedere politico-juridic, relațiile României cu Marile Puteri ale Națiunilor Unite decurgeau din prevederile Convenției cu Națiunile Unite din luna septembrie 1944. Deși țara noastră ieșise din război din inițiativa sa și cu forțe proprii, în lumina Convenției de Armistițiu, ea era tratată ca țară învinsă și ocupată. La acest statut internațional nefavorabil al României a contribuit, în mod esențial, atitudinea Marilor Puteri occidentale, respectiv, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Acestea din urmă au permis Uniunii Sovietice să preia controlul politic, economic și militar asupra statelor mici și mijlocii din Europa Răsăriteană. Atitudinea occidentalilor amintită mai sus a fost definită în perioada anterioară semnării Armistițiului cu țara noastră din prima parte a lunii septembrie 1944. Așa cum s-a evidențiat mai sus, încă de la sfârșitul anului 1942, diplomația britanică își definea intenția de a ” arunca România lupilor ” cu scopul ” de a salva restul Balcanilor ”. La rândul lor, oficialii aparținând diplomației americane elaborau în iarna anului 1944, proiecte ce preconizau statutul României ca urmare a ocupării sale de către cei Trei Mari Aliați, prin care Uniunea Sovietică devenea actorul principal. Nu ne propunem să analizăm în detaliu conținutul acestor documente ale Departamentului de Stat. Considerăm, însă, necesară punctarea anumitor aspecte referitoare la conținutul acestora. Astfel, la data de 18 ianuarie 1944, Departamentul de Stat lua în considerare faptul că înainte de capitularea țării noastre și ocuparea sa, ” cele trei guverne

6

(Aliate- n.n., C.V.) trebuie să realizeze un acord referitor la dimensiunea și caracterul participării fiecăruia la ocuparea și administrația de natură civilă a României ”. Iar la data de 2 februarie 1944, ambasadorul S.U.A. în Marea Britanie, John Winant expedia Departamentului de Stat textul prevederilor ce trebuiau impuse României în momentul capitulării sale. Referitor la ocupația propriu-zisă a României, cele Trei Mari Puteri își arogau dreptul de a ocupa ” oricare sau toate regiunile teritoriului românesc recunoscut anterior ca fiind sub suveranitate românească sau disputate în ceea ce privește o astfel de suveranitate ”. Acestea urmau să exercite pe întreg acest teritoriu „ drepturile legale ale unei puteri de ocupație „ , precum și ” alte drepturi care decurg din instrumentul de de capitulare ”. Privitor la ”perioada de ocupație generală a României” nu se stabilea ” nici o limită de timp ”. Considerăm că această prevedere va contribui la prelungirea ocupației sovietice în țara noastră. De asemenea, avem în vedere faptul că în perioada negocierilor de la Moscova privind Convenția de Armistițiu cu țara noastră, reprezentanții diplomatici occidentali au invocat exemplul Franței, care, în viziunea acestora, nu a ridicat problema perioadei prezenței trupelor americane pe teritoriul său. Aceasta este o nouă expresie a cedărilor occidentalilor față de punctul de vedere sovietic privind România. Mai mult, nu se poate face o asemenea paralelă între prezența trupelor sovietice din țara noastră și a celor americane din Franța. Iar pe baza prevederilor amintite mai sus, Statele Unite ale Americii, secondate îndeaproape de către Marea Britanie, vor asista pasive la îndeplinirea abuzivă a prevederilor Convenției de Armistițiu de către partea sovietică, cât și la organizarea Comisiei Aliate ( Sovietice ) de Control în funcție de interesele sovieticilor, care dețineau majoritatea și controlul total în cadrul acestui organism de ocupație aliată în România. Acest lucru va fi reflectat prin atitudinea concesivă a ambasadorilor american și britanic de la Moscova pe parcursul negocierilor ce au precedat semnarea Convenției de Armistițiu cu țara noastră, cât și din activitatea depusă de către reprezentanții occidentali în cadrul Comisiei Aliate ( Sovietice ) de Control. În ambele cazuri, reprezentanții occidentali vor încuviința deciziile abuzive adoptate de către sovietici. În ciuda unor proteste formale, această atitudine pasivă a oficialilor occidentali va fi prezentă pe tot parcursul activității Comisiei Aliate respective și al procesului de aplicare a Armistițiului cu țara noastră din luna septembrie 1944. Toți acești factori amintiți mai sus vor dezavantaja România aflată tot mai mult la dispoziția Uniunii Sovietice cu asentimentul occidentalilor. Acest lucru se va reflecta atât în condițiile împovărătoare impuse țării noastre prin Convenția de Armistițiu de către sovietici, care reprezentau implicit și pe anglo-americani. Acest lucru va fi reflectat de aplicarea Armistițiului cu țara noastră de către sovietici și în numele aliaților lor anglo-saxoni, cât și prin ignorarea de către Marii Aliați a unora din prevederile adoptate în urma negocierilor purtate la Cairo.

Astfel, condițiile Armistițiului din luna septembrie 1944, consințeau aservirea economică și politică a României de către Uniunea Sovietică, care semnase Convenția respectivă și în numele Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii. Astfel, cea dintâi dirijau exploatarea bogățiilor României în numele aplicării prevederilor Convenției de Armistițiu și aservirea directă a țării noastre din punct de vedere politic, economic și militar față de Uniunea Sovietică, sub privirile îngăduitoare ale anglo-americanilor.

Capitolul II este structurat pe trei secțiuni. În prima parte sunt prezentate pe larg problemele referitoare la organizarea Comisiei Aliate ( Sovietice ) de Control din România, a componenței și activității sale. Folosind drept pretext organizarea Comisiei Aliate din Italia, dominată de către anglo-americani și în interiorul căreia U.R.S.S. juca un rol simbolic, partea sovietică a organizat-o pe cea din România pe baza propriilor sale interese. În acest sens, aceasta deținea ponderea cea mai mare în interiorul Comisiei de Control din România, ceea ce îi permitea să joace rolul principal în desfășurarea acestui organism de ocupație și control din țara noastră în

7

dauna reprezentanților occidentali din cadrul acesteia. Acest lucru a tensionat relațiile dintre reprezentanții sovietici și anglo-saxoni din Comisia respectivă pe fondul sovietizării tot mai fățișe a țării noastre și a aplicării abuzive a prevederilor Convenței de Armistițiu. Reprezentanților occidentali li se aplicau o serie de restricții privind activitatea depusă, cât și relațiile deținute cu oficialitățile române. Se manifestau contradicții fățișe de natură economică și politică dintre părțile sovietică și cea americano-britanică. Acestea se manifestau prin protestele fără efect din partea occidentalilor privind sechestrarea ca pradă de război a echipamentului petrolier din România ce aparținea firmelor americane și britanice și impunerea prin forță în țara noastră a guvernului pro-sovietic de la 6 martie 1945.

În partea a doua a acestui capitol se urmărește evoluția nefavorabilă a statutului internațional al României ca urmare a adoptării principiului ” capitulării necondiționate ” în urma înțelegerii Roosevelt-Churchill de la Casablanca de la sfârșitul lunii ianuarie 1943. Adoptarea acestui principiu a obligat statele satelite ale Germaniei, inclusiv țara noastră, să demareze negocieri directe cu sovieticii, nu numai cu anglo-americanii. Aceștia din urmă au trebuit, la rândul lor, să ia în calcul eforturile militare susținute ale sovieticilor pe Frontul de Est, cât și menținerea cu orice preț a ” unității ” dintre cei trei Mari Aliați. În această direcție, S.U.A. și Marea Britanie aveau să recunoască aliatului lor sovietic mult râvnita sa ” sferă de influență ”. Treptat, pe parcursul evoluției războiului mondial, britanicii și ulterior, americanii au recunoscut tacit granițele apusene râvnite de către Moscova în urma discuțiilor Stalin-Eden din data de 16 decembrie 1941. Acestea reprezentau, de fapt, vechile câștiguri teritoriale ale sovieticilor dobândite ca urmare a fostei lor colaborări cu Germania nazistă din anii 1939-1941. Astfel, sovieticii și-au impus propria lor dominație în estul și sud-estul Europei, cu toate consecințele economice și politice pentru statele mici și mijlocii din zonă.

Astfel, în acest context vitreg, statutul internațional al țării noastre a avut serios de suferit în perioada ce a urmat Conferințelor interaliate de la Yalta și Potsdam din anul 1945. Primele consecințe pentru țara noastră decurgând din destrămarea Coaliției Națiunilor Unite va duce la agravarea dominației sovietice în țara noastră în ciuda unei opoziții formale din partea anglo-saxonilor. Acest statut internațional nefavorabil țării noastre va fi tot mai mult evidențiat pe parcursul discuțiilor pregătitoare Conferinței de Pace de la Paris de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, discuții care au fost purtate între Miniștrii de Externe a celor Trei Mari Puteri, cât și a adjuncților acestora.

Capitolul III este structurat pe șase secțiuni. În prima parte sunt prezentate pe larg propunerile inițiale ale Marilor Puteri privind Tratatul de Pace cu România și problemele privind țara noastră în ședințele Consiliului Miniștrilor de Externe ai Marilor Puteri și a adjuncților acestora. Astfel, Memorandumurile celor Patru Mari Puteri, respectiv, Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța privind conținutul Tratatului de Pace cu România cuprind, pe de o parte, prevederi comune, iar, pe de alta, prevederi diferite, în unele cazuri, clauze doar complementare, în altele, divergente. Propunerile comune rezultă din poziția din poziții adoptate anterior de către Marile Puteri Aliate, respectiv, Convenția de Armistițiu din luna sepembrie 1944 și acordurile de la Potsdam. Cele divergente pun în relief existența, încă din anul 1945, a unor interese divergente față de țara noastră și evoluția sa viitoare, precum și deosebirile dintre occidentali și sovietici. Astfel, Memorandumurile înaintate de către cele patru Mari Puteri conțin prevederi referitoare la granița dintre Uniunea Sovietică și România, plata despăgubirilor de război către U.R.S.S. și alte state care au suferit pagube, returnarea proprietăților către Puterile Aliate și cetățenilor acestora, repatrirea prizonierilor de război, arestarea și judecarea persoanelor vinovate de crime de război. Dintre problemele în care pozițiile puterilor occidentale, mai precis, ale Statelor Unite și Marii Britanii, pe de o parte și cele ale Uniunii Sovietice, pe de altă parte,

8

erau diferite, se evidențiau, ca importanță, cea privitoare la granița dintre România și Ungaria, cu referire concretă la Transilvania.

Sunt prezentate în capitolul respectiv și lucrările Comitetului Consultativ, organism care a funcționat pe lângă Departamentul de Stat al S.U.A. ( 1942-1944 ), acesta trebuind să pregătească materialul documentar pentru delegația S.U.A. la Conferința Păcii de la Paris din anii 1946-1947. Astfel, deciziile adoptate în această privința Transilvaniei erau, în esență, nefavorabile României. Unele din deciziile respective adoptate de către acest Comitet se regăsesc în alte documente americane din anii 1943-1944 și depistate la A.N.I.C., Fondul Microfilme S.U.A., cât și în unele memorii ale grupărilor de presiune filomaghiare asupra guvernului S.U.A. la Conferința Păcii (1946-1947). Însă, planurile anglo-americane cu privire la Transilvania au fost zădărnicite odată cu atribuirea acestei zone geografice sferei de influență sovietice prin acordurile celor Trei Mari Puteri ale Națiunilor Unite.

Referitor la grupurile de presiune filomaghiare și evreiești internaționale se știe că ele au exercitat presiuni constante asupra administrației americane conduse de către președintele F.D. Roosevelt, dar, mai ales, sub aceea a succesorului său, Harry S. Truman, fie pentru a impune ”unele corecturi de frontieră” în favoarea Ungariei, fie pentru acordarea de drepturi dintre cele mai exagerate pentru minoritatea evreiască din țara noastră. Toate aceste tentative ale grupurilor de presiune filo-maghiare și evreiești, susținute de către delegația americană la Conferința Păcii din capitala Franței, secondată de cea britanică, au fost dejucate de către diplomația sovietică. Această acțiune diplomatică în favoarea României nu trebuie privită decât ca un simplu act de ”bunăvoință” al Uniunii Sovietice, ca urmare a subordonării țării noastre din punct de vedere politic și economic după data de 6 martie 1945 față de Colosul de la Răsărit. În acest mod, diplomația sovietică, urmărind aceleași scopuri ca și Germania nazistă de a menține Ungaria și România ca niște simple ” fiare încinse ”, U.R.S.S. a reușit să păstreze ambele țări sub dominația sa. În acest fel, Uniunea Sovietică a abandonat ideea „ unui stat transilvănean independent ” așa cum preconiza Comisia Litvinov în luna iunie 1944. Mai mult, această tentativă diplomatică sovietică amintită mai sus și-a atins scopul de-a atrage România în sfera de influență a U.R.S.S. prin determinarea acesteia să ” renunțe ” mai ușor la vechile sale teritorii pierdute în Răsărit prin ” compensarea ” sa odată cu ” realipirea ” la ea a acestei regiuni istorice, socotită a fi, de către istoriografia sovietică și de cea rusă, un adevărat ” măr al discordiei ” între țara noastră și Ungaria.

În partea a doua a capitolului respectiv, este prezentată pe scurt conținutul tratatului de Pace de la Paris din anii 1946-1947. Ca și prevederile din cadrul Convenției de Armistițiu din luna septembrie 1944 și acelea din Tratatul de Pace de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial au avut un caracter împovărător din punct de vedere economic, politic și militar pentru țara noastră datorită aservirii sale totale față de U.R.S.S.

În capitolul IV este evidențiat faptul că, odată cu debutul Războiului Rece, cât și a destrămării inevitabile a Coaliției Națiunilor Unite, colaborarea dintre sovietici și occidentali a luat sfârșit. La rândul lor, S.U.A. au inițiat Doctrina Truman, Planul Marshall și Politica de Îngrădire a comunismului, implicându-se, astfel, într-o luptă acerbă cu „ pericolul ” reprezentat de către U.R.S.S. pe plan mondial. Acest lucru nu a însemnat și salvarea, de către americani, a țării noastre, cât și a altora mai mici de sub opresiunea sovietică. În consecință, condițiile apărute pe parcursul anului 1947 au grăbit intrarea României în sfera sovietică, ceea ce a permis acapararea totală a puterii politice de către comuniști, ajutați fățiș de către autoritățile moscovite. În aceste circumstanțe nefavorabile, România nu s-a bucurat de sprijinul economic oferit celorlate Puteri Vest-Europene prin Planul Marshall, ca urmare a opoziției sovietice ce și-a impus punctul de vedere asupra sateliților săi Est-Europeni privind această chestiune. Mai mult, pe parcursul

9

anului 1947, pentru a nu contribui la consolidarea guvernului român de esență comunistă de la 6 martie 1945, S.U.A., Marea Britanie și Australia au blocat accesul României în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Totodată, România avea să intre, pentru mult timp în rândul țărilor subordonate din punct de vedere politic, economic și militar față de Uniunea Sovietică, contrar aspirațiilor sale de țară latină și filo-occidentală.

IV) Concluzii:

1) În teza de doctorat de față, căutăm să evidențiem, cu bogate surse documentare, faptul că, în urma înțelegerilor tacite dintre Marile Puteri încă din 1943, țara noastră a intrat, treptat, în sfera de influență a Uniunii Sovietice. În acest sens, România devine ținta unor contradicții dintre sovietici și occidentali, aceștia din urmă căutând, în zadar, să își salveze unele din interesele lor în aria geografică respectivă. Cu toate acestea, România, alături de Bulgaria, nu reprezenta o prioritate pentru Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.

2) Astfel, ca urmare a abandonării treptate a României de către britanici și americani, aceasta din urmă a căzut în sfera de influență a Uniunii Sovietice. Trebuie precizat faptul că tendința de abandonare a Europei de Răsărit, căreia îi aparținea și țara noastră, către U.R.S.S., din partea celor două Mari Puteri occidentale, respectiv, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii a fost schițată încă de la sfârșitul anului 1942, ea accentuându-se pe parcursul anilor 1943-1944. În acest sens, diplomația britanică a preluat inițiativa liniei politice de ” aruncare a României lupilor ” cu scopul ” de a salva restul Balcanilor ”, mai precis, a Greciei, unde englezii aveau interese politice și strategice. Treptat, britanicii au fost urmați de către americani. În ceea ce îi privește pe cei din urmă, încă de la începutul anului 1944, Departamentul de Stat conturase planuri ce defineau statutul României sub ocupație aliată, prin care Uniunea Sovietică devenea actorul principal, ca urmare a capitulării necondiționate a țării noastre. Aceste poziții vor avea un impact important privind desfășurarea evenimentelor ulterioare din România, cât și relațiile țării noastre cu Marile Puteri ale Națiunilor Unite în condițiile în care aceasta a devenit un satelit al Uniunii Sovietice.

Preluarea acestei părți a Europei de către sovietici cu acordul occidentalilor a fost facilitată de adoptarea de către liderii americani și britanici, a principiului „ capitulării necondiționate ” invocat la Casablanca la sfârșitul lunii ianuarie 1943. O altă consecință a acestei preluări amintite mai sus a fost și onerosul ” acord al procentajelor „ din prima parte a lunii octombrie a anului 1944. Acest acord a dus la schimbul dintre U.R.S.S. și Marea Britanie în ceea ce privește țara noastră și Grecia. Acești factori de pe plan internațional, paralel cu organizarea Comisiei Aliate ( Sovietice ) de Control din țara noastră după modelul celei din Italia ( unde Rusia Sovietică juca un rol pur simbolic ), au dus la impunerea unui regim asemănător pentru reprezentanții anglo-americani din cadrul Comisiei respective din România. În consecință, Comisia Aliată de Control din țara noastră a fost organizată și condusă, în totalitatea sa, de către sovietici. Reprezentanții anglo-americani din cadrul ei, sosiți în România pe parcursul lunii noiembrie 1944, au fost supuși la o serie de restricții din partea sovieticilor, ei nefiind decât niște simpli ” spectatori ” în țara noastră. Mai mult, reprezentanții sovietici din Comisia respectivă, mult mai numeroși decât cei occidentali, își impuneau direct punctul de vedere privind aplicarea Armistițiului prin ” negocieri ” directe cu guvernanții de la București, peste capul colegilor lor anglo-saxoni. În acest sens, creșterea influenței sovietice în interiorul Comisiei de Control din România a dus la transformarea acesteia într-un veritabil instrument de exploatare a bogățiilor

10

țării noastre de către sovietici sub masca aplicării Convenției de Armistițiu din luna septembrie 1944.

Pe fondul creșterii influenței sovietice în țara noastră, au avut loc o serie de divergențe, de natură economică și politică, dintre Statele Unite, secondate de către Marea Britanie, atât înainte, dar mai ales, imediat după data de 6 martie 1945 și Uniunea Sovietică, pe de altă parte. Aceste divergențe s-au manifestat sub forma unor proteste formale ale occidentalilor față de preluarea abuzivă a instalațiilor petroliere românești, deținute de către capitalul americano-britanic penetrat în acest sector economic românesc, cât și față de impunerea guvernului pro-sovietic condus de către dr. Petru Groza. În ciuda invocării repetate din partea anglo-americanilor, în sensul respectării de către partea sovietică a principiilor adoptate la Conferința de la Yalta, cât și a acțiunilor lor de protest expuse mai sus, occidentalii nu au putut să își apere pozițiile lor limitate deținute în țara noastră. Mai mult, anglo-americanii au căutat să nu afecteze sub nici o formă interesele sovietice din România, nici să ofere părții române iluzia ” existenței ” unor divergențe și fisuri în interiorul alianței dintre cele Trei Mari Puteri ale Națiunilor Unite.

Revenind la problema statutului internațional al statelor din Centrul și Răsăritul Europei, implicit al României, trebuie subliniat faptul că acesta a fost serios afectat după înțelegerea Roosevelt și Churchill de la Casablanca din luna ianuarie 1943. În acest sens, adoptarea principiului ” capitulării necondiționate ” va obliga statele satelite ale Germaniei naziste, inclusiv țara noastră, să demareze negocieri directe cu sovieticii, nu numai cu anglo-americanii. Astfel, ea va spulbera iluziile acestor state de-a încheia pacea numai cu occidentalii, ocolindu-i cât mai mult pe sovietici. Iar anglo-americanii, la rândul lor, au trebuit să ia în calcul eforturile militare susținute ale sovieticilor pe Frontul de Est, cât și menținerea cu orice preț a ” unității ” dintre cei Trei Mari Aliați. În această direcție, Marea Britanie și S.U.A. aveau să recunoască aliatului lor sovietic mult râvnita sa ” sferă de influență ”. Astfel, pe parcursul evoluției războiului mondial, occidentalii au recunoscut granițele apusene râvnite de către Moscova în urma discuțiilor Stalin-Eden din data de 16 decembrie 1941. Acestea reprezentau, de fapt, vechile câștiguri teritoriale ale sovieticilor dobândite prin fosta colaborare cu Germania nazistă din anii 1939-1941. În acest fel, de data aceasta, cu concursul occidentalilor, sovieticii și-au impus propria lor dominație în zonă, cu toate consecințele economice și politice pentru statele mici și mijlocii din această parte a Europei.

După cum arată unele dintre cele mai recente documente descoperite în arhivele ex-sovietice și occidentale, tendințele anglo-saxonilor de cedări și compromisuri față de U.R.S.S. a atins punctul culminant, cu urmările sale binecunoscute pentru România, în urma discuțiilor din capitala sovietică din luna octombrie 1944. Prin aceste discuții, Churchill și Stalin au încheiat ”acordul procentajelor”, cei doi lideri stabilindu-și reciproc zonele de control în sud-estul Europei. Deși refractară la început față de politica sferelor de influență, Statele Unite aveau să o accepte în cele din urmă, din motive pragmatice.

În acest context nefavorabil, statutul internațional al României a avut serios de suferit în perioada imediat următoare deciziilor de la Moscova din luna octombrie 1944, cât și a Conferințelor de la Yalta și Potsdam din anul 1945. Primele consecințe pentru țara noastră decurgând din destrămarea Coaliției Națiunilor Unite, va duce la agravarea dominației sovietice în țara noastră în ciuda unei opoziții formale din partea anglo-saxonilor. Acest statut internațional nefavorabil țării noastre va fi evidențiat tot mai mult pe parcursul discuțiilor pregătitoare Conferinței de Pace de la Paris de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, discuții purtate între miniștrii de externe a celor Trei Mari Puteri, cât și a adjuncților acestora din urrmă.

3) După cum se știe, prin Convenția de Armistițiu din luna septembrie 1944, ia apoi, mai târziu, prin Tratatul de Pace de la Paris din anii 1946-1947, României i s-au impus condiții grele

11

de natură politică, economică și militară din partea Marilor Puteri ale Națiunilor Unite. Prin aceste acte internaționale, se confințeau pierderile suferite de către țara noastră în Est și Sud-Est, dar i se accepta, cu unele rezerve exprimate din partea puterilor anglo-saxone, revenirea Transilvaniei de NV în cadrul granițelor sale. În acest context, trebuie precizat faptul că, o serie de documente inedite de la Arhivele Naționale de Istorie Centrale ( A.N.I.C. ), Fond Colecția de Microfilme S.U.A., evidențiează că, atât înainte, cât și în timpul Conferionței de Pace cu foștii aliați ai Germaniei naziste, grupurile de presiune filomaghiare și evreiești internaționale au exercitat presiuni constante asupra guvernului S.U.A., fie pentru a impune „ unele corecturi de frontieră ” în favoarea Ungariei, fie pentru acordarea de drepturi dintre cele mai exagerate pentru minoritatea evreiască din România. Paralel cu acțiunile grupurilor de presiune amintite mai sus, au avut loc și lucrările Subcomitetelor Teritoriale și Politice din cadrul Comitetului Consultativ de pe lângă Departamentul de Stat american ( 1942-1944 ). Acest organism trebuia să pregătească documentația pentru delegația S.U.A. la Conferința Păcii din anii 1946-1947. Deciziile adoptate de către Subcomitetele respective erau, în esență, nefavorabile României în privința Transilvaniei. Unele din aceste decizii ale Comitetului respectiv se regăsesc și în memoriile grupurilor de presiune filomaghiare asupra administrației de la Washington, dar și în alte documente americane depistate la A.N.I.C., Fond Colecția Microfilme S.U.A. Neadoptarea deciziilor respective s-a datorat atribuirii acestei zone geografice sferei de dominație sovietică prin acordul celor Trei Mari Puteri. Mai sunt expuse și rapoartele Ambasadelor S.U.A. de la Budapesta și Stockholm către Departamentul de Stat. Aceste rapoarte amintite mai sus, semnalau atitudinea unor reprezentanți ai maghiarimii din Ardeal, dar și articolele unor intelectualși suedezi în favoarea României în privința Transilvaniei. În ultimul caz, trebuie remarcat faptul că aspirațiile naționale ale României se bucurau, pe plan internațional, de un sprijin destul de slab în comparație cu modul ofensiv de a opera al tuturor grupurilor de presiune amintite mai sus. Trebuie precizat faptul că toate tentativele grupurilor de presiune respective, susținute de către delegațiile americană și britanică la Conferința Păcii din anii 1946-1947, au fost dejucate de către diplomația sovietică. Această acțiune diplomatică nu trebuie privită decât ca un simplu act ”de bunăvoință ” al Uniunii Sovietice ca urmare a subordonării țării noastre față de Colosul de la Răsărit. Aici mai trebuie adugat și detaliul referitor la sprijinul blocului slav, în frunte cu U.R.S.S. acordat României la Conferința Păcii din anii 1946-1947, privind contracararea pretențiilor absurde formulate de către grupurilor de presiune evreiești internaționale, care se bucurau de sprijinul S.U.A. și Marea Britanii.

4) În acest context, nu trebuie omis nici faptul că unele documente americane relevă clar o anume tendință de favorizare a Ungariei de către sovietici și occidentali în caz că această țară părăsea alianța cu Germania nazistă și se alătura Coaliției Națiunilor Unite. Acest lucru transpare în urma unei scurte comparații a clauzelor armistițiilor maghiar și român din anii 1944-1945. La rândul său, Ungaria a căutat și ea să se alăture Națiunilor Unite în speranța iluzorie că își va menține stăpânirea asupra teritoriilor acaparate între anii 1938-1940 de la statele vecine, respectiv, Cehoslovacia, Iugoslavia și România, achiziții teritoriale dobândite, după cum se știe, cu sprijinul Germaniei naziste. În acest sens, se înscrie declarația lui W. Churchill conform căreia dacă Ungaria ar fi rezistat la presiunile Germaniei și s-ar fi alăturat adversarilor lui Hitler, atunci ” aspirațiile sale revizioniste vor fi satisfăcute în mod generos ”. Totodată, guvernul de la Budapesta încerca să minimalizeze participarea Ungariei la războiul Axei și să demonstreze importanța mult mai mare pe care o avusese România în conflict. Acest lucru nu s-a îndeplinit în ciuda faptului că autoritățile maghiare, în timpul tratativelor de pace, au continuat să revedice teritorii pe seama României. Astfel, acestea au făcut nenumărate demersuri, au purtat convorbiri și au recurs la diverse presiuni la Londra și Washington.

12

Demn de remarcat este și faptul că o serie de documente istorice recente relevă faptul că, inițial, cercurile sovietice au cochetat cu ideea unui ” stat transilvănean independent ” sub egida U.R.S.S. Această teză, promovată de către Comisia Litvinov în luna iunie 1944, argumenta această idee ca fiind favorabilă impunerii dominației sovietice în această parte a Europei. Poziția respectivă a fost, însă, ignorată de către Stalin. Liderul de la Kremlin a mizat în mod abil pe ”cartea transilvană” pentru a propulsa la putere atât minusculul PCdR, cât și pe aliații săi din F.N.D. În felul acesta, aceștia au reușit să formeze un guvern de pseudoaliție la data de 6 martie 1945 în urma intervenției brutale a lui A.I. Vîșinski. De asemenea, la abandonarea rapidă a tezei unui ” stat transilvănean independent ” de către Uniunea Sovietică au mai contribuit atât opoziția militară maghiară de partea naziștilor, cât și dorința sovietelor de a atrage cât mai ușor România în sfera lor de influență și a o determina, astfel, să ” renunțe ” la vechile teritorii pierdute în Răsărit odată cu ” compensarea ” ei prin ” realipirea ” la ea a acestei regiuni istorice, socotită de către istoriografia sovietică și rusă drept ” un măr al discordiei ” între părțile română și maghiară. În felul acesta, urmărind aceleași țeluri ca și Germania nazistă de a menține ambele țări ca niște ”fiare încinse”, U.R.S.S. a reușit să includă România și Ungaria în sfera sa de dominație.

5) Sursele documentare, cât și lucrările de specialitate dintre cele mai recente studiate, evidențiază tot mai pregnant faptul că, odată cu debutul Războiului Rece, cât și a destrămării inevitabile a Coaliției Națiunilor Unite, colaborarea dintre sovietici și anglo-saxoni a luat sfârșit. La rândul lor, S.U.A. au inițiat Doctrina Truman, Planul Marshall și Politica de Îngrădire a comunismului, implicându-se, astfel, într-o luptă acerbă cu pericolul reprezentat de către U.R.S.S. pe plan mondial. Acest lucru nu a însemnat și salvarea, de către americani, a țării noastre, cât și a altora mai mici din zonă, de sub opresiunea sovietică. În consecință, condițiile apărute pe parcursul anului 1947 au grăbit intrarea României în sfera sovietică, ceea ce a permis acapararea totală a puterii politice de către comuniști, ajutați fățiș de către autoritățile de ocupație moscovite din țara noastră. În aceste circumstanțe vitrege, România nu s-a putut bucura de sprijinul acordat de către S.U.A. occidentalilor prin intermediul Planului Marshall, ca urmare a opoziției sovietice, care și-a impus punctul său de vedere final asupra sateliților săi est-europeni privind această chestiune. Mai mult, în anul 1947, pentru a nu ajuta la consolidarea guvernului de esență comunistă de la București, S.U.A., Marea Britanie și Australia au exercitat, în mod constant, presiuni în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Ca urmare a acestor presiuni, cât și a atitudinii oscilante a Franței, țara noastră nu s-a putut bucura nici de sprijinul altor țări, precum, Belgia și Brazilia, în tentativa sa de aderare la acest for internațional. Acest lucru este întărit cu o serie de alte surse documentare de la Arhiva Ministerului Afacerilor Externe ( A.M.A.E. ). Totodată, România avea să intre, pentru mult timp, în rândul țărilor satelite Uniunii Sovietice, acest lucru fiind contrar aspirațiilor ei de țară latină și filooccidentală. După cum se știe, România a fost mult timp dependentă din punct de vedere economic, politic și militar față de U.R.S.S. În felul acesta, ea a intrat în lagărul socialist, cât și în organizații militare și economice dominate de către sovietici, precum, Pactul de la Varșovia și Consiliul Economic de Ajutor Reciproc (C.A.E.R.). Astfel, evoluția sa a fost orientată, timp de mai multe decenii, în mod nefiresc, spre Răsăritul Europei, nu spre Occident.

13

IV) Bibliografie:

Bibliografia prezentei teze de față conține următoarele probleme, anume:1) Documente inedite2) Documente publicate3) Memorii, Jurnale4) Lucrări generale5) Lucrări speciale

Referitor la Documentele inedite, acestea sunt depistate la Arhivele Naționale Istorice Centrale (A.N.I.C.) și la Arhiva Ministerului Afacerilor Externe ( A.M.A.E. ).

Din rândul documentelor de la A.N.I.C., amintim pe acelea din Fondurile C.C. al P.C.R. (1921-1949)- Relații Externe; Casa Regală- Politica Externă ( 1944-1947 ); Preșidenția Consiliului de Miniștri- Stenograme, 1944-1959; Colecțiile vaste de Microfilme S.U.A., Marea Britanie și Rusia-U.R.S.S. și Fondul Grigore Gafencu- atât Jurnalul, vasta corespondență a fostului diplomat român și membru de seamă a seamă a exilului românesc, cât și extrasele sale diverse din presa vremii. Privind Jurnalul lui G. Gafencu, acesta conține atât manuscrise, dar și nenumărate fragmente scrise de mână.

Referitor la A.N.I.C., menționăm vastul Fond nr. 79/E9. Acesta conține diverse dosare cu documente privind România, Marea Britanie, U.R.S.S., S.U.A. și Franța, cât și cu Conferința Păcii de la Paris ( 1946-1947 )

Privind Documentele publicate, au fost citate documente americane, mai ales din cele referitoare la politica externă a S.U.A. ( F.R.U.S. ) Unele din acestea au fost depistate în diverse lucrări de specialitate apărute atât înainte, cît și după 1989, iar altele, la Institutul de Cercetări Euroatlantice din cadrul Facultății de Istorie a Universității București. Printre alte documente publicate, amintim pe cele apărute în diverse lucrări, ca de pildă, cele ale lui Gheorghe Buzatu sau ale lui Doina Smârcea, cât și cele ale istoricului german Ulrich Burger. Acesta din urmă a adus contribuții importante privind misiunea ziaristului american Mark Ethridge în România la sfârșitul toamnei anului 1945. Sunt citate pe larg volume importante de documente. Dintre acestea din urmă, menționăm pe acelea ce fac ample referiri la diverse probleme, precum: lovitura de stat de la 23 August 1944 și ecoul internațional al evenimentelor istorice de la acea dată, volum elaborat de către colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel dr. Florian Tucă, maior Mihail E. Ionescu, căpitan Alesandru Duțu și istoricii Florin Constantiniu și Mihai Retegan; cele două volume referitoare la relațiile internaționale dintre anii 1939-1945, coordonatori: Alexandru Vianu, Constantin Bușe, Zorin Zamfir, Gh. Bădescu; documentele referitoare la istoria P.N.Ț. (1926-1947) din volumul întocmit de V. Arimia, I. Ardeleanu, Al. Cebuc; misiunile lui A.I. Vîșinski în România, coordonator: Radu Ciuceanu; cele patru volume de documente publicate de către A.N.I.C. de sub coordonarea lui Ioan Scurtu și Marin Radu Mocanu, volume referitoare la România anilor 1944-1947; documentele din dosarele secrete ale generalului Nicolae Rădescu.

Subcapitolul referitor la Memorii și Jurnale cuprinde lucrări din aceste două categorii ce au fost publicate atât în țară, cât și în străinătate. Din prima categorie, amintim pe acelea ale lui Annie Bentoiu, Raoul Bossy, Mircea Ionnițiu, Constantin Sănătescu, Gheorghe Tătărescu și Constantin Vișoianu. În acest context, demn de menționat este Jurnalul parizian al lui Dumitru G. Danielopol. Din cea de-a doua categorie, amintim pe acelea ale lui Galeazzo Ciano, W. Churchill, A.W. Harriman, Harry S. Truman, Charles De Gaulle, Carl Gustav Emil Mannerheim, C.V.R. Schuyler și Charles Bohlen. Mai sunt studiate și alte surse documentare, precum,

14

corespondența din timpul celui de-al Doilea Război Mondial dintre cei trei lideri ai Marilor Puteri ai Coaliției Națiunilor Unite, anume, I.V. Stalin, F.D. Roosevelt și W. Churchill, dar și alte documente franceze referitoare la Transilvania. Acestea din urmă au fost incluse într-un volum editat de către cercetătorii români Valeriu Florin Dobrinescu și Ion Pătroiu.

În ceea ce privește lucrările generale, menționăm atât pe acelea apărute înainte, dar, mai ales, după 1989. În acest sens, amintim pe larg numele diverșilor cercetători români și străini, care au elaborat lucrări istorice importante, dar și tratate referitoare la relațiile internaționale.

Dintre specialiștii români care au elaborat lucrări în domeniu, menționăm pe: Ion Alexandrescu, Nicolae Baciu, Florian Banu, Petre Bărbulescu, Ion Bulei, Constantin Bușe, Gheorghe Buzatu, Ion Calafeteanu, Ionel Cloșcă, Eliza Campus, Ioan Chiper, Ștefan Ciochinaru, Emil C. Ciurea, Florin Constantiniu, Laurențiu Constantiniu, Ion Diaconu, Romus Dima, V.F. Dobrinescu, Doru Dumitrescu, Alesandru Duțu, Nicolae Ecobescu, Ion Enescu, Stephen Fisher-Galați, Matilda Ghyka, Dinu C. Giurescu, Titu Georgescu, Vlad Georgescu, Alexandru Ghișa, Georges Haupt, Nicolae Ionescu, Ștefan Lache, Valentin Lipatti, Ion Mamina, Mihai Manea, Viorica Moisuc, Dorin Ion Narcis, Paul Nistor, Gheorghe Onișoru, Ion M. Oprea, Vasile Oroian, Ion Pătroiu, A. Pop, Aurel Preda-Mătăsaru, Adrian Năstase, Stelian Neagoe, Șerban Papacostea, Gheorghe Pașcălău, Cristian Popișteanu, Șerban Rădulescu-Zoner, Mihai Retegan, V. Liliana Saiu, Ioan Scurtu, Aurică Simion, Georgeta Smeu, Doina Smârcea, Teodora Stănescu-Stanciu, Mihai Dimitrie Sturdza, Ioan Suciu, Dumitru Șandru, Mihai Șerban, V. Tismăneanu, Liviu C. Țârău, Virgiliu Țârău, Gh. Țuțui, Dan Vătăman, Eugen Tomac, Constantin Vlad și Marcela Vultur-Sălăgean. Demn de menționat este și volumul IX din Istoria românilor, coordonator: academician Dinu C. Giurescu, volum editat de către Academia Română, Secția de Științe Istorice și Arheologie. În cadrul acestui volum sunt publicate diverse capitole sub semnătura următorilor istorici: Ion Alexandrescu, Mioara Anton, Ovidiu Bozgan, Gheorghe Buzatu, Laurențiu Constantiniu, Alesandru Duțu, Daniela Grigore, Dinu G. Giurescu, Ștefan Iancu, Alin Matei, Camelia Moraru, Constantin Moraru, Florin Muller, Carmen Popa, Mihai Retegan, Cristian Scarlat, Ana Selejan, Florin Șperlea, Cristian Vasile și Ioana Vlasiu.

Referitor la lucrările generale apărute în străinătate, menționăm pe acelea ale unor autori de seamă, precum: Elisabeth Barker, Ivan Berend, Artur Conte, Ralf Dahrendorf, P.M. Defargues, Dennis Deletant, Paul Dukes, Philip Faverjon, Hamilton Fish, D.F. Fleming, Andre Fontaine, Tom Gallager, Lloyd Gardner, D.D. Hatchet, Keith Hitchins, E. Hosch, Tofik M. Islamov, Barbara Jelavitch, Ralph B. Levering, Henry Kissinger, Paul Kennedy, Wilfried Loth, Charles M. Mee, Michel Mourre, Jean Nouzille, Stefan K. Pavlovitch, Tatiana A. Pokivailova, Maurice Pearton, Paul D. Quinlan, G.G. Spriengfield, Larry Watts, Eugen Weber, John W. Young și John Kent. Sunt incluse și alte lucrări scrise de către diverși participanți și martori români și străini la evenimentele petrecute în acea perioadă istorică, precum, Corneliu Coposu, Nicoleta Frank, Mihai Mărculescu și Ivor Porter. În acest context, considerăm necesară menționarea nenumăratelor articole apărute în diverse numere ale revistei ” Magazin Istoric ”.

Titlurile principalelor lucrări speciale poartă semnătura următorilor istorici: Gh. Buzatu, John C. Campbell, Eliza Campus, I. Chiper, Emil C. Ciurea, Fl. Constantiniu, V.F. Dobrinescu, I. Enescu, Șt. Lache, M.R. Mocanu, I. Pătroiu, A. Pop și Gh. Țuțui.

15

16