Curs 1. Presă şi actualitate. Delimitări conceptuale. Funcţiile mass-media în societate; 2. Drepturi şi responsabilităţi în activitatea ziaristică; 3. Etica și legislația presei: libertatea presei; 4. Analiza de eveniment. Faptul de presă şi actualitatea; 5. Revista presei şi dosarul tematic de presă; 6. Mass-media şi imaginea de ţară; 7. Limitele libertății de exprimare prin presă: dreptul la propria imagine, dreptul la viaţă

privată, dreptul la intimitate. 8. Presa în campaniile electorale. Mediatizarea discursului electoral 9. De la dezbaterea televizată la talk-show; 10. Presa centrală vs. presa locală: asemănări şi deosebiri, particularităţi în dezvoltarea

temelor de interes; 11. Teme actuale în dezbaterile media: probleme economice, sociale, politice; 12. Zvonul, dezinformarea, propaganda, intoxicarea mediatică.

Presă şi actualitate. Delimitări conceptuale

Presa creează un mod de viaţă care este definită în funcţie de valorile, interesele,

aspiraţiile celor implicaţi în viaţa publică. A transmite informaţii, a răspândi cunoştinţe, a

crea şi pune în circulaţie divertismentul au devenit acţiuni obişnuite fără de care nu ne

mai putem imagina viaţa noastră cotidiană. Mass-media prezintă evenimetele într-o

anumită luminină, la fel cum nu toate evenimentele ajung să devină ştiri. Selectarea

informaţiilor face din mass-media un instrument de influenţare socială, iar deci aici

transpare şi ideea de moguli mediatici. Cert este că nu mai putem astăzi să ignorăm mass-

media, ci doar să îi acordăm sau nu atenţie sporită. Aşa fel cum există dependenţi de

media, la polul opus găsim persoane vehemente sau care refuză informaţiile de pe surse

pe motiv că nu sunt adevărate. Organizând agenda informaţiilor mass media realizează un

tablou al actualităţii stabilind priorităţile sociale. Actualitatea este ceea ce se întâmplă aici

şi acum şi ceea ce contează apare în prim-plan chiar şi pentru un număr limitat de zile.

Obsesia pentru actualitate, dorinţa de a şti mereu ceea ce se întâmplă ne transformă în

consumatori dependenţi de presă. Anunţul cu privire la anularea unui jurnal de ştiri pe

motiv că nu există nimic nou ar produce panică, nesiguranţă, nelinişte. "În 1930, în

Vinerea Paştelui, postul de radio BBC a transmis un buletin de ştiri care nu conţinea

decât ştirea că astăzi nu avem nicio ştire."1 Acest lucru determină jurnaliştii la inventarea

ştirilor sau la repetarea excesivă a acestora, iar pe receptorii de media la obişnuiţa de a

asculta chiar dacă informaţiile nu aduc un plus de noutate. Evenimentele care se

derulează în ritm rapid capătă o importanţă disproporţionată în detrimentul celor care se

soluţionează mai lent. Evenimentele sunt considerate depăşite atunci când apar noi

evenimente, chiar dacă în planul realităţii sociale încă nu şi-au consumat importanţa.

Actualitatea este înţeleasă exclusiv în termenii a ceea ce s-a întâmplat în ultimul minut,

iar durata nu mai înseamnă dcât o succesiune de momente prezente. Fiecare societate

poate fi analizată prin prisma mijlocului de comunicare dominant. Mijloacele,

tehnologiile dominante creează monopoluri ale cunoaşterii, care la rândul lor se vor roda

în timp şi vor fi înlocuite de alte noi mijloace de comunicare. Televizorul şi computerul

dincolo de funcţia de a ne ancora în realitatea cotidiană, ne conferă un mod de gândire

diferit al acesteia. Media clasifică realitatea pentru noi, o încadrează, o lărgesc şi o

definesc. Din această perspectivă realitatea cotidiană nu concide cu cea mediatică, însă ea

devine importantă în măsura în care ea poate deveni mediatizată. Televiziunea nu mai

tratează evenimentele separat şi discret, ci există un adevărat flux informaţional continuu

astfel încât diferenţierea între ştirile despre revolte, greve, inundaţii, crime, dezastre intră

alături de divorţurile vedetelor, lansări de cărţi sau ştiri sportive. Percepţia noastră asupra

realităţii este modificată fundamental sub impactul media şi putem afirma că în fond

mass media ne învaţă cum să gândim, percepem şi interpretăm evenimentele care se

succed.

Cercetătorul Harold Innis a introdus conceptul de predilecţie temporală şi

predilecţie spaţială ale mass-media. Fiecare societate poate fi analizată din prisma

mijlocului de comunicare dominant. Media care pun accentul pe timp sunt acela care

folosesc pergamentul, piatra, iar cele care pun accentul pe spaţiu folosesc papirusul şi

hârtia. Mijloacele, tehnologiile dominante creează monopoluri ale cunoaşterii care în

final se dezechilibrează şi se prăbuşesc. Astfel, o tendinţă o va înlocui pe cealaltă în timp

şi invers. Mijloacele prin care comunică oamenii alcătuiesc un mediu la fel de real şi de

influent precum aerul pe care îl respiră, iar orice modificare în ceea ce priveşte structura

1 Alina Bârgăoanu, Tirania actualităţii. O introducere în istoria şi teoria ştirilor, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006, p. 198.

mediului comunicaţional atrage deopotrivă schimbări în organizarea socială,

predispoziţiile intelectuale, definirea realităţii şi a valorilor. Schimbările tehnologice

antrenează schimbări de natură epistemologică, influenţează concepţiile unei societăţi cu

privire la adevăr, cunoaştere, realitate. Tiparul, computerul, televiziunea nu sunt numai

simple maşini care produc informaţie, ci şi modalităţi prin care conceptualizăm realitatea.

Ele clasifică lumea pentru noi, o eşalonează în timp, o încadrează, o lărgesc, o definesc.

Diversele forme de comunicare coexistă, însă cele noi le pun în pericol pe cele vechi.

Televiziunea a devenit mijlocul de comunicare dominant şi a reuşit să schimbe gândirea

şi raportarea la lume.

Există două teorii diferite în ceea ce priveşte rolul comunicării şi relaţia pe care o

stabilim cu realitatea la care ne raportăm. Modelul informaţional, abordează societatea

din perspectiva raporturilor de putere, administrare şi control, guvernată de ordinea

politică. În cadrul acestui model, comunicarea este un proces de transmitere a mesajelor

în spaţiu, pe distanţe mari, cu scopul de a menţine sub control audienţele. La acest nivel,

comunicarea înseamnă persuasiune, schimbare de atitudine, modificare a

comportamentului, socializare prin intermediul transmiterii informaţiilor. Rolul mass-

media este acela de a media între o realitate accesibilă şi public. În condiţii de

profesionalism din partea jurnalistului şi în condiţii tehnice perforamnte nu intervin

distorsionări sau pierderi de mesaj. Ziarul reprezintă un mijloc de răspândire a ştirilor,

informaţiilor şi divertismentului. Ştirile încep să fie răspândite într-un volum din ce în ce

mai mare, la distanţe considerabile, unor audienţe din ce în ce mai dispersate. Astfel se

pune întrebarea: ce efecte au ştirile asupra audienţelor? ajută la descifrarea realităţii sau

distorsionează mesajul?. În perspectiva modelului informaţional, jurnalismul este o

extensie a ştiinţei, ceea ce contează fiind faptele, adevărul gol-goluţ şi reflectarea

realităţii.

În modelul ritual, comunicarea înseamnă participare, negociere, comunitate,

împărtăşire a înţelesurilor. Comunicarea este un proces prin care realitatea este produsă,

creată şi modelată. John Dewey subliniază potenţialul pe care mass-media îl prezintă

pentru multiplicarea dezbaterilor, articularea semnelor şi simbolurilor comune fără de

care comunicarea şi interacţiunile sociale nu ar fi posibile. În al doilea model, citirea unui

ziar reprezintă un ritual şi o confirmare a unei perspective asupra lumii. Ceea ce contează

este implicarea mesajelor media în structurarea vieţii şi a timpului cititorului.

În dezbaterea problemelor privind efectele mass-media se impun, de la început,

câteva precizări, unele conceptuale, altele legate de perspectivele de abordare. Cercetările

asupra efectelor au oscilat între două opţiuni privind importanţa şi puterea de a influenţa

media, capacitatea lor de a produce anumite efecte. Astfel, aprecierile s-au articulat fie

sub ideea “efectelor atotputernice” ale media, fie sub ideea “efectelor minore”(limitate).

Analiza efectelor se situează în centrul studiilor asupra comunicării de masă. Problemele

cheie abordate se referă la: puterea de influenţare a media, direcţiile de influenţare,

tipurile de efecte, mecanismele şi condiţiile producerii efectelor. Analiza modului în care

mass- media influenţează societatea (în chip voit, în urma unei strategii dinainte pusă la

cale sau în chip întâmplător) a constituit una din preocupările majore ale cercetătorilor

mass-media.

Impunerea televiziunii în ansamblul sistemelor mediatice este un alt factor care

obligă la reconsiderarea puterii de influenţă a media. Aceasta atinge şi atrage audienţe de

dimensiuni fără precedent. Puterea de atracţie şi de seducţie a televiziunii este

incomparabilă cu aceea a altor media.

ROLUL ŞI FUNCŢIILE MASS-MEDIA ÎN SOCIETATE

Pornind de la observarea efectelor pe care mass-media le produce asupra vieţii

sociale, dar şi a influenţelor pe care indivizii şi grupurile sociale le exercită asupra presei

specialişti din diverse domenii au încercat să vadă ce loc ocupă mass-media în viaţa

socială, ce legături se ţes între ea şi diferite instituţii, care este valoarea acestor

interacţiuni şi ce putere are presa în procesle de transformare a structurilor economice,

sociale, politice ori culturale. În acest context se poate observa că relaţia dintre mass-

media şi societate se poate pune în termeni de consecinţe globale (funcţiile presei), de

ansamblu de influenţe (efectele presei) sau de misiuni atribuite acestor sisteme (rolurile

presei). În limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de specialitate, termenul de funcţie

cumulează frecvent cele trei variante enumerate anterior.

1. Prima şi cea mai importantă funcţie a presei, a mass-media în general, este aceea de a informa

Raţiunea supremă a apariţiei presei aceasta a fost: de a informa, de a înregistra, de a

comunica (comunicare = schimb de informaţii) ce se întâmplă în lume, ce face, ce spune,

ce gândeşte lumea. Opiniile în acest sens sunt diverse, dar converg spre ideea că o

caracteristică esenţială a lumii de astăzi este nevoia de informare. Din acest motiv, rolul

informativ devine un imperativ şi o obligaţie a instituţiilor mass-media care trebuie

realizat. Pe drept cuvânt Alvin Toffler consideră că “noul sistem mass-media global a

devenit, de fapt, principalul instrument al revoluţiei din lumea în schimbare a

prezentului”.2 Individul caută informaţii despre evenimentele relevante din societate,

sfaturi în problemele practice cu care se confruntă, îşi satisface curiozitatea şi interesul

general, învaţă şi se auto-educă.

Media se defineşte adesea drept sursă de informaţie, însă atunci când dorim să ne

informăm nu apelăm în primul rând la presă, ci la telefon. Mass-media ne oferă informaţii

despre obiecte, evenimente, situaţii care ne sunt străine sau care nu se află în sfera

activităţii noastre.

După Mihai Coman3 expresia "funcţia de informare a presei" poate fi tradusă prin

sintagme diferite:

- drept urmare a activităţii presei, publicul este informat- funcţie;

- presa are misiunea de a informa publicul - rol;

- prin informaţiile pe care le distribuie, presa influenţează gândirea şi

comportamentul publicului - efect.

Din fluxul informaţiilor pe care le primim zilnic doar o parte sunt de imediată

utilitate (starea vremii, situaţia preţurilor, manifestările sociale), celelalte fiind mai puţin

legate de mediul şi interesul actual (ştirile privitoare la o lovitură de stat din altă ţară,

moarte unui actor străin). Autorul clasifică informaţiile în trei categorii distincte:

informaţiile generale, informaţiile instrumentale şi informaţia de prevenire.

Informaţiile generale se referă la acele informaţii care nu au o utilitate imediată şi

care se vor materializa în decizii personale după o anumită perioadă de timp. Zilnic

2 Alvin Toffler, op.cit., p.345. 3 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 80.

primim informaţii din toate domeniile economic, politic, iniţiative noi legislative sau

descoperiri ştiinţifice care vor fi stocate ca informaţii generale ce pot fi actualizate şi

folosite ulterior.

Informaţiile instrumentale se regăsesc în mass-media şi constituie acea sursă de

informaţie cu utilitate imediată fiind prezente în toate sursele mediatice indiferent de

forma lor. În ziare şi reviste, la televizor sau radio şi pe internet regăsim ca puncte

comune indiferent de specificul lor informaţii despre vreme, trafic, evenimente sportive,

diverse anunturi, horoscop etc.. Acest tip de informaţii servesc publicului pentru a se

orienta şi ghida în viaţa de zi cu zi, existând consumatori centraţi exclusiv pe acest gen de

informaţii. Acest fapt a determinat ulterior specializarea anumitor publicaţii pe acest gen

de informaţii (revistele culinare sau de amenajare a casei), cât şi crearea anumitor rubirici

sau emisiuni dedicate lor (anunţuri privind vânzările şi cumpărările, serviciile sau

programele de tele-shopping din ce în ce mai prezente astăzi).

Informaţia de prevenire au în vedere ceea ce s-ar putea întâmpla, efectele viitoare

ale anumitor decizii făcând trimitere la dimensiunea anticipativă a informaţiei. Funcţia lor

este aceea de a avertiza şi pregăti publicul. Printre acest gen de informaţie regăsim

avertizările cu privire la furtuni, cutremure, incendii, riscul de poluare sau apariţia unor

crize precum greve, faliment, acte de terorism.

2. A doua funcţie fundamentală a mass-media este cea formativă, modelatoare

Mass-media exprimă şi cristalizează opinii, comportamente, mentalităţi şi le

influenţează în sens pozitiv sau negativ, contribuind totodată la ridicarea nivelului general

de cunoaştere şi de educaţie a populaţiei în domeniile esenţiale ale culturii şi civilizaţiei.

Individul prin receptarea canalelor mediatice găseşte o confirmare a valorilr personale,

aspiră se un anumit model de comportament, se identifică cu persoanele apreciate de

media. El dobândeşte capacitatea de a se identifica cu ceilalţi, are o bază comună pentru

conversaţie şi interacţiune socială.

Edificatoare în acest sens este constatarea celor doi raportori ai Clubului de la

Roma, Alexander King şi Bertrand Schneider “mass-media a ajuns unul dintre principalii

agenţi în formarea opiniei publice şi a gândirii indivizilor”.4

Modul în care sunt selectate şi comentate ştirile depinde de diverse criterii,

subiective sau obiective, de diverse interese, personale sau de grup, de gradul general de

cultură al ziariştilor, de etica lor profesională şi, nu în ultimul rând, de receptorii ştirilor.

Omenirea modelată de către mass-media la scară mondială, la nivelul unui sat

global, aşa cum sugera McLuhan, nu trebuie văzută ca redusă la o uniformizare generală

a indivizilor, ci ca o colectivitate diversficată, alcătuită din indivizi care îşi exprimă

opţiunile personale, manifestându-şi cu spirit critic opiniile. Opinia publică impune, prin

intermediul mass-media, reguli noi, relaţii noi, o nouă etică, ea are rolul de control social,

prin realizarea acelei conexiuni inverse (feed-back-ul), tot mai specifice mijloacelor

moderne de comunicare, mai ales radioului şi televiziunii.

3. A treia funcţie importantă a mass-media este cea comercială

Este un lucru bine cunoscut că ştirile sunt cele care vând ziarul. Într-o societate

democratică, accesul liber la informaţie, informaţia exactă, obiectivă şi rapidă, schimbul

liber de informaţii sunt vitale pentru opinia publică, pentru formarea unor atitudini,

orientări, comportamente. Dar sunt ştiri şi … ştiri. O informaţie, (o ştire) este expresia

unei selecţii (subiective), a unei judecăţi de valoare, a unei opţiuni. Informaţiile sunt

rezultatul unui filtru: al opţiunii gazetarului, dar şi al grupului acţionar, căruia el îi

aparţine, al redacţiei sau patronului care-l plăteşte.

4. Cea de-a patra funcţie a mass-media este cea recreativă, de divertisment

Omul modern trăieşte într-o continuă stare de stres, find victima unor profunde

transformări sau crize în domeniul social-economic, politic, cultural etc., cu efecte

psihologice grave şi de lungă durată, care-i modifică comportamentul, relaţiile sociale şi

familiale, modul de a gândi şi a simţi. El este supus zilnic unui bombardament

informaţional ameţitor, care-i artificializează viaţa, îl rupe de natură, de trebuinţele sale

fundamentale fireşti falsificându-i opiniile, opţiunile, atitudinile. Consumul de

4 Alexander King, Bertrand Scneider, Prima revoluţie globală, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1993, p.176.

divertisment nu răspunde numai dorinţei de relaxare, ci satisface nevoia omului de a

scăpa de sub presiunea cotidianului.

De aici, nevoia firească de apărare, de relaxare, de divertisment. Dar, atenţie,

divertismentul din mass-media nu mai e un simplu divertisment, el reprezintă, în ultimă

instanţă, tot o formă (mascată) a unei atitudini, a unei opţiuni. Pentru că, în fond, cele

două funcţii ale mass-media, cea comercială şi cea recreativă, au tot un rol formativ, în

sensul pozitiv sau, dimpotrivă, negativ. La nivelul sistemului mass-media ponderea

mesajelor de divertisment este inegală de la un canal la altul, fiind canale axate în special

pe această funcţie cum ar fi cele muzicale sau de desene animate sau cele care difuzează

filme faţă de canalele centrate exclusiv pe ştiri. Potrivit lui Neil Postman problema

esenţială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate

subiectele în forma divertismentului, acesta devenind o supra-ideologie a oricărui discurs

mediatic.

Dincolo de controversele privind rolul şi funcţiile mass-media în societate, o

concluzie este evidentă: imposibilitatea de a le contesta sau ignora. Dimpotrivă, se

impune constatarea că, oricâte critici le-am aduce, oricât de vehement le-am nega ele se

impun, dincolo de dorinţa noastră în viaţa cotidiană a fiecărui individ, iar viitorul rămâne

deschis pentru orice surprize. În fond, pentru receptor, totul nu este decât o chestiune de

opţiune, în funcţie de experienţa sa de viaţă, de exigenţele sale intelectuale şi morale.

SISTEMUL MASS MEDIA. COMUNICAREA DE MASĂ. NOŢIUNI INTRODUCTIVE.

Fenomenul atât de complex şi contradictoriu al comunicării de masă a cunoscut

numeroase tipuri de definire şi numeroase perspective de clasificare. Astfel, după unii

autorii, comunicarea de masă este orientată către audienţe largi, eterogene, care nu sunt

cunoscute de către comunicator. Mesajele sunt transmise în mod public şi sunt calculate

astfel încât să ajungă repede la public, uneori chiar în mod simultan cu emiterea lor .

După alţi autori, comunicarea de masă este practica şi produsul care oferă divertisment şi

informaţii unei audienţe formate din persoane necunoscute. Aceste conţinuturi, transmise

pe suporturi tipărite, sonore şi audio-vizuale, au statutul unor mărfuri, care sunt produse

în mod industrial, cu ajutorul unor tehnologii complexe, sunt regularizate de stat şi sunt

finanţate de firmele particulare, fiind consumate în mod personal, privat, de către publicul

lor.

În limbajul de specialitate, foarte adesea, această noţiune este considerată

sinonimă cu aceea de mass-media. Acest termen s-a format pe teren anglo-saxon, prin

sinteza dintre un cuvânt englez mass care trimite la “masa” de consumatori ai acestor

forme culturale şi cuvântul latin, media, în forma sa de plural, care se referea la suportul

pe care sunt fixate mesajele respective.

În dezbaterea problemelor privind efectele mass-media se impun, de la început,

câteva precizări, unele conceptuale, altele legate de perspectivele de abordare.

Cercetările asupra efectelor au oscilat între două opţiuni privind importanţa şi puterea de

a influenţa a media, capacitatea lor de a produce anumite efecte. Astfel, aprecierile s-au

articulat fie sub ideea efectelor atotputernice ale media, fie sub ideea “efectelor

minore”(limitate). Judecăţile asupra efectelor s-au schimbat substanţial în decursul anilor,

trecându-se de la ceea ce s-au numit efecte punctuale, directe şi pe termen scurt la efecte

difuze indirecte şi pe termen lung. Aceste schimbări au fost legate de modificarea

imaginii asupra receptorului: de la un receptor pasiv, supus unei influenţe directe a

mesajelor la un utilizator activ şi selectiv al mediilor şi conţinuturilor.

S-au înregistrat, de asemenea alternanţe între diferitele tipuri de cercetări: cele

experimentale au fost consacrate mai ales evaluării efectelor directe, puternice şi

imediate, suferite de anumite categorii de receptori (mai ales cei pasivi), pe când cele

bazate pe anchete şi sondaje cantitative, dar mai ales pe studii calitative, studii panel

combinate cu analize de conţinut, au condus mai curând la concluzia efectelor difuze.

Studiile au luat, de asemenea, în considerare inegalităţile de pregătire şi instrucţie ale

diferitelor categorii sociale ca premise ale diversificării efectelor media.

Numeroasele controverse au fost alimentate de dificultăţile măsurării cu certitudine a

ponderii media în influenţarea comportamentelor, opiniilor, moravurilor, mentalităţilor,

etc. Aceasta, deoarece media acţionează în contexte concurenţiale, consonante sau

discordante cu alţi factori şi surse de influenţare din mediul socio-cultural.

De când s-a impus ca o componentă esenţială a lumii moderne, sistemul comunicării de

masă s-a impus permanent ca un factor activ al jocului social, modelând celelalte

subsisteme ale societăţii. Nici politicul, nici economicul, nici cultura şi nici viaţa

cotidiană nu au putut scăpa de presiunea exercitată de mesajele presei. Mass-media ne

afectează profund, deoarece ele constituie o prezenţă constantă în viaţa noastră. Alte

instituţii pot avea un impact mai puternic, dar nu unul persistent şi adânc. Afilierea

familiară şi prieteniile se schimbă pe măsură ce individul se maturizează şi trece prin

diferitele etape ale vieţii. Şcoala ocupă numai o perioadă limitată de timp din existenţa

noastră. Doar o parte din populaţie frecventează, în mod regulat, biserica. În antiteză,

mass-media fac parte din viaţa noastră zilnică şi ne însoţesc din copilărie până la moarte.

Experienţele zilnice dovedesc diferite exemple ale unor mici efecte. Ne îmbrăcăm sub

influenţa prognozei meteo, cumpărăm ceva dintr-o reclamă, mergem la un film menţionat

în ziar etc . Candidaţii politici şi partidele sunt constant preocupate să găsească modul în

care pot comunica cu electoratul, astfel încât să câştige voturi. Agenţiile de publicitate

conduc o mare afacere în ceea ce priveşte cunoaşterea obiceiurilor, dorinţelor şi nevoilor,

încercând să creeze reclame care să aducă vânzări cât mai mari.

Din această cauză, analiza modului în care media influenţează societatea (în chip voit, în

urma unei strategii dinainte pusă la cale sau în chip întâmplător) a constituit una din

preocupările majore ale cercetătorilor mass-media.

Programele de radio şi televiziune de tip talk-show sunt create din conversaţii

separate între comentatori şi invitaţi în cadrul cărora fiecare poate interveni oricând,

moderatorul având sarcina de a stimula şi echilibra discuţia pentru ca aceasta să nu se

transforme în polemică. În fond, rolul mass-media este acela de a oferi informaţii care să

capteze interesul publicului, să provoace reacţii şi să acopere timpul alocat prin utilizarea

de resurse minime. Radiolul şi televiziunea au contribuit la stimularea şi dezvoltarea

plăcerii comunicării, constituindu-se în instrumente de socializare la nivelul comunităţilor

mici. Din această perspectivă se pune problema dacă mass-media joacă un rol benefic sau

nu prin funcţia socială pe care o deţine. Cert este că mass-media a prezentat şi semnalat

în mpod constant schimbările semnificative care au apărut în societate contribuind la

conştientizarea acestora la nivel societal. Solicitând publicului să participe activ la

activităţile organizate de media, se încearcă diminuarea diferenţelor dintre domeniul

public şi cel particular. Intruziunea în viaţa privată a apărut odată cu apariţia presei scrise

când evenimentele care se petrec în mod curent în viaţa cotidiană au fost tranferate

personalităţilor care au apărut în ziare sau reviste.

Puterea pe care mass-media o deţine constă în faptul că ea controlează anumite

resurse de informaţii de care indivizii au nevoie pentru a-şi satisface scopurile. Relaţia de

dependenţă nu are un sens unidirecţional deoarece şi mass-media depinde de anumite

resurse care sunt controlate de sistemul politic de exemplu. Printre scopurile sistemului

media amintim acumularea de profit, obţinerea legitimităţii sau crearea unui context

favorabil cu privire la acordarea unor libertăţi. În acest sens, sistemul politic controlează

legislaţia şi politicile comerciale care afectează posibilităţile de a obţine profit. De

exemplu, astăzi se pune problema dacă libertatea de exprimare a presei constituie sau nu

o ameninţare la adresa siguranţei naţionale.

Ştirile şi actualitatea: o perspectivă inter-subiectivă

Ştirile sunt poziţionate alături de cele mai diverse forme de cunoaştere de

la istorie, ştiinţă, bârfă, zvon, propagandă, divertisment, simţ comun. Ştirile se

focalizează pe evenimente izolate şi nu caută să stabilească legături între acestea.

Reporterul îşi propune doar să înregistreze evenimentul, este interesat de trecut şi de

viitor doar în măsura în care acestea contribuie la o mai bună cunoaştere a prezentului.

Ştirile se ocupă doar de prezent şi îşi pastrează caracterul de ştire doar până în momentul

în care ajung la publicul interesat. Din mometul publicării lr, acestea devin efemere, iar o

dată înţeleasă semnificaţia acestira ele devin istorie. Rolu ştirilor este pe lângă cel de a

informa, acela de a orienta publicul, de a-i atrage atenţia cu ceea ce se întâmplă. Există o

atracţie pentru tot ceea ce reprezintă neobişnuitul, neaştepatul, senzaţionalul, iar acest

fapt determină o intersectare a ştirilor cu bârfa, taifasul şi zvonul. Ştirile nu circulă pur şi

simplu, ele trebuie publicate, fapt ce îi conferă autoritate, credibilitate şi autenticitate, ele

fiind supuse unui examen critic din partea publicului. De exemplu, în cazul unor

evenimente ieşite din comun, când ne confruntăm cu o adevărată dezlănţuire mediatică,

cum ar fi, moartea prinţesei Diana, scandalul Lewinsky, moartea predeintelui Poloniei,

războiele şi revoluţiile în direct este foarte greu să diferenţiem între ştiri, zvonuri,

senzaţional, diversiune, bârfă şi scandal. Toate acestea conţin un sâmbure de ştire.

Apariţia şi amploarea pe care au luat-o reality-show-urile, mai apropiate de vechea bârfă

şi talk-show-urile, considerate de unii analişti simple taclale între experţi şi jurnalişti

creează oşi mai mare confuzie în rândul receptorilor.

De la dezbaterea televizată la talk-show şi reality-show Dezbaterea reprezintă un schimb sau o confruntare de opinii organizat în cadrul

căreia tematica se centrează pe anumite domenii de reprezentare a practicii sociale:

politic, economic, juridic, religios, ştiinţific. Diferenţa faţă de talk-showul de acest tip

ţine de problematizarea tematicii care într-o dezbatere este tratată după un plan care o

descompune în mai multe subprobleme în care sunt prezentate mai multe puncte de

vedere care reprezintă tot atâtea teze referitoare la tematică şi care sunt expuse, apărate,

justificate coerent. "Participanţii la dezbateri sunt aleşi pentru competenţa lor în cazul în

care intervein ca experţi (oameni politici, lideri sindicali, oameni de ştiinţă) sau pentru

încrederea pe care o prezintă dacă vor interveni în calitate de martori"5. Dezbaterea

televizată scoate în evidenţă adevărul în legătură cu o temă problematizată, printr-o

confruntare a unor cunoaşteri diferite asupra acestei teme prin utilizarea unui limbaj cât

mai inteligibil. Emisiunile de tip dezbatere trebuie şi ele să satisfacă exigenţele legate de

captare şi audienţă. Existză cazuri în care tematica este uneori greoaie au participanţii nu

sunt suficienţi de clari, ori pregătirea doumentară este precară sau modalitatea de gestiune

a timpul lasă de dorit iar unii invitaţi nu mai ajung să se explice. Faţă de talk show

dezbaterea se caracterizează printr-o tendinţă de a se pune în serviciul schimbului verbal.

Talk show-ul nu abordează o tematică precisă aşa cum se întâmplă în cazul

dezbaterilor, ci se ocupă mai degrabă de fapte sociale (nedreptăţi, criminalitate, calamităţi

naturale). Faptul social prezentat va fi tratat din perspectiva experienţei personale a unui

avocat, analist politic sau politician care permite pătrunderea într-un spaţiu privat, talk

show-ul avâd tendinţa de a provoca o confundare a planului dintre public şi privat.

Organizarea acestor emisiuni este orientată către dramatizare şi divertisment, cu

prezentarea unor documente sau anchete care constituie dovezi ale acestei dezordini

5 Patrick Charaudeau, Rodopphe Ghiglione, Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 108-109.

sociale. "Talk show-ul este o formă de schimb organizată astfel încât să scoată la iveală

conflictul şi/sau drama umană, sub diverse configurări, în legătură cu o temă-pretext,

printr-o confruntare a unor judecăţi şi opinii exprimate tranşant şi cu ajutorul unui

dispozitiv televizual care se complace în a ilustra aceste conflicte sau a sugera drama"6.

Din acest motiv, în platou sunt invitaţi persoane ce reprezintă arhetipuri de actori sociali

care au fost implicaţi în situaţii conflictuale, care se află în raporturi antagoniste, se acuză

şi apără prin intermediul discursului.

Reality show-ul se opune talk show-ului prin faptul că aduce un prim plan un

eveniment raportat, adică care corespunde unui lucru care s-a petrecut şi care implică

actori mai mult sau mai puţin respectabili. Acest eveniment-acţiune poate fi transpus fie

printr-o povestire dramatizantă, fie printr-o povestire- document. "Povestirea

dramatizantă nu există decât dacă conţine ingrediente de realitate, generând confuzie în

legătură cu valoarea de adevăr şi invenţie a faptelor, stârnind suspiciune. Povestirea-

document se oferă ca martor al realităţii exacte, stârnind la rândul său suspiciune datorită

unei observări subiective"7. Invitaţii din reality-show-uri sunt actori ai acţiunilor în care

joacă roluri de eroi, victime sau beneficiari, în timp ce aceia din talk show-uri sunt

enunţători ai cuvintelor, ei fiind prezentaţi ca fiinţe care mărturisesc existenţa unei

dezordini sociale (boală, delicvenţă, criminalitate, şomaj). Cei din reality-show-uri sunt

prezentaţi ca oameni care au suferit din cauza unei nenorociri sau dezordini sociale

(agresiune, atentat, crimă). El se prezintă ca un spectacol al adevărului, confirmat de

eveminentul care s-a petrecut, de protagonişti, toate făcând trimitere la un imaginar al

autenticităţii. Conversaţiile dintr-un talk show tind spre un adevăr consensual, oferind un

imaginar al adevărului şi nu al autenticităţii. "Imaginrul autenticităţii se defineşte prin

ceea ce este şi care poate fi arătat, construind o lume a realităţii. Imaginarul adevărului se

defineşte prin ceea ce este descoperit şi care nu poate fi arătat, ci sugerat cu ajutorul

cuvintelor şi prin prezentarea de dovezi, construind o lume a realităţii figurate"8.

6 Ibidem, p. 112. 7 Ibidem, p. 124. 8 Ibidem, p. 131.

Practici manipulative - definiţie şi caracterizare 1. Zvonul Zvonul este definit ca o afirmaţie prezentată drept adevărată fără a exista

posibilitatea să i se verifice corectitudinea. Pentru Allport şi Postman, primii care au

studiat acest fenomen, zvonurile reprezintă ''un enunţ legat de evenimentele la zi, destinat

a fi crezut, colportat din om în om, de obicei din gură în gură, în lipsa unor date concrete

care să ateste exactitatea lui. Peterson şi Gist definesc zvomnul ca o ''relatare sau

explicaţie neverificată care circulă din om în om şi este legată de un obiect, un

eveniment sau o problemă de interes public. T. Shibutani dă o definiţie mai bună a

zvonului, ca find ''produsul importanţei şi ambiguităţii'': dacă importanţa este 0, în nici un

caz nu se poate vorbi despre un zvon; la fel despre ambiguitate: declaraţiile oficiale

eleimină zvonurile, pe când lipsa lor nu face decât să potenţeze apariţia şi circulaţia lor.

Zvonuile sunt puse în circulaţie pentru că au o dublă funcţie: de a explica şi de a atenua

anumite tensiuni emoţionale. De exemplu, calomnierea unei persoane are ca efect

atenuarea urii care i se poartă. Circulaţia zvonurilor este dependentă ce contextele sociale

(credibilitatea instituţiilor sociale, sistemul de organizare şi circulaţie a informaţiei

formale, tipurile raporturilor de putere), de trăsăturile de personalitate ale indivizilor şi

de nevoile psihosociologice ale indivizilor şi grupurilor.

Lucrările lui Allport şi Postman au pus în evidenţă trei legi de transmitere a zvonurilor:

-legea sărăciei şi a nivelării (pe măsură ce zvonul circulă, el tinde să devină mai scurt,

mai uşor de înţeles şi de relatat)

-legea accentuării (întărirea anumitor detalii - de obicei cele mai spectaculoase - care

dobândesc astfel un loc central în semnificaţia zvonurilor)

-legea asimilării (conservarea şi reorganizarea conţinutului în jurul unei teme centrale).

Asimilarea se poate face la tema centrală prin condensare, anticipare şi stereotipuri

verbale.

Zvonurile tind să se ajusteze intereselor individuale, apartenenţei sociale sau rasiale,

prejudecăţilor personale ale celui care le transmite.

Cercetările lui Allport şi Postman au arătat că indivizii care propagă zvonurile se

confruntă cu dificultatea de a sesiza şi de a reţine în obiectivitatea lor elementele lumii

exterioare. Pentru a putea să le utilizeze, ei trebuie să le restructureze şi să le ajusteze

modelului lor de înţelegere şi intereselor lor proprii. Cercetările lui Kapferer au arătat că

circulaţia zvonurilor se bazează pe trei condiţii esenţiale: credibilitatea, aparenţa de

adevăr şi dezirabilitatea conţinutului informaţiei. Circulaţia lor apare ca un sistem de

canalizare a fricii şi incertitudinii în faţa unor situaţii ambigue. De asemenea, circulaţia

lor este corelată cu forma, cantitatea, calitatea şi credibilitatea informaţiei oficiale sau

formale. Cu cât aceasta din urmă este mai săracă, incompletă sau mai puţin credibilă, cu

atât se intensifică propagarea zvonurilor. Din acest motiv, în societăţile totalitare care

monopolizează informaţia formală, zvonurile au o mare răspândire. Uneori ele sunt

lansate de mijloace de propagandă ale statului totalitar pentru a promova anumite

atitudini şi comportamente mai greu de obţinut prin utilizarea mijloacelor formale.

Circulaţia lor se restrânge atunci când există posibilitatea verificării rapide a adevărului

unei informaţii.

Analiştii clasifică zvonurile în trei categorii:

- cele care iau dorinţele drept realitate (optimiste);

- cele care exprimă o teamă şi o anxietate;

- cele care provoacă disensiuni ( atacă persoane din cadrul aceluiaşi grup);

Temele recurente ale zvonurilor sunt: otrava ascunsă, complotul împotriva puterii,

crizele artificiale, teama de străini, răpirea copiilor, bolile conducătorilor, problemele

sentimentale ale acestora, compromiterea financiară sau escrocheriile lor.

Lansarea zvonurilor nu se face la întâmplare, ci ţinându-se seama de aşteptările

grupurilor umane faţă de situaţia problmatică pe care o traversează. Plecând de la aceste

date ale situaţiei, se lansează un mesaj cât mai apropiat de ceea ce ar dori să afle

populaţia la acel moment, indiferent cât de departe de adevăr este conţinutul enunţului

respectiv. În acest context, posibilitatea de diseminare a zvonului este cea mai mare.

Ca principale tipuri de falsificări sau distorsiuni de mesaje care stau la baza zvonurilor

amintim: dramatizarea, amplificarea proporţiilor, a semnificaţiilor, a detaliilor,

întreţinerea celor transmise, redefinirea prejudecăţilor şi a mentalităţilor proprii

segmentelor respective de opinie pentru a crea un puternic fond emoţional în scopul

ecranării până la dispariţie a spiritului critic.

Zvonul reuşeşte să cucerească o arie considerabilă de întindere în spaţiul social îndeosebi

în situaţii de criză, pe care le şi amplifică. O sursă de profesionişti poate chiar provoca o

criză socială plecând de la zvonuri bine direcţionate şI lansate la momente de maxim

impact asupra opiniei publice. În acest sens, Merton releva faptul că zvonurile pot genera

''predicţia creatoare de evenimente'', atunci când sunt folosite ca instrumente ale

propagandei sau contrapropagandei.

2. Intoxicarea Intoxicarea este definită drept ''acţiune insidioasă asupra spiritelor, tinzând să

acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze''. Ca neologism semantic,

''intoxicare'' este de origine militară. După Brouillard, el este un sinonim al vicleşugului

de război, al subterfugiului diplomatic, al mistificării, diversiunii, trădării, minciunii şi

al altor trucuri. El se aplică tuturor acestora, numai că este rezervat doar unor planuri

militare superioare:

-al tacticii gebnerale, adică al folosirii combinate a armelor de către militarii de pe teren,

în luptă;

-al strategiei, al desfăşurării generale a războiului;

-al politicii interne şi în special externe.

Putem spune că intoxicarea vizează adversarul. Ea constă în ai furniza acestuia

informaţii eronate, care îl vor face să ia decizii avantajoase pentru el şi favorabile pentru

tine. Intoxicarea nu este rezervată însă doar domeniului militar: un partid politic, o

bancă, un fabricant poate profita de pe urma intoxicării concurenţilor. Spre deosebire de

dezinformare însă, scopul ei este acela de a determina să greşească una sau mai multe

persoane, şi nu o colectivitate.

3. Dezinformarea Dezinformarea reprezintă orice intervenţie asupra elementelor de bază ale unui proces

comunicaţional care modifică deliberat mesajele vehiculate, cu scopul de a determina la

receptori (numiţi ţinte în teoria dezinformării) anumite atitudini, reacţii, acţiuni dorite

de un anumit agent social. Acesta din urmă nu trebuie să fie neapărat dezinformatorul,

el poate fi o instituţie, o organizaţie etc.

Ca realitate nemijlocită, dezinformarea are două dimensiuni: una neintenţională, şi alta

intenţională, vizând un anumit segment de opinie.

A. Sub aspect intenţional, dezinformarea poate fi analizată în funcţie de formele

simbolice prin care sunt codificate informaţiile din mesaj.

1. După cum se ştie, codurile pot fi exprimate prin limbajul natural, limbajul non-verbal

(gesturi, mimică), simboluri concrete (culori, panouri, lumini) şi simboluri abstracte

specifice limbajului artificial (eleborat ştiinţific), precum: formule matematice, expresii

logice etc. Dacă în comunicarea socială frecvenţa cea mai mare o înregistrează codurile

verbale, mixarea acestora cu oricare din celelalte coduri conduce la realizarea unui nivel

''metacomunicativ'', care poate să decontextualizeze mesajul în sensul dorit de sursa de

emisie.

2. O altă modalitate intenţională prin care se acţionează în sensul dezinformării o

constituie codificarea polisemantică a mesajului. Multitudinea de semnificaţii imanente

enunţului generând o diversitate corespunzătoare de opinii se răsfrânge într-o diversitate

de atitudini care merg de la adeziune totală la refractarism. Acesta este primul pas

pentru tensionarea relaţiilor interpersonale. În continuare, menţinerea unei entropii

semantice în mesaje garantează entropia organizaţională pe termen scurt şi mediu,

pentru ca pe termen lung să se ajungă la prăbuşirea reţelei comunicaţionale care asigură

eficienţa funcţională a structurii organizatorice respective la nivel formal; la nivel

informal, efectul cel mai sigur îl constituie dezagregarea mentalului colectiv, care

asigură identitate unei comunităţi.

3. Dezinformare strategică - este eficientă atunci când prezintă drept valori sociale

fundamentale fie valori care îi sunt favorabile sursei, fie valori marginale în raport cu

interesele publicului căruia i se adresează. În acest mod, comunitatea este deturnată de

la preocupările ei majore, valorile sociale fundamentale sunt neglijate, iar gradul de

competitivitate al respectivei comunităţi scade. Teoria dezinformării include în această

categorie orice modificare deliberată a mesajelor în scopul cultivării unui anume tip de

reacţii, atitudini şi acţiuni ale receptorilor, denumiţi în mod generic, ţinte. Acest tip de

acţiuni sunt produse, în mod obişnuit, de organizaţii specializate, militare sau

paramilitare.

Elemente ale acţiunii de dezinformare

a. comanditarii - cei care concep şi proiectează conţinutul acţiunii, ţintele reale şi cele

potenţiale ale activităţii. Ei pot fi: factori de decizie (guverne, state majore militare sau

socio-profesionale) şi grupuri de presiune. În timp ce prima categorie se foloseşte de

servicii specializate, grupurile de presiune se servesc şi de echipe ad-hoc de amatori

care au mare eficienţă în crearea şi menţinerea confuziilor.

b. specialiştii sunt cei care planifică secvenţele tactice ale acţiunii şi care coordonează

toate modalităţile de ţinere sub control a efectelor concrete ale mesajelor emise. Ei

simulează toate categoriile de efecte pentru a reuşi să aibă sub control atât efectele

proprii, cât şi exigenţele reproiectării unor elemente de detaliu sub impactul acţiunilor

de contracarare întreprinse de ţintă.

c. controlul - este piesa de legătură între comanditari, care comandă/conduc acţiunea şi

agenţii de influenţă. Pentru a stăpâni acea zonă a spaţiului social care le intră în raza de

responsabilitate, controlorii recrutează şi întreţin o vastă reţea de corespondenţi, de

obicei nu direct, ci prin intermediul unor terţe persoane care joacă rolul de cercetaşi.

Aceştia, aleşi din rândul unor indivizi cu totul insignifianţi, au rolul de a testa grradul de

deschidere spre colaborare a unei personalităţi cu acces la date de importanţă

considerabilă pentru comanditari şi planificatori.

d. agenţii de influenţă - se recrutează din rândul acelora care se bucură de prestigiu în

grupul lor profesional şi care urmează a fi dezinformat prin mesaje primite de la

planificatori via controlori. Practica de profil a demonstrat că agenţii de influenţă pot fi:

-liderii de opinie din mediile intelectuale, care, din dorinţa lor de a se lansa în acţiune

practică, acceptă să lanseze în spaţiul social mesaje care par şocante pentru publicul

autohton.

-un personaj apropiat factorilor de decizie - în general acesta este compromis printr-un

fapt verificabil, pentru a avea certitudinea unei colaborări mai longevive

-şefii de asociaţii; contextul vieţii asociative, specifice sistemelor pluraliste constituie

un mediu favorabil pentru recrutarea şi cultivarea agenţilor de influenţă. Plasând pe

primul plan interese de ordin umanitar, protejate de un cadru normativ cu validitate

internaţională, dezinformatorul poate atrage mulţi naivi în structurile asociaţiei, care,

profesional, sunt personalităţi de referinţă în domeniul lor de activitate.

e. intermediarii se recrutează dintre personalităţile influente în comunitatea respectivă

pentru a juca rol de lideri de opinie şi agenţi de influenţă ai intereselor care stau în

spatele mesajelor ce se emit cu un aer neutru şI declarativ de pe poziţii ''independente''

f. releele - indivizi sau instituţii care se dovedesc utili în amplificarea şi programarea

mesajelor care constituie conţinutul dezinformării

Ceea ce deosebeşte dezinformarea de alte tipuri de comunicare este caracterul deliberat

al acţiunii şi lansarea în circuitul informaţional a unor informaţii parţial adevărate în

conjugarea lor cu afirmaţii false, fără indicarea vreunei surse care ar putea fi verificabilă

pentru autenticitatea celor emise. Cercetările de teren au demonstrat că rezultatele cele

mai efciente se înregistrează în domeniul mass-mediei, unde dezinformarea poate atinge

frontal toate segmentele de opinie ale spaţiului social.

B.Sub aspect neintenţional, dezinformarea este generată de sursele de mesaje deservite

de neprofesionişti. Veleitarismul acestora, sau diletantismul celor ce transmit mesajele

pot contribui la colorarea senzaţională a conţinutului lor pentru a stârni interesul unor

segmente cât mai largi de opinie. Sporirea gradului de audienţă a mesajului insuficient

prelucrat sub raportul pertinenţei, poate conduce la dezinformare. Diversitatea

enunţurilor, prin corelarea cu un spaţiu (audio, video, grafic) limitat de inserarea într-o

situaţie informaţională, determină, în mod inevitabil, o selecţie a mesajelor. Practica

mass-media a relevat că o sursă de distorsionare a mesajelor, cu efecte importante

asupra calităţii informării şi care poate degenera în dezinformare, o constituie utilizarea

unor criterii neadecvate de selectare a informaţiilor. De exemplu, folosirea exclusivă a

criteriului economic sau politic în selectarea mesajelor, prin imaginea parţială pe care o

oferă asupra fenomenului în discuţie, poate avea ca finalitate dezinformarea acelor

segmente de public cărora li se adresează.

Dezinformarea poate fi o componentă a propagandei, dar aceasta nu se poarte baza

niciodată doar pe dezinformare. Din perspectiva consecinţelor sale sociale,

dezinformarea se aseamănă cu un alt fenomen manipulativ, zvonul. Acesta din urmă,

spre deosebire de dezinformare, nu are un caracter deliberat şi nu presupune în mod

obligatoriu circulaţia unor informaţii false, ci doar dificil de verificat. Zvonul poate fi

produs însă de o acţiune de dezinformare. Ţintele pot fi atât grupuri sau segmente ale

societăţii, cât şi indivizi, întotdeauna lideri, de orice fel, care pot influenţa decizional şi

acţional grupurile în care se află. Efectele dezinformării depind, pe de o parte, de

caracteristicile ţintelor (atitudine critică, personalitate, nivel intelectual, aspiraţii,etc.),

iar pe de altă parte, de posibilitatea de a verifica informaţiile vehiculate.

4. Propaganda

Propaganda este considerată o activitate sistematică de transmitere, promovare sau

răspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe poziţiile unei anumite grupări sociale şi

ideologii, în scopul influenţării, schimbării, formării unor concepţii, atitudini, opinii,

convingeri sau comportamente. În sensul clasic, se constituie ca un subsistem al

sistemului politic al unui partid, al unui grup social sau al unui regim de guvernare; în

prezent însă, se dezvoltă numeroase forme de propagandă (economică, tehnică, medicală,

sportivă, culturală), diferenţiate după conţinut şi prin raportare la profilul grupului social

care o iniţiază, urmărind realizarea unor scopuri persuasive.

Ca sistem, propaganda dispune de:

1.o structură instituţională specializată (aparat de conducere ierarhică, centre de

organizare, centre de studiu, proiectare şI difuzare de mesaje)

2.ideologie şi valori aflate în corespondenţă cu interesele şI obiectivele grupării sociale

pe care o reprezintă; acestea sunt luate ca referinţă pentru programarea şi realizarea

propagandei

3.mijloace şi metode de transmitere a mesajului; studiul sociologic al acestora distinge

următoarele grupuri mari de metode:

-afectivă - constă în organizarea mesajelor astfel încât acestea să provoace trăiri şi

adeziuni colective, mai ales de tip emoţional. Mai întâi se indică consecinţele negative ale

unei opţiuni personale provocate de o agenţie anume (afectarea intereselor, ameninţare a

poziţiei individuale, împiedicarea realizării unor obiective personale importante etc)

pentru a declanşa reacţia afectivă negativă faţă de aceasta şi apoi se prezintă o alternativă

diferită care ar avea numai efecte pozitive. Accentul nu este pus pe argumentarea logică

sau prezentarea unor fapte relevante, ci pe acele informaţii care au o profundă rezonanţă

afectivă.

-a faptelor - (Merton, Lazarsfeld); este concentrată pe transmiterea de fapte cât mai

concrete, saturate de amănunte relevante pentru persoanele ale căror opţiuni ar urma să

fie modificate. Accentul nu este pus pe fapte generale, ci pe cele personalizate şi care

dispun de potenţialitatea descoperirii unei surprize de către receptor. Îndemnurile directe,

lozincile, apelurile zgomotoase la urmarea unor căi sunt înlocuite de o astfel de selecţie şi

prezentare a faptelor care provoacă opţiunea persoală pentru acea cale prezentată ca cea

mai bună dintre cele posibile. În felul acesta se lasă impresia autonomiei personale în

luarea deciziei.

-persuasivă - presupune aplicarea regulilor retorice de organizare a adiscursului, mai ales

prin utilizarea unor cuvinte saturate emoţional şi care se bazează pe persuabilitatea

membrilor audienţei.

O altă distincţie importantă se face între propaganda tactică (proiectată pe termen scurt

pentru obţinerea unor efecte imediate) şI propaganda strategică (pe termen lung, destinată

formării sau modificării valorilor, atitudinilor de bază şI concepţiilor proprii indivizilor şi

societăţii.

Cea mai imporatntă formă de propagandă a fost considerată până în prezent

propaganda politică. Pentru J.Ellul aceasta este, de fapt, ''un dialog care nu există''. La

nivel internaţional, ea îţi propune să ''remodeleze psihologia celor cu care se află în

competiţie, în condiţiile în care căile diplomatice, economice sau militare au devenit

inoperante sau excesiv de costisitoare. Propaganda politică nu urmăreşte descoperirea

unor adevăruri, ci convingerea interlocutorilor reali sau potenţiali. În acest sens, Gustve

Le Bon, menţiona existenţa a patru factori principali de convingere, pe care îi prezenta

ca pe un fel de ''gramatică a persuasiunii'':

-prestigiul sursei - sugestionează şi impune respect

-afirmaţia fără probe - elimină discuţia, creând totodată impresia documentării erudite a

celor care reprezintă sursa de mesaje

-repetarea - face să fie acceptată ca fiind certă o afirmaţie compatibilă cu obiectivele

sursei;

-influenţarea mentală, care întăreşte (iterează) convingerile individuale incipiente sau

aparţinând indivizilor fără personalitate.

Tot în domeniul politic (dar poate fi folosită cu succes şi în alte domenii) se distinge

între:

-propaganda albă; utilizează materiale provenite din surse oficiale, conţinâd noutăţi

culturale, artistice, aparent inofensive, cum ar fi: stilul de viaţă, prezentarea unor

personalităţi considerate exemplare pentru viaţa culturală, sportivă, muzicală, fără a

aduce în discuţie elementele care ar pune în discuţie performanţele spaţiului social din

care provin personalităţile respective. Valoarea psihologică a unor astfel de colaje poate

fi pentru ascultătorii (cititorii) nepregătiţi şi fără luciditate, considerabilă. Cercetările au

relevat o eficienţă mai mare a propagandei albe în rândurile tineretului prin transmiterea

unor emisiuni radiofonice de muzică tânără în alternanţă cu scurte buletine de ştiri. Pe

fondul perceptiv pozitiv creat de contextul muzical, remanenţa mesajelor din ştiri este

deosebit de mare, deoarece propaganda se realizează neostentativ şi creează impresia

unui dialog între egali.

-propaganda neagră vehiculează, în general, materiale ''fabricate'', puse pe seama fie a

unor instituţii inexistente pe care ascultătorul/cititorul/privitorul nu le poate verifica, fie

pe seama unor instituţii care există, dar care au cu totul alte preocupări decât cele din

ştirile fabricate. Mesajele ''artizanale ''lansate în spaţiul social pot surprinde prin

''noutatea'' lor, şi asfel, pot genera un curent favorabil sursei de emisie. De pe aceleaşi

poziţii se emit ştiri făcându-se precizarea că provin din zvonuri neidentificate.

-propaganda cenuşie este cea mai frecvent folosită de centrele de dezinformare.

Specificul său constă în combinarea informaţiilor parţial reale cu cele integral false

alcătuind ştiri cu aspect aparent precis, care însă nu pot fi verificate complet. Publicul

care identifică, episodic elemente pe care le cunoaşte, poate fi uşor indus în eroare de

asemenea fabricaţii, punând noutăţile pe seama unor lacune personale de informaţie.

Presa, între libertate și răspundere

Libertatea are pentru fiecare dintre noi atât o valoare rațională, cât și una afectivă.

Libertatea ar fi posibilitatea unei ființe de a-și atinge în mod natural, organic, scopurile

fără ca alte ființe, grupuri sau elemente exterioare să împiedice sau să stopeze această

devenire. Strania senzație de discomfort pe care o are orice om care e silit pentru un timp

să trăiască în afara mediului său de origine, într-o altă țară, de exemplu, nu se datorează

doar condițiilor socio-economice modificate, ci și felului în care fiecare e obligat să-și

redefinască libertatea în funcție de un nou raport cu sistemele etice și juridice diferite,

aparținând unei alte comunități. Șansa modelului democratic vine de acolo de unde el nu

susține egalitatea în forță și nici în capacități intelectuale sau egalitatea economică, ci în

special în egalitatea de drept care ar trebui să producă o egalitate de șanse. Acest

principiu reduce inechitatea, abuzul, dezordinea socială care există în societate. În cadrul

modelului democratic statul este administrator, se bazează pe câteva instituții

fundamentale care sunt dependente de cele trei puteri: legislativă, executivă și

judecătorească. Libertatea noastră în raport cu statul e dependentă de ecuația: cunoaștere-

încredere-delegare. Libertatea de a alege, adică de a ne delega puterea celui care ne

câștigă încrederea e dublată de răspunderea participării, de implicarea foecăruia în

problemele care ne privesc. Din ființe dependente de stat, înțelegerea și asumarea propriei

noastre libertăți ne obligă să devenim ființe integrate în efortul constructiv către binele

individual și comunitar.

Ortega y Gasset ne atrage atenția că lumea modernă a produs un nou tip de om omul

masă care profită de avantajele modelului democratic și le consumă ca pe un dat firesc,

dar se opune instinctiv oricărei individualizări a actelor sale participative. El acționează

numai în funcție de instinctul mulțimii și își reclamă necesitățile numai accidental, sub

scutul indefinibil al mulțimii.

Pentru ca profesiunea de jurnalist să poată fi exercitată în mod liber, și de a dobândi

valoarea sa reală, aceea de serviciu public eficient în slujba participativității civice, ea nu

are nevoie decât de două drepturi garantate: dreptul de informare și cel de liberă

exprimare. Unul dintre principiile care rsponsabilizează ziaristul este aceka al refuzului

seducțiilor, de la banala mită la subtila publicitate mascată, acceptare de călătorii plătite

de cei interesați în dezvoltarea unui subiect, lucruri care ar afecta obiectivitatea și

imparțialitatea celui care difuzează informația. Ziaristul este responsabil față de persoana

sau obiectul investigației sale nu numai pentr a se feri de calomnie, ci și spre a o feri pe

aceasta de expunerea publică nejustificată a vieții sale intime. Ziaristul are răspunderi față

de echilibrul social, evitând să provoace crize false sau disproporționate de natură

economică, politică, etnică, religioasă.

Libertatea de exprimare este dreptul fundamental al omului de a-și exprima public

gândurile, opiniile, credințele religioase. Exprimarea se poate realiza sub orice formă și

prin orice mijloace de comunicare în public: presă, întruniri, asocieri, rețele

informaționale. Libertatea de exprimare reprezintă cadrul general și implică libertatea

presei, dar nu se confundă cu aceasta. Față de alte mijloace de exprimare în public,

exprimarea prin presă comportă anumite particularități în privința obiectului, titularilor, a

mijloacelor de exercitare și a finalităților. În mass-media se întâlnesc restricții și limitări

care nu se regăsesc în conținutul libertății de exprimare. Aceasta s-ar datora faptului că

presa se bucură de imunitate doar dacă informațiile publicate sunt compatibile cu ordinea

constituțională.

În sens restrâns, termenul presă reprezintă denumirea generică dată publicațiilor periodice

și emisiunilor radio-TV, destinate sau folosite ca mijloace de exprimare și informare în

masă. În sens larg, noțiunea semnifică întreaga activitate de informare în masă, inclusiv

mijloacele materiale și umane cu ajutorul cărora se realizează acestă informare. Astfel,

între libertatea de exprimare și libertatea presei nu putem pune semnul echivalenței, chiar

dacă prima o implică pe cea de-a doua. Libertatea presei are un conținut complex,

presupunând nu numai libertatea activităților spirituale, ci și a celor materiale, care îi fac

posibil exercițiul; este o garanție atât a dreptului la libera exprimare, cât și a dreptului la

informare. O presă liberă presupune o diversitate a informațiilor și opiniilor pe care

oamenii și le pot însuși în funcție de propriile lor convingeri și pot participa astfel la viața

socială, la apărarea valorilor democratice. Pe baza acestor informații, oamenii pot evalua

anumite situații, pot anticipa anumite tendințe ale evenimentelor și pot optimiza deciziile

lor. Pentru ca informațiile și opiniile care ajung la public să fie reale și oneste, presa

trebuie să fie liberă. Dacă asupra presei se exercită presiuni și informația își va pierde din

obiectivitate. Rolul presei este de a problematiza, a supune dezbaterilor aceste decizii, în

special a celor cu caracter politic, întrucât acestea au incidență asupra titror domeniilor

vieții sociale. În urma unui proces de confruntare, se creează opinia publică și aceasta și

nu presa în sine exercită presiuni asupra factorilor de decizie în scopul armonizării

acțiunilor puterii cu interesele cetățenilor. Media are o influență majoră pentru evoluția

societății și a indivizilor care o formează, iar la baza acestora stă libertatea presei ca o

condiție necesară.

Obiectul libertății de exprimare se referă la ce anume se poate exprima liber.

Particularizând la domeniul presei, obiectul libertății de exprimare îl reprezintă

informațiile corecte și de interes public, precum și opiniile sau comentariile cu privire la

situații ori evenimente concrete. Principalul obiectiv al mass-media trebuie să fie

satisfacerea dreptului la informare ce aparține cititorului.

În presă, informațiile privind date sau fapte sunt exprimate sub forma știrilor, iar opiniile

sub formă de editoriale, comentarii, reportaje, apmflete sau caricaturi. Atât știrile, cât și

opiniile sunt demarcate sub aspect etic și chiar legal de criteriul corectitudinii, care se

traduce prin adevăr, în primul caz și onestitate în al doilea caz. Adunarea Parlamentară a

Consililui Europei din 1993 a adoptat aceste criterii cu privire la etica ziaristică: „Știrile

exprimă informații cu privire la fapte sau date și trebuie să respecte adevărul, să fie

imparțiale și să fie difuzate după ce s-au făcut verificările de rigoare. Dacă opiniile nu pot

fi supuse criteriului adevărului, întrucât ele reprezintă păreri subiective, exprimate sub

formă de comentarii sau idei generale sau observații privind evenimete concrete, ele

trebuie să fie oneste și etice, adică să nu ascundă fapte sau date, să nu fie mascate sub

formă de știri, să nu urmărească manipularea opiniei publice”. O știre nu va fi adevărată

sau imparțială dacă este prezentată trunchiat, selectând numai faptele sau datele pozitive

sau negative, exagerând anumite elemente și diminuând importanța altora.

De la sursă la receptor, informația de presă trece prin mai multe etape: obținere, selectare,

verificare, eleborare, tipărire și difuzare.

Un prim conflict poate apărea între sursă și autorul materialului de presă, în sensul în care

cei doi pot avea aprecieri și viziuni diferite în privința importanței evenimentului sau a

conținutului informației. Pe de altă parte, dreptul la informare cuprinde și dreptul

jurnalistului de a selecta numai informațiile de interes public.

Alt conflict de libertăți poate fi acela între ziarist și editor sau realizatorul de programe.

Potrivit Constituției răspunderea civilă pentru informația adusă la cunoștința publică

revine editorului sau realizatorului, autorului, proprietarului mijloacelor de multiplicare,

al postului de radio sau TV. Fiind primul răspunzător în fața legii, editorul are dreptul de

a selecta informațiile sau opiniile ce vor fi date publicității.

Al treilea conflict ce poate apărea este cel dintre editor sau realizator și patronii instituției

de presă. Problema se pune în cazul în care patronii ar refuza să finanțeze un material de

presă întrucât apreciază că publicarea acestuia ar putea duce la scăderea profitului sau

diminuarea audienței.

Al patrulea conflict de libertăți poate apărea în veriga imprimeriilor sau a difuzării. În

acest cadru, atât libertatea presei, cât și dreptul la informare se pot confunda cu dreptul la

grevă al salariaților întreprinderilor de imprimerie, difuzare ori transport. Greva generală

a tipografilor din decembrie 1992 a blocat pentru o zi apariția tuturor cotidianelor și

periodicelor din România.

În scopul de a întări garanțiile libertății de exprimare a jurnalistului, legislațiile mai

multor state europene au reglementat clauza de conștiință a jurnalistului. „Clauza de

conștiință este un drept al jurnalistului de a spune „nu” atunci când cineva din interiorul

instituției sale de presă îl presează să rostească lucruri în care nu crede, sau să atcă atunci

când el știe că trebuie să vorbească”.

Ziariști și Pr-iști: un posibil conflict?

Modalitățile de pregătire profesională a jurnaliștilor și specialiștilor în comunicare sunt

oarecum echivalente în conținut, calitate și cantitate. Între cele două categorii

profesionale schimbul de forță de muncă este unul constant: sunt cunoscute situațiile în

care jurnaliști cu o carieră conturată devin purtători de cuvânt ai unui partid sau ai unei

instituții, sunt cooptați în echipe de imagine ori în agenții de publicitate sau ajung să

conducă servicii de relații sau de presă. La fel se întâmplă și dinspre publicitate sau relații

publice spre mass-media. PR-iștii sunt percepuți mai degrabă ca niște paznici ai porților

decât ca niște veritabili difuzori liberi de informație. Tipul de discurs pe care ei îl produc

e menit să argumenteze în sprijinul structurii, funcționării și deciziilor instituției, deci este

un discurs de persuadare dacă nu unul propagandistic. Ceea ce PR-iștii sunt siliți de către

instituție să nu spună, să spună mascat sau să fardeze, jurnaliștii sunt obligați prin

profesia lor să descopere, să smulgă informația, să facă public cu scpoul de a finforma

corect și rapid publicul țintă. Aceste două tipuri de discurs se fundamentează pe două

tipuri de activități diferite și pe două sisteme de norme de eică profesională incompatibile

unul cu celălalt. În timp ce publicitatea concepe un discurs menit să convingă și să

producă vânzarea unui produs, mass-media concepe un discurs care reflectă o realitate cât

mai exactă.

Fabricarea ştirilor, stimularea crizei

Există două mari probleme de natură etică care sunt semnalate de criticii fenomenului

mediatic contemporan: stimularea crizelor sociale prin augmentarea efectului simbolic al

faptelor prezentate şi fabricarea unor evenimente prin selecţie preferenţială sau prin

decupaj incorect şi deformator.

Bad news is good news este un slogan care circulă de o jumătate de secol, iar adesea

constituie esenţa politicii editoriale, într-o presă dominată de senzaţional. Ştirile şocante,

dure, fie ele de fapt divers sau de real interes capatează publicul, cresc ratele de audienţă

pentru radiouri şi televiziuni şi măresc tirajele ziarelor. De cele mai multe ori interesul

public adică măsura în care ştirea are potenţial în a-i influenţa cetăţeanului viaţa tinde să

fie neglijat, pus pe plan secund sau tratat cu indiferenţă de instituţiile de presă, dar şi de

destinatar. Acesta este motivul pentru care jurnaliştii au tendinţa de a îngroşa valoarea

anumitor evenimente, de a transforma banalul într-un eveniment. Fără să vorbim de o

manipulare a opiniei publice acest tip de distorsiune în cele din urmă dezinformează.

Ştirea poate fi adevărată, dar ceea ce e fals e gradul ei de importanţă, interpretarea ei de

către public. În momentele de tensiune socială, presa nu trebuie să îşi asume doar

răspunderea de a reflecta fotografic discursurile, opiniile şi tendinţele aflate în

confruntare, ci şi pe acela de a clarifica poziţiile printr-o corectă interpretare a lor.

Ex. Confruntările stradale de la Târgu Mureş din martie 1990;

Limitele libertății de exprimare prin presă: dreptul la propria imagine, dreptul la

viaţă privată, dreptul la intimitate

În societatea românească problema protecţiei vieţii intime este ignorată, ceea ce

contează fiind senzaţionalul, ştirile negative care produc audienţe mari şi au priză la

public. Demersul nostru intenţionează să realizeze o anliză comparativă între încălcarea

dreptului la viaţa privată şi dreptul la liberă informare, prin identificarea nuanţelor, a

deosebirilor şi a confuziilor voite care se creează în mass-media. Zvonul,

confidenţialitatea neverificată devin informaţii sigure, relatările şi imaginile din spaţiul

intim fără acordul persoanei, interviurile cu victime şi delicvenţi sunt tot atâtea surse

pentru mass-media. Suspecţii din cadrul achetelor devin criminali judecaţi şi condamnaţi

la televizor sau în presă, dreptul la intimitate sau la prezumţia de nevinovăţie fiind

secundar în faţa dreptului la liberă informare. Ştirile sunt preponderent negative ne arată

furturi, crime, violuri în direct, emisiunile au un caracter violent, iar dreptatea se face la

televizor. Televiziunea a preluat din funcţiile sistemului juridic, iar publicul atras de toate

aceste scenarii groteşti parcă a uitat definitiv de dreptul fiinţei umane la intimitate. De

cealalată parte, presa se justifică prin faptul că nu ea a inventat corupţia, indiscreţia,

infracţiunea. Legislaţia care protejează viaţa privată evoluează invers proporţional cu cea

care îl penalizează pe jurnalist pentru comportamentul său critic la adresa autorităţilor.

Legislaţia de protecţie a vieţii private nu se referă la publicarea de inforamţii false cum ar

fi calomnia, ci date reale care nu ar fi trebuit date publicităţii. Principalele violări ale

dreptului la o viaţă personală pe care le vom prezenta sunt: intruziunea, dezvăluirea de

fapte jenante, punerea într-o lumină falsă, publicarea numelui şi imaginii fără acordul

subiectului.

Intruziunea în viaţa privată

Conceptul cuprinde un număr mare de fapte foarte diverse, având ca punct

comun spaţiul privat, acţiunile şi relaţiile intime, ca şi documentele persoanei care o

privesc numai pe ea. Intruziunea presupune deci, de la violarea de domiciliu, la orice alt

fel de părundere şi procurare de informaţii din universul personal, fără acordul direct al

persoanei sau al unui organism abilitat (poliţie, procuratură). În România, Andreea Marin

a câştigat impotriva revistei Star, în 2003, un proces, prin care publicaţia trebuia să îi

plătească 100 milioane de lei, ca daune morale, şi să achite taxele de judecată, de 88,5

milioane de lei. Motivul era constituit de publicarea, în aprilie 2002, a unor imagini

surprinse în apartamentul vedetei.

Dezvăluirea de fapte jenante

Aceasta este o consecinţă a intruziunii fiind considerată a doua categorie de

violare a intimităţii şi care poate fi descoperită fie direct de către jurnalist (prin

fotografiere, filmare sau relatare) sau prin fapte descoperite prin intermediul unor

documente private, dosare ale unor instituţii ale statului şi care nu sunt făcute publice. În

cazul în care o persoană acuză un jurnalist pentru dezvăluirea de fapte jenante aceasta

trebuie să demonstreze oportunitatea şi interesul public al relatării faptului. Dacă

intruziunea se referă la mijloacele prin care e obţinută o informaţe, faptele se leagă de

conţinutul lor care este adus la cunoştinţa opiniei publice. De asemenea, trebuie să

distingem între calomnie şi dezvăluirea unor fapte jenante. În cazul calomniei acuzaţia

este adusă de reclamant ziaristului care ar fi difuzat fapte considerate de el false, pe când

în situaţia dezvăluirii unor fapte jenante acuzaţia adusă jurnaliustului este aceea că ele nu

sunt de interes public. În faţa justiţiei, în primul caz avocaţii ziaristului au obligaţia să

probeze faptele semnalate, în timp ce în al doilea caz trebuie dovedit că faptele sunt de

interes public. Din cauza similitudinilor dintre cele două situaţii în practica juridică

occidentală este deschis simultan un proces de calomnie şi unul de violare a vieţii private

având drept scop câştigarea cel puţin a unuia dintre ele.

Un exemplu în acest sens îl constituie acuzaţiile de colaborare cu securitatea ale

unor persoane publice fără a fi probate de instituţiile abilitate sau publicarea informaţii

despre viaţa privată cu scopul de a forţa persoana să recunoască o faptă penală.

Punerea într-o lumină falsă

A pune pe cineva într-o lumină falsă constă în interpretarea incorectă a unor

fapte reale prin adăugarea unor fapte reale credibile unor situaţii imaginate ca fiind

posibile. Aceasta înseamnă a sugera o legătură cauzală între evenimente, înlănţuire ce

pare logică fără însă a fi autentică. Cele mai frecvente situaţii de acest fel se realizează

prin comentarii tendenţioase făcute pe baza unor imagini, prin publicarea unor ipostaze

ce nu avantajează persoana sau a unor declaraţii scoase din context care pot aduce

prejudicii persoanei în cauză. În această categorie regăsim tabloidele şi emisiunile

pamfletare care urmăresc ridiculizarea persoanelor şi amuzamentul auditoriului.

Împotriva unei astfel de acuzaţii ziaristul se poate apăra invocând privilegiul reporterului

care poate combina informaţiile din surse dezvăluite cu cele din surse confidenţiale. În

cazul unui proces ziaristul are obligaţia să aducă în apărarea sa elemente care să

dovedească atât faptul că informaţia este de interes public, cât şi buna sa credinţă în

prezentarea faptelor. Cele mai grave acuzaţii în acest sens sunt atunci când o persoană

este pusă într-o lumină falsă prin dezacordul flagrant dintre titlul unui articol şi conţinutul

său sau atunci când faptele relatate conduc în final spre un neadevăr. O altă ipostază a

acestei situaţii este ficţionalizarea care urmăreşte folosirea unor metode atipice care merg

până la inventarea unor informaţii pentru a atrage atenţia, dar care din lipsă de probe duc

subiectul în derizoriu.

Putem menţiona imaginea falsă a României imediat după revoluţie care apare în

reportajele şi filmele străine ca un spaţiu al cerşetorilor, copiilor abandonaţi şi flămânzi,

persoanelor cu handicap care conduc la o serie de prejudecăţi cu privire la situaţia şi

comportamentul românilor. În presa actuală, vedetele şi politicienii sunt ţinta unor

adevărate campanii de presă care urmăresc tocmai crearea unor imagini false despre viaţa

şi comportamentul acestora: cazul Becali, intens mediatizat timp de 2 săptămâni în mass-

media sau arestarea antrenorului Victor Piţurcă direct de pe aeroport care urma să fie

audiat la DNA a indus ideea că acesta este vinovat în dosarul „valiza”.

Publicarea numelui şi a imaginii fără acordul subiectului

Cel mai vechi element de drept al vieţii privatre cel referitor la publicarea numelui şi

imaginii unei persoane. În acest caz trebuie făcută distincţie între caracterul comercial al

unor imagini prezentând persoane dornice de publicitate şi dreptul altor persoane de a-şi

proteja viaţa privată. În scopuri comerciale sau propagandistice ale unor intreprinderi,

instituţii sau cetăţeni poate fi folosită imaginea şi numele unei persoane fără acordul său

fapt ce implică încălcări ale legii. O asftel de situaţie o identificăm în camapania

electorală pentru prezidenţiale din 2009 în Timişoara când numele primarului Ciuhandu a

apărut pe un benner alături de şeful organizaţiei PD-L ca fiind susţinător al preşedintelui

Băsescu. De fapt era vorba despre un consilier local PD-L Ovdiu Ciuhandu, făcându-se

intenţionat omisiunea prenumelui pentru a induce în eroare timişorenii, acreditând ideea

că primarul susţine această candidatură deşi este cunoscut ca un opozant al acestuia. Un

alt exemplu este cel al lui George Becali care a folosit imaginea lui Amza Pelea din

filmul Mihai Viteazu într-un clip electoral fără a cere acordul familiei actorului, fapt ce s-

a soldat cu un proces pe care l-a pierdut în instanţă.

Un caz particular în acest sens îl reprezintă folosirea numelui şi imaginii unor

minori implicaţi în fapte penale sau care sunt victime ale unor reţele de crimă organizată.

În acest caz este încălcat flagrant orice cod deontologic ale organismelor şi asociaţiilor de

presă care impun ziariştilor un comportament confidenţial în cazul descopreririi unor acte

şi fapte plasate sub incidenţa legii, dar care interzic difuzarea chipului şi numelui

declvenţilor minori. Singura excepţie de la acestă regulă o constituie omorurile deosebit

de grave sau fapte care ating interesul comunităţii.

În cadrul acestei ipostaze putem identifica două situaţii aparte:

1. Victimele unor catastrofe implicate în dezastre naturale, incendii, accidente auto sau

feroviare care susţin dreptul de a fi protejată imaginea lor care publicată ar accentua

situaţia dificilă prin care trec. Argumentul ziariştilor în acest caz este că prin publicarea

unei ştiri despre victimele unei calamităţi se sensibilizează opinia publică şi pot fi

mobilizaţi mai uşor cei care ar putea oferi ajutor celor care trec prin această situaţie care

în ultimă instanţă este considerată una de interes general.

2. Date privind sănătatea persoanei sunt considerate în toate ţările democratice

informaţii private, excepţie făcând persoanele publice şi în special politicieni ajunşi în

înalte demnităţi a căror stare de sănătate este de interes general.

Toate aceste situaţii prezentate reprezintă încălcări ale dreptului la viaţă privată

care este un drept fundamental al omului reglementat de Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului prin dispoziţiile articolului 8, potrivit căruia orice persoană are

dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei

sale. În prezent, noţiunea de viaţă privată înglobează atât aspecte „tradiţionale”, precum

dreptul la imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, starea de sănătate, apartenenţă

religioasă, integritatea fizică şi morală, viaţa sentimentală, dar şi aspecte legate de

percepţii noi în viaţa socială referitoare la avort, homosexualitate, transsexualitate.

Recent, ca urmare a dezvoltării mijloacelor de comunicare, s-au născut dezbateri cu

privire la interceptările telefonice sau ale corespondenţei electronice, la utilizarea bazelor

de date personale informatizate prin raportarea conţinutului dreptului la viaţa privată.

Dreptul la viaţa privată intră adesea în conflict cu alte drepturi şi interese legitime,

moment în care se pune problema stabilirii limitelor acestuia. Am încercat să identificăm

câteva dintre confuziile create la nivelul mass-media cu scopul de a coştienţiza publicul

receptor, dar şi realizatorii din mass-media care mizează adeseori pe lipsa de informare a

acestora. Mijloacele pe care le-am prezentat produc urmări grave în mentalul colectiv

care nu vor putea fi şterse de procese, drept la replică sau pagube materiale. Într-o

societate care este avidă de câştig, într-o presă care este în goană după senzaţional şi

audienţă cine mai are timp de reflecţie în ceea ce priveşte drepturile unei persoane la

intimitate şi imagine?

BIBLIOGRAFIE:

1. Balaban, Delia, Comunicare mediatică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009.

2. Bârgăoanu, Alina, Tirania actualităţii. O introducere în istoria şi teoria ştirilor,

Editura Tritonic, Bucureşti, 2006.

3. Bertrand, Claude-Jean, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi,

2001.

4. Cabin, Philippe, Dortier, Jean-Francois, Comunicarea, Editura Polirom, Iaşi, 2010.

5. Charaudeau, Patrick, Ghiglione, Rodolphe, Talk show-ul. Despre libertatea

cuvântului ca mit, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

6. Coman, Cristina, Relaţiile publice şi mass media, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

7. Coman, Mihai, Din culisele celei de-a patra puteri, Editura Carro, Bucureşti, 1996.

8. Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

9. Coman, Mihai, Manual de jurnalism , Editura Polirom, Iaşi, 2008.

10. Coman, Mihai, Păun, Mihaela (coord.), Mass media, politic şi divertisment.

Receptarea domestică a mesajelor presei, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008.

11. Cerccelescu, Carmen Monica, Regimul juridic al presei: drepturile și obligațiile

jurnaliștilor, Editura Teora, București, 2002.

12. Kapferer, Noel, Zvonurile, Editura Humanitas, Bucureşti 1993.

13. Keeble, Richard, Presa scrisă. O introducere critică, Editura Polirom Iaşi, 2009.

14. Petcu, Marian, Jurnalist în România - istoria unei profesii, Editura Comunicare.ro,

Bucureşti, 2005.

15. Randall, David, Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iaşi, 2007.

16. Runcan, Miruna, Introducere in etica şi legislatia presei, Editura All, Bucureşti,

1998.

17. Runcan, Miruna, A patra putere – legislație și etică pentru jurnaliști, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 2002.

18. Sorlin, Pierre, Mass media, Editura Institutul European, Iaşi, 2002.

19. Vâlcu, Vali, Jurnalismul social, Editura Polirom, Iaşi, 2007.