D. PREDICATUL NOMINAL

1. Definiţie

Predicatul nominal este partea principală de propoziţie care arată prin

intermediul verbului copulativ o însuşire sau atribuie o calitate subiectului.

El arată cine?, ce?, cum? este subiectul:

2. Întrebări

Întrebările cu care se poate afla predicatul nominal sunt: ce este?, cum este?,

ce se spune despre?

3. Structura predicatului nominal

Predicatul nominal concentrează particularitatea comunicării în numele

predicativ. El este alcătuit din două elemente: un verb copulativ, la un mod

personal şi un nume predicativ, care poate fi simplu sau multiplu.

Fiecare dintre cele două elemente intră în relaţie cu subiectul:

Ele sunt vesele. Ele sunt vesele şi fericite.

I. VERBELE COPULATIVE

1. Definiţie şi trăsături definitorii

Verbele copulative au rolul de a stabili relaţia gramaticală dintre subiectul

propoziţiei şi cuvintele de identificare sau de calificare a acestuia. Deci, ele

stabilesc relaţiea între subiect şi numele predicativ. Aceasta înseamnă că orice

predicat nominal ar trebui să aibă un subiect. Există, însă şi cazuri în care verbele

copulative nu au subiecte. Aceste situaţii se concretizează în expresiile verbale

impersonale: E bine că ai venit.

Verbele copulative sunt nepredicative pentru că nu pot forma singure predicatul,

ci numai împreună cu un nume predicativ. Acestea se mai numesc şi auxiliare.

Verbele copulative îşi păstrează calitatea de verbe nepredicative şi când

sunt folosite la moduri nepersonale:

● infinitiv: Are obligaţia de a fi atent.

● gerunziu: „Fiind băiet, păduri cutreieram.”

● participiu (cu valoare adjectivală): Sentimentele devenite evidente nu mai pot

fi ascunse.

● supin: De rămas singur, nu am rămas.

1

Verbul copulativ este cel prin care se realizează acordul în persoană şi

număr cu subiectul. De asemenea, el poartă şi mărcile caracteristice predicaţiei

(mod, timp): Eu sunt elev. / Eu eram elev. / Eu aş fi fost elev.

2. Caracteristici ale verbelor copulative

● sinonimia poate stabili, în unele contexte, o identitate aproximativă între:

a fi şi verbele a se chema, a constitui, a întruchipa, a însemna, a se numi, a

reprezenta:

Atitudinea ta este (se cheamă, reprezintă, înseamnă) o sfidare a colegilor.

a deveni şi verbele a ajunge, a se face, a ieşi:

El devine (ajunge, se face, iese) doctor.

a părea şi a se părea:

Opinia ei pare (se pare) neîntemeiată pe argumente.

● nu au sens lexical

● sunt intranzitive

● verbe copulative fără subiect

Deşi verbele copulative fac legătura dintre numele predicative şi subiecte

putem aminti aici situaţia expresiilor verbale impersonale în care subiectul este

exprimat prin diferite părţi de vorbire sau printr-o subiectivă :

E important 1/ să studiem limba engleză.2/ PP SB

E important a învăţa limba engleză.

● feluri de verbe copulative: exprimate şi neexprimate.

Verbele copulative exprimate sunt verbele prezente în predicatul nominal:

Maşinile sunt scumpe.

Verbele copulative neexprimate sunt:

- subînţelese, când apar într-o propoziţie anterioară

Eu sunt înalt, iar el, ( ) slab.

- eliptice, când lipsesc din propoziţie fără a se pune problema apariţiei lor

într-o propoziţie anterioară, în expresii verbale impersonale, când predicatul

nominal este alcătuit din adverbe şi locuţiuni adverbiale:

Posibil să vină. (pentru E posibil să vină.)

Fără îndoială că n-a zis nimic. (E fără îndoială că n-a zis nimic.)

În unele predicate nominale copula nu este exprimată: " Feţişoara lui, / Spuma

laptelui; / Mustăcioara lui, / Spicul grâului."

2

Ideea de predicaţie poate fi marcată prin pronunţarea pe un ton ascendent a

subiectului, iar în scris prin virgulă.

3. Prezentarea verbelor copulative

● A fi este cel mai frecvent verb copulativ:

„Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.”

Verbul copulativ a fi poate fi personal, ca în exemplu de mai sus, dar poate

fi şi impersonal când intră în alcătuirea unor expresii verbale impersonale:

E frumos a călători prin ţară.

Verbul a fi mai poate avea valoare de verb predicativ când are sens deplin

şi formează singur un predicat verbal:

A fost odată un moş şi o babă.

Ca verb predicativ personal poate fi echivalent semantic cu verbele a exista,

a se afla, a se găsi, a trece, a se duce, a costa, a se chema, a constitui:

Cartea este în ghiozdan.(se află)

De unde eşti ? (provii)

Ca verb predicativ impersonal, verbul a fi poate fi înlocuit cu verbele a

trebui, a se întâmpla, a fi necesar:

Dacă este să sosească, anunţă-mă.

În expresii ca mi-e sete, mi-e foame, mi-e frig, mi-e frică, e noapte, e vară,

verbul a fi este predicativ şi formează singur un predicat verbal. Substantivele care

îl însoţesc au funcţie sintactică de subiect.

Ca verb auxiliar, verbul a fi intră în structura modurilor şi timpurilor

diatezei pasive, precum şi în cea a tuturor formelor verbale compuse : conjunctiv

perfect ( să fi auzit), indicativ viitor (voi fi venit), infinitiv perfect (a fi venit).

● A deveni este întotdeauna verb copulativ în limba literară: Prin studiu,

orice om devine instruit.

● A ieşi, a ajunge, a se face sunt verbe copulative când pot fi înlocuite cu

verbul a deveni: Grâul s-a făcut frumos. Mihai a ieşit pictor. Ea a ajuns inginer.

Aceste verbe pot fi predicative personale sau impersonale, formând singure un

predicat verbal: Noi ieşim afară. (verb predicativ personal);

În cafea i-a ieşit că va avea succes. (verb predicativ impersonal)

El a ajuns acasă. (verb predicativ personal)

Îţi ajunge cât ai alergat. (verb predicativ impersonal)

Cursul se face cu bani. (verb predicativ personal)

S-a făcut. (verb predicativ impersonal)

3

Ca verb predicativ, se face apare în două ipostaze:

- verb reflexiv pasiv: Cum se face această problemă? ( = este făcută)

- cu sensul de bază modificat: a simula, a se întâmpla, a părea, a fi posibil.

● A însemna este verb copulativ, dar poate avea valoare predicativă când are

sensul de a nota, a pune un semn.

Asta înseamnă nechibzuinţă. ( verb copulativ)

El însemna zilele rămase până la vacanţă. (verb predicativ)

● A părea este un verb copulativ când este personal şi prezintă

caracteristica subiectului ca aparenţă, dar poate avea şi valoare predicativă ca verb

impersonal în expresiile verbale impersonale: pare, se pare, mi se pare:

Iarba pare de omăt. (verb copulativ)

Iancu pare un bunic fericit. ( verb predicativ)

Se pare 1/ că nu va mai insista.2/ PP SB

Mi se pare 1/ că mama a uitat fereastra deschisă.2/ PP SB

● A rămâne este copulativ personal sau impersonal când arată mai ales

subiectul: El a rămas acelaşi.

Rămâne hotărât 1/ că vei pleca mâine 2/. PP SB

Poate avea valoare predicativă atunci când este personal şi impersonal cu

sensul de trebuie:

În fiecare noapte rămânea la cabană. (verb predicativ personal)

Nu-i rămâne decât să accepte. (verb predicativ impersonal)

Rămâne de verificat. (verb predicativ impersonal)

Verbul copulativ, în unele situaţii, nu este exprimat, ci doar subînţeles.

Absenţa verbului copulativ poate fi marcată, fără a fi obligatoriu, prin virgulă, linie

de pauză sau două puncte:

„Religia – o frază de dânşii inventată.”

„Vorba multă, sărăcia omului.

4

II. NUMELE PREDICATIV

1. DEFINIŢIE

Numele predicativ reprezintă componenta preponderent lexicală a

predicatului nominal, precizând identitatea, caracteristica sau calitatea

subiectului. Semantic, numele predicativ este partea esenţială a predicatului

nominal, care atribuie subiectului o însuşire sau o caracteristică, arătând cine

este?, ce este? sau cum este subiectul?:

Băiatul acela este Mihai.

Ea este profesoară.

Munţii sunt înalţi.

Numele predicativ este o parte esenţială pentru înţelesul deplin al

propoziţiei fiind legat de subiect printr-un verb copulativ la mod personal.

2. CLASIFICAREA NUMELUI PREDICATIV

● după numărul de elemente componente există:

a. nume predicativ simplu – alcătuit dintr-un singur cuvânt şi realizat prin

orice parte de vorbire cu înţeles de sine stătător: adjectiv, substantiv, pronume,

adverb, verb : Clădirea este veche. „Tu eşti Ştefan Domn cel Mare.”Cărţile sunt ale mele.

„Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem.” Multe sunt de văzut.

b. nume predicativ dezvoltat se realizează prin sintagme alcătuite din cel

puţin doi termeni autonomi lexical, înscrişi într-o relaţie de dependenţă :

„De omorât nu l-a omorât jupânul, că jupânul nu era om aşa de rău.”

„Certitudinea trebuie atunci să fie certitudine de sine.”

c. nume predicativ mixt este format din infinitivul unui verb copulativ şi un

nume (substantiv, adjectiv, pronume): Toţi par a fi resemnaţi. Câmpul pare a fi de vată.

d. nume predicativ multiplu este alcătuit din mai multe unităţi lexicale

autonome în relaţie de coordonare copulativă sau adversativă:

Ei sunt tineri, înalţi şi puternici.

„Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa.”

El nu a fost nici primul, nici ultimul.

Carmen nu era frumoasă, ci graţioasă.

● după prezenţa sau absenţa din propoziţie, numele predicativ este de două feluri:

a. exprimat – numele predicativ este prezent în propoziţie: Copiii sunt veseli.

b. neexprimat - numele predicativ subînţeles apare ca răspuns scurt la o întrebare:

- Eşti sănătos? - Sunt. (sănătos)

5

după conţinut, numele predicativ califică sau identifică subiectul. Din acest

motiv există două tipuri fundamentale de nume predicativ:

a. de calificare – atribuie subiectului o calitate, o însuşire, o caracteristică;

acest tip de nume predicativ este redat, în general, printr-un substantiv nearticulat

sau articulat cu articol hotărât, printr-un substantiv în genitiv sau în acuzativ,

printr-un adjectiv, un pronume nehotărât, un numeral cardinal, un verb la supin sau

un adverb:

Ei sunt descurcăreţi.

Noi suntem împotriva propunerii tale.

Tu eşti mai bun decât mine.

Cartea mea este aceea.

Noi am fost în familie patru fraţi.

Multe sunt de făcut şi puţine de vorbit.

E bine să vorbeşti cu mama lui.

b. de identificare exprimă o noţiune singulară a cărei sferă logică se

suprapune sferei subiectului; este redat printr-un nume propriu sau printr-un

substantiv articulat cu articol hotărât, printr-un pronume personal sau

demonstrativ, prin pronumele cine, printr-un numeral ordinal sau verb la infinitiv:

„Iar cerul este tatăl meu / Şi mumă-mea e marea.”

Cine este persoana cu care m-am întâlnit?

Istoria este cea dintâi carte a unei naţiuni.

Dorinţa mea este de a spune lucrurilor pe nume.

Singura posibilitate pe care o avem este aceasta.

3. EXPRIMAREA NUMELUI PREDICATIV

Numele predicativ poate fi exprimat printr-un substantiv, un adjectiv

substantivizat sau un pronume (în nominativ şi, precedat de o propoziţie , în

genitiv sau în acuzativ), un adjectiv, un numeral, un verb la supin sau la infinitiv,

un adverb sau o interjecţie:

substantive (locuţiuni substantivale) şi părţi de vorbire substantivizate în cazurile:

- nominativ: Ea este comerciantă.

Faptele din tinereţe devin aduceri-aminte.

- genitiv cu prepoziţie sau cu locuţiune prepoziţională (precedat de articol posesiv):

Maşinile din stradă sunt ale patronului.

E împotriva prevederilor legale.

6

- dativ cu prepoziţiile conform, potrivit, contrar:

Lucrările vor fi conform planului.

E contrar bunului-simţ să pleci.

- acuzativ cu prepoziţii:

Casele sunt din lemn.

„Noi suntem cei mai mulţi de pe Argeş.”

Fiecare floare era cu miros dulce.

Numele predicative se pot exprima şi prin părţi de vorbire substantivizate:

- adjective: Ea este hărnicuţa care te-a uimit.

- pronume: El este un nimeni.

- numeral: Neşansa lui a fost un trei pe care l-a primit la fizică.

- verbe: Ei au devenit nişte suferinzi.

Mihai este rănitul de ieri.

- adverbe: Serviciul pe care i l-ai făcut înseamnă un mare bine pentru el.

● pronume cu valoare substantivală, cu excepţia pronumelui de întărire, în

aceleaşi cazuri ca şi substantivul:

a. pronume personal

Tu eşti tu şi el e el. (N.)

Greşeala este a lor. (G. fără prepoziţie)

De ce nu eşti împotriva ei ? (G. cu prepoziţie)

Florile sunt pentru mine. (Ac. cu prepoziţie)

b. pronume personal de politeţe

Dirigintele clasei este dumnealui. (N.)

Maşina este a dumneaei. (G. fără prepoziţie)

Eu nu sunt împotriva dumneavoastră. (G. cu prepoziţie)

Cadoul este pentru dumneata. (Ac. cu prepoziţie)

c. pronume reflexiv în Acuzativ cu prepoziţie

Toată strădania este pentru sine.

d. pronume posesiv

Costumul este al meu. (N.)

Reuşita este alor noştri. (G.)

Arbitrul este contra alor noştri. (G. cu prepoziţie)

Tatăl său era de-ai noştri. ( Ac cu prepoziţie)

e. pronume demonstrativ

Prietenul meu este acesta. (N.)

Haina este a celuilalt. (G.)

7

Noi suntem împotriva acesteia. (G. cu prepoziţie)

Toată admiraţia este pentru aceasta. (Ac. cu prepoziţie)

f. pronume nehotărât

El a ajuns cineva în viaţă. (N.)

Meritul este al fiecăruia dintre voi. (G.)

El este contra tuturor. (G. cu prepoziţie)

Întrebarea este pentru acelaşi. (Ac. cu prepoziţie)

g. pronume relativ

Ştiu cine erau ei. (N.)

Maria nu ştie ale cui sunt florile. (G.)

Am întrebat-o împotriva căruia dintre ei este. (G. cu prepoziţie)

Nu mi-a spus pentru cine sunt cărţile. (Ac. cu prepoziţie)

h. pronume interogativ

Cine este ea ? (N.)

A cui este poşeta ? (G.)

Împotriva căreia dintre ele eşti tu ? (G. cu prepoziţie)

Pentru cine este premiul ? (Ac. cu prepoziţie)

i. pronume negativ

El nu a ajuns nimic. (N.)

Meritul nu este al nici unuia dintre studenţi. (G.)

Mihnea n-a fost împotriva nimănui. (G. cu prepoziţie)

Aceste cărţi nu sunt pentru nimeni. (Ac. cu prepoziţie)

● numerale cu valoare substantivală, în aceleaşi cazuri ca şi substantivul

a. numeral cardinal propriu-zis

Cu noi se fac zece. (N.)

Meritul este a celor trei. (G. fără prepoziţie)

Maria este împotriva celor două. (G. cu prepoziţie)

Prăjiturile sunt pentru cei doi. (Ac. cu prepoziţie)

b. numeral ordinal

Doru a ajuns primul din clasă. (N.)

Bagajele sunt ale celui de-al doilea. (G.)

Juriul a fost împotriva ultimului. (G. cu prepoziţie)

Premiul este pentru cel dintâi. (Ac. cu prepoziţie)

c. numeral colectiv

Ei sunt tustrei. (N.)

8

Maşina este a amândurora. (G.)

Ea este contra amândurora. (G. cu prepoziţie)

Fructele sunt pentru amândoi. (Ac. cu prepoziţie)

d. numeral multiplicativ cu valoare adjectivală în N

Câştigul ei este întreit.

e. numeral fracţionar

Această parte este o jumătate. (N.)

Efortul este al unei doimi dintre elevi. (G.)

Cărţile sunt pentru un sfert din clasă. (Ac.)

● adjective în cazul nominativ, la toate gradele de comparaţie:

- pozitiv: Ziarele au devenit interesante.

- comparativ - de superioritate:

Revistele acestea au devenit mai interesante ca acelea.

- comparativ - de egalitate:

Aceste publicaţii au devenit tot aşa de interesante ca acelea.

- comparativ - de inferioritate:

Aceste anunţuri au devenit mai puţin interesante ca acelea.

- superlativ - relativ: Aceşti elevi au ajuns cei mai buni.

- superlativ - absolut: Aceste rubrici au devenit foarte interesante.

● verbe la moduri nepersonale:

- infinitiv: Obligaţia lui este a citi mult.

Obligaţia lui este de a-şi aminti de ei.

- supin: Problema aceasta este de nerezolvat.

Era de aşteptat să zică acest lucru.

- participiu şi gerunziu acordat (cu valoare adjectivală):

El este liniştit.

Maria este căsătorită.

Apa este spumegândă.

Numele predicative exprimate prin gerunzii şi participii ca adjective stau

numai în cazul nominativ.

● adverbe şi locuţiuni adverbiale în:

- predicate nominale cu subiecte:

Astfel e ţara Ardealului.

- expresii verbale impersonale:

9

E cu neputinţă să pleci acum.

- în predicate nominale eliptice de verbul copulativ, după care urmează

propoziţii subiective:

Cu neputinţă să pleci acum.

● interjecţiile cu funcţie de nume predicativ apar rar, mai ales în expresii de

forma: Este vai de capul lui.

Unele interjecţii care au semnificaţie adjectivală pot să apară cu valoare

expresivă: E cam tra – la – la băiatul acela!

4. CAZUL NUMELUI PREDICATIV

Numele predicativ poate sta în oricare din cazurile nominativ, genitiv, dativ,

acuzativ.

Când este exprimat prin părţi de vorbire din categoria numelui, numele

predicativ apare în cazul nominativ.

Când sunt însoţite de prepoziţii, numele predicative apar în genitiv, dativ, şi acuzativ:

Mama este contra minciunii. (G)

Hotărârea este conform legii. (D)

Cerceii sunt de argint. (Ac)

Când este exprimat prin substantiv sau pronume, numele predicativ apare în

genitiv fără prepoziţie:

Caietul este al meu. Meritul este al şcolii.

5. CONFUZII CU ALTE PĂRŢI DE PROPOZIŢIE

Numele predicativ poate fi confundat cu următoarele părţi de propoziţie:

● complementul circumstanţial de mod

Numele predicativ se confundă cu complementul circumstanţial de mod deoarece:

- se pune întrebarea cum?, specifică atât numelui predicativ, cât şi

complementului circumstanţial de mod;

- se pierde din vedere că, într-un exemplu ca El devine agitat, agitat nu

exprimă circumstanţa acţiunii ca în El doarme agitat, ci o însuşire a subiectului

transmisă acestuia prin intermediul verbului copulativ;

- adjectivele de pe lângă verbele copulative sunt luate greşit drept adverbe de mod.

● subiectul

Numele predicativ şi subiectul pot fi confundate în următoarele situaţii:

10

- atunci când subiectul este exprimat prin pronume personale şi de politeţe

de persoanele I şi a II a singular şi plural, când ele au obligatoriu calitatea de

subiecte, întrucât se face acordul în persoană:

Eu sunt acela care a vorbit.

Dumneata eşti primul de pe listă.

- numele predicativ este exprimat prin pronume interogative şi relative,

acestea având rolul de identificare :

Cine eşti tu?

N-a spus cine este băiatul de lângă el.

- numele predicativ este exprimat prin substantive comune nearticulate sau

articulate cu articol hotărât, iar subiectul este exprimat prin substantive comune

articulate cu articol hotărât sau prin substantive proprii:

Copilul este elev.

Dragoş este un student bun.

● complementul direct

Confuzia este posibilă pentru că:

- întrebarea ce (specifică subiectului, numelui predicativ şi complementului

direct) se pune ca pentru complementul direct, adică fără implicarea subiectului,

de care numele predicativ este legat prin verbul copulativ, creându-se falsa

credinţă că funcţia de nume predicativ este în acest fel, o complinire a verbului

copulativ, fără nici o legătură cu subiectul.

- nu se ştie întotdeauna inventarul verbelor copulative.

Confuzia dintre cele două părţi de propoziţie se face în sensul că numele

predicative sunt luate drept complemente directe şi nu invers.

6. TOPICA ŞI PUNCTUAŢIA PREDICATULUI NOMINAL

De regulă, predicatul nominal stă în urma subiectului, la fel ca predicatul

verbal: Maşina lui este nouă.

Predicatul nominal poate sta şi în faţa subiectului când are ca nume

predicative pronume interogative sau relative:

Cine este el?

Nu ştiu ale cui sunt manualele.

De asemenea predicatul nominal stă înaintea subiectului atunci când se insistă

asupra celor exprimate de predicatul nominal:

E foarte frumoasă fata cu care te plimbi.

Ale voastre sunt mănuşile?

11

Locul verbului copulativ este între numele predicativ şi subiect:

Ele sunt învăţătoare.

În predicatele nominale fără subiect verbul copulativ stă în faţa numelui

predicativ: E imposibil să pleci.

Locul numelui predicativ este după verbul copulativ şi în propoziţiile care

au subiect: Maşinile sunt noi. - dar şi în propoziţiile fără subiect: E frumos ce faci.

Pot exista şi abateri de la topică:

Astfel este Ţara Ardealului.

Numele predicativ stă întotdeauna după verbul copulativ şi după subiect în

următoarele situaţii:

● când atât el, cât şi subiectul sunt exprimate prin verbe la infinitiv:

A reuşi în viaţă înseamnă a persevera.

● când ambele funcţii sintactice sunt realizate prin substantive articulate cu

articol hotărât:

Repetiţia este mama învăţării.

Dacă cele două substantive nu au acelaşi număr, iar verbul copulativ se

acordă cu acelaşi cuvânt, numele predicativ poate să apară şi pe primul loc:

Averea lui este înţelepciunea.

Înţelepciunea este averea lui.

● când una dintre cele două funcţii este realizată prin substantiv articulat

hotărât, iar cealaltă prin substantiv nearticulat, dar precedat de adjective pronominale

sau calificative la superlativ:

Foamea este cel mai bun bucătar.

● când nici una dintre cele două funcţii nu se exprimă prin substantiv

nearticulat sau articulat cu articol nehotărât :

Motivul este altul.

Aceasta este întrebarea mea.

Între părţile componente ale predicatului nominal şi cele ale numelui predicativ

multiplu se pot intercala alte părţi de propoziţie sau chiar o propoziţie întreagă:

Să fie ea fericită !

Eşti, îi zise ea, un învingător.

Predicatul nominal nu se desparte prin virgulă de subiect. Intercalările între

subiect şi predicatul nominal, care se separă prin pereche de virgule, nu schimbă regula:

Rareş, cu toate greşelile pe care le-a făcut, rămâne un băiat bun.

12

Numele predicativ aşezat lângă verbul copulativ nu se desparte niciodată

prin virgulă de verbul copulativ, deoarece amândouă cuvintele formează o singură

parte de propoziţie: Copacii sunt înalţi.

Când între verbul copulativ şi numele predicativ se intercalează unele

adverbe sau locuţiuni adverbiale incidente (fără funcţie sintactică în propoziţia

respectivă) – desigur, fireşte, bineînţeles, aşadar, în concluzie, în realitate –

acestea se pun între virgule: Cărţile sunt, bineînţeles, noi.

Virgula se foloseşte între numele predicativ şi subiect pentru a marca lipsa

verbului copulativ: El este inteligent şi ea, frumoasă.

Numele predicativ multiplu coordonat disjunctiv prin conjuncţiile ori, sau

nerepetate, nu se despart prin virgulă: Eşti nervos sau plictisit?

Virgula nu se foloseşte nici atunci când părţile componente ale numelui

predicativ multiplu sunt coordonate prin conjuncţia şi nerepetată:

Toţi copiii sunt veseli şi mulţumiţi.

7. VALORI EXPRESIVE ALE PREDICATULUI

Paleta de figuri de stil (procedee artistice) întâlnită în literatura română se

realizează şi cu ajutorul predicatului verbal sau nominal.

Cuvântul prin care este exprimat numele predicativ poate fi folosit cu sens

figurat, având, de obicei, valoarea de epitet sau de comparaţie.

Epitetul ca valoare a numelui predicativ exprimat prin adjectiv propriu-zis

sau adjectiv provenit din participiu:

„Văzduhu-i aspru, greu şi argintat.”

„Uriaşii munţi ….erau acum blajini, tihniţi şi prididiţi de soare.”

Comparaţia – numele predicativ cu această valoare poate fi exprimat

printr-un substantiv fără prepoziţie sau precedat de adverbul de comparaţie ca:

„Înfloresc grădinile, / Ceru-i ca oglinda…”

Personificarea se realizează de cele mai multe ori cu ajutorul predicatului (a

verbului), atribuind unui lucru sau unui animal acţiuni pe care nu le pot face decât persoanele:

„Se scuturau frunzele toamnei, şi semincerii cei bătrâni de sute de ani oftau

aspru şi se pregăteau pentru o nouă iarnă.”

Repetiţia predicatelor poate fi folosită cu scop stilistic, scriitorul urmărind

prin aceasta să-l facă pe cititor să-şi imagineze timpul îndelungat al desfăşurării

acţiunii, intensitatea sau repeziciunea ei ori impresia puternică pe care o produce o

anumită acţiune:

13

„Se tot duc, se duc mereu,

Trec în umbră, pier în vale,

Iară cornul plin de jale

Sună dulce, sună greu.”

„Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.”

Antiteza este de asemenea un procedeu des utilizat:

„Ea un înger ce se roagă

El un demon ce visează.”

„Căci voi murind în sânge

Ei pot să fie tari.”

Metafora ca valoare a predicatului se întâlneşte în operele scriitorilor talentaţi,

ca o expresie a unor idei înălţătoare:

„Cărbunii, când ţi-or arde-n vatră

În seri de ani târzii şi goi

Tu stând la lespedea de piatră

Să te gândeşti c-am ars şi noi.”

„Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată.”

8. ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL

Prin acordul predicatului cu subiectul, se verifică gradul de stăpânire a

sintaxei propoziţiei şi a morfologiei. Regulile acordului par simple în formularea

lor generală şi categorică. (Predicatul se acordă cu subiectul, după forma

acestuia, în număr, persoană, gen şi caz), însă acordul ridică numeroase probleme

pentru că, în situaţiile în care se găsesc subiectul şi predicatul, cuvintele care sunt

exprimate, cuvintele pe care le determină, cuvintele apropiate de ele sunt foarte

variate şi complexe, iar regulile particulare de acord sunt categorice numai pentru

anumite situaţii şi mai largi pentru altele, promiţând două sau mai multe

14

posibilităţi, în sensul că există excepţii admise sau variante numai tolerate de

limba literară, alături de un model recomandat.

Acordul în persoană are mai multe implicaţii afective, fiind adesea

dependent de modul în care vorbitorul consideră relaţia interpersonală.

Atunci când subiectul exprimă o colectivitate cu care se solidarizează şi

vorbitorul, predicatul stă la persoana I plural:

„Am ajuns. Toţi pasagerii ne dăm jos.”

În caz că subiectul regentei este la persoana I sau a II-a, subordonata

atributivă a numelui predicativ al regentei poate avea predicatul acordat cu

subiectul regentei, deci persoana I sau a II-a:

a. ”Sunt un om care iubesc adevărul şi, fiindcă îl iubesc, ştiu să-l caut.”

„Am priceput că eşti un om care ştie ce va să zică să trăieşti.”

b. Poate avea predicatul acordat cu numele predicativ al regentei, adică persoana a III-a:

„Sunt un june tânăr şi un fericit, care suferă peste poate şi iubeşte la nemurire.”

În cazul subiectului multiplu format din pronume personal la diferite

persoane, persoana I are preponderenţă asupra celorlalte persoane, iar persoana a II-

a are preponderenţă asupra persoanei a III-a, incluzând aici şi substantivele.

Astfel, dacă între subiecte este unul exprimat printr-un pronume personal de

persoana I singular sau plural, predicatul se pune la persoana I plural, indiferent de

persoana celorlalte subiecte

„Cât n-am fi morţi, voi cinci şi eu…”

„Eu şi el lucrăm în raionul acesta.”

Uneori, subiectul exprimat prin pronume de politeţe de persoana a III-a

singular: Excelenţa voastră, Măria-ta, are predicatul la persoana a III-a plural sau

singular, ceea ce constituie un element de accentuare al respectului, un acord

livresc sau distant de tip formal cu substantivul din cadrul locuţiunii:

„Stăpânitor al credinţelor, Strălucirea-ta să nu se supere dacă iar îndrăznesc

a-i spune că trebuie să se scoale, afară numai dacă nu vrea să lase a trece ceasul

rugăciunii de dimineaţă.”

Tot în acest caz se poate face acordul şi cu persoana a II-a:

Măria-ta hotărăşti.

Excelenţa-voastră sunteţi rugat să poftiţi în salon.

15

Acordul în număr se face în următoarele cazuri:

a. când subiectul este format din mai mulţi termeni care se află în raport de

coordonare copulativă (subiect multiplu), predicatul se pune la plural:

„Şi-atunci odată pornesc şi turturica şi calul, fugind pe întrecute”.

„Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii

mei din copilărie”.

b. când termenii subiectului se confundă într-unul singur din punct de vedere al

raportului cu realitatea, adică nu desemnează obiecte perfect distincte, predicatul

se pune la singular:

„Să ne îndesească mai mult cu udeala pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala.”

„E ură şi turbare

În ochii lor cei negri, adânci şi disperaţi.”

c. predicatul se pune tot la singular, când subiectul este format din mai mulţi

termeni care se află în raport de coordonare disjunctivă:

„Boierul sau înlocuitorul lui, arendaşul, e stăpânul satului.”

d. există şi alte situaţii de acord ale subiectului cu predicatul când subiectul este

legat de o parte de propoziţie care denumeşte un participant la acţiune şi, în acest

caz, acordul predicatului se face astfel:

- cu predicatul la plural, dacă împreună cu exprimă un raport colectiv:

„El împreună cu fata se puseră în căruţa zmeoaicei.” (în acest caz fiind

vorba de un subiect multiplu)

- cu predicatul la singular, dacă împreună cu exprimă un raport asociativ:

„În zadar, tânărul Coridan Drăgănescu, împreună cu toată tinerimea, a

protestat, în numele drepturilor înscrise în constituţie”. (acordul cu singularul

dovedeşte că, de data aceasta, avem un subiect format dintr-un singur cuvânt

urmat de un complement sociativ).

Se mai întâlneşte şi o altă situaţie a acordului în număr, când numele

predicativ este la alt număr decât subiectul. În acest caz, verbul copulativ se acordă

în număr cu subiectul:

„Nu ştiu ce minte au unii părinţi, zicea ea privind spre un stâlp al cerdacului

ca şi cum acela era părinţii.”

În cazul în care subiectul este un pronume la pluralul politeţii sau al

modestiei, verbul copulativ se pune la plural, dar numele predicativ şi participiul

din predicatul verbal la diateza pasivă se pune la singular:

„Dacă până mâine dimineaţă, n-avem raportul dumneavoastră, veţi fi

considerat ca demisionat.”

16

Acordul în gen al numelui predicativ sau al predicatului verbal exprimat

prin verb la diateza pasivă, ridică probleme numai în cazul unui subiect

plurimembru, ai cărui termeni sunt substantive sau pronume de genuri diferite,

întrucât la acest acord intră în joc mai mulţi factori:

a. distincţia între numele de fiinţe şi cele de lucruri, iar la numele de lucruri,

numărul (singular sau plural) la care stă subiectul;

b. când termenii subiectelor sunt numai fiinţe de gen feminin şi masculin sau

masculin şi neutru, regula este simplă: are prioritate genul masculin;

Tata şi mama sunt bine dispuşi.

Elevii şi elevele au fost felicitaţi.

Elevii şi cadrele didactice sunt prezenţi.

c. când subiectul multiplu conţine atât nume de fiinţă, cât şi de lucruri, acordul se

face cu genul numelor de fiinţe:

Greşeala (greşelile) şi autorul (autorii) ei (lor) erau cunoscuţi.

Sacul (sacii) şi pisica (pisicile) au fost găsite.

Referitor la acordul în gen, atunci când termenii subiectului plurimembru

sunt nume de obiecte, tipurile de acord sunt mai variate.

Ţinând cont de tendinţele actuale privind acordul cu un termen multiplu,

putem ajunge la concluzia că între cele două principii majore care guvernează

dinamica limbii – claritatea mesajului şi economia de material lingvistic – acordul

îl slujeşte mai ales pe primul.

Pluralul predicatului, de exemplu, când propoziţia are subiect plurimembru,

este tot mai riguros reclamat de normă.

Acolo unde acordul ad sensum reflectă mai exact logica mesajului, acesta

este preferat de limbă, fiind uneori, singurul admis.

În această din urmă situaţie se află acordul în gen cu antroponimele: În

„Elevul este harnic” şi „Elevul este harnică”, orientarea numelui predicativ se face

exclusiv după conţinutul subiectului.

O situaţie identică există la subiectul multiplu, ai cărui constituenţi prezintă

identitatea referenţial. Predicatul unor astfel de propoziţii apare la singular, fără

excepţii, în concordanţă cu sensul contextual al subiectelor (referent unic):

Întemeietorul şi conducătorul revistei a plecat la scurt timp după aceea.

Oscilaţia limbii între acordul gramatical şi cel nongramatical se desfăşoară

uneori sub controlul prezenţei sau absenţei articolului definit. Apariţia articolului

17

la cuvintele utilizate ca subiect, înclină de multe ori balanţa în favoarea acordului

gramatical, în situaţii în care, altfel ar fi fost posibil şi un acord nongramatical:

O mulţime a plecat (au plecat); dar:

Mulţimea a plecat.

„Convorbiri literare” a reapărut (au reapărut); dar:

„Convorbiri literare” au reapărut.

Există propoziţii în care acordul nongramatical este singurul posibil în

absenţa articolului:

Piper şi oţet este suficient în cămări .

Articularea definită nu numai că face posibil acordul gramatical, dar îl

impune şi ca regulă: Piperul şi oţetul s-au terminat .

Răsfrângerea sferei acordului prin atracţie în beneficiul celui gramatical

este un fenomen foarte activ în zona acordului verbal.

Nici mama, nici tata n-a venit, dar:

Nici mama, nici tata n-au venit.

Chiar şi în cazul topicii inverse, atracţia este tot mai puţin tolerantă, în

ciuda faptului că acordul gramatical solicită în asemenea situaţii mai multă atenţie

şi concentrare în exprimare: A venit mama şi tata. Au venit mama şi tata.

În unele cazuri, predicatul nu se acordă cu subiectul, ci cu un alt cuvânt din

propoziţie: Parcă le scoseseră cineva inimile din ei.

Aici, acordul s-a făcut, evident greşit, cu complementul inimile. Predicatul

trebuie să fie la singular, acordul efectuându-se cu subiectul exprimat prin

pronumele nehotărât cineva.

Greşelile de acord gramatical apar şi în cazul în care predicatul este exprimat

printr-un verb reflexiv şi un participiu.

Deoarece, se consideră, în mod greşit, că reflexivul unor verbe este

întotdeauna impersonal, apar exprimări de felul acesta:

Se cuvine menţionate succesele obţinute, în loc de:

Se cuvin menţionate succesele obţinute.

În acest exemplu, predicatul se cuvin, fiind aici verb personal, numele

predicativ exprimat prin participiul menţionate trebuie acordat în gen şi număr cu

subiectul succesele.

Unii vorbitori fac acordul greşit, punând predicatul la singular, atunci când

acesta precedă subiectul multiplu:

„Cânta fata şi băiatul”, în loc de:

„Cântau fata şi băiatul”.

18

În acest caz, greşeala provine din faptul că primul termen al subiectului

multiplu se află la singular şi se ia în considerare nu numai acesta, neglijându-se

celălalt substantiv care intră în alcătuirea subiectului multiplu.

Uneori, acordul se face greşit la plural, din cauză că autorii respectivi sunt

influenţaţi de determinantele multiple ale subiectului:

Personalitatea lui Daniel şi a lui Radu au insuflat încredere colegilor lor, în loc de:

Personalitatea lui Daniel şi a lui Radu a insuflat încredere colegilor lor ,

sau mai corect:

Personalitatea lui Daniel şi cea a lui Radu au insuflat încredere colegilor lor .

Cauzele dezacordului în limba română, utilizând aspectul vorbit al limbii,

în special, sunt:

Omonimia persoanei a III-a singular şi a III-a plural şi extinderea analogică:

El să vină. / Ei să vină.

El cânta. / Ei cânta.

Analogic:

El cânta. / Ei cânta (u).

El cântase. / Ei căntase (ră).

Influenţa pluralului :

S-au efectuat cercetări ale căror rezultate s-au avut în vedere la…

Ambiguitatea grupării pronume reflexiv + verb:

Se are în vedere rezultatele.

Îmi place copiii.

Mă doare picioarele.

Se va vinde la licitaţie pentru automobile.

Hiperacordul (hipercorectitudine):

În ceea ce privesc filmele…

Ce sunt cu fotografiile acestea?

Aceeaşi situaţie pentru verbul trebuie:

Îţi trebuie fotografii.

Nerespectarea regimului: un verb poate impune complementului său

anumite caracteristici de construcţie.

Îl ascultă.(Ac.)

Îi mulţumim.(D.)

Sau poate impune folosirea unei anumite construcţii prepoziţionale:

Omul (pe) care l-aţi chemat…, dar:

19

Îl aştepta pe teren.

Exprimarea grăbită, neglijentă, prin omiterea prepoziţiei:

Copiii care i-aţi văzut fraţi.

Cartea care am citit-o nu este corespunzătoare.

Eroare în sens invers.

El nu aparţine la sindicatul nostru.

Ei nu aparţin la secţia noastră.

Folosirea ca intranzitive a unor verbe tranzitive:

Măsor 1,70 în înălţime.

În comentariile sportive: omiterea complementului direct:

…părându-i lui… … stopând pe piept.

Combinarea intranzitivului cu pronumele reflexiv:

Se merge, se pleacă, se călătoreşte, se interferează etc.

Grupare verb + participiu (variabil, adjectival):

Se cer smulse.

Se vor dovedite.

Întrebuinţarea formelor greşite de infinitiv ale verbelor: a apărea, a

plăcea, a desplăcea, a tăcea:

Va place…spectatorilor.

Veţi apare din nou în rolul…

Imperativele: nu fă, nu zi, nu(te) du.

Existenţa formelor verbale paralele: văd(văz), pun(pui), rămân(rămâi), etc.

Construirea fără subiect a unor propoziţii cu predicat nominal:

(…) Este rezultatul faptului…

Deşi în practica şcolară posibilitatea apariţiei dezacordurilor gramaticale,

lexicale sau semantice este mai mică (şi atunci amendată prompt), decât în

limbajul familial, spre exemplu, sau în cel al microgrupurilor constituite pe diverse

criterii, sarcina educatorului este de a face cunoscute cazurile dezacordului şi de a

încerca, prin toate mijloacele ce-i stau la îndemână, să-l înlăture.

Alina

20