Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București

Predică la duminica 33-a după Rusalii -Vameșul și Fariseul-

ÎNDRUMĂTOR: STUDENT:Pr. Lect. Dr. Nicuşor Beldiman Marius Andrei

Anul IV,Grupa a-VII-a

-2014-

Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa!(Lc.4,18)

Iubiţi credincioşi, De astăzi înainte, Sfânta Biserică ne învată să începem pregătirea duhovnicească pentru ziua cea mare, pentru sărbătoarea sărbătorilor, pentru Sfânta Înviere. Pregătirea aceasta se poate realiza: prin pocăință și înfrânare, prin post și rugăciune. Prin pocăință pentru păcatele trecutului, prin post și rugăciune și prin înfrânare de la toate cele rele, pentru viața prezentă și viitoare.Nimeni nu poate spune că n-are nevoie de pocăință, pentru că nimeni nu poate spune că este fără pacat. Prin pilda Vameşului şi a Fariseului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos biciuieşte păcatul mândriei tuturor fariseilor, din toate timpurile şi din toate locurile, care se cred pe sine drepţi şi dispreţuiesc pe semenii lor. Punându-ne în faţă două portrete diferite, două moduri de comportare, Domnul vrea să ne ajute să vieţuim creştineşte, împodobiţi cu virtutea smereniei, aducătoare de roade duhovniceşti. Evanghelia de astăzi ne prezintă un fariseu şi un vameş în templu, la rugăciune. Fariseul, socotindu-se superior altora, se laudă cu virtuţile sale şi îi dispreţuieşte pe alţii. Vameşul, neîndrăznind să-şi ridice ochii spre cer, apăsat de remuşcări, suspină cu căinţă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Încheind pilda, Mântuitorul ne arată că vameşul s-a întors mai îndreptat la casa sa decât fariseul, pentru că smerenia lui a fost răsplătită. Această evanghelie este la prima vedere foarte simplă, dar ea conține în ea foarte multe învățături duhovnicești și observăm că Mântuitorul se arată cel mai mare cunoscător al sufletelor noastre. Fariseul era un om dintr-o categorie de elită a poporului Israel și această elită sau grupare a fariseilor se bucura de o anumită vază în fața oamenilor, pentru că ei erau buni cunoscători ai legii și în general se străduiau să împlinească legea lui Moise. Însă împlinirea era foarte adesea formală, mai mult ca să fie văzuți de către oameni.Și ceea ce era mai rău,era atitudinea lor arogantă și de dispreț față de alți oameni care nu ajungeau să fie atât de scrupuloși în împlinirea legii. Vameșul reprezenta o altă categorie. O categorie de oameni cosiderați

foarte păcătoși.Pentru că ei, vameșii, foarte adesea cereau mai mult decât se cuvine, atunci când adunau taxele. Foarte adesea erau,lacomi,doritori de a se îmbogăți rapid și erau urâți de către oameni și disprețuiți,pentru că adesea se puneau și în slujba stăpânirii străine, adică a stăpânirii romane. Sfânta Evanghelie ne arată două stări sufletești deosebite care se arată în rugăciune. Acești doi oameni care reprezentau două categorii diferite în popor au urcat la templu. Atitudinea lor însă în fața lui Dumnezeu a diferit în mod surprinzător. Mântuitorul ca mare doctor vindecător al sufletelor nu privește la fața omului, ci la inima lui, atunci când oamenii se află în fața Lui,în spațiul prezenței Lui celei mai intense. Starea inimii fariseului diferă foarte mult de starea inimii vameșului.Fariseul se mândrește cu ceea ce realizează el și ceea ce spune el este adevărat,dar starea inimii lui nu este una de smerenie. El este plin de sine și de aceea numai este loc în inima lui de prezența lui Dumnezeu. El începe rugăciunea cu voce tare ,,Doamne îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni:răpitori, nedrepți și desfrânați’’.El se compară doar cu cei ca el, arătându-și superioritatea față de ceilalți și anume: nu este lacom, nu este răpitor, nu este nedrept și nu este desfrânat. Dar vameșul de ce se ruga în sine? De ce nu cu glas? Pentru că Dumnezeu ascultă mai atent ce vorbește inima decât ce grăiesc buzele. Ceea ce crede și simte omul atunci când se roagă lui Dumnezeu,este mai important pentru Dumnezeu decat cuvintele rostite doar cu limba. Acum putem înţelege limpede afirmaţia Sfantului Ioan Gură de Aur: „smerenia face din om înger şi-i înalţă sufletul spre cer”. Îndreptarea omului, adică mântuirea subiectivă, are loc atunci când el se consideră pe sine nedrept, slugă netrebnică în faţa Stăpânului ceresc. Dreptatea omului înseamnă smerenia sa, nu o nesocotită inventariere a virtuţilor proprii. Fiindcă, oricât de mare s-ar vedea în ochii săi şi chiar în ochii oamenilor, el este cu mult mai mic în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu va ruşina un asemenea om şi îl va face să simtă într-o zi umilirea pe care a pricinuit-o altora. “Până când omul nu se smereşte, el nu va primi nici o răsplată pentru faptele sale. Răsplata nu se dă pentru fapte, ci pentru smerenie”, spune Isaac Sirul (Tratat mistic, 34). Dar cine se umileşte pe sine? Aceasta nu face omul care încearcă să pară mai mic decât este, ci cel care nu-şi vede micimea din pricina păcatului. Cu adevărat, chiar dacă vrea, omul nu se poate coborî pe sine mai jos decât îl  coboară păcatul. Dumnezeu nu caută la noi altă umilire decât sensul şi recunoaşterea păcătoşeniei. Pentru omul care îşi dă seama şi recunoaşte prăpastia în care l-a aruncat păcatul, nu este cu putinţă să coboare mai jos. Păcatul, întotdeauna ne poate arunca în prăpastia pieirii, care este

mai adâncă decât ne putem închipui. Sfântul Macarie cel Mare spune: “Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decât ceilalţi, unde mai poate cădea? Smerenia este  mare umilire, dar umilirea este o mare înălţare, cinste şi demnitate.” (Omilia 19).

Iubiţi credincioşi,

Amintindu-ne de exemplul suprem al smereniei: Domnulnostru Iisus Hristos, care s-a pogorât din cer şi a luat chip de rob (Filip. 2, 8),neţinând ca la o pradă a fi întocmai cu Dumnezeu. El le-a spălat apostolilorpicioarele la Cina cea de Taină, dar şi pe noi ne spală de păcate în scumpul său sânge vărsat pe cruce şi mai vârtos decât zăpada ne albeşte.Spre Hristos să ne îndreptăm mereu atenţia. Să-i avem in pilde pe vameş şipe tâlharul de pe cruce, în pocăinţa lor (nu în fapte). Din rugăciunea smerită izvorăște iubirea milostivă pentru toți oamenii.Sfânta Evanghelie din prima duminică a Triodului ne arată că rugăciunea smerită este treapta de bază a urcușului duhovnicesc spre Înviere. Duminica a doua (duminica Fiului risipitor) ne arată că a doua treaptă sau condiție a învierii sufletului din moartea păcatului este pocăința sinceră, adică hotărârea de a ne lepăda de un trecut păcătos și apăsător, pentru a începe o viață trăită după voia lui Dumnezeu. Apoi, duminica a treia a Triodului cea dinaintea începutului Postului Mare (a Înfricoșătoarei Judecăți), ne arată că postul, ca perioadă de rugăciune și pocăință, trebuie neapărat unit cu milostenia ca ajutorare a celor în nevoi. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca această duminică, prima a perioadei Triodului, sa fie un început temeinic pentru o rugăciune smerită, care nu exclude, ci cuprinde în ea și rugaciunea pentru semenii noștri, deoarece Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Timotei 2, 4).Așadar, mai ales în această perioadă trebuie să ne rugăm mai mult, nu numai pentru noi, ci și pentru sănătatea și mântuirea tuturor oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin! 

Bibliografie orientativă:-Gordon, Vasile, pr. prof. dr., Mergând, învăţaţi... – Predici pentru toateduminicile şi sărbătorile de peste an, EIBMBOR, Bucureşti, 2006 (pp. 265-268).-Predică la duminica a 33 a după Rusalii a Sfântul Nicolae Velimirovici;-Predică la duminica a 33 a după Rusalii a Preafericitului Părinte Daniel;-Predică la duminica a 33 a după Rusalii a Părintelui Cleopa;