I.1. Noţiunea şi importanţa căilor legale de atac

Evoluţia istorică a sistemului căilor legale de atac a parcus mai multe etape semnificative pentru transformările socio-politice în diferite etape.

La început regula rei iudicata pro veritate accipitur (lucru judecat se consideră adevărat) a impus sentinţe cu valoare de adevăr absolut, concepţia despre justiţie având la bază o gândire profund religioasă; în această perioada existenţa unor remedii procesuale pentru desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti nici nu putea fi concepută, justiţia fiind considerată o expresie a divinităţii.

Laicizarea justiţiei a creat posibilitatea acceptării unor remedii împotriva hotărârilor judecătoreşti netemeinice şi nelegale; la început acestea se înfăţişau mai degrabă ca veritabile acţiuni în anulare, pentru că nu presupuneau ierarhizarea instanţelor judecătoreşti, dar, procedurile romane târzii crează organe distincte de jurisdicţie, presupunând o ierarhizare, cu consecinţe favorabile asupra modului de reglementare a căilor de atac.

La români, în perioada de trecere spre feudalism, precum şi în epoca medievală, dreptul s-a confruntat în ceea ce priveşte stabilitatea hotărârilor şi valoarea lor de adevăr, mai degrabă cu un fenomen contrar, existând posibilitatea anulării unei hotărâri pronunţate sub o domnie anterioară decătre noul domnitor. Pe măsura înaintării în timp şi apropierii de epoca modernă această posibilitate a fost limitată până la dispariţie, au fost create organe speciale pentru exercitarea funcţiilor judecătoreşti şi, după realizarea separaţiei puterilor, s-a creat, în cele din urmă, începând cu Regulamentele Organice (1831, 1832) un sistem de organe ierarhizate cu atribuţii de control, care a dobândit o formă stabilă şi modernă, mai ales în perioada reformatoare a domniei Lui Cuza.

Fără îndoială, controlul hotârârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă apare ca o necesitate din cele mai vechi timpuri. Pentru aceasta, în decursul anilor s-a organizat în toate ţările un sistem legal al căilor de atac, permiţându- se în anumite condiţii şi desfiinţarea hotărârilor irevocabile.

În dreptul procesual civil român Codul din 1865 şi Legea de Organizare a Înaltei Curţii de Casaţie au consacrat un sistem al căilor de atac care cuprindea două căi ordinare (opoziţia şi apelul) şi patru căi exraordinare(recursul, revizuirea, contestaţia şi acţiunea recursorie)

Legea din 1929 pentru accelerarea judecţii a redus câmpul de aplicare al opoziţiei, iar Legea din 1943 a desfiinţat această cale de atac.

În periada 1948-1952 sistemul căilor de atac din legislaţia noastră procesuală a suferit modificări substanţiale: recursul a fost reglementat ca o cale ordinară de atac; dispoziţiile privind apelul, recursul în interesul legii şi recursul în anulare au fost abrogate; alături de revizuire au fost introduse în Cod două căi extraordinare de atac – contestaţia în anulare şi cererea de îndreptare, care s-au numit ulterior recurs în supraveghere şi recurs extraordinar.

Prin Legea 59/1993 sistemul căilor de atac a fost din nou modificat, încercându-se revenirea la sistemul anterior. În categoria căilor ordinare de atac a fost inclus şi recursul (critica: condiţii, motive, nu e suspensiv de executare; de regulă vizează numai nelegalitatea, deci nu provoacă un control complet al hotărârii).

Acte normative de dată recentă: O.G. nr. 138/2000 (aprobată prin Lg. 32/2001)şi O.G. nr.59/2001 au adus modificări semnificative şi novatoare sistemului legal al căilor de atac: recursul a fost calificat, în mod firesc, drept o cale extraordinară de atac; la judecata în apel a fost limitată în mod substanţial posibilitatea reluării ciclului jurisidiţional după anularea primei hotărâri; a fost suprimat motivul de recurs care viza netemeinicia hotărârii atacate; s-a introdus un nou aliniat la recursul în anulare etc (explică, dă câteva exemple pe text).

O caracteristică comună a căilor legale de atac rezidă în aceea că ele se adresează, de regulă, instanţelor ierarhic superioare. În acest fel se realizează un control judiciar eficient asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate de judecătorii de la instanţele inferioare. Numai în anumite circumstanţe excepţionale se poate reveni asupra soluţiei de către aceeaşi instanţă care a pronunţat hotărârea atacată, prin intermediul căilor de retractare (ex). De aceea, în doctrină se afirmă că în dreptul modern controlul judiciar se întemeiază pe principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti.

Justificarea căilor de atac se relevă astfel sub mai multe aspecte:- judecata în căile de atac reprezintă controlul exercitat de instanţele

competente asupra unei judecăţi precedente, despre care se pretinde că nu şi-a atins finalitatea;

- judecata în căile de atac se justifică şi pe considerentul că nu toate elementele cauzei se cunosc întotdeauna la prima instanţă; ele se pot descoperi mai târziu, după ce prima judecată a fost finalizată;

- prin intermediul căilor de atac se realizează şi funcţia de îndrumare a instanţelor superioare faţă de cele inferioare. Art. 315 C. proc.civ. dispune că.” În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Existenţa căilor legale de atac constituie pentru părţi o garnaţie a respectării drepturilor lor fundamentale şi le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor erori judiciare. Pe de altă parte, instituirea căilor legale de atac este de natură să garanteze şi calitatea actului de justiţie, judecătorii fiind obligaţi să-şi respecte îndatoririle lor, îndeosebi acelea privitoare la imparţialitate şi cunoaşterea temeinică a legilor: atât a celor de drept material, cât şi a celor de procedură.

I.2. Controlul judiciar şi controlul judecătoresc

Aşa cum am arătat încă din cursurile introductive, în sistemul nostru judiciar instanţele judecătoreşti exercită un control de legalitate şi temeinicie nu

numai asupra hotărârilor judecătoreşti, ci şi asupra unor hotărâri pronunţate de alte organe cu activitate jurisdicţională şi uneori chiar asupra unor acte administrative obişnuite, fără caracter jurisdicţional. Faţă de această împrejurare, în doctrină s-a ridicat problema dacă situaţiile de control a unor hotărâri pronunţarte de organe din afara sistemului judiciar se încadrează în sfera controlului judiciar.

Pentru a oferi un răspuns corect trebuie să definim noţiunea de control judiciar. Astfel, controlul judiciar este considerat a fi dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul unui sistem judiciar instanţele judecătoreşti superioare de a verifica , în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare lor şi de a casa acele hotărâri ce sunt greşite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale şi temeinice.

De multe ori însă, instituţia este folosită într-un sens mai larg, incluzând şi situaţiile în care controlul vizează hotărârile organelor din afara sistemului judicar sau acte administrative obişnuite. Pentru a se evita aceste confuzii, doctrina de dată recentă propune limitarea sensului noţiunii de control judiciar la definiţia dată mai sus – controlul exercitat în interiorul sistemului judicar de către instanţele superioare asupra hotărârilor pronunţatre de către instanţele inferioare; şi definirea unei instituţii procesuale distincte – controlul judecătoresc.

Controlul judecătoresc este definit ca fiind controlul ce se exercită de către instanţele judecătoreşti asupra hotărârilor organelor de jurisdicţie administrativă ori asupra unor acte administrative emise de organe care nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti.Prin urmare, deşi cele două noţiuni se aseamănă prin însăşi finalitatea lor – realizarea controlului de către instanţele judecătoreşti după o procedură prestabilită de lege, ele rămân noţiuni distincte, putând evidenţia diferenţe semnifictative:- Prin controlul judiciar se controlează hotărâri judecătoreşti (acesta are, deci,

un caracter omogen), în timp ce pe calea controlului judecătoresc se exercită controlul asupra unor acte ce emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judicar (ex: procesele-verbale de contravenţie – numeroase organe)(control eterogen).

- Controlul judicar se declanşează prin intermediul căilor legale de atac : apel, recurs, recurs în anulare, în schimb controlul judecătoresc se declanşează prin mijloace procedurale specifice, spre exemplu: contestaţia, plângerea. Controlul judecătoresc pe cale de acţiune se realizează de judecătorii, tribunale şi curţi de apel. În unele situaţii, controlul judecătoresc se poate declanşa şi pe calea recursului, în cazurile prevăzute de art.4 din Lg.29/1990, când se atacă în faţa secţiei de contencios administrativ acte administrative jurisdicţionale, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale.

Mijlocul procedural al acţiunii poate fi folosit nu numai în materia contenciosului administrativ, ci şi în alte cazuri determeniate de lege. Spre exemplu, art.100 alin.1 Lg. 36/1995 reglementează acţiunea în anularea actelor notariale; art.364 C. proc. civ. reglementează acţiunea în anularea hotărârii arbitrale.(Ex: - control realizat de judecătorie , se pronunţă o hotărâre în ultimă instanţă, susceptibilă de recurs- control realizat de către judecătorie care pronunţă o hotărâre nedefinitivă- control realizat de tribunal sau de curtea de apel ca instanţe de fond,

hotărârile fiind susceptibile numai de recurs: contencios-administrastiv- control exercitat exclusiv de Tribunalul Municipiului Bucureşti pe calea

recursului: art.56 Lg.64/1994 în materie de invenţii; art.25 dinLg.129/1992 în materia modelelor şi desenelor industriale

- control exercitate de Curtea Supremă de Justiţie, prin intermediul recursului)

I.3. Clasificarea căilor legale de atac

În doctrină au fost folosite mai multe criterii pentru clasificarea căilor legale de atac. Le vom preciza în continuare pe cele mai semnificative.

1. După condiţiile de exercitare a căilor de atac acestea se împart în căi ordinare şi căi extraordinare de atac.

Căile ordinare de atac – sunt acelea care pot fi exercitate de către oricare din părţi şi pentru orice motiv (titlul IV, cartea aII-a apelul, singura cale ordinară de atac în legislaţia noastră procesual civilă); nu este necesar ca un text să prevadă expres posibilitatea utilizării căii de atac respective, dar dacă se doreşte suprimarea acesteia, trebuie să existe o dispoziţie legală expresă în acest sens (ex. art.282¹)

Căile extraordinare de atac – sunt acelea care pot fi exercitate numai în condiţiile şi pentru motivele strict determinate de lege (titlul V, cartea a II-a): recursul, contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii şi recursul în anulare.

Punctul de legătură între căile exraordinare de atac îl reprezintă condiţiile restrictive în care ele pot fi exercitate (în principal aceste condiţii restrictive se referă la motivele pentru care aceste căi pot fi exercitate – ex: revizuirea, citeşte , art. 322; se mai pot referi la persoanele care le pot exercita: recursul în anulare: 330, instanţele competente a le soluţiona – recursul în interesul legii: 329).

Recursul în interesul legii oferă însă o notă particulară faţă de celelalte căi extraordinare de atac pentru că exercitarea sa nu este limitată la anumite motive, doar dacă anumite chestiuni de drept au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. O parte a doctrinei consideră că această cale de atac nu ar trebui inclusă în categoria căilor extraordinare de atac, ci într-o categorie

distinctă, pentru că ea nu are efecte utile pentru părţi, ci are doar rolul de a asigura o practică unitară(art.329 alin. ult.).

Importanţa practică a acestei clasificări vizează următoarele aspecte:- executarea silită a hotărârii care se atacă este suspendată de drept pe durata

termenului în care poate fi exercitată calea de atac ordinară, precum şi pe timpul judecării acesteia, în vreme ce exercitarea căilor extraordinare de atac nu are acest efect; în unele cazuri legea prevede posibilitatea suspendării, la cererea părţii interesate(art. 300, 319¹);

- cât timp este deschisă calea de atac ordinară nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac, în principiu însă, căile de atac extraordinare se pot folosi concomitent (– ex: contestaţia în anulare şi revizuirea, explică: motive diferite);

- în unele situaţii, calea de atac extraordinară devine inadmisibilă, dacă partea interesată putea să invoce motivul respectiv prin intemediul căii ordinare de atac, dar nu a făcut-o (ex: dacă a expirat terenul de apel, hotărârea devine nu numai definitivă, dar şi irevocabilă, astfel încât ea nu va mai putea fi atacată cu recurs – art.377; nelegalitatea procedurii de citare pentru ziua când s-a judecat pricina şi necompetenţa instanţei nu pot fi invocate direct pe calea contestaţiei în anulare, partea interesată fiind obligată să valorifice aceste motive anterior prin intermediul apelului şi al recursului - 317).

2. După instanţa competentă a se pronunţa asupra căilor de atac acestea se împart în căi de atac de reformare şi căi de atac de retractare.

Căile de atac de reformare – sunt considerate acelea care se soluţionează de către o instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea: apelul, recursul, recursul în anulare.

Căile de retractare – sunt de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea atacată: contestaţia în anulare şi revizuirea.

Deşi aparent nu ar fi normal ca aceeaşi instanţă să judece şi calea de atac exercitată împotriva propriei hotărâri, trebuie precizat că prin căile de atac de retractare se invocă împrejurări limitativ prevăzute de lege care nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii atacate (ex.). astfel încât, instanţa nu îşi controlează propria hotărâre, ci judecă uneloe aspecte noi.

3. După întinderea atribuţiilor instanţei competente să se pronunţe asupra căilor de atac există:

Căi de atac devolutive – acelea care pot reedita judecata în fond, fără restricţii în privinţa administrării probelor. Aceasta se realizează însă numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acţiune şi în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac (detalii la apel). Singura cale de atac devolutivă în dreptul nostru procesual civil este apelul. El permite o nouă rejudecare a pricinii atât sub aspectul problemelor de fapt, cât şi asupra dezlegării date problemelor de drept. În condiţiile art.304¹ şi recursul are un caracter devolutiv (citeşte, nuanţează - procedura rămâne cea de la recurs, numai înscrisuri).

Căi de atac nedevolutive – nu presupun o rejudecare a fondului pricinii.Referitor la acestea, caracterul nedevolutiv se raportează la calea de atac

propriu-zisă, iar nu la rejudecarea pricinii ca efect al admiterii căii de atac respective (ex: admiterea recursului poate conduce la casarea hotărârii – art.312 al.2,3 şi implică, în continuare, rejudecarea fondului; admiterea unei cereri de revizuire pentru majoritatea motivelor din art.322 conduce la rejudecarea fondului; la fel admiterea unei contestaţii în anulare duce la anularea hotărârii atacate şi la rejudecarea fondului).

4. După sfera persoanelor care au dreptul să exercite o anumită cale da atac:

Căi de atac comune – când acest drept aparţine părţilor de la judecata în primă instanţă sau procurorului;

Căi de atac speciale – dreptul este recunoscut numai unui anumit subiect de drept. Au acest caracter recursul în interesul legii şi recursul în anulare care pot fi exercitate numai de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

5. În funcţie de efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra posibilităţii de punere imediată în executare a hotărârii:

Căi de atac suspensive - declararea căii de atac suspendă de drept posibilitatea executării silite a hotărârii. În sistemul procesual în vigoare numai apelul se înfăţişează ca o cale suspensivă de executare.

Căi de atac nesuspensive de executare- declararea căii de atac nu suspendă de drept executarea. Astfel de căi de atac sunt recursul, recursul în anulare, contestaţia în anulare şi revizuirea. Prin excepţie de la această regulă , în situaţiile prevăzute de art. 300 alin.1, recursul este suspensiv de executare (citeşte). Instanţa poate dispune motivat, în general cu obligaţia pentru partea care a cerut-o de acordare a unei cauţiuni, suspendarea executării silite şi în alte cazuri decât cele arătate anterior.

I.4. Reguli comune privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac

4.1. Legalitatea căilor de atac

Prin această regulă se înţelege faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. În afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se opţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.Menţiunea greşită în dispozitivul hotărârii a posibilităţii folosirii unei căi de atac pe care legea nu o acordă, nu creează părţii dreptul de a formula calea de atac respectivă deoarece căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt determinate de lege şi nu de către instanţa de judecată.; de asemenea,

nemenţionarea unei căi de atac în dispozitivul hotărârii nu conduce la închiderea dreptului de a o folosi, dacă ea este menţionată în lege.

Părţile au la dispoziţie acele căi de atac care erau prevăzute în lege la momentul pronunţării hotărârii, dreptul la exercitarea căii de atac născându-se chiar în acel moment. Prin urmare, modificarea legislaţiei ulterior pronunţării hotărârii în materia căilor de atac nu are nici o influenţă asupra dreptului deja născut (ex.)

4.2. Ierarhia căilor de atac

În principiu, nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac atâta timp cât partea are la dispoziţie o cale ordinară de atac.

Ordinea respectivă rezultă şi dintr-o serie de dispoziţii ale legii. Astfel, contestaţia în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile(art. 317 alin1); revizuirea poate fi exercitată şi împotriva hotărârior rămase definitive în instanţa de apel (art.322 alin1).

Acest principiu funcţionează şi în raporturile dintre apel şi recurs; recursul neputând fi exercitat omissio medio, respectiv atâta timp cât partea are la dispoziţie calea ordinară de atac a apelului.

În privinţa căilor extraordinare de atac legea nu prevede, de regulă, o succesiune în exercitarea lor; spre exemplu, revizuirea poate fi exercitată înaintea contestaţiei în anulare, în acelaşi timp sau invers(aşa cum s-a văzut există, uneori, ierarhie temporală şi între recurs şi alte căi extraordinare de atac – contestaţia în anulare, recursul în anulare).

4.3. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac

Dreptul de a exercita o cale de atac este unic şi se epuizează prin chiar exerciţiul lui. Partea interesată nu poate folosi de mai multe ori o cale de atac împotriva aceleiaşi hotărâri, deci nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac. În caz contrar, partea interesată sau instanţa din oficiu poate invoca excepţia puterii de lucru judecat spre a anihila calea de atac inadmisibilă.

Unicitatea căilor de atac vizează numai apelul şi recursul nu şi celelalte căi de atac. Celelalte căi extraordinare de atac pot fi exercitate în mod repetat dacă se invocă motive diferite şi pentru fiecare cererea partea era în termenul pentru exercitarea căii de atac (nu intervenise decăderea). Spre exemplu, o cerere de revizuire poate fi introdusă în cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică, o alta în situaţia în care un martor a cărui declaraţie a fost reţinută de judecător în apreciere a fost condamnat pentru mărtirie mincinoasă, o a treia cerere în cazul în care un judecător sau un expert a fost condamnat pentru o infracţiune în legătură cu pricina etc. În schimb, contestaţia în anulare poate fi exercitată în mod repetat numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestaţii –art.321.

4.4. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac

Înainte de apariţia O.G.138/2000 Codul de procedură civilă nu consacra în mod expres principiul non reformaţio in peius. Prin legea menţionată, lacuna a fost remediată astfel că, în prezent, principiul este consacrat în art. 296 teza a II-a, potrivit cu care. “ apelantului nu I se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul când el consimte la aceasta ori sunt aplicabile dispoziţiile din art.293 sau 293 ¹” (aderarea la apel, apelul provocat).

Principiul este aplicabil şi în recurs potrivit dispoziţiilor art.316, text conform căruia dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs.

Prin urmare, aplicarea acestui principiu în procesul civil, face imposibilă înrăutăţirea situaţiei părţii în propria sa cale de atac. Desigur, este posibil ca, deşi a exercitat apel, părţii să-I fie înrăutăţită situaţia ca urmare a admiterii apelului exercitat de o altă parte, cu interese contrarii sau chiar de procuror (deci nu ca efect al judecării propriei sale cereri de apel, cererea sa de apel fiind respinsă - explică). Această situaţie este justificată de doctrină (I.Deleanu, V. Deleanu) cu motivarea că de data aceasta controlul judiciar este bilateral, instanţa fiind învestită plenar, iar egalitatea părţilor şi contradictorialitatea exclude beneficiul ce decurge din exercitarea solitară a respectivei căi de atac.

O situaţie specială apare atunci când apelul/recursul este exercitat de Ministerul Public. Dacă apelul este exercitat în interesul exclusiv al uneia din părţi principiul îşi găseşte aplicarea ca atare; dacă însă este declarat şi pentru nesocotirea unor norme de ordine publică, atunci principiul nu mai este eficient.

De efectele principiului non reformatio in peius pot beneficia şi alţi participanţi în afara celor care au declarat calea de atac; este vorba de coparticiparea necesară, reglementată de art.48 alin.2, situaţie în care se aplică principiul aprecierii avantajului sigur (aminteşte, ex). Situaţia este asemănătoare şi în cazul soluţionării unor cereri incidente aflate într-o strânsă legătură cu acţiunea principlală (apelul reclamantului, faţă de cererea de chemare în garanţie, invers etc).

Principiul enunţat îşi găseşte aplicaţie în cazul tuturor căilor de atac care pot fi exercitate de părţi.