ZootehniaZootehnia este știința care are drept obiect cunoașterea, reproducerea, creșterea, alimentația, ameliorarea

raselor și exploatarea animalelor agricole.Cresterea si ameliorarea raselor de animale este necesara pentru

asigurarea populatiei cu produse animaliere , a industriei alimentare si usoare cu materii prime , a

agriculturii cu ingrasaminte organice si cu forta de tractiune . Patrimoniul zootehnic este constituit din

principalele ramuri : cresterea bovinelor , porcinelor , ovicultura(ovine) , avicultura(pasari domestice) ,

cresterea cabalinelor si cunicultura (cresterea iepurilor de rasa) .

Notiunea de zootehnie a fost introdusa în stiinta de catre Gasparin in anul 1885 si deriva din cuvintele grecesti zoon (animal) si technos (tehnica). In raport cu obiectul de studiu, zootehnia este o stiinta biologica; dupa metodele de lucru la care apeleaza este o stiinta experimentala, iar ca scop este o stiinta aplicativa. Cresterea animalelor reprezinta una dintre cele mai vechi indeletniciri ale omului; a inceput odata cu domesticirea animalelor si s-a dezvoltat continuu, paralel cu evolutia societatii omenesti.

SISTEMATICA ZOOTEHNICA

Sistematica zoologica se termina la nivel de specie. De subdiviziunile posibile in interiorul speciilor domestice se ocupa sistematica zootehnica.

CATEGORII SISTEMATICE ZOOTEHNICE

1. SPECIA

Specia este cea mai mare populatie, este un sistem inchis, complet izolat reproductiv printr-un mecanism de izolare controlat genetic. Specia nu face obiectul ameliorarii genetice pentru ca omul nu si-a fixat obiectivul de a forma specii noi.

In functie de gradul de izolare reproductiva, de diferente fenotipice si de diferente ecologice se disting urmatoarele tipuri de specii:

Specia propriuzisa, reprezentata prin agregat de populatii panmictice izolate reproductiv.

Specii gemene, care cuprind specii ce sunt asemanatoare fenotipic, dar posedand intre ele un mecanism de izolare (mai ales la speciile salbatice).

Semispecia, este reprezentata de populatii care au dobandit unele criterii ale rangului de specie, dar nu in totalitate. Nu au dobandit izolarea reproductiva completa.

Exemplu: taurinele si zebul (forma africana de taurine); taurinele si yakul (forma de taurine din Asia Centrala).

In natura exista aproximativ 1 200 000 de specii de animale, din care aproximativ 200 specii domestice. Dintre toate acestea numai aproximativ 4-20 fac obiectul zootehniei.

Supraspecii - sunt grup monofiletic de specii care sunt fenotipic prea diferite pentru a fi incluse intr-o singura specie.

2. RASA

Rasa este, in general, un agregat de populatii, indeajuns de mare pentru a evolua sub influenta selectiei. Spre deosebire de specie, rasa este un sistem deschis (poate schimba gene cu alt sistem), nu poseda mecanism de izolare reproductiva.

Izolarea reproductiva a rasei este facuta de catre om, cu ajutorul registrelor genealogice la rasele perfectionate sau prin bariere geografice, la rasele locale.

Rasele sunt clasificate in functie de urmatoarele criterii:

Tipul de productie: rase specializate (lapte, lana, carne, oua), rase mixte (lapte si carne, lana si carne, oua si carne etc.).

Precocitate: rase precoce, rase tardive

Dezvoltarea corporala (talie si greutate): rase usoare (elipometrice), rase mijlocii (eumetrice), rase grele si de talie mare (hipermetrice).

Conformatia corporala de ansamblu: brevimorte (compacte), mezomorfe (mijlocii), dolicomorfe (zvelte).

Profilul capului: rectiliniu (drept), concav, convex.

Conformatia capului: brevicefale (cap scurt), mezocefale (cap mijlociu), dolicocefale (cap lung).

Lungimea si forma urechilor: mai ales la porci (rase cu urechi scurte si drepte, rase cu urechi mari si blege etc.).

Forma si lungimea cozii: mai ales la ovine, care se impart in oi cu coada lunga, oi cu coada scurta, oi cu coada lata, oi cu coada si fese grase.

Gradul de ameliorare, gradul de izolare reproductiva si diferente fenotipice. Se disting urmatoarele tipuri de rase:

Rase perfectionate sau 'pure' (in sens de izolat reproductiv). Aceste rase au evolutia controlata de selectia artificiala si sunt izolate reproductiv prin registre genealogice de rasa. Ele sunt mai putin adaptate la conditiile de mediu natural, ele fiind exploatate mai ales in mediu artificial. Rasele perfectionate, dupa gradul de izolare reproductiva sunt 'inchise', adica cu registrul genealogic absolut inchis (Pur sange englez) si 'deschise' cu registrul genealogic deschis, dar cu o slaba imigratie (Trapasul romanesc).

Rasele locale sau naturale sunt rase izolate reproductiv prin bariere geografice sau de catre om. Ele evolueaza mai ales sub influenta selectiei naturale, sunt mai putin productive, insa mai bine adaptate la conditiile de mediu natural.

Semirase sau rase de tranzitie, sunt rase in curs de absorbtie, care au dobandit unele atribute ale categoriei de rasa, dar nu in totalitate, nu au dobandit izolarea reproductiva deplina. Semirasele se afla in zona de imigratie a unei rase perfectionate.

Suprarase - sunt grupuri monofiletice de rase, fenotipic prea diferite pentru a fi incluse intr-o singura rasa (ovinele Merinos, porcii Marele Alb, taurinele Friza etc.).

3. LINIA

Linia este o populatie simpla care evolueaza sub influenta selectiei sau (si) derivei genetice. Linia este izolata reproductiv de om.

In functie de ponderea consangvinizarii pe generatie se disting patru tipuri de linii:

Linia neconsangvinizata este o populatie simpla, indeajuns de mare ca homozigotia sa nu creasca pe generatie decat cu circa 1%, deci sa evolueze sub influenta selectiei.

Se disting doua tipuri de linii neconsangvinizate:

-       Crescatoriile de elita, care sunt linii deschise intre ele, plasate in varful piramidei ameliorarii raselor. Uneori, selectia in acestea a fost artizanala si nu toate crescatoriile de elita au fost linii, respectiv populatii izolate reproductiv.

-       Liniile neconsangvinizate propriu-zise sunt populatii ameliorate dupa programe riguros calculate si ele sunt destinate incrucisarilor industriale.

Linia moderat consangvinizata este o populatie simpla, care evolueaza cu o crestere a homozigotiei pe generatie de 1 - 6%, in medie sub 3%. Aceste linii sunt utile pentru pastrarea asemanarii genetice cu reproducatori remarcabili, prin conlucrarea selectiei cu consangvinizarea.

Linia consangvinizata este cea mai mica populatie (pot fi chiar si doi indivizi), cu cresteri de peste 6% ale homozigotiei pe generatie, deci evoluand sub influenta derivei genetice. Aceste linii se creeaza in special la animale de laborator, dar s-au format linii consangvinizate si la pasari si porci in vederea obtinerii de hibrizi.

Linia (populatia) stabila genetic este un tip special de linie, o populatie scoasa de sub influenta tuturor factorilor evolutiei si folosita ca rezerva de gene sau ca populatie martor pentru masurarea progresului genetic inregistrat de alte populatii supuse ameliorarii.

4. STRUCTURA POPULATIEI

Populatia, ca si individul, poate avea o structura ce s-ar putea modifica in procesul de adaptare. Populatia are de asemenea o aparitie, o dezvoltare, o disparitie, deci o ontogenie.

Structura populatiei se descrie prin categoriile de indivizi care o alcatuiesc si prin ponderea detinuta de fiecare categorie din total. In functie de criteriul de categorisire pot fi descrise mai multe structuri ale aceleiasi populatii.

Una din cele mai importante structuri ale populatiei este structura genetica, constituita din genotipurile existente la un anumit locus sau la un numar de loci si frecventa acestor genotipuri.

O alta structura importanta este structura de reproductie, reprezentata de categorii de indivizi implicate in reproductia populatiei, implicit in evolutia ei. Pot fi mai multe structuri de reproductie: de sexe, de familii, de varsta, de generatii, de imigratie, de subpopulatii.

4.1. STRUCTURA DE SEXE

Numarul de masculi si femele care participa efectiv la reproductie confera marimea populatiei. In interiorul acestei marimi, numita si matca, structura de sexe se descrie prin raportul de sexe, adica numarul de femele care ii revin in medie unui mascul.

4.2. STRUCTURA DE FAMILII

Familia este un grup de indivizi apropiat inruditi, adica ce au un stramos comun suficient de apropiat. In sens genetic, familia se intinde pana la inrudirea dintre semiveri primari (indivizi ce au un bunic comun).

Familia nu este o populatie, ci o structura genetica a populatiei.

Pentru ameliorare prezinta interes familia in sens restrans, reprezentata de familii de frati buni si semifrati, care au unul sau ambii parinti comuni. Exista doua tipuri de familii:

-       familii de mama, care la speciile unipare (taurine, cabaline, ovine) nu exista, iar la speciile pluripare (suine, pasari) sunt familii de frati buni, surori bune (sibs);

-       familii de tata, care la speciile unipare sunt familii de semifrati, semisurori (halfsibs), iar la speciile pluripare sunt amestec de frati buni, semifrati si surori bune, semisurori (sibs si halfsibs).

Structura de familii intereseaza in ameliorare la testare (candidati) si in momentul intrarii in matca (la retinuti), analizandu-se: numarul de familii, tipul de familii, marimea medie a familiei si varianta marimii familiei.

4.3. STRUCTURA DE VARSTA

Pentru descrierea structurii de varsta, ca structura de reproductie a populatiei, varsta poate fi exprimata in ani, dar, de regula, este exprimata in numar de participari la reproductie (fatari, lactatii).

Structura de varsta este importanta pentru exploatare pentru ca influenteaza productia medie a unui efectiv. Ea este foarte importanta si pentru ameliorare pentru ca influenteaza intervalul de generatii, prin urmare raspunsul anual al selectiei si chiar variabilitatea populatiei.

Pe baza structurii de varsta se calculeaza varsta medie a efectivului existent si durata medie de exploatare la reproductie (d).

Exista populatii cu structura de varsta stationara si populatii cu structura de varsta fluctuanta.

Structura de varsta stationara (stabila, echilibrata). La populatiile cu o astfel de structura, ponderea primiparelor este egala cu ponderea reformelor:

% primipare = %reforme

De asemenea, durata medie de exploatare se poate deduce din procentul de reforma, astfel:

In expresie grafica, structura de varsta stationara este piramidala (fiecare categorie de varsta are o pondere mai mare decat categoria de varsta urmatoare) - figura 10.

Structura de varsta fluctuanta (instabila, dezechilibrata). In cazul populatiilor cu astfel de structura pot exista categorii de varsta cu pondere mai mica decat categoriile de varsta urmatoare (figura 11).

Apare necesitatea optimizarii structurii de varsta in programele de ameliorare si tehnologiile de exploatare. Se doreste, de regula, o structura de varsta stationara, o structura de varsta care sa maximizeze constant productia (figura 12).

Structura de generatii. Din punct de vedere al structurii de generatii, se disting populatii cu generatii suprapuse, in care convietuiesc strabunici, bunici, nepoti, stranepoti etc. (taurine, cabaline) si populatii fara generatii suprapuse, formate numai din grupe de frati, surori, semifrati, semisurori (porci, pasari).

Suprapunerea generatiilor mareste in general variabilitatea, adaptabilitatea populatiei, insa are si unele dezavantaje de exploatare (transmiterea bolilor) si de ameliorare (mareste intervalul de generatie).

Structura de imigratie. Structura de imigratie imparte indivizii populatiei in autohtoni (AA) si imigranti (II). Din imigratiile anterioare pot apare si descendenti cu parinti impartiti astfel: unul dintre ei este imigrant si celalalt este autohton (AI). Preponderenta celor cu ambii parinti autohtoni (AA) este o masura a gradului de izolare reproductiva, apreciat prin coeficientul de izolare reproductiva (I):

Acest coeficient ia valori de la -1 la +1 si izolarea exista cand are valori pozitive.

Structura de subpopulatii. Populatiile mari ar putea avea si o structura de subpopulatii (crescatorii). Stratificarea functionala a subpopulatiilor confera unor populatii o structura piramidala (piramida ameliorarii).Aceasta structura piramidala este proprie raselor perfectionate.

In lipsa acestei stratificari functionale, intre crescatorii aflati pe aceeasi treapta au loc schimbari reciproce de reproducatori, iar structura se numeste ²insulara² (rase locale).

La nivelul fermelor de elita ar putea fi o structura insulara si in populatii cu structura piramidala.

5. ADAPTAREA POPULATIEI

Adaptarea este procesul de modificare pe care organismele vii il sufera pentru contracararea actiunii unor factori de mediu asupra lor.

Factorii de mediu devin stimuli ai procesului adaptativ cand ies din zona de confort a organismului. Zona de confort este o parte a domeniului de reactie al genotipului organismului, in care mecanismele adaptative nu trebuie sa intre in functie.

Factorii adversi (agresivi) care provoaca reactia de adaptare pot fi de natura climatica (frig, cald etc.), nutritionala (carente in microelemente, vitamine, aminoacizi etc.), sociala (treapta inferioara in grup) sau interna (toxine, germeni patogeni, paraziti etc).

Adaptarea poate fi fenotipica si genotipica.

5.1. ADAPTAREA FENOTIPICA

Adaptarea fenotipica se face in cadrul domeniului de reactie al genotipului si se refera la individ. De aceea, se poate spune ca adaptarea fenotipica este modificarea fenotipica (fiziologica, anatomica) realizata in limitele domeniului de reactie al genotipului, ca raspuns si pentru a anihila fluctuatiile adverse ale factorilor de mediu.

Aceasta adaptare este posibila pentru ca genotipul unor caractere poate producce in interactiune cu diversi factori de mediu, fenotipuri diferite. Totalitatea fenotipurilor pe care le poate produce un genotip reprezinta domeniul (norma) sau de reactie. Insa, nu toate caracterele au acelasi domeniu de reactie. Caracterele de adaptabilitate (h2 mic) au un domeniu de reactie larg, pe cand caracterele care nu sunt implicate in adaptare (h2 mare) au un domeniu de reactie restrans.

Adaptarea fenotipica se poate realiza pe cale comportamentala, prin homeostazie fiziologica si prin canalizare (homeostazie de dezvoltare).

Adaptarea comportamentala este procesul prin care indivizii aleg mediul convenabil si il evita pe cel neconvenabil (cautare umbra-soare, adapostire-expunere etc.).

Adaptarea prin homeostazie fiziologica este procesul prin care indivizii isi mentin echilibrul dinamic intern, isi mentin constantele fiziologice (termoreglarea, mentinerea presiunii sangelui, mentinerea nivelului de glucoza din sange etc.).

Adaptarea prin carnalizare (homeostazia de dezvoltare) este un fenomen prin care un anumit genotip da nastere aceluiasi fenotip in diferite conditii de mediu. Acest proces este controlat de gene specifice promovate de selectia naturala.

Aclimatizarea este o adaptare fenotipica de lunga durata, dar in aceeasi generatie.

Pretul pe care speciile il platesc pentru adaptare consta in: pierderi in greutate, scaderea productiei, diminuarea rezistentei la boli, a longevitatii si caracterelor de reproductie. Asemenea modificari pe parcusrul unei generatii care si-a schimbat mediul de viata nu trebuie confundate cu degenerarea; ele reprezinta doar criza de aclimatizare. Imigratiile repetate nu fac decat sa prelungeasca criza de aclimatizare. Imigratiile cu tineret sau prin insamantari artificiale dau sansa imigrantilor sa foloseasca si canalizarea in procesul adaptarii lor.

5.2.   ADAPTAREA GENOTIPICA (GENETICA)

Spre deosebire de adaptarea fenotipica, care este fluctuanta, adaptarea genetica este directionala, modifica radical populatia. Formarea unui nou domeniu de reactie este chiar procesul de evolutie.

Adaptarea genetica se bazeaza pe flexibilitatea genetica a populatiei, pe variabilitatea populatiei in ceea ce priveste valoarea adaptativa a indivizilor ce o compun: unii indivizi sunt foarte bine adaptati, altii mai slab adaptati, iar altii sunt neadaptati. O populatie fara flexibilitate genetica nu poate fi ameliorata, nu poate evolua.

Adaptarea stricta a populatiei la o nisa ecologica (ansamblul factorilor de mediu general la care este adaptata o populatie) ii reduce aceasta variabilitate si implicit sansa de evolutie viitoare. Deci adaptarea viitoare se face prin indivizi neadaptati de acum, care constituie povara genetica a populatiei, intrucat ii diminueaza actuala valoare adaptativa; ei sunt expresia fenotipica a balastului genetic.

Valoarea adaptativa a populatiei (W) este masurata prin numarul de dscendenti apti de reproductie pe care ea ii produce.

De remarcat faptul ca populatiile manifesta si o rezistenta la modificare, o inertie evolutiva, numita si²coeziunea populatiilor² sau ²homeostazie genetica²; ultima formulare sugereaza chiar faptul ca dupa incetarea actiunii externe, populatiile tind sa revina la ceea ce au fost, deci adaptarea nu este definitiva. Cantitatea de revenire se numeste ²tensiune homeostatica².

Coeziunea populatiilor rezulta in principal din faptul ca genele lor sunt coadaptate si echilibrate ca frecventa pentru a da fenotipuri cu valoare adaptativa optima.

CRESTEREA ŞI DEZVOLTAREA ANIMALELOR

Organismele vii sunt produsul interactiunii dintre baza ereditara si mediul în care aceasta s-a dezvoltat. Cresterea si dezvoltarea sunt cele doua laturi calitativ distincte ale procesului de ontogeneza si se desfasoara diferit. Urmarirea lor ne ajuta sa intervenim prin factorii de mediu si sa corectam unele deficiente ce se pot ivi în procesul cresterii.

  Bazele biologice ale cresterii si dezvoltarii

Organismele vii sunt produsul interactiunii dintre baza ereditara si mediul în care aceasta s-a dezvoltat. In aceasta interactiune, uneori predomina factorii legati de baza ereditara (în acest caz organismele având un accentuat conservatism ereditar), alteori predomina factorii de mediu (organismele au ereditatea zdruncinata).

Din momentul formarii lor (faza de zigot), organismele vii trec prin procese complexe pâna la transformarea în indivizi adulti (ontogeneza).

Cresterea si dezvoltarea (vezi Indrumatorul de lucrari practice) sunt cele doua laturi calitativ distincte ale procesului de ontogeneza. Acestea se desfasoara diferit în functie de factorii care le influenteaza, iar în privinta posibilitatilor ce exista în ritmul desfasurarii lor se deosebesc urmatoarele situatii:

crestere rapida si dezvoltare înceata (se remarca sporirea rapida a masei corporale si ritmul lent de desfasurare a transformarilor calitative). Se doreste aceasta situatie pentru animalele de carne si grasime, ce pot realiza sporuri mari daca sunt supuse îngrasarii timpurii;

crestere si dezvoltare rapide (aceste conditii le îndeplinesc animalele precoce);

crestere lenta si dezvoltare rapida (masa corporala sporeste lent, iar dezvoltarea se realizeaza rapid).Vacile de lapte si gainile ouatoare îndeplinesc aceste conditii;

crestere si dezvoltare lente (aici se încadreaza animalele tardive, cu valoare economica redusa).

Particularitatile dezvoltarii

Cele doua perioade, distincte, ale dezvoltarii sunt:

perioada prenatala (desi nu toate organele îsi încep activitatea, ele se formeaza în aceasta perioada). Aceasta cuprinde stadiile de zigot, embrion si foetus, iar cunoasterea acestora ajuta pentru stabilirea regimului adecvat de întretinere a femelelor gestante, ca, în final, produsii rezultati sa fie bine dezvoltati ;

perioada postnatala (are trei faze, vezi Indrumatorul de lucrari practice).

Aceasta periodizare evidentiaza si unele particularitati specifice: formarea tuturor organelor are loc în perioada uterina (la mamifere) sau în interiorul oului (la pasari); perioada intrauterina se caracterizeaza prin conditii de mediu constante, mai greu de influentat.

In perioada postuterina dezvoltarea este asigurata de complexul neurohormonal, factorii de mediu având rolul principal de influentare a acestuia.

 

Particularitatile cresterii

Cresterea totala în raport cu vârsta evolueaza dupa o curba în forma de “S”(figura 8.1.)

Viteza absoluta a cresterii, în perioada prenatala, variaza luând forma de parabola, iar în perioada postnatala variatia este diferita, fiind puternic influentata de hrana.

Viteza relativa a cresterii se prezinta grafic ca o hiperbola, iar practic aceasta e deviata sub influenta conditiilor de mediu. Intensitatea cresterii dimensiunilor corporale variaza astfel: unele dimensiuni au intensitatea de crestere mare în perioada prenatala si mai redusa în cea postnatala, iar altele invers.

De exemplu: dimensiunile de înaltimi la nastere sunt aproape 1/2 din totalul cresterii, iar dimensiunile de largimi si lungimi cresc în intensitate dupa nastere.

S-a constatat, de asemenea, ca intensitatea cresterii scade în raport cu vârsta la toate dimensiunile, dar, în aceeasi perioada de vârsta, intensitatea este diferita la cele trei dimensiuni (dupa Georgescu Gh. si Zavoi I. , 1995, la taurinele de 1 an talia realizeaza 25% din total, iar lungimea fluierului doar 3,6%).  

Factorii care influenteaza procesul de crestere

Cunoscând factorii care influenteaza procesul de crestere si asigurându-i în mod diferentiat, se poate realiza cresterea dirijata a organismelor, se pot determina acele modificari în crestere care sunt utile.

Factorii care influenteaza procesul de crestere pot fi grupati în categorii: factori interni (care apartin de individ) si factori externi.

Factorii interni sunt dependenti de baza ereditara pe care noile organisme o mostenesc de la parinti si de care depind limitele în care se desfasoara procesele de crestere si sunt reprezentati de sistemul neurohormonal, care actioneaza ca un tot unitar.

Sistemul nervos intervine în procesul de crestere printr-o actiune directa, atât generala, cât si locala; el intervine însa si indirect, coordonând activitatea glandelor cu secretie interna.

Actiunea directa a sistemului nervos a permis sa se constate ca leziuni ale maduvei spinarii sau ale diferitilor nervi determina stagnarea procesului cresterii în regiunile subiacente. De asemenea, anumite boli care lezeaza sistemul nervos, ca avitaminozele, ce produc leziuni nervoase, se soldeaza cu tulburari ale procesului de crestere.

Actiunea indirecta a sistemului nervos se explica prin aceea ca el coordoneaza activitatea sistemului endocrin. Glandele cu secretie interna care joaca un rol important în reglarea cresterii sunt: hipofiza, tiroida, paratiroidele, timusul, glandele sexuale.

Hipofiza influenteaza cresterea atât prin coordonarea activitatii celorlalte glande cu secretie interna, cât si prin hormonul de crestere sau hormonul somatotrop, care actioneaza direct. Extirparea lobului anterior al hipofizei determina stagnarea cresterii, pe când administrarea de extrase din lobul anterior al hipofizei determina o intensificare a cresterii. Modificarile în activitatea hipofizei determina unele anomalii de crestere. Astfel, în caz de hiperfunctiune se produce anomalia denumita “gigantism”, animalele respective fiind caracterizate prin dimensiuni mult mai mari decât cele normale; în caz de hipofunctie, se produce anomalia denumita “nanism”, animalele prezentând dimensiuni corporale mici, subnormale.

Tiroida are o importanta deosebita în procesul cresterii. Tiroidectomia experimentala a dovedit oprirea cresterii, întârzierea activitatii sexuale, întârzierea osificarii cartilajelor. Tratamentul cu hormoni tiroidieni sau substante antitiroidiene (tiouracil, tiouree, iod caseinat) produce o crestere în greutate bazata pe depuneri de grasime. Folosirea hormonilor tiroidieni în cantitate mare duce la pierdere în greutate, printr-un catabolism marit.

Paratiroidele influenteaza procesul de crestere prin reglarea metabolismului sarurilor minerale, a echilibrului fosfo-calcic.

Timusul, glanda prezenta numai la vârsta tânara, are un rol major în procesul cresterii. Extirparea timusului determina oprirea cresterii si încetinirea dezvoltarii glandelor sexuale. Administrarea de extracte de timus intensifica acest proces.

Glandele sexuale

Factorii externi prezinta cea mai mare importanta datorita actiunii directe si faptului ca se poate actiona mai usor asupra lor.

Hranirea este cel mai important factor care influenteaza cresterea, atât în stadiul uterin, cât si în cel postuterin, atât prin nivelul hranei, cât si prin calitatea ei. Fara îndoiala ca influenta hranei este mult mai mare în perioada postuterina. Nivelul nesatisfacator al hranei în ultima parte a gestatiei duce la obtinerea de produsi subponderali, cu aparatul digestiv slab dezvoltat, cu functia de termoreglare, rezistenta organica si capacitatea de adaptare deficitare, datorita slabei dezvoltari a sistemului neurohormonal. Calitatea ratiilor, redata de prezenta în cantitati optime a proteinelor, sarurilor minerale si vitaminelor, conditioneaza atât cresterea masei vii, cât si desfasurarea proceselor vitale.

Proteinele influenteaza în mod deosebit cresterea, prin prezenta aminoacizilor esentiali; de aceea, organismele tinere trebuie sa primeasca hrana de origine animala care contine toti acesti aminoacizi în proportii optime; speciile cu crestere intensa (porcii si pasarile) trebuie sa primeasca, în mod obligatoriu, proteine animale în ratie.

Sarurile minerale, cu precadere calciul si fosforul, reprezinta materialul plastic pentru formarea scheletului. Nu trebuie pierdute din vedere rolul unor elemente - Co, Fe, Cu, Zn, Mn, Mg etc. - care conditioneaza buna desfasurare a cresterii.

Vitaminele, ca biocatalizatori, care conditioneaza procesele biochimice din organism, influenteaza în mod deosebit atât cresterea, cât si sanatatea organismelor tinere. Vitaminele cu rol deosebit în crestere sunt: A, B1 ,B2, B12, C, D2, E.

Temperatura. Pentru fiecare specie si vârsta exista o temperatura optima, care oscileaza între valori ce constituie asa-zisa “zona de confort”. Pentru pui, boboci si purcei care nu sunt homeotermi, al caror mecanism de termoreglare se dezvolta în paralel cu sistemul nervos, temperatura trebuie dirijata de crescator, pentru a evita pierderile.

Lumina. Radiatiile solare influenteaza cresterea atât prin actiunea fizica a radiatiilor infrarosii, care activeaza schimburile la nivelul pielii, cât si prin actiunea chimica a radiatiilor ultraviolete, care transforma ergosterolul din piele în vitamina D2 , aceasta fiind un important factor de crestere. Radiatiile luminoase, prin actiunea lor optica, influenteaza, prin intermediul scoartei cerebrale, activitatea anterohipofizei si, prin aceasta, a tuturor factorilor hormonali care influenteaza cresterea.

Igiena adaposturilor influenteaza cresterea prin conditiile de confort pe care adaposturile trebuie sa le ofere tineretului; aglomerarile, zgomotul, mirosurile, lipsa de odihna stingheresc buna desfasurare a proceselor vitale.

Miscarea activeaza metabolismul, asigura cresterea armonioasa a tuturor regiunilor corporale, influentând favorabil sanatatea si rezistenta animalelor.

Igiena corporala are influenta deosebita asupra proceselor de crestere si dezvoltare. Lipsa igienei determina aparitia unor paraziti externi si interni, care determina o stagnare a cresterii prin sustragerea unor cantitati însemnate din hrana consumata de animale sau prin producerea de toxine, care stingheresc desfasurarea proceselor vitale; de asemenea, o serie de paraziti externi sunt purtatori de germeni patogeni.

 

Consecintele determinate de cresterea necorespunzatoare

Insuficienta alimentatiei femelelor gestante produce încetinirea cresterii oaselor lungi (insuficienta cresterii înaltimilor) si slaba dezvoltare a aparatelor digestiv si circulator, ceea ce poarta numele de embrionalism.

Deficientele de crestere si dezvoltare din perioada prenatala sunt iremediabile, motiv pentru care trebuie acordata atentia cuvenita (hranire) femelelor gestante.

La tineret, insuficienta alimentatiei duce la infantilism; adultul are dezvoltarea tânarului, organele sexuale sunt slab dezvoltate, la fel si aparatul respirator, muschii si glanda mamara.

Deficientele din perioada postnatala pot fi compensate partial: greutatea corporala, da; armonia corporala si insuficienta cresterii dimensiunilor corporale nu se pot compensa.

Procesul de crestere trebuie urmarit permanent (cântariri periodice si controlul sanatatii) pentru a vedea daca animalele se încadreaza în indicii de crestere a rasei respective si pentru actionarea la timp în cazul “ramânerilor în urma”.

Rasa LimousineOrigine şi formare: Rasa provine din  departamentul cu acelaşi nume din zona centrală a Franţei, din vechile populaţii blonde locale, care din anul 1850 au fost supuse unei selecţii severe. Registul genealogic a fost înfiinţat în anul 1886. 

     Exterior, conformaţie:- Aspectul exterior general este specific tipului morfologic de carne, armonios, cu însuşiri pentru producţia de carne impresionante, - Constituţie fină-robustă,- Trunchi musculos, cu forme rotunjite, lung, larg şi adânc, - Extremităţile reduse cu osatura fină şi cu aplomburi largi, cu membre scurte, solide,- Capul este mic, expresiv, lipsit de coarne, iar gâtul este scurt şi adânc, - Linia superioară a trunchiului este dreaptă şi orizontală,- Pieptul larg şi proeminent, toracele adânc, crupa largă şi lungă, fesa convexă, mult coborâtă, - Culoarea robei este blond roşcată cu diferite nuanţe, iar mucoasele depigmentate. Rasa se caracterizează prin rezistenţă, temperament vioi, însă comportament docil, fiind renumită pentru fecunditate, pentru fătările uşoare, cazurile de distocii fiind foarte rare.

     Însuşiri zooeconomice: Rasa este precoce, vârsta primei fătări fiind de 2,5 ani. Totodată, este una din rasele longevive. În condiţii normale de îngrăşare realizează spor mediu zilnic de 1300 grame.Randamentul de tăiere este la tineretul foarte bine îngrăşat între 64 - 65%, cu peste 80% carne în carcasă. Se utilizează în hibridizări ca linie paternă, pentru obţinerea de produşi cu calităţi asemănătoare liniei paterne.

În momentul de faţă rasa Limousin este răspândită pe toate continentele în 64 de ţări. Este crescută în rasă curată sau se practică diferite hibridări.Şeptelul Francez are din această rasă 1,5 milioane de capete din care 800.000 de vaci din care peste 100.000 sunt în control.

Rasa HerefordRasa Hereford este o rasa specializata pentru carne, originara din Anglia si provine din vechea rasa

Norfolk, care a fost ameliorata prin unele incrucisari de infuzie.

Are o mare putere de aclimatizare, fapt pentru care s-a raspandit in numeroase tari, unde a fost crescuta in

rasa curata sau a fost utilizata la incrucisari.

Se caracterizeaza prin culoarea baltata cu rosu, baltatura cuprinzand, capul, marginea superioara a gatului,

abdomenul, smocul cozii si extremitatile membrelor.

Conformatia corporala este caracteristica taurinelor pentru carne, remarcandu-se lungimile trunchiului

foarte pronuntate si

dezvoltarea

musculaturii.

Aptitudinile pentru

lapte sunt modeste

2000 l/lactatie.

Randamentul la

sacrificare este de

60%, precocitatea

este mare si prezinta

o buna rezistenta.

Greutatea vacilor este

de 650-700 Kg, a

taurilor este de 750-

800 Kg.

Se preteaza sistemului intensiv si semiintensiv de ingrasare.

Greutatea optima este de 360-380 Kg la tineret

Rasa HolsteinEste a doua rasa de lapte din lume. Caracteristica vacii este procentul ridicat de grasime, aproximativ 6%. Rasa este foarte bine consolidata ereditar si i-si transmite fidel aptitudinile de productie la incrucisare cu alte rase.

Provine din insula cu acelasi nume din Marea Manecii, prin utilizarea cresterii in rasa curata, selectie si potrivirea perechilor de reproducatori, cresterea pe baza de linii si familii, in scopul sporirii productie de lapte.

Se caracterizeaza prin culoarea cenusie-cafenie cu nuanta galbui (asemanatoare cu a caprioarei), avand o dunga mai

deschisa de-alungul spinarii. Are o conformatie tipica productiei de lapte.

In afara de grasime laptele mai are un continut ridicat de calciu si proteina. Astfel rezulta si o branza de foarte  buna

calitate.

Femele ajung la 400-500kg in greutate iar masculi la 500-600 kg. La varsta de doi ani ajung la greutate maxima si la

maturitate sexuala.

Este o rasa care valorifica superior furajele administrate, rezulta o eficienta economica mai mare cu 20% fata de alte

rase.

Rasa este una dintre cele mai raspandite din lume, fiind intilnita in America Latina, Noua Zeelanda, Africa de Sud,

Danemarca, SUA sau Canada.

Rasa CharolaiseRasa Charolaise este prima rasa de carne din Franta si din Europa. Cu 1 840 000 vaci mame de rasa pura in Franta, ea

reprezinta jumatate din efectivele de vaci de carne din Franta si un sfert din Europa.

 Rasa Charolaise este o rasa de carne prin excelenta, vacile-mame nefiind mulse, ele alaptandu-si viteii.

Productia de carne este caracterizata prin: calitate - gust si finete; cantitate - datorita incrucisarilor dirijate, care induc o

greutate sporita a carcasei, o foarte buna conformatie corporala si o proportie ridicata a pieselor de calitate; costuri reduse de

productie - privind forta de munca, furajarea si nivelului de mecanizare.

Rasa Charolaise are urmatoarele greutati: vacile adulte  de la 700 pana la 1100 kg; taurii adulti de la 1000 pana la 1650 kg;

viteii la 7 luni: 275-320 kg femele si 310-360 kg masculii.

Principalul atu al rasei este variabilitatea genetica foarte mare care prezinta numeroase calitati. Ea permite fiecarui crescator

de animale sa aleaga tipul de animal pe care il doreste pentru al adapta tipului de productie cautat.

Rasa Charolaise are o capacitate de ingerare superioara altor rase si realizeaza o crestere zilnica superioara celorlalte rase.

De asemenea este o rasa docila si are calitati maternale deosebite (instict maternal, savoarea laptelui) pentru cresterea usoara a

viteilor grei.

Carnea rasei Charolaise are calitati organoleptice deosebite, este dietetica si neexcesiv de grasa (10% grasime fata de 15-30%

la celelalte rase).

Bilantul de reproducere la rasa Charolaise este urmatorul: intervalul dintre fatari 370 de zile; prolificitatea este de 104,3 %;

usurinta la fatare este de 91%; rata de fecunditate este  88, 4% ; varsta medie a vacilor este de 7 ani (fara probleme pana la 10-

12 ani).

Rasa Marele AlbMarele Alb s-a creat în Anglia. La formarea rasei stau porcii locali primitive cu urechi lungi, din care un nucleu restrâns a fost supus unor condiţii deosebite de hrănire si creştere astfel ca după câteva generaţii, în urma aplicării selecţiei a rezultat o populaţie simţitor ameliorate mai ales în privinţa precocităţii.

La această acţiune o contribuţie deosebită a avut crescătorul Joseph Tuley care poate fi considerat părintele acestei rase. Porcinele din acest nucleu ameliorat au fost apoi încrucişate cu porcine primitive de origine asiatică (importate din China), cu porcine din rasele de formaţie veche (rase romane) precum şi cu porcine din rasele Micul Alb şi Essex, care erau deja formate în Anglia.

Din aceste încrucişări multiple şi ca o consecinţă a unei hrăniri abundente, au rezultat porcine de talie mare, robuste de culoare albă cu pete negre. În urma unei selecţii riguroase, petele negre au fost eliminate, astfel încât noul tip cuprindea animale complet albe, robuste, de talie mare, cu precocitate şi prolificitate ridicate. Sub această formă a fost prezentat la o expoziţie zootehnică în anul 1851, dându-i-se numele de York mare, după comitatul în care s-a format.

Acţiunea de ameliorare prin selecţie a fost continuată de John Fischer în vederea consolidării însuşirilor, iar în anul 1868 a fost declarată rasă când i s-a fixat standardul performanţelor şi i s-a dat numele oficial de Large-White după caracteristicile principale de exterior: masa corporală mare şi culoare albă.

La noi rasa Marele Alb a fost importată din Anglia în repetate rânduri încă înainte de anul 1900. Importuri mai masive s-au făcut după anul 1900, când a fost mai bine precizat scopul importului şi anume încrucişarea de absorbţie cu porcinele indigene, în special cu rasa Stocli, în vederea ameliorării acestora.

Însuşiri morfoproductive

Porcinele din rasa Marele Alb sunt de talie şi masă corporală mare, robuste, de culoare albă şi au o conformaţie corporală armonioasă. (înălţimea la grebăn 75-85 cm, lungimea corpului 150-160 cm, greutatea de 200-240 kg la adulte, în condiţie de expoziţie pot ajunge şi la greutăţi de 400 kg).Capul este potrivit de mare, larg, cu profilul uşor concav şi cu fruntea largă. Urechile sunt de mărime mijlocie, uşor aplecate înainte şi lateral, având marginile prevăzute cu peri fini. Gâtul este musculos, relativ scurt şi bine legat de cap şi trunchi.

Trunchiul este de formă aproape cilindrică mai ales la tineret, este lung, larg şi adânc, cu linia superioară dreaptă sau uşor convexă, iar linia inferioară aproape paralelă cu cea superioară. Spata este largă, bine îmbrăcată în  muşchi. Pieptul este larg, iar coastele bine arcuite. Spinarea şi şalele sunt lungi şi largi.

Crupa este, lungă, largă, uşor oblică aproape dreaptă şi musculoasă, iar şuncile sunt bine dezvoltate, cu ţesut musculat abundent. Abdomenul este bine dezvoltat, cilindric şi prezintă pe partea inferioară 12-16 sfârcuri. Membrele sunt puternice având oasele bine dezvoltate cu aplomburi corecte, ceea ce denotă un schelet bine dezvoltat şi puternic. Constituţia animalelor este robustă.

Părul la rasa Marele Alb este de culoare albă, scurt, neted şi nu prea abundent. La vieri este mai des decât la scroafe. La vârful cozii, părul formează un smoc, care este mai pronunţat la exemplarele de rasă pură. Pielea este fină, elastică bine întinsă pe corp şi de culoare albă-roz. Petele colorate pe piele sau păr indică impuritate de rasă.

Prolificitatea

În medie se obţin 12 purcei la o fătare, greutatea medie a purceilor la naştere fiind de 1,2-1,4 kg. Fecunditatea scroafelor este de asemenea mare, de 92-95 %.Scroafele sunt în general bune mame şi au o producţie bună de lapte, capacitatea de alăptare, exprimată prin greutatea lotului de purcei la vârsta de 21 zile, este de 45-55 kg. De la o scroafă se înţarcă cca. 10 purcei cu o greutate medie de 7-9 kg, la vârsta de 5 săptămâni.

Precocitatea rasei

Tineretul de prăsilă atinge dezvoltarea corporală corespunzătoare introducerii la reproducţie (cca 110-120 kg) la vârsta de 7-8 luni. Precocitatea bună este reflectată şi de dinamica creşterii tineretului, care înregistrează la vârsta de 2 luni greutatea de 16-18 kg. La 4 luni 40-45 kg, la 6 luni 100-110 kg, iar la 7-8 luni 110-130 kg.

Tineretul din rasa Marele Alb se pretează foarte bine la îngrăşarea timpurie pentru carne, cu sacrificarea la greutatea de 105-120 kg, pe care o atinge în condiţii obişnuite de creştere şi îngrăşare la vârsta de 7-8 luni, realizând un spor mediu zilnic de cca. 600 g cu un consum specific de 3,5-3,8 kg concentrate.

Se pretează de asemenea la îngrăşare pentru bacon, asigurând carcase de calitate satisfăcătoare, dar inferioare celor provenite de la rasa Landrace.în perioada de testare (91-181 zile) tineretul realizează un spor mediu zilnic de 614- 661 g, cu un consum specific de 2,97 -3,16 kg N.C.

Randamentul de sacrificare este bun, de 75-76% iar carcasele sunt de calitate superioară.

Rasa Marele Alb se caracterizează printr-o capacitate ridicată de aclimatizare şi de acomodare la diferite sisteme de creştere şi tipuri de furajare.

Se creşte cu rezultate foarte bune atât în sistemul gospodăresc cât şi în sistemul intensiv-industrial, valorificând bine atât furajele concentrate cât şi nutreţurile verzi, suculente etc. Ca defect trebuie menţionat sensibilitatea la acţiunea îndelungată a razelor solare şi la frig, datorită părului rar şi lipsei pigmenţilor din piele şi păr.

În trecutul nu prea îndepărtat, rasa Marele Alb era considerată prototipul raselor de carne datorită calităţii carcasei. În prezent, deşi este considerată tot o rasă specializată pentru carne, din punct de vedere al calităţii carcasei ea este întrecută de late rase ca: Landrace, Pietrain, Duroc, Hampshire etc. Drept urmare, în prezent, în acţiunea de ameliorare a rasei Marele alb un accent deosebit se pune pe îmbunătăţirea calităţii carcasei.

Importanţă şi perspective de dezvoltare

Datorită însuşirilor sale bune, rasa Marele Alb este larg răspândită în toate regiunile de la noi din ţară, fiind crescută atât în rasă pură cât şi sub formă de metişi cu alte rase.În creşterea intensiv-industrială rasa Marele Alb se utilizează împreună cu rasa Landrace la obţinerea scrofiţelor hibride F1 .

Rasa Albul UcraineanRasa Albul Ucrainean de Stepăa fost creată prin metoda încrucişării reproducrive dintrescroafele locale albe din Ucraina şi vierii de rasa Marele Alb.Crearea rasei s-a efectuatsub conducere ştiinţifică a academicianului Ivanov M.F. îngospodăria experimentală „Ascania-Nova” din regiunea Herson, Ucraina. Scopul principalurmărit la formarea rasei a fost de a îmbina în rasa nouă viabilitatea, constititia robustă şiadaptarea înaltă a porcinelor locale cu productivitatea sporită a animalelor din riguroasă a animalelor nedorite. Rasa albul Ucrainean de Stepă a fost confirmată că rasă aparte în anul1934.Porcii din această rasă au scheletul bine dezvoltat, membrele puternice, pielea groasă,acoperită cu păr des. Corpul este lat, spinarea dreaptă, pulpele bine dezvoltate. Animalele au oconstituţie robustă, tipul morfo-productiv universal.Porci de rasa sus menţionată se cresc în zona de sud aRepublicii Moldova. Principala gospodărie de prăsilăeste „Albota” din judeţul Cahul.

An ima le l e   s e   c a r ac t e r i z ează  p r i n   p ro f i l u l universal de producţie şi indici înalţi de dezvoltare.Masă corporală a vierilor adulţi constituie 300-320k g ,   a   s c r o a f e l o r   –   2 0 0 -2 2 0   k g ,   p r o l i f i c i t a t e a scroafelor – 10-11 purcei, capacitatea de alăptare – 48-50 kg, masa unui purcel la vârsta de 60 zile – 16-18 kg.

Vierii şi scroafele au o precocitate şi energie de creştere înaltă, consum redusde hrană peunitate de producţie şi calităţi înalte ale cărnii. Sporul mediu zilnic variază în limitele 600-650g, consumul de nutreţuri la 1 kg spor în greutate 3,9-4,2 U.N., grosimea slăninei – 32 mm, masa jambonului – 10 kg.

Sarcina principală a gospodăriilor deprasila, crescătoare a rasei Albul Ucrainean de Stepă,este de a crea efective înalt productive de scroafe şi vieri pentru încrucişare industrială cu alterâse în calitate de rasa maternă

Rasa Estoniană de boconRasa Estoniană de bocon.Rasa a fost creată în Estonia prin încrucişarea reproductivă şi deabsorbţie a porcinelor locale cu vierii raselor Marele Alb, Landrace Danez, Landrace Suedez.La formarea rasei au influenţat mult şi raţiile de alimentaţie ce au conţinutul sporit în proteinăde origine animală, bogate în subproduse lactate. Rasa a fost aprobată în anul 1961.Porcii de această rasă au un nivel înalt de productivitate, datorită cărui fapt s-au răspânditîn diferite zone. În Moldova, primele animale de rasa au fost importate în anul 1967. Staţiuneadidactico-experimentala „Criuleni” jud. Chişinău estegospodăria de bază care se ocupă cu creşterea acesteir a se .  C re scu ţ i   î n   cond i ţ i i   op t ime  de   î n t r e ţ i ne r e   ş i a l imen t a ţ i e   no rma te ,   po rc i i  s e   dezvo l t ă   b ine   ş i   î ş i  păstrează bine productivitatea.A n i m a l e l e   d e   a c e a s t ă   r a s ă   a u   o   c o n s t i t u ţ i e robustă, capul de mărime medie. Trunchiul este lung,cu liniile spinării şi abdomenului drepte, membrele puternice. Masă corporală a scroafelor constituie 220-240 kg, a vierilor – 260-300 kg. Porcii de rasase caracterizează prin indici înalţi de producţie. Polificitatea scroafelor constituie 11-12 purcei,capacitatea de alăptare – 52 kg, masa lotului în vârstă de 60 zile – 170 kg, masă corporală aunui purcel la înţărcare la 60 zile constituie 16-18 kg, uneori 20-25 kg.La îngrăşarea de control animalele ating masă corporală de 100 kg la vârsta de 185-190zile, sporul mediu zilnic fiind 700-750 g, consumul specific de furaje – 3,7-3,8 U.N./kg,grosimea stratului de slănină 28-32 mm, suprafaţa „ochiului de muşchi” 33-34 cm².Sarcina principală, în munca de selecţie a porcilor de rasa Estoniană de bacon, constă încreşterea animalelor de elită pentru încrucişarea industrială şi hibridare cu alte rase şi tipuri de porcine.

Rasa Tip moldovenesc de carne

Tipul de carne „Sudic”.Crearea tipului nou de carne „Sudic”, în Republica Moldova, prezintă rezultatul activităţii de nouă ani a savanţilor F.Guci, M.Gumenai şi alţii, îngospodăriile „Ungheni”, jud. Ungheni; „Copanca”, jud. Tighina; „Codreanca”, jud. Chişinău.Acest tip de porcine a fost creat pe baza procesului complex de încrucişare reroductiva cuutilizarea tipurilor de carne Moldovenesc, Bielorus şi de Poltava.

Animalele tipului de carne „Sudic” sunt de culoarealbă, relativ masive, cu formele de carne pronunţate, cutrunchiul lung, larg, adânc şi jambonul bine dezvoltate,capul uşor cu urechi aplecate.

Masă corporală medie avierilor adulţi constituie – 320 kg, lungimea trunchiului185 cm, a scroafelor – respecriv – 185 kg şi 168 cmIndicii medii ai calităţilor productive sunt următorii: prolificitatea – 10-11 purcei,capacitatea de alăptare – 53kg, masa lotului la 60 zile – 182 kg, vârsta atingerii maseicorporale de 100 kg – 181 zile, consumul de nutreţ la 1 kg spor – 3,8 U.N., grosimea stratuluide slănină – 26 mm, masa jambonului – 11,6 kg.Porcinele de tip „Sudic” se folosesc în calitate de forme materne şi paterne la încrucişări bi – sau trirasiale şi hibridare pentru obţinerea hibrizilor şi crosurilor în combinări variate.

Rasa LandraceLandrace – diferitele tipuri ale rasei Landrace, sunt descendente ale faimoasei  rase de carne  

Danish Landrace, rasa dezvoltata in Danemarca. Dezvoltarea acestei rase a inceput in jurulanului 1895 si a rezultat din incrucisarea rasei Marele Alb din Anglia cu o rasa locala. Datoritarasei Landrace, Danemarca a devenit cea mai mare exportatoare de slanina, avand Anglia ca principala  piata d e des facere .

Landrace este o rasa de porci de marime mare,specializat pentru productia de carne, de la acesti porcise obtine bacon-ul de calitate Caracteristicile rasei:culoare alba, corpul lung, cu 15-17 perechi de coaste.Arcul coloanei este mulat, mai putin pronuntat fata demarea majoritate a speciilor de suine. Pentru unii porci, spatele este aproape plat. Capul este lung si destul deingust, iar falcile sunt curate. Urechile sunt mari sigreoaie, situate aproape de fata. Pulpele din spate suntlungi cu un aspect rotunjit. Lateralele trunchiului sunt lungi si bine lasate pe flancuri. Scroafelesunt prolifice si satisfacatoare ca mame. Scroafele au fost intotdeauna apreciate pentrucapacitatea lor de a producelapte. Studiile au aratat ca productia maxima de lapte este atinsadupa 5 saptamani de lactatie, mai tarziu decat la alte rase.Culoarea parului este alba, iar pe corp scroafele prezinta pete de culoare inchisa. Cativa porimai inchisi la culoare pe piele sunt permisi, dar parul negru nu. Porcii cu pete negre nu sunteligibili pentru inregistrare.Masă corporală medie a scroafelor constituie 210-230 kg, a vierilor de reproducţie – 250-300 kg. Prolificitatea constituie 10-12 purcei, capacitatea de alăptare – 45-50 kg, masa lotului lavârsta de 60 zile 180-200 kg, un purcel la această vârstă atinge masă corporală 18-20 kg.Precocitatea este foarte bună, tineretul, în condiţii optime de întreţinere şi alimentaţie, atingemasă corporală de 100 kg la vârsta de 185-195 zile, sporul mediu zilnic constituie 600-680 g,consumul specific de furaje 3,0-3,5 U.N./kg, grosimea slanii de 28-29 mm, masa jambonului – 9,6-10,6 kg şi suprafaţa „ochiului de muşchi” – 34-36 cm².

Rasa Duroc S-a format în SUA, prin selecţia porcinelor locale de culoare roşie. Este o rasăspecializată pentru producţia de carne. Pentru formarea unui „porc de păşune”, în perioadaanilor 1915-1928 s-au efectuat şi încrucişări cu rasa Tamworth. Rasa Dauroc este rezistentă, bine adaptată la sistemul de creştere la păşune, dar şi uşor adaptabilă la condiţiile de creştere însistem intensiv de exploatare.Este cea mai răspândită rasă în SUA, fiind crescutăîn toate statele producătoare de carne de porc. Animalele din această rasă sunt de talie mijlociespre mare (80-90 cm), au capul mic ş i urechi le mic i , atârnate înainte, cu linia spinării convexă, care asigură olungime mare a codletului. Spata este musculoasă,crupac u   m u s c u l a t u r ă   p u t e r n i c ă ,   ş u n c i l e   s u n t   f o a r t e   b i n e dezvoltate, largi şi globuloase.

Masă corporală la vieriiadulţi este de 314-420 kg, la scroafe – 300-35- kg.Proficitatea rasei date este de 8-9 purcei la o fătare, capacitatea de alăptare – 52 kg.Precocitatea este foarte bună – 184 zile, tineretul, supus testării conform performanţelor proprii,a realizat un spor mediu zilnic la îngrăşarea de control de 750 g, cu un consum specfic de 3,0-3,3 kg furaje concentrate şi o grăsime a slăninii de 17,4-18,2 mm.

Rasa Dauroc se foloseşte laîncrucişarea industrială şi hibridare în calitate de rasa paternă.

Rasa HampshireRasa Hampshire.S-a format în SUA prin încrucişarea raselor Essex şi Wessex importatedin Anglia. Selecţia a fost orientată spre reducerea grosimii slăninii şi sporirea cantităţii decarne în carcasă. Rasă este specializată pentru producţia de carne.Animalele din această rasă sunt se talie mijlocie, au corpul cilindric şi linia superioarăconvexă. Spinarea, şalele şi crupa sunt bine „îmbrăcate” în musculatură, şuncile foarte binedezvoltate, musculoase şi globuloase.Animale le  d in   rasa  aceas ta   sunt  pre tenţ ioase   fa ţă  decondiţiile de alimentaţie, în special, faţă de conţinutul de proteină în raţie.Prolificitatea este în medie de 8-9 purceila fătare, capacitatea de alăptare de 42-45 kg. Purceiis u p o r t ă   g r e u   s t r e s u l   d e   î n ţ ă r c a r e ,   s u n t   s e n s i b i l i   l a condiţiile de hrănire şi întreţinere. Precocitatea estebună  180 zile. Tineretul supus testării după performanţe proprii,  a realizat un spor zilnic la îngrăşarea de control de 930 h, cu un comsum specific de2,7-3,2 kg furaje concentrate şi o grăsime a slăninii de 16,2-17,5 mm. La sacrificare, de la aceşti porci se obţin carcase cu puţină grăsime şi multă carne de calitate superioară, randamentul decarne este de – 70%, suprafaţa „ochiului muşchiului” fiind de 35-40 cm².

Rasa PietrainA fost creată în Belgia anii 1920-1950 prin încrucişarea reproductivăcompusă a raselor Berkchire, Marele Alb, Iorkshire, Bayeux şi altele. Rasa se caracterizează prin forme excelente de carne şi musculaturabine dezvoltată. Porc ine le   sunt  de   ta l ie  mi j loc ie ,  au  corpul  c i l indr ic ,   spe te le   la rg i   ş i   foar te  b inedezvoltate, şuncile globuloase, deschise până la articulaţia jaretului şi foarte bine „îmbrăcate” înmusculatură. Capul este mic, cu urechile îndreptate în sus şi înainte. Grebanul, spinarea, şaleleşi crupa sunt foarte largi şi foarte bine dezvoltate. Membrele sunt scurte, cu aplomburi corecte.

Culoarea este alba-baltata cu pete negreProlificitatea rasei sus menţionate este de 8-10 purcei la fătare, dar scroafele nu sunt prea bunemame şi au o capacitate de alăptare mai redusă,  până la 40 kg.

Precocitatea este de 210-220 zile, consumul specific de furaje – 4,5-5,0 U.N./kg,sporul mediu zilnic în greutate 500-550 g.

Calitatea carcasei este foarte bună, randamentul de carne constituie – 70%, suprafaţa„ochiului muşchiului” – 40-42 cm².

Rasa Pietrain este foarte sensibilă la condiţiile de intretiner şi la factori de stres. Vierii acestei rase se folosesc pentru crearea liniilor specializate de carne şi raselor noi de carne. Esterăspândită în multe ţări.

Rasa YorshireA fost creată în SUA, în baza rasei Marele Alb din Anglia, importantăîn anul 1893 şi crescută în izolare reproductivă, fiind supusă unei selecţii direcţionate spreobţinerea unui porc de carne, care ar valorifica bine porumbul. Conformaţia corporală la porcinele din această rasă este asemănătoare rasei Marele Alb, urechile sunt drepte şi purtate însus, părul alb şi potrivit de des, iar musculatura este bine dezvoltată.

Masă  corpora lă  a  v ier i lor  adul ţ i  –  300-340  kg,  ascroafelor – 245-260 kg. Prolificitatea scroafelor este de 10 -12 purcei, scroafele manifestă calităţibune materne, iar capacitatea de alăptare ating 50-58 kg.Masa lotului de purcei la înţărcare la 60 zile este de195-200 kg şi a 1 purcel – 20-21 kg. Consumul defuraje la 1 kg spor în greutate constituie 3-3,2 kg, grosimea stratului de slănină 20 mm, iar randamentul de carne în carcasă variază într 58-60%.

Rasa OrlovFormata in herghelia contelui Alexei Orlov Tchesminski - mare senior rus pasionat de cai si unul dintre cei mai mari demnitari ai statului pe timpul imparatesei Ecaterina a II-a - rasa Orlov sau Orlov este cea mai cunoscuta rasa de trapasi rusesti. Contele Orlov, ca cea mai mare parte a seniorilor din acea vreme, detinea la Ostrow, langa Moscova, o herghelie cu cai de diferite tipuri. In anul 1775 a introdus printre acestia si rasa pura araba. In acest an se spune ca Orlov a primit sau a cumparat un superb armasar de vita araba - dupa unii, de vita barba - dupa altii, de culoare alba, cu numele de Smetanka. De aici incepe formarea trapasului rusesc - Smentanka a fost imperecheat cu o iapa daneza, iar metisul obtinut a fecundat o iapa trapasa de vita olandenza. Din acest ultim amestec s-a nascut Bars I, considerat a fi parintele trapasilor Orlov. Caracterele acestui armasar erau urmatoarele: temperament iute, foarte energic, forme frumoase, de culoare vanat rotat, cu un trap intins si o mare elasticitate in miscari. Bars I a fecundat apoi toate iepele selectate de conte, transmitand descendentilor caracterele sale puternice. Cei trei armasari iesiti direct din Bars I: Dobry, Lebel si Liuberny au contribuit la formarea trapasului rusesc; rasele care l-au format fiind, prin urmare: orientala, araba sau barba, daneza si olandeza. De la rasa orientala a luat formele uscate, nobile si frumoase si temperamentul energic; danza i-a dat talia si scheletul, iar olandeza elasticitatea incheieturilor in miscari.

Caracterele acestui trapas rusesc, format in herghelia contelui Orlov erau urmatoarele: talia de 1,55 - 1,70 cm.; expresia si miscarile capului orientale; un usor profil convex, incordat la extremitatea anterioara, forma gatului de lebada; spinarea lunga, dreapta si bine legata cu salele; crupa rotunda; coada bine prinsa, stufoasa; pieptul dezvoltat; membrele solide. Culorile predominantae erau: negrul, vanat, mai rar murg si roib. Particularitatea trapasului este data de mers, miscarile fiind libere si largi, executate cu membrele anterioare indoite foarte mult. Un bun trapas nu trebuie sa aiba mersul repede, ci foarte lin si foarte putin zdruncinator.

Contele Orlov isi dresa cu meticulozitate caii, aplicand urmatorul sistem: la varsta de doi ani ii invata in ham, fiind pusi sa traga la trasuri foarte usoare sau sanii - pe timpul iernii. Pentru a li se dezvolta viteza erau pusi sa execute, in cel mai mare trap, cate o distanta de 450 metri, drumul inapoi se facea la pas - cei 450 de metri erau parcusi de cel putin 4 ori in acest fel (trap intr-un sens, mers la pas in sens invers). Dupa cursa, caii erau examinati cu atentie si se nota timpul cat a durat cursa. Ca sa dezvolte rezistenta trapasului, contele Orlov facea cu caii lui, din cand in cand, curse de cate 20 km., alternand trapul cu pasul. 

Calul Orlov de astazi nu mai are caracteristicile celui din trecut, fiind influentat de infuzarea unei oarecare cantitati de sange englez. El este mai sui, mai ogaresc si mai dolicomorf. De asemenea, schimbarea sistemului de antrenare a determinat schimbari si in privinta fondului trapasului rusesc: dresandu-se pe distante mai mici, el si-a pierdut din rezistenta. In general, trapasii Orlov sunt mai inalti si mai robusti decat rasele amestecate: 1,60 inaltimea la greaban, 1,64 lungimea corpului, 1,86 circumferinta gatului. Ca aspect, Orlovul are capul larg; ochii mari, expresivi; gatul lung si arcuit; crupa lata; corpul musculos; membrele puternice, cu incheieturi puternice so tendoane bine definite. Culorile intalnite sunt: griul (46%), negrul (28%), murg (20%) si castaniu (5%).

Rasa de DonRasa Don este originara din Rusia, din stepele din jurul raului Don. Stramosii sai

dateaza inca din vremurile triburilor nomade. Rasa Don a fost crsescuta in herghelii sau pe pasunile din stepele Don, in secolele XVIII-XIX. Infleuntele foarte timpurii asupra acestei rase au inclus Mongolian Nagai, Persian Arabian, Turkmene si Karabakh. Nici o alta influenta nu a fost adusa pana la icneputul secolului XX.

Rasa Don moderna este o rasa darza, care poate munci cu usurinta suprafete mici de teren; se adapteaza usor la diferite climate si poate sa traiasca bine in aer liber. Aceasta rasa este folosita pentru imbunatirea altor rase, datorita rezistentei fizice deosebite. Rasa a evoluat prin incrucisari cu exemplare din rasele Budonny si Anglo-Don (o incrucisare intre Thoroughbred si Don). Performanta acestor cai a fost testata atat pe pista de curse, cat si pe diverse tipuri de teren, pe distante mai mari sau mai mici.

Cei mai buni cai din rasa Don au, de obicei, o conformatie

acceptabila, dar care nu corespunde

standardelor rasei. Acesti cai au tendinta de a avea membre lungi. Desi este o rasa cu destul de multe defecte, rasa Don si-a dovedit valoarea si utilitatea ca si cai de munca.

Rase de povară

Rasa ŢigaieFormare. S-a format оn sud-estul Marii Caspice,prin domesticerea speciei salbatice Arkar (Ovis vignei arcar). 

Zone de crestere. Оn prezent se gaseste оn efective mari оn tarile din Europa centrala si de rasarit (Polonia, Jugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Romвnia, Republica Moldova si sudul Ucrainei).La noi оn tara ,pîna оn anul 1950, rasa Tigaie se crestea оn efective mari оn sudul Moldovei si оn Dobrogea. Dupa aceasta prin dezvoltarea industriei textile a crescut cerinta de lвna semifina si ca urmare a оnceput actiunea de "tigaizare" a oilor Turcane оn toate zonele de ses, depresionare, colinare si chiar de deal.Pe parcursul unei perioade оndelungate, оn strвnsa legatura cu posibilitatile de furajare, clima si оn interesul crescatorilor, s-au format doua ecotipuri: Tigaia de ses si colina mai masiv, mai precoce si cu productia de lвna mai mare, dar mai putin rezistenta la ploi reci si Tigaia de munte, mai putin dezvoltata, cu lвna mai groasa, rezistenta la conditiile montane de clima

Adaptabilitate. Are capacitate remarcabila de aclimatizare. Oile Tigaie sunt mai putin rezistente la frig, ploi reci si pododermatite, оn comparatie cu cele din rasa Turcana, darsunt mai bine adaptate la climatul cald si secetos si ca urmare, se cresc mai bine оn zona de ses, depresionara si colinara.

Caractere de exterior. Оn functie de culoarea cojocului de lвna si a jarului, exista patru varietati de culoare: bucalaie, ruginie, bela si neagra. Varietatea bucalaie (cea mai numeroasa) are talie оnalta; este mai robusta si mai rezistenta decвt celelalte varietati. Lвna este de culoare alba; jarul brun-castaniu. Lвna este putin mai groasa, mai aspra si mai slab ondulata, оn comparatie cu celelalte varietati Se creste оn conditii de mediu mai grele, cu precipitatii bogate si clima mai rece.Varietatea ruginie se gaseste оn numar mai redus оn cadrul rasei. Lвna este de culoare alba, iar jarul este roscat. Constitutia este mai putin robusta decвt la varietatea bucalaie. Lвna este putin mai fina si mai matasoasa decвt la varietatea bucalaie.La varietatea bela lвna si jarul sunt de culoare alba; este cel mai putin reprezentata sub aspect numeric оn cadrul rasei. Constitutia este оn general fina; rezistenta organica este inferioara fata de celelalte varietati ale rasei Tigaie.La varietatea neagra lвna si jarul sunt de culoare neagra. Aceasta varietate rezista mai bine la conditiile grele de crestere, оn comparatie cu celelalte varietati. Capacitatea de оngrasare este buna, carnea de calitate foarte buna. Defectul major este culoarea neagra a lвnii. 

Parametri morfometrici

Talia – cm Berbeci 65-70 Tigaia de ses si coline (oi mame) 67 Tigaia de munte (oi mame) 60Greutatea – kg Berbeci 55-80* Tigaia de ses si coline (oi mame) 50-70 Tigaia de munte (oi mame) 30-40Capul este potrivit de lung si drept, mai rar usor berbecat; urechile sunt de marime mijlocie purtate orizontal; jarul de pe fata alb, ruginiu sau castaniu nuantat si negru. Culoarea jarului de pe cap si membre este diferita оn functie de varietati.

Caractere de reproductie.

Lвna. Oile produc 1,5-3 kg lвna (plusvariantele 4-4,5 kg), iar berbecii 3-5 kg cu o finete de 30-35 microni; aceasta este folosita pentru producerea fibrelor utilizate оn confectionarea paturilor si a stofelor mai groase.Cojocul de lвna este format din suvite prismatice sau tronconice cu lungime de 8-10 cm si 2-3,5 ondulatii/cm, semiclare pвna la voalate, randamentul la spalare este de 35-55%. La Tigaia bucalaie se оntвlnesc, relativ frecvent, оn cojoc, fibre negre pe gвt si spate, ceea ce depreciaza calitatea lвnii.

Carne. La nastere mieii au grutatea de 2-5 kg, la 30 zile 8-12 kg, iar la 90 zile ,18-30 kg.Sporul mediu zilnic se situeaza оntre 150-200 g. Оn perioada de alaptare mieii din ecotipurile masive, furajati suplimentar, realizeaza sporuri mai ridicate, оntre 250-300 g.Consumul specific este de 5,8-6,3 UN.Carnea are calitati gustative deosebite, fiind apreciata atвt de consumatorii locali, dar mai ales de cei de origine araba. Mieii оngrasati sunt de regula preferati la export оnaintea mieilor celorlalte rase autohtone.

Lapte. Productia medie totala variaza оn limite foarte largi оntre 50-150 kg, autohtona cu cel mai ridicat potential оn aceasta directie. Recordul este de 248 kg/lactatie.Continutul оn grasime este 7%, iar оn proteina de 6,5%, costituind o materie prima excelenta pentru a produce telemea, cascaval, iaurturi si brвnza grasa.Blanitele mieilor sugari prezinta bucle mici оn forma de bob de piper, de nuante diferite( alba, ruginie, furmurie) оn functie de varietate; fiind foarte cautate pentru gulere, caciuli, captuseli iar cele de tineret pentru a produce imitatii de blanuri scumpe (nutriet, mouton d'orй etc). În efectivele ameliorate 30-50% dintre oi manifesta estrus primavara si vara.

a) Selectia pe ecotipuri are ca obiective:- cresterea productiei de lapte cu mentinerea procentului de grasime (7%), proteina (6%). Оn acest sens trebuie extins, prin masuri stimulative, controlul individual al productiei de lapte;- оmbunatatirea aptitudinilor pentru mulsul mecanic;- cresterea sporului mediu zilnic la peste 300 g si reducerea consumului specific prin promovarea testarii valorii de ameliorare a berbecilor.

b) Hibridarea:- pentru lapte::- Friza x Tigaie (140-170 kg/lactatie);- pentru carne:

Rasa KarakulRasa Karakul este descendenta din Ovis vignei arker, supusa cresterii si ameliorarii pe o

perioda de 50 de ani, precum si a adaptarii acestei rase in conditiile din tara noastra. In rasa curata

se creste in zonele de campie din nord estul tarii, zona Moldovei si a Sucevei si in zonele cu

precepitatii anuale de pana la 700 de mm.

Culoarea cea mai frecventa este cea neagra, urmeaza culoarea brumarie, cafenie si mai rar culoarea

argintie sau aurie.

Este o oaie de constitutie robusta spre fina, cu trupul in forma de para si cu coada caracteristica,

care a re la baza un depozit de grasime bilobat. Capul este alungit si uscativ, iar profilul fetei usor convex,

in special la masculi.

Berbecii Karakul se folosesc la incrucisarea cu oi din rasa Turcana neagra sau brumarie.

Este o rasa care se exploateaza pentru pielicele si productia de lapte.

PARAMETRII RASEI:

·         SUPRAFATA PIELICELELOR         1200 - 1600 cm2 ;

·         GREUTATEA LA NASTERE         4,0 - 4,5 KG;

·         GREUTATEA OILOR ADULTE         42 - 45 KG;

·         GREUTATEA BERBECILOR        70 - 80 KG;

·         PRODUCTIA MEDIE DE LAPTE MARFĂ         55 - 60 l ;

·         PRODUCTIA MEDIE DE LÂNÃ: LA OILE ADULTE - 2,5 KG; LA  BERBECI ADULTI - 4,0

KG;

·         FECUNDITATEA 95-97%       

·         PROLIFICITATEA 105 - 108%

-       randamentul la taiere - 60 %

Rasa FrizăFriza (în germană ostfriesisches Milchschaf „oaia friză de lapte”) este o rasă de oi de culoare albă, cu coada scurtă, originară din Insulele Frizice de est, Germania. Este specializată pentru producția de lapte, în medie de 400 kg anual, cu un conținut de grăsimede 6,4%.

Oaia friză (sau frizonă) este o rasă precoce (după vârsta de un an) și prolifică, adecvată pentru turme mici. Oile fată de regulă câte doi și adesea trei, patru miei. Greutatea oii poate ajunge până la 70 kg. Producția anuală de lână este în medie de 6 kg.

SITUAŢIA CREŞTERII OVINELOR PE PLAN MONDIAL

Resursele naturale, posibilităţile sporite de asigurare a hranei, caracteristicile mediului, particularităţile biologice şi fiziologice, cerinţele economice, tradiţia şi transformările sociale derulate în anumite zone ale globului, reprezintă tot atâtea mijloace de influenţă a răspândirii şi a creşterii ovinelor la nivel mondial. Exploatarea ovinelor în condiţii optime este posibilă doar în zonele cu un climat temperat şi oceanic, cuprinse practic între latitudinea nordică şi sudică de 400C, între limitele izotermelor medii anuale de -100C şi + 250 C cu precipitaţii atmosferice sub 600 mm / an.În mod obişnuit climatul cald dar uscat este propice creşterii şi exploatării ovinelor cu lână fină Merinos şi de pielicele de tip Karakul. Ca o consecinţă a adaptării speciei ovină la condiţiile de mediu, oile crescute în zonele semiaride au talia mai mică şi pigmentaţia cutanată mai intensă, iar cele răspândite în zonele reci prezintă o pigmentaţie mai slabă şi au talia mai mare.Specificitatea climatului întâlnit în diferite zone a contribuit în mod hotărâtor la formareaunor rase cu însuşiri morfologice caracteristice şi cu producţii ridicate. Astfel, climatul oceanic din Marea Britanie a contribuit la formarea unor rase precoce, cu dezvoltare corporală accentuată şi performanțe din punct de vedere productiv. Datorită însuşirilor valoroase şi a capacităţilor superioare de adaptare la alte condiţii de mediu, aceste rase s-au răspândit apoi în diverse zone ale globului, fiind astăzi întâlnite atât în Europa cât şi în Oceania, America de Nord şi America de Sud, unde sunt crescute fie în rasă curată, fie utilizate la încrucişări cu oi locale, participând totodată şi la formarea unor tipuri noi de ovine. Alături de caprine, ovinele se caracterizează printr-o rezistenţă organică ridicată şi o capacitate mare de adaptare la condiţiile de mediu, fapt ce a determinat ca acestea să fie întâlnite pe zone extinse ale globului cu caracteristici geo-climatice dintre cele mai diferite.Cu toate acestea există, însă, şi zone care nu sunt prielnice creşterii ovinelor. Aceste areale improprii se caracterizează printr-un regim de umiditate mare asociat fie cu temperaturi prea ridicate, fie cu altele scăzute, care au o influenţă negativă asupra evoluţiei, sănătăţii şi a productivităţii ovinelor. Ca structură de rasă ţările situate în partea continentală a Europei şi îndeosebi cele aflate în partea vestică şi centrală, cresc rase şi tipuri de carne şi de carne-lână (Germania, Franţa, Italia, Polonia). Rasele de oi cu lână fină sunt crescute cu precădere în Spania, Portugalia şi Franţa, iar cele specializate pentru producţia de lapte sunt crescute şi exploatate în mod deosebit în Franţa, Italia, Spania şi Grecia.În Europa centrală (România, Bulgaria, Slovenia, Serbia şi Muntenegru, Croaţia, Macedonia, Grecia, Turcia) se cresc oi din tipul morfoproductiv de lână fină, lână fină-carne, lână grosieră-lapte, lână semifină-lape şi de pielicele. În zona orientală a Europei situată pe teritoriul ex-sovietic, condiţiile pedoclimatice foarte diverse concură la creşterea unui însemnat efectiv de ovine aparţinând unor tipuri morfo-productive variate (lână fină, lână fină-carne, lână grosieră-lapte, carne-grăsime şi pielicele-lapte). De asemenea, în

aceste zone densitatea ovinelor este variabilă, crescând de la nord spre sud.În America Latină cele mai mari ţări crescătoare de ovine sunt Argentina şi Uruguay. Înaceste ţări, precum şi în Chile, Peru şi Venezuela, sunt exploatate cu precădere oi care au lâna fină, semifină şi mixtă şi de lână-carne, precum şi metişi de diferite generaţii proveniţi din încrucişarea raselor englezeşti de carne cu cele locale.Ţările situate în Africa cresc un număr mai redus de ovine, dar care aparţin în marea lormajoritate unor tipuri primitive, tardive şi slab productive exploatate pentru lână grosieră, lapte şi carne. Excepţie face sudul continentului unde condiţiile favorabile permit şi exploatarea în condiţii optime a oilor cu lână fină, a celor specializate pentru producţia de carne şi pielicele. După anul 2000, conform datelor publicate de FAO, la nivel mondial evoluţia numerică a efectivelor de ovine a înregistrat fluctuaţii nesemnificative pe fiecare din cele cinci continente. Astfel, din datele prezentate în tabelul 1 reiese clar că efectivul de ovine a înregistrat diminuări în 2001 cifrate la 2,1%; tendinţă ce s-a menţinut la aceeaşi valoare şi în 2002.

Hrănirea pe specii și categorii de animale1. Noțiuni despre norme și rații furajere

Norma furajeră reprezintă cantitatea de substanțe nutritive necesare zilnic unui animal

pentru satisfacerea funcțiilor vitale și pentru realizarea producțiilor.

Alimentația care se face pe baza parametrilor nutritivi normați se numește alimentație normală.

Folosirea alimentației normate prezintă următoarele avantaje:

Permite hrănirea animalelor conform stării fiziologice și capacității productive

Influențează favorabil sănătatea și producția animalelor

Evită efectul dăunător al supraalimentației și subalimentației

Rația furajeră reprezintă cantitatea de nutrețuri administrate zilnic în hrana animalelor.

În tehnica hrănirii animalelor se folosesc mai multe tipuri de alimentații:Tipul uscat, în care nutrețurile suculente reprezintă cel mult 10% din valoarea rației

Tipul suculent în care nutrețurile suculente reprezintă 50-60% din valoarea rației

Tipul voluminos în care predomină nutrețurile grosiere, fibroase și suculente

Tipul concentrat în care predomină nutrețurile concentrate și combinate

2. Necesarul de hrană pentru animalele domestice

Necesarul de hrană pentru animalele domestice se stabileşte în funcţie de necesarul pentru funcţii vitale, la care se adaugă un supliment pentru realizarea producţiilor.

Necesarul de hrană pentru animalele domestice se exprimă în cerinţe energetice (UN), proteice (PBD), săruri minerale (Ca, P, NaCl) şi vitamine (caroten) şi se calculează la 100 kg greutate vie, diferit în funcţie de specie, conform tabelului:

Specia UN PD g Ca g P g NaCl g

Taurine 1,0 60 3-4 3-4 5

Cabaline 1,1 60-65 3-4 3-4 5

Ovine 1,3 60-70 3-4 3-4 5

Porcine 0,9 60 3-4 3-4 5

a) Cerinţele de substanţe nutritive pentru reproducătorii masculiReproducătorii masculi au cerinţe sporite de hrană, atât în perioada de pregătire pentru montă, cât şi în perioada de montă. Mărimea suplimentului de hrană în timpul montei depinde de cantitatea de spermă rezultată la un ejaculat şi de intensitatea folosirii la montă a reproducătorilor.

Suplimentul de hrană pentru reproducătorii masculi

Specia UN Pentru fiecare UN din raţie

PD g Ca g P g NaCl g

Tauri 2-3 100-120 g pentru cei folosiţi moderat la montă

124-140 g pentru cei folosiţi intens la montă

8-10 6-7 4-6

Armăsari 5-6 7-8 5-6 2-3

Berbeci 0,5 5-6 3-4 8-10

Vieri 2,5 7-8 4-5 4-5

b) Cerinţele de substanţe nutritive pentru femelele gestanteProcesul fiziologic al gestaţiei se exteriorizează prin creşterea în greutate a femelei, care se realizează pe seama unui supliment de hrană adăugat la necesarul pentru asigurarea funcţiilor vitale. Pentru a stabili mărimea suplimentului de hrană pentru femelele gestante trebuie să se cunoască greutatea produşilor la naştere.

Suplimentul se acordă în ultima parte a gestaţiei calculând în medie de 100-110 g PD pentru fiecare UN din raţie.

c) Cerinţele de substanţe nutritive pentru producţia de lapte

Suplimentul de hrană pentru producţia de lapte

Specia Pe litru de lapte Pentru fiecare UN din raţie

UN PD g Ca g P g NaCl g

Vacă 0,50 50,0 7-8 5-6 3-4

Iapă 0,33 35,0 7-8 5-6 3-4

Oaie 0,80 80,0 7-8 5-6 3-4

Scroafă 0,90 90,0 7-8 5-6 3-4

d) Cerinţele de vitamine la toate speciile de animale domestice sunt asigurate prin furajele care alcătuiesc raţia sau prin adăugarea premixurilorCantităţile recomandate sunt orientative deoarece ele variază în funcţie de categoria de vârstă şi producţie.

La toate speciile de animale, raţiile furajere sunt completate cu un supliment mineral format din sare de bucătărie, cretă furajeră şi făină de oase.

Pentru prevenirea avorturilor, la femelele gestante se evită folosirea nutreţurilor îngheţate, alterate, mucegăite şi cu plante toxice, iar cu două săptămâni înainte de fătare se scot din raţie nutreţurile murate.

Tehnica obţinerii nutreţului muratMurarea este o metodă de conservare a nutreţurilor suculente şi o metodă de preparare a nutreţurilor grosiere.

Avantajele murării: Permite conservarea nutreţurilor verzi cu pierderi mici, în medie sub 10%, faţă de conservarea

prin uscare, la care pierderile depăşesc 10-20% Permite recoltarea plantelor în momentul optim, indiferent de condiţiile atmosferice Reprezintă singura posibilitate de conservare a nutreţurilor care au îngheţat Face posibilă valorificarea unor plante care sunt mai greu valorificate de animale Se asigură animalelor nutreţuri suculente în perioada de iarnă, când lipsesc nutreţurile verzi Permite o mai bună valorificare a produselor secundare din agricultură, în special a cocenilor de

porumb şi a culturilor calamitate

Influenţează favorabil sănătatea şi producţia animalelor, în special producţia de lapte

Principalele plante care se murează mai frecvent şi epoca optimă de recoltare a lor sunt: Porumbul- în faza de lapte- ceară sau bob sticlos Floarea soarelui- când au înflorit 50% din plante Gramineele- la înspicare Leguminoasele- la începutul înfloririi Rădăcinoasele, tuberculii şi bostănoasele- la maturitate Frunzele şi coletele de sfeclă- la recoltarea sfeclei

Factorii care influenţează murarea sunt: Conţinutul plantelor în apă 65-70% ajută la eliminarea rapidă a aerului din siloz şi menţine o

temperatură redusă favorabilă fermentaţiei lactice Conţinutul plantelor în zaharuri care fermentează uşor, necesare pentru formarea acidului lactic Gradul de tocare a plantelor până la limita de 0,5cm grosime, ceea ce asigură o tasare bună Temperatura ideală din siloz este de 30oC cu limita maximă de până la 50oC Tasarea puternică a masei de nutreţ, realizată cu tractor cu şenile şi lamă de buldozer Reducerea timpului de însilozare la 3-4 zile Închiderea ermetică a silozului pentru formarea rapidă a CO2, favorabil dezvoltării fermentaţiilor

lacticeAprecierea calităţii nutreţului murat se face organoleptic (culoare, miros, gust) şi chimic (cantitatea de acizi organici).Culoarea este galben-verzuie-măslinie.Mirosul, aromat de pâine coaptă.Gustul dulce-acrişor.Cantitatea de acizi organici- acid lactic 2%, acid acetic 0,6%; acid butiric 0,06%.

Tipuri de silozSilozurile sunt folosite pentru murarea nutreţurilor, variază în funcţie de materialele din care sunt făcute, de gradul de mecanizare, de sistemul de întreţinere a animalelor şi de numărul acestora.După poziţia pe care o ocupă faţă de sol se deosebesc 3 tipuri de silozuri: aeriene, semiîngropate, îngropate.Silozurile aeriene sunt de două feluri: verticale (turn şi stog) şi orizontale (cu pereţi protectori şi fără pereţi protectori).Silozurile turn sunt constituite din diferite materiale (tablă, ciment), au înălţimea de 10-20 m şi o capacitate de 10-30 vagoane. Încărcarea lor se face numai mecanizat, iar descărcarea mecanizat sau manual.Silozurile sub formă de stog sunt simple depozite sub formă de stog şi prezintă importanţă redusă deoarece sunt practicate rar.Silozurile orizontale cu pereţi protectori au pereţii formaţi din panouri sau baloţi din paie. Pereţii pot fi ridicaţi după ce masa de siloz s-a tasat şi se pot folosi la un alt siloz. Capacitatea acestor silozuri variază între 50-100 de vagoane.Silozurile semiîngropate sunt sub formă de baterii celulă şi sub formă de tranşee. Aceste silozuri sunt construite 2/3 în pământ şi 1/3 la suprafaţa pământului. Pot fi construite din diferite materiale sau numai din pământ.

Cele sub formă de celulă sunt construite din cărămidă sau ciment şi sunt folosite, mai ales, pentru obţinerea de nutreţ murat destinat porcilor şi păsărilor. Cele sub formă de tranşee pot fi căptuşite cu diferite materiale sau necăptuşite. La cele necăptuşite, pereţii şi fundul se ard, pentru a împiedica pătrunderea apei în siloz.Silozurile îngropate pot fi sub formă de tranşee sau gropi. Cele sub formă de tranşee au pereţii de la capete înclinaţi, pentru a permite mecanizarea lucrărilor de încărcare şi descărcare.

APRECIEREA CALITĂŢII LÎNII

CONFORMAŢIA SI CONSTITUTIA ANIMALELOR DOMESTICE

Conformaţia sau proporţionalitatea, reprezintă raportul dimensiunilor de lungime, lărgime, şi grosime ale corpului unui animal.

Se consideră conformaţie armonioasă atunci când regiunile corporale ale unui animal sunt corecte, proporţional dezvoltate şi se îmbină armonios între ele.

Conformaţia este nearmonioasă, defectuoasă în cazul în care regiunile corporale prezintă defecte.

Constituţia ne permite să caracterizăm printr-un singur cuvânt. Toate însuşirile unui organism: exterior, rezistenţă la boli, producţie şi reproducţie.

Factorii care influenţează constituţia

-factori genetici – (baza ereditară), care se referă la:

- însuşirile morfologice;

- însuşirile fiziologice;

- capacitatea productivă;

- rezistenţa la boli;

- Factori de mediu – alimentaţia , îngrijirea, întreţinerea;

Animalele domestice de interes yootehnic prezintă următoarele tipui de constituţie:

Tipuri dorite: constituţia fină şi constituţia robustă,

Tipuri nedorite; constituţia debilă şi constituţia grosolană;

Constituţia fină: este specifică animalelor specializate pentru o singură producţie: lână lapte (fig 2.28), ouă (fig. 2.29), viteză.

Constituţia robustă: este specifică animalelor specializate pentru carne(fig. 2.30) şi producţii mixte: caren-lapte, lapte-carne, ouă-carne, carne-ouă (fig. 2.31), lână-lapte, lapte-lână, lână-carne, carne-lână, muncă etc.

Constituţia debilă: este exagerarea constituţiei fine se consideră abatere şi se întâlneşte în cazul degenerării animalelor domestice.

Constituţia grosolană: este exagerarea constituţiei robuste, se consideră abatere şi se întâlneşte în cazul raselor primitive.

COMPOZIŢIA NUTREŢURILOR

1. Rolul hranei în organismul animal

Hrana este principalul factor care influenţează:

- Creşterea şi dezvoltarea animalelor- Starea de sănătate.

Hrănirea raţională a animalelor urmăreşte asigurarea prin nutreţuri a necesarului de substanţe nutritive pentru întreţinerea funcţiilor vitale (locomoţie, termoreglarea corporală, funcţionarea organelor interne) şi pentru realizarea producţiilor (lapte, carne, lână, ouă, muncă).

Prin valoarea nutritivă se înţelege măsura în care un nutreţ poate să satisfacă cerinţele în substanţe nutritive ale unui animal.

Prin substanţe nutritive se înţeleg substanţele plastice şi energetice care intră în compoziţia nutreţurilor.

Se consideră că un nutreţ are o valoare nutritivă ridicată cu atât mai mare cu cât determină obţinerea unor cantităţi mai mari de produse (lapte, carne, ouă, lână).

2. Compoziţia chimică a nutreţurilor

Corpul animalelor şi plantele sunt alcătuite din aceleaşi elemente chimice de bază (C, O, N, H), în total 63 de elemente chimice aflate în proporţii diferite.

Plantele conţin mai mult oxigen, iar C, N, H se găsesc în cantitate mai mare în corpul animalelor.

Dintre substanţele organice în corpul animalelor predomină proteinele şi grăsimile, iar în plante predomină glucidele.

Apa: se găseşte în nutreţuri între 8-96%, îndeplinind în organismul animalelor următoarele roluri:

- Dizolvarea substanţelor nutritive- Absorbţia şi transportul substanţelor nutritive la nivel celular

- Intervine în termoreglarea corporală

Sărurile minerale: se găsesc în plante sub formă de macroelemente şi microelemente şi sunt indispensabile organismului animal. În corpul animal substanţele minerale sunt în proporţie constantă, între 3 şi 4%, în aceleaşi combinaţii ca şi în plante. Furajele vegetale sunt sărace în Cl, Na şi uneori Ca, de aceea se recomandă suplimentarea hranei cu NaCl. Calciul şi fosforul participă la osificarea scheletului animal. Lipsa sărurilor minerale din organismul animal provoacă grave demineralizări care produc îmbolnăviri ale animalelor.

Proteinele: sunt substanţe azotate, la care azotul participă în proporţie de 16%. Ele îndeplinesc două roluri în organismul animal:

- Plastic (principal) participă la formarea de noi ţesuturi şi le reface pe cele uzate- Secundar (energetic) furnizează organismului energie

În organismul animal, proteinele sunt descompuse până la formele cele mai simple de aminoacizi şi absorbite la nivelul vilozităţilor intestinale.

Lipidele (grăsimea brută): se găsesc în plante în proporţii diferite (0,1- 50%). În organismul animal grăsimile îndeplinesc următoarele roluri:

- Energetic (principal) furnizează energie organismului, mai ales pentru animalele tinere- Dizolvă vitaminele liposolubile

- Măresc rezistenţa organismului la toxiinfecţii alimentare

Glucidele: se găsesc în nutreţuri în proporţii diferite (între 0,6 şi 40%). Un component important pentru digestie este lignina. Lignina susţine celulele vegetale, iar pe măsura înaintării în vârstă a plantelor se îngroaşă, reducând utilizarea celulozei de către organismul animal

- Plastic (principal) participă la formarea de noi ţesuturi şi le reface pe cele uzate- Secundar (energetic) furnizează organismului energie

În organismul animal, proteinele sunt descompuse până la formele cele mai simple de aminoacizi şi absorbite la nivelul vilozităţilor intestinale.

Lipidele (grăsimea brută): se găsesc în plante în proporţii diferite (0,1- 50%). În organismul animal grăsimile îndeplinesc următoarele roluri:

- Energetic (principal) furnizează energie organismului, mai ales pentru animalele tinere- Dizolvă vitaminele liposolubile

- Măresc rezistenţa organismului la toxiinfecţii alimentare

Glucidele: se găsesc în nutreţuri în proporţii diferite (între 0,6 şi 40%). Un component important pentru digestie este lignina. Lignina susţine celulele vegetale, iar pe măsura înaintării în vârstă a plantelor se îngroaşă, reducând utilizarea celulozei de către organismul animal

Un alt component important al glucidelor este amidonul, conţinut în plante între 2şi 75%. În organismul animal glucidele au rol energetic.

Vitaminele: sunt conţinute în plante în proporţii reduse. În organismul animal vitaminele se consumă pe măsura participării în anumite funcţii şi trebuie înlocuite prin hrană, deoarece organismul nu poate sintetiza toate vitaminele necesare. Excepţie fac rumegătoarele şi iepurii, care sintetizează vitaminele complexului B şi vitamina K.

Funcţiile vitaminelor în organismul animal sunt:

- Dezvoltarea organismului- Stimulează funcţia de reproducere

- Metabolismul substanţelor nutritive.

Ameliorarea animalelor si progresul geneticCresterea productiei animaliere globale se realizeaza prin sporirea efectivelor si marirea productiei pe cap de animal. Marirea productiei globale prin cresterea efectivelor nu este totdeauna cea mai economica, întrucât presupune cheltuieli în plus pentru adapostirea, hranirea si îngrijirea animalelor. De dorit este sa se realizeze productii mari prin marirea productiei pe cap de animal prin îmbunatatirea potentialului genetic. Plecând de la efectivele existente se formeaza o generatie noua cu potential genetic superior, care sa dea productii superioare generatiei anterioare. Aceasta modificare reprezinta "ameliorarea", având ca unitate de lucru populatia.

Ameliorarea animalelor este procesul de modificare dirijata a potentialului productiv, a caracterelor ereditare, a genofondului populatiilor de animale domestice în directia dorita de om - determina modificari în structura genetica a populatiei, în potentialul de productie, deci, indirect, influenteaza productia.

Omul intervine în procesul de reproductie, modificând structurile genetice ale populatiilor (populatia este unitatea de lucru a ameliorarii).

Deci, ameliorarea dirijeaza evolutia populatiilor.

Factorii care influenteaza productia animala globala

Cresterea productiei zootehnice globale se realizeaza prin:

cresterea numarului de animale (nu este totdeauna economica);

cresterea productiei medii pe cap de animal (actionând simultan prin ameliorarea genetica si îmbunatatirea conditiilor de exploatare).

Ritmul de ameliorare genetica, în ultima vreme, a crescut prin optimizarea programelor de ameliorare, lucru îmbucurator având în vedere scopul final - cresterea productiei.

Factorii ameliorarii

Factorii care modifica frecventa genelor si a genotipurilor dintr-o populatie sunt:

mutatia (sursa primara de variatie genetica);

migratia;

selectia (procesul de discriminare reproductiva);

deriva genetica (modificare într-o directie neprevazuta, dar cantitativ cunoscuta);

consangvinizarea (împerecherea indivizilor mai apropiat înruditi).

Principalele mijloace folosite în ameliorare sunt selectia si dirijarea împerecherilor (încrucisare si consangvinizare)

Caracterele principale ce fac obiectul ameliorarii

În ameliorare se tine seama de urmatoarele caractere: productia; reproductia; viabilitatea si rezistenta la îmbolnavire; exteriorul; originea si rudele colaterale (pedigreul).

Deoarece tehnologia de ameliorare este dependenta de particularitatile genetice ale unui caracter, de la fiecare este

necesar sa se cunoasca heritabilitatea (h2) , repetabilitatea, corelatia cu alte caractere, ponderea variatiei neaditive si de mediu special, limitarea, influenta sau înlantuirea cu sexul.

Heritabilitatea este proprietatea fiecarui caracter, a fiecarei populatii, a fiecarei generatii si a conditiilor de mediu în care evolueaza populatia respectiva. Heritabilitatea variaza între 0 si 1; daca valoarea depaseste 0,5 influenta genotipului este mare si invers.

Valoarea ridicata a heritabilitatii mareste sansa transmiterii caracterului la descendenti. Daca heritabilitatea este redusa transmiterea caracterului este slaba si uneori evidentiaza un mediu optim de crestere si exploatare.

În principiu, gruparea caracterelor dupa heritabilitate este urmatoarea :

heritabilitate inferioara (<0,2) au caracterele: viabilitatea, fecunditatea, natalitatea, prolificitatea, ritmul de reproductie, longevitatea productiva, rezistenta la boli etc.;

heritabilitate medie (0,2-0,4) au caracterele: durata lactatiei, cantitatea de lapte, greutatea corporala, tipul de conformatie, talia, sporul în greutate, indicele de conversie a hranei, finetea lânii, productia de oua etc.;

heritabilitate ridicata (>0,4) au caracterele: durata gestatiei, % de grasime, % SU, % de lactoza, % de proteina, randamentul la taiere, grosimea stratului de grasime, lungimea fibrei de lâna, precocitatea ouatului, greutatea oului, lungimea mameloanelor etc.

Cunoscând gradul de determinare genetica a caracterelor, crescatorul opteaza pentru folosirea factorilor de obtinere a rezultatelor favorabile în exploatare si, de asemenea, pentru alegerea formei si metodei de selectie.

Daca caracterul are heritabilitate mare selectia se face numai dupa fenotip (acesta prezinta certitudine în transmitere); daca heritabilitatea este scazuta, în selectie se folosesc criteriile genotipice.

Caractere de productie

Fiecare productie este rezultanta unui ansamblu de caractere complexe care, la rândul lor, sunt ansamblul caracterelor simple.

Productia de lapte include caracterele: cantitatea; % de grasime; % de proteina.

Cantitatea de lapte este caracter limitat de sex, cu heritabilitate mica (h2 = 0,2 - 0,42); se coreleaza negativ cu % de grasime si slab pozitiv cu unele caractere de dezvoltare si conformatie  

Cantitatea de lapte este influentata de interactiuni genetice neaditive (dominanta), de factorii de mediu intern (vârsta la prima fatare, rangul lactatiei, luna de lactatie....), precum si de factorii externi (hranirea, igiena corporala, numarul de mulsori pe zi...).

Grasimea si proteina din lapte sunt corelate pozitiv între ele; au heritabilitate mare (h2 = 0,5-- 0,6).

Productia de carne (bovine, suine, ovine, caprine, pasari, iepuri) depinde de: sporul mediul zilnic sau greutatea la o anumita vârsta (h2 = 0,35); consumul specific (h2 = 0,3-0,6); compozitia si conformatia carcasei.

Consumul specific este puternic corelat pozitiv cu sporul în greutate si este influentat, ca si sporul, de factori de ordin intern (vârsta, sex, gestatie), de influenta materna (vârsta, produsii la o fatare, productia de lapte...) si factorii interni (alimentatie, adapost, mediu etologic...).

Productia de lâna prezinta un aspect cantitativ (h2 = 0,4-0,5) si un complex de caractere determinate pentru calitate (h2 = 0,5) .

Productia de oua este un caracter limitat de sex si cuprinde numarul de oua (h2 = 0,2-0,3), greutatea oului (h2=0,5-0,7), forma oului etc. Numarul de oua este corelat negativ cu greutatea vie si este influentat de mai multi factori.

Caractere de reproductie

Importanta acestora pentru ameliorare rezida din faptul ca sunt utile din punct de vedere economic si pot influenta indirect eficienta selectiei (creste numarul de candidati, creste intensitatea selectiei).

Fertilitatea, prolificitatea si natalitatea, desi au mare importanta pentru exploatare, prin heritabilitatea mica (h2 = 0,10-0,15), intra rar în obiectivul selectiei.

Ameliorarea lor se realizeaza prin încrucisari industriale, care vizeaza interactiunile genetice neaditive (heterozis).

 Caractere de viabilitate si rezistenta la îmbolnaviri

Desi importanta acestora pentru productie este mare, amelioratorii nu includ aceste caractere ca obiective ale selectiei.

Referindu-ne la acestea, putem vorbi despre anomalii.

Anomaliile ereditare pot fi uneori utile: gena nanismului "dwarf" (la gaini) produce gaini pitice, mame de broiler, cu importanta în reducerea consumului propriu de furaje pe ou, deci reducerea pretului de productie.

Anomaliile produse de mediu (stari patologice determinate de temperatura, radiatia solara, alimentatie, aglomeratie) se pot restrânge prin obtinerea de hibrizi, ce au rezistenta mai mare decât rasele pure.

Anomaliile produse de factorii patogeni sunt considerate boli adevarate. Desi au fost executate experiente de selectie (pe gaini - Draganescu C., 1979) pentru rezistente la diferite boli, nu s-au putut forma linii absolut rezistente sau receptive.

Este mai sigur si mai ieftin a se dobândi rezistenta prin imunizare decât prin selectie .

Caractere de exterior

În prezent, sunt luate în considerare numai caracterele corelate cu productia (dezvoltarea corporala, conformatia corporala, constitutia, conditia, roba) si acestea în corelatie genetica cu alte caractere.

Selectia

Selectia este procesul de alegere a animalelor pentru reproductie sau procesul de discriminare reproductiva

neîntâmplatoare a genotipurilor.

Selectia actioneaza la toate nivelurile de organizare a materiei vii si poate fi observata prin numarul de descendenti produsi si retinuti de la fiecare individ .

Discriminarea reproductiva are urmatoarele cauze:

întâmplarea (un individ, indiferent de valoarea lui, poate avea mai multi sau mai putini descendenti);

selectia naturala (mediul de viata favorizeaza reproductia celor mai adaptati);

selectia artificiala (omul actioneaza în directia dorita).

Selectia artificiala se face pe baza cunoasterii performantelor (productii: lapte, lâna, greutate...), alegându-se parintii (potentiali si apoi efectivi); din indivizii efectivului matca se aleg parintii generatiei urmatoare (selectia pe ascendenti cu nucleu de prasila).

Etapele selectiei artificiale sunt .

predictia valorii de ameliorare a candidatilor la selectie;

clasarea candidatilor dupa valoarea de ameliorare;

retinerea la reproductie;

folosirea diferentiata la reproductie si obtinerea efectiva de descendenti (nivelul realizat al selectiei).

Efectul genetic al selectiei se materializeaza prin modificarea performantelor populatiei, promovând o parte din indivizi.

În functie de sursa de informatie fenotipica, selectia se face dupa performanta proprie (pe performante proprii, intrafamilial) si performantele rudelor (interfamilial, pe ascendenti, pe descendenti si pe rude colaterale).

Dupa numarul caracterelor luate în obiectivul selectiei, aceasta se face pentru un caracter dupa metodele susmentionate, iar dupa mai multe caractere prin metodele în tandem, pe nivele independente si pe indici de selectie.

Metodele de selectie se mai clasifica si dupa valoarea de ameliorare (generala sau speciala) felul în care este vizata modificarea caracterelor (directa sau indirecta) si directia de modificare a populatiei (directionala, stabilizatoare, disruptiva).

Sub aspectul costului, selectia pe performante proprii (individuala sau masala) este cea mai convenabila si are doua variante:

cu individualizare (nu impune controlul montei si fatarilor si înregistrarea originii; se recomanda pentru ameliorarea cantitatii de lâna a oilor si greutatii vii la porci, oi, gaini, curci);

masala (se grupeaza fatarile pentru obtinerea de loturi mari de contemporani, formarea grupelor, controlul caracterului la o anumita vârsta si clasarea în momentul luarii deciziei de selectie

În cadrul populatiilor mici, unde este pericolul împerecherilor înrudite, se recomanda selectia intrafamiliala, care se aplica pentru aceleasi caractere ca si precedenta (caracterele nu sunt limitate de sex si nu impun sacrificarea pentru masurare) -

 Paralel cu selectia artificiala actioneaza si selectia naturala; chiar daca înceteaza selectia artificiala, selectia naturala continua, supravietuind numai animalele adaptate; dupa câteva generatii constatam ca productiile acestora sunt scazute, motiv pentru care selectia artificiala trebuie sa existe continuu.

În vederea selectiei, animalele trebuie individualizate, trebuie sa li se tina evidenta productiei, sa li se determine greutatea, sa fie masurate, sa se cunoasca sporul mediu zilnic la tineret, genealogia etc., dar li se face si un riguros control sanitar veterinar. 

În urma clasarii, într-o ferma elita, animalele se împart în 3 categorii:

nucleul de prasila (efectivul-matca) = cele mai bune exemplare (din clasele "record" si "elita" - tabelul6.2.) de la care se opresc descendentii pentru înlocuirea reformatelor, deci asigura dezvoltarea crescatoriei;

nucleul de productie = animale destinate exploatarii sau livrarii altor ferme;

animale reformate = animale care nu mai sunt rentabile în exploatare (se vor sacrifica).

Aprecierea reproducatorilor se face prin bonitare

Efectul selectiei

Urmarile excluderii de la reproductie ale genotipului populatiei se soldeaza cu modificari ale acestuia la generatia urmatoare, care apar în sânul populatiei si poarta denumirea de efectul selectiei sau câstig genetic (D g) (Georgescu Gh.si Zavoi I., 1991). Efectul se urmareste la toate caracterele.

Întrucât majoritatea caracterelor care intereseaza din punct de vedere economic sunt cantitative, efectul selectiei reprezinta deplasarea mediei genetice a acestora în populatia supusa selectiei.

Efectul selectiei depinde de urmatorii factori:

diferenta de selectie

heritabilitatea caracterelor

intervalul dintre generatii

Diferenta de selectie reprezinta diferenta dintre media caracterului la indivizii alesi pentru prasila în urma selectiei si media caracterului la populatia din care provin. Se exprima în valori absolute ale caracterului analizat si în unitati ale deviatiei standard (s) sau ale variatiei (s2).

Marimea diferentei de selectie depinde de varianta genotopica a efectului selectiei si intensitatea selectiei (R).

Varianta genotipica mare permite realizarea diferentei accentuate, deci creste efectul selectiei si invers (cazul liniilor consangvinizate).

Intensitatea selectiei (procentul de animale retinute pentru prasila din fiecare generatie) este raportul dintre numarul masculilor din fiecare generatie si numarul masculilor retinuti pentru prasila (% mic de retinere, intensitate mare).

În directia productiei de lapte, vârsta primei fatari reprezinta o însusire individuala importanta, cu implicatii atât în reducerea duratei "vietii reproductive", cât si în realizarea productiei maxime într-o lactatie cât mai timpurie, ambele însusiri având, la rândul lor, corespondenta în accelerarea ritmului de selectie (tabelul 6.3.), în tehnologia de exploatare adoptata si economicitatea productiva.

Intervalul dintre generatii reprezinta timpul scurs de la data nasterii parintilor si data medie a nasterii descendentilor

Problema intervalului dintre generatii este acuta la speciile mari, deoarece pentru obtinerea efectului selectiei dorite este nevoie de timp îndelungat.

De exemplu, la taurine trebuie sa se acorde atentie deosebita la alegerea reproducatorilor masculi (testarea dupa descendenti). 

Potrivirea perechilor la animalele domestice

Operatiunea de împerechere într-un anumit fel a cuplurilor în scopul obtinerii de produsi cu baza ereditara dorita poarta denumirea de potrivirea perechilor; urmareste obtinerea unei descendente prin combinarea sexelor opuse, cladeste baza ereditara si determina ameliorarea prin modificarea frecventei genotipurilor.

Darwin spunea ca "împiedicarea împerecherilor libere si alegerea judicioasa a indivizilor pentru împerechere sunt pietre unghiulare în arta cresterii animalelor".

Stabilirea cuplurilor masculi x femele are ca scop fixarea în baza ereditara a particularitatilor selectionate la animalele de prasila si intensificarea lor la generatiile urmatoare.

În cazul împerecherilor întâmplatoare - nedirijat - efectivele de animale prezinta omogenitate; de exemplu rasele naturale.

În cazul împerecherilor dirijate - partenerii au aceleasi însusiri - în descendenta însusirile parintilor vor fi evidente si produsii rezultati constituie punctul de plecare pentru formarea liniilor si familiilor.

Criterii de clasificare si sisteme de împerecheri

Criteriile dupa care sunt clasificate sistemele de împerechere sunt:

felul reproductiei: consangvina si normala;

repartizarea cuplurilor: individuala sau de clasa;

asemanarea sau neasemanarea fenotipica (heterogene sau omogene) si genotipica (neînrudite sau înrudite).

Împerecherea consangvina se realizeaza între animale înrudite, cu unul sau mai multi ascendenti comuni (vezi punctul 6.7.).

Împerecherea normala se realizeaza între animale din aceeasi rasa, fara legatura de rudenie, în scopul combinarii ideale a celor mai importante caractere ale partenerilor (productie, dezvoltare, conformatie). Se obtin astfel cirezi omogene cu efecte ameliorative lente, dar sigure.

Împerecherea individuala este operatia de repartizare a femelelor pentru fiecare mascul. Prin aceasta metoda se obtin rezultate rapide si certe.

Împerecherea de clasa reprezinta operatia de stabilire a categoriei sau clasei de femele ce se repartizeaza masculilor.

Împerecherea heterogena (heterogamia) se foloseste în urmatoarele situatii:

împerecherea femelelor dintr-o clasa inferioara cu masculi dintr-una superioara în vederea ameliorarii; împerecherea indivizilor din linii diferite pentru obtinerea de linii noi, care sa însumeze calitatile celorlalte.

De exemplu, se pot împerechea linii de taurine cu productii mari de lapte si % mic de grasime, cu linii de la care se obtin productii medii de lapte si % mare de grasime,urmarindu-se fie formarea unei linii caracterizata prin valori ridicate ambelor caractere, fie infuzia unei linii în calitatea celeilalte. Astfel de împerecheri au aplicabilitate la toate speciile.

Împerecherea omogena are ca scop întarirea însusirilor ereditare la descendenti - homogamie - împerecherea facându-se între animale cu însusiri morfo-productive si chiar ereditare asemanatoare. Acest sistem se foloseste în vederea obtinerii animalelor de prasila. Masculii rezultati din aceste împerecheri sunt valorosi datorita marii puteri de transmitere a caracterelor ereditare.

Împerecherea neînrudita se practica între indivizi al caror pedigreu nu prezinta stramosi comuni. Se recomanda a fi folosita în fermele de productie, dar si în cele de selectie, produsii obtinuti fiind normal dezvoltati si cu vitalitate sporita. Dezavantajul este ca, din lipsa stramosilor comuni valorosi ai partenerilor, posibilitatile de consolidare a însusirilor valoroase în generatiile urmatoare sunt reduse. 

Încrucisarea

Încrucisarea este împerecherea între indivizii unei populatii sau din populatii diferite.

Efectele încrucisarii sunt:

se schimba frecventa genelor, deci si performanta populatiei;

influenteaza varietatea populatiei;

se produce fenomenul heterozis.

Metodele de încrucisare sunt determinate de: gradul înrudirii si scopul urmarit.

Dupa gradul înrudirii:

a. împerecherea animalelor din specii diferite:

b. împerecherea animalelor din rase diferite => metisi;

c. împerecherea animalelor din linii diferite => hibrizi.

Dupa scopul urmarit:

a. încrucisari de ameliorare:

încrucisarea de absorbtie (se practica pentru înlocuirea raselor slab productive - de exemplu: sura de stepa înlocuita cu Simmenthal sau Bruna; Tigaia si Turcana cu Merinos)

încrucisarea de infuzie (pentru a corecta unele defecte si pentru evitarea consangvinizarii) -.;

încrucisarea pentru formarea de rase noi de sinteza (se prefera combinari de rase cu tip productiv diferit);

b. încrucisari industriale = au ca obiectiv producerea hibrizilor de exploatare; hibrizii nu se împerecheaza între ei:

simpla (încrucisarea între doua populatii pentru obtinerea F1 de comercializare). Dezavantajul este ca efectul heterozis matern nu foloseste (mielutele, scrofitele, vitelele din F1 se sacrifica);

dubla de întoarcere . Se aplica mai ales în ameliorarea porcinelor de exploatare;

tripla - pentru producerea porcinelor si ovinelor de carne si a pasarilor pentru oua.

cvadrupla - se foloseste în ameliorarea industriala a gainilor pentru carne;

rotativa - este simpla ca aplicare si se obisnuieste la ameliorarea porcinelor, ovinelor si taurinelor;

heterogamia - actioneaza invers homogamiei, mentinând heterozigotia.

 

Consangvinizarea (endogamia)

Consangvinizarea este împerecherea unor animale mai înrudite decât media înrudirii din populatie. Orice reproducere "în sine" a unei populatii duce la consangvinizare, gradul ei depinzând de marimea populatiei, selectie si dirijarea împerecherilor. Toti indivizii din "populatii închise" sunt, dupa un anumit numar de generatii, înruditi între ei; cu cât populatia este mai mica, înrudirea este mai mare.

. Efectele consangvinizarii

Împerecherea înrudita are urmatoarele efecte pozitive:

fixeaza si intensifica unele calitati dorite;

mareste puterea de transmitere ereditara a caracterelor la reproducatori;

reface conservatismul ereditar, daca acesta a fost "zdruncinat"; este util în cazul formarii de rase noi.

Efectele negative mai frecvent întâlnite sunt:

scaderea fecunditatii si prolificitatii;

micsorarea taliei si a greutatii corporale a descendentilor;

scaderea vitalitatii si a productiei;

scaderea puterii de folosire a hranei;

aparitia monstruozitatilor.

În este prezentata manifestarea depresiunii de consangvinizare la câteva însusiri ale animalelor domestice. Productia de lapte scade cu 3,2%, numarul de purcei cu 4,6%, numarul de oua cu 6,2% la cresterea coeficientului de consangvinizare cu 10%. Depresiunea de consangvinizare se manifesta diferit, afectând mai ales caracterele cu heritabilitate mica, cele implicate în adaptarea la mediu.

Frecventa si intensitatea cu care apar efectele imperecherilor înrudite depind de:

specia: efectele se resimt repede si pregnant la animalele cu ciclu de reproductie scurt si la cele politocice (iepuri, suine, pasari);

gradul si modul de înrudire: efectele sunt mai puternice la animalele cu grad mai apropiat de înrudire;

durata practicarii consangvinizarii: efectele sunt mai evidente daca se practica îndelungat;

conditia fiziologica si însusirile de exterior ale indivizilor supusi împerecherii: efectele sunt mai putin evidente la animalele cu conditie fiziologica buna si celelalte însusiri bune;

conditiile de mediu în care au fost crescuti parintii: efectele negative ale consangvinizarii dispar daca animalele înrudite au fost tinute în conditii diferite de mediu - regiuni geografice diferite, hranire diferita;

ontogeneza: daca produsii sunt crescuti în mediu corespunzator vor resimti mai usor efectele negative ale împerecherilor înrudite.

În practica zootehnica consangvinizarea este folosita în lucrarile curente de ameliorare. Se obtin astfel linii si familii în cadrul raselor, dar si rase noi. Din "încrucisarea" liniilor consangvinizate se obtine fenomenul de heterozis la hibrizii consangvini.

Linia consangvinizata reprezinta un grup de indivizi (mai mult sau mai putin asemanatori genetic) ce a rezultat din împerecheri între indivizi înruditi timp de mai multe generatii.

Împerecherile sunt de tipul: parinti x descendenti; frate x sora; semifrati x semisurori; veri primari .

Liniile consangvine exprima un grad de înrudire mediu superior fata de populatia din care provine (Dinu I. si colab., 1982).

Pentru obtinerea liniilor consangvinizate se parcurg mai multe etape:

alegerea intemeietorului liniei dintr-o familie valoroasa genetic, urmarindu-se capacitatea lui de a-si transmite însusirile;

formarea si consolidarea însusirilor prin alegerea femelelor cu caractere valoroase asemanatoare, înrudite cu

întemeietorul;

mentinerea si perfectionarea însusirilor prin selectia riguroasa a masculului si femelelor.

Dupa scoaterea întemeietorului de la reproductie se alege un continuator din descendentii cu cele mai valoroase însusiri, pentru a pastra sau intensifica chiar însusirile valoroase ale liniei.

La animalele domestice, producerea si combinarea liniilor consangvinizate s-au realizat la porc (anul 1940 - debut), gaini, ovine, taurine ,cabaline etc.

Experimentul producerii liniilor consangvinizate, dupa Draganescu C. (1979) releva urmatoarele aspecte:

fixarea genotipurilor valoroase necesita cuprinderea întregii populatii de origine, rezultând un numar mare de linii;

consangvinizarea strânsa, fara selectie, este cea mai eficienta împerechere;

sub raport economic, formarea liniilor consangvinizate este costisitoare;

cresterea liniilor valoroase este foarte costisitoare.

Genetica si ingineria genetica în zootehnie

Genotipul animalelor

Genotipul reprezinta totalitatea materialului genetic continut în fiecare celula care alcatuieste organismul.

Individul este produs prin fuziunea celulelor sexuale provenite de la parinti (celulele somatice ale descendentului contin 1/2 cromozomi ai tatalui si 1/2 cromozomi ai mamei).

Fiecare specie are un numar specific de cromozomi, de dimensiune si forma determinata

Cromozomii sunt constituiti din gene, care determina caracterele si, practic, pot exista urmatoarele situatii:

 

Ingineria genetica

"Complexul de procese folosit de om pentru a interveni si influenta mecanismele de transmitere a caracterelor de la o generatie la alta, precum si mecanismele naturale care asigura formarea, dezvoltarea si evolutia organismelor" poarta denumirea de inginerie genetica (Popescu V.St., 1978). Ea deschide perspectivele intensificarii ameliorarii animalelor. 

Sisteme si metode de ameliorare

Ameliorarea se realizeaza pe baza unor programe; un grup de programe de ameliorare asemanatoare constituie o metoda de ameliorare, iar un grup de metode asemanatoare constituie un sistem de ameliorare.

Sistemele de ameliorare si metodele fiecarui sistem sunt:

a - ameliorarea prin endogamie:

ameliorarea raselor perfetionate,

ameliorarea raselor locale,

ameliorarea raselor de tranzitie,

ameliorarea raselor neconsangvinizate,

ameliorarea liniilor moderat consangvinizate,

ameliorarea liniilor consangvinizate;

b - ameliorarea prin încrucisare (industriala sau comerciala):

ameliorarea prin încrucisare simpla,

ameliorarea prin încrucisare dubla,

ameliorarea prin încrucisare rotativa.

În prezent se prefera în exploatare hibrizii; populatiile endogene (crescute în rasa pura) sunt mijloc de productie pentru hibrizi, iar ameliorarea prin endogamie este anexa ameliorarii industriale.

Comparativ cu ameliorarea în populatii endogene, ameliorarea industriala prezinta avantajele:

determina efect heterozis mai mare pentru caracterele cu heritabilitate mica (viabilitate, performante de reproductie);

beneficiaza de complementaritate între performantele diferitelor populatii.

Eficienta maxima în aplicarea ameliorarii industriale o reprezinta buna coordonare a activitatii fermelor de selectie, de multiplicare, încrucisare si productie. La acestea se adauga cunoasterea celei mai eficiente metode de încrucisare, cum se amelioreaza populatiile destinate încrucisarii si, însasi, organizarea încrucisarii industriale.