PARTEA A II-APOLITICA SOCIALĂ A UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL ICONSIDERAŢII GENERALE

Secţiunea IPOLITICA SOCIALĂ ŞI POLITICILE COMUNE ALE UE

I. Noţiunea de "politici comune"Art. 3 din Tratatul CEE prevedea că acţiunea Comunităţii are în

vedere "stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe, instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii şi instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor".

Obiectivele Comunităţii Europene evoluând progresiv de-a lungul anilor, au fost elaborate o serie de noi politici comune: politica monetară, industrială, socială, energetică, de cercetare, pescuit, protecţia mediului, protecţia consumatorilor, relaţii externe etc. Apariţia acestor politici comune se explică prin necesităţi economice, sociale şi politice de ordin comunitar, dar şi prin superioritatea, în termeni de eficienţă, a unor acţiuni comune prin comparaţie cu cele realizate separat la nivelul fiecărui stat membru.

Noţiunea de politică comună este foarte ambiguă, fapt reflectat de varietatea expresiilor folosite pentru a desemna, practic, aceeaşi noţiune: "politică a Comunităţii Europene", "politică comună", "politică comunitară".

Politicile comune "constituie de fapt domenii în care, în virtutea unui transfer de competenţe consimţit de către statele membre de la nivel naţional la nivel comunitar, instituţiile comunitare intervin în mod determinant şi direct, iar acţiunile statelor membre au loc concertat"1.

Transferul de competenţe de la nivel naţional la nivel comunitar este însă limitat în funcţie de dispoziţiile tratatelor. Regulile şi politica stabilite de către autorităţile comunitare într-un domeniu dat formează o politică unificată ce se substituie normelor şi politicilor naţionale. Unii autori includ în categoria politicilor comune şi pe cele care se combină cu politicile naţionale, aşa-numitele "politici coordonate"2 (de exemplu, politica economică), în timp ce alţii fac distincţie clară între cele două categorii.

Particularitatea construcţiei comunitare constă în faptul că nu întâlnim o atribuire generală de competenţe, ci avem competenţe specifice prevăzute expres în tratatele constitutive, competenţe subsidiare create prin actele de

1 A. Popescu, Politici comunitare, în "Raporturi de muncă" nr. 5/2000, p. 58.2 Aceste politici lasă, în mare măsură, statelor membre competenţa de a decide în anumite domenii, obligându-le însă să-şi coordoneze aceste politici pentru atingerea unor obiective comune.

1

modificare a tratatelor constitutive şi competenţe implicite, create de Curtea de Justiţie în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor tratatelor3. Recunoaşterea competenţelor implicite4, în baza art. 308 (ex-art. 235) al Tratatului CEE5, a ridicat numeroase controverse juridice, datorită tendinţei de extindere a competenţelor comunitare în detrimentul competenţelor naţionale6. Consacrarea principiului subsidiarităţii prin Tratatul de la Maastricht a echivalat cu extinderea competenţelor "implicite" sau "subsidiare" ale Uniunii. Totuşi, în realitate, echilibrul între aceasta şi statele membre se înclină deseori în favoarea ultimelor şi, în orice caz, este flexibil7.

În baza principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu aparţin competenţelor exclusive ale Uniunii, aceasta nu intervine decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii considerate nu pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre şi poate astfel, având în vedere dimensiunile sau efectele acţiunii considerate, să fie mai bine realizată la nivel comunitar8. În acest caz, intervenţia comunitară răspunde unor raţiuni de necesitate. Controlul respectării acestui principiu revine legislatorului, care deţine o largă putere de apreciere în privinţa aplicării lui, iar în caz de contestare în legătură cu punerea sa în aplicare se apreciază că se va putea sesiza Curtea de Justiţie, odată ce actul în cauză a fost adoptat9. Deşi principiul subsidiarităţii este un principiu federal răsturnat, UE rămâne totuşi o entitate politică al cărei gen proxim este federaţia. Se afirmă10 că principiul subsidiarităţii este un principiu federal răsturnat deoarece în statele federale (de exemplu, Germania) competenţa federaţiei este generală şi competenţa membrilor federaţiei este subsidiară, în timp ce, în UE, competenţa statelor membre este generală şi competenţa Uniunii este subsidiară. Uniunea intervine numai atunci când tratatele îi conferă atribuţii într-un sector sau altul. O altă posibilă definiţie a politicilor comune ar fi aceea că ele sunt "forme de punere în practică a marilor principii ale liberei circulaţii şi liberei concurenţe şi că domeniul lor de acţiune priveşte atât cazurile în care Comunitatea este autorizată în mod formal să se substituie

3 Bianca Maria Carmen Predescu, I. Predescu, A. Roibu, Principiul subsidiarităţii, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001, p. 21.4 Competenţele implicite sunt recunoscute Comunităţii în măsura în care acestea sunt necesare pentru executarea unor competenţe prevăzute expres şi pentru realizarea unor obiective comunitare stabilite de tratate.5 Art. 308 permite extinderea competenţelor comunitare în cazul în care "o acţiune a comunităţii apare ca necesară pentru realizarea, în funcţionarea pieţei comune, a unuia dintre obiectivele Comunităţii, fără ca prezentul tratat să fi prevăzut o putere de acţiune cerută de acest efect".6 A se vedea, în acest sens, Pierre le Mire, Droit de l'Union européenne et politiques communes, Dalloz, Paris, 2001, p. 247-253; Marianne Dony, Droit de la Communauté et de l'Union européenne,

Éditions de l'Université de Bruxelles, 2001, p. 97-100.7 M. Croisat, J. L. Quermonne, L'Europe et le fédéralisme, 2 édition, Montchrestien, E.J.A., Paris, 1999, p. 97.8 Conform art. 5 (ex-art. 3B) din Tratatul de la Maastricht.9 C. Boutayeb, Dictionnaire juridique des Communautées européennes, PUF, 1993, p. 1033-1034.10 A se vedea V. Constatin - Subiecte deschise ale integrării europene, http://studint.ong.ro.

2

statelor membre, cât şi cele în care acţiunea sa ar trebui să se limiteze la a o completa pe cea a statelor membre (politicile coordonate)"11.

Această concepţie pragmatică nu corespunde întru totul realităţii deoarece practica este extrem de suplă. Astfel, deşi Uniunea este obişnuită să acţioneze singură în cadrul unei politici comune, ea nu optează întotdeauna pentru deposedarea statelor membre de competenţe ca, de exemplu, în cazul politicii agricole sau politicii transporturilor. Ceea ce îi face pe unii autori să considere că în practică nu sunt veritabile politici comune decât cele trei politici originare: politica agricolă, politica transporturilor şi politica comercială, dintre care numai ultima este în totalitate condusă de Uniune.

De aceea, pentru a asigura un echilibru între teorie şi practică, ar trebui să se facă distincţia între "politicile comune", caracterizate printr-un veritabil transfer de competenţe în profitul Uniunii, şi "politicile comunitare" care se limitează la o simplă încadrare a politicilor naţionale12.

II. Politicile comune ale UEScopul CEE, cuprins în tratat, a fost ca "prin instituirea unei pieţe

comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în întreaga comunitate, o extindere continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii şi mai strânse între statele pe care le reuneşte". Astfel, "pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluţii pentru dezvoltarea economică, dar şi pentru interese de natură politică, în subsidiar urmărite, au apărut cele trei comunităţi europene"13: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului - 1951, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea Economică Europeană - 1957.

Obiectivele cuprinse în tratatul CEE au fost:a) eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi

ieşirea mărfurilor;b) stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale

comune în relaţiile cu terţe ţări;c) abolirea între statele membre a obstacolelor în calea liberei

circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;d) politică comună în domeniul agriculturii;e) politică comună în domeniul transporturilor;f) stabilirea unui regim de concurenţă veritabilă;g) aplicarea unei proceduri pentru coordonarea politicilor economice

ale statelor membre şi prevenirea dezechilibrelor în balanţele de plăţi;h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării

pieţei comune;

11 Pierre le Mire, op. cit., p. 250.12 Idem, p. 25113 A. Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 18.

3

i) crearea unui Fond Social European pentru a ridică standardul de viaţă;

j) crearea unei Bănci Europene de Investiţii (BEI) pentru sprijinul expansiunii economice;

k) asocierea cu ţări şi teritorii extracomunitare. Politica economică şi monetară Marea Piaţă Unică nu se suprapune, din punct de vedere al

conţinutului şi al sferei, cu Uniunea Economică; ca etapă, o precede şi o pregăteşte, iar ca structură se circumscrie, integral, în arealul ei. Cele două concepte sunt deci procese social-economice concentrice; una fără alta sunt de neconceput; ideea ca atare rezultă şi este puternic întărită de condiţiile reuşitei unei uniuni economice, respectiv:

1) existenţa pieţei unice, cu cele patru libertăţi, cu armonizare fiscalităţilor indirecte şi cu eliminarea frontierelor fiscale;

2) o politică de concurenţă care să întărească mecanismele pieţei; 3) politici economice comune care trebuie să întărească coeziunea

economică şi socială a Comunităţii; 4) politicile economice ale statelor membre trebuie să fie coordonate.

Cu alte cuvinte, Uniunea economică subsumează Marea Piaţă Unică, cu toate atributele şi dimensiunile sale, şi Uniunea Monetară, ca subsistem central şi axial.

Uniunea Economică este, aşadar, o construcţie de mare anvergură, nu neapărat în sensul că s-a lărgit continuu, de la şase la douăzeci şi cinci de membri (şi probabil numărul va spori în viitor), ci, înainte de toate, sub aspectul conţinutului şi al dezvoltării ei în plan orizontal şi vertical; marchează un salt de la integrarea comercială la cea economică şi politică; cuprinde tot ceea ce ţine de piaţă, de libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, de politicile economice, monetare, financiare şi bugetare comunitare, sectoriale şi regionale, de instituţii şi decizii interguvernamentale, de coordonare a politicilor de stat, de concurenţă intra şi extracomunitară, de strategie a dezvoltării şi creşterii economice pe termen scurt, mediu şi lung etc.; numai analizând toate aceste laturi în conexiunea şi dinamismul lor putem căpăta o imagine, cât de cât completă şi veridică asupra complexităţii, însemnătăţii şi şanselor de consolidare şi afirmare în viitor a Uniunii Economice.

Teoreticieni şi politicieni, demnitari comunitari şi oameni de rând, toţi sau aproape toţi se întâlnesc pe ideea că Uniunea Monetară reprezintă apogeul integrării europene de până acum şi, în acelaşi timp, premisa, condiţia şi resortul intim al accelerării ei viitoare: "Din punctul de vedere al politicii economice, abandonarea suveranităţii monetare a determinat creşterea în importanţă a politicilor fiscale, care trebuie coordonate într-o mult mai mare măsură pentru a îndeplini un rol de stabilizare eficient în faţă

4

unor evenimente sau situaţii care s-ar putea produce în diferite ţări şi, pe termen lung, la o autentică armonizare a sistemelor economice naţionale"14.

Stabilitatea economică este baza stabilităţii monetare; stabilitatea monetară este, la rândul ei, un barometru al calităţii şi stabilităţii economice.

Sistemul Monetar European este o construcţie, un dispozitiv monetar care vizează legarea mai strânsă a monedelor naţionale ale statelor comunitare în vederea înaintării spre o monedă comună; el se structurează pe patru poli de rezistenţă:

1. ECU, unitate de referinţă centrală, embrion al monedei comune; 2. un mecanism de schimb şi de intervenţie care să asigure întronarea

unei discipline monetare comune; 3. un mecanism de susţinere şi credit conceput să ajute ţările membre

pentru a se incadra şi respecta disciplina monetară comună; 4. un Fond European de Cooperare Monetară (FECOM), germenele

viitoarei instituţii monetare comune.Introducerea EURO în sistemul monetar internaţional reprezintă ce-a

mai importantă măsură de politică economică luată după cel de-al doilea război mondial, conform majorităţii analiştilor occidentali.

Până acum USD a jucat un rol central în tranzacţiile mondiale financiare şi comerciale însă zona economică în care funcţionează EURO este a celui mai mare bloc economic din lume. Europa va deţine o poziţie cheie pe plan monetar şi, mai larg, pe plan economic. Într-o economie mondială globalizată şi cu economii aflate în interdependenţă, impactul EURO se va manifesta şi asupra unor terţe piete cu influenţe economice şi monetare. Poziţia de valută internaţională a EURO depinde de faptul dacă va fi folosită ca valută de tranzacţie între statele care nu sunt membre ale UE.

Politica agricolă comună (PAC). Agricultura şi PescuitulÎn 1957, Tratatul de la Roma (CEE) a stabilit următoarele obiective

pentru o politică comună faţă de producătorii agricoli:- creşterea productivităţii agriculturii europene;- asigurarea unor condiţii de trai rezonabile pentru producătorii

agricoli;- stabilizarea pieţelor de produse agricole;- garantarea furnizării constante de produse alimentare, la preţuri

rezonabile pentru consumatori.În anii '90, PAC a suferit modificări importante, prin introducerea

unui element de noutate - politica de dezvoltare rurală, care a susţinut multe iniţiative la nivel rural, sprijinind în acelaşi timp activităţile de diversificare, de îmbunătăţire a comercializării produselor şi de reorganizare a afacerilor întreprinse de producătorii agricoli. De asemenea, a fost stabilit un nivel maxim al bugetului pentru a asigura contribuabilii că costurile PAC nu vor scăpa de sub control.

14 R. Prodi, O viziune asupra Europei, Editura Polirom, Bucureşti, 2001, p. 13.

5

În anul 2003, a fost stabilită o nouă reformă fundamentală, conform căreia PAC a fost adaptată cererii. Producătorii agricoli nu mai sunt plătiţi doar pentru a produce alimente. Preocupările consumatorilor şi ale contribuabililor sunt luate în considerare în întregime, în timp ce producătorilor agricoli din UE le-a fost acordată libertatea de a produce ce se cere pe piaţă.

Scopul declarat al P.A.C. este menţinerea unui sector economic instituţional şi social, distinct, multifuncţional şi orientat către fermele de familie, cu reglementări stufoase pentru întreaga Uniune. P.A.C. este o strategie defensivă, condusă politic, de modernizare a agriculturii europene.

Politica privind pescuitul presupune, în primul rând, o organizare comună de piaţă care are în vedere cinci elemente:

- principiul accesului liber al oricărui pescar din UE în orice ape comunitare;

- exploatarea echilibrată a resurselor de peşte prin intermediul unui sistem de conservare şi management;

- asistenţă financiară pentru restructurarea sectorului de pescuit, pe de o parte prin FSE şi Fondul European pentru Dezvoltare Rurală (ERDF), pe de altă parte printr-un program special de ajutorare a regiunilor dependente de pescuit în scopul atragerii forţei de muncă;

- un sistem de marketing;- încheierea de acorduri cu statele terţe. Politica comercialăObiectivul central al politicii comerciale comune l-a constituit

înfiinţarea unei uniuni vamale şi a unui tarif vamal comun, ceea ce a impus acordarea competenţelor exclusive UE în domeniul acestei politici comerciale.

Uniunea Europeană are, deci, obiective majore in domeniul politicii comerciale:

- eliminarea totală a taxelor vamale, a restricţiilor cantitative şi normative intre statele membre;

- aplicarea unui tarif extern comun;- existenţa unei libertăţi totale în circulaţia mărfurilor, pe teritoriul

Uniunii, oricare ar fi provenienţa lor. Politica transporturilorTransporturile sunt un sector al economiei cu o incidenţă remarcabilă

asupra tuturor celorlalte sectoare economice pe care le poate influenţa prin politicile tarifare practicate, prin practici discriminatorii sau prin politica intervenţionistă a statului care pot afecta cadrul concurenţial15, motiv pentru care Titlul IV din Partea a III-a a Tratatului de la Roma (art. 74-84) este dedicat în întregime politicii privind transporturile comunitare. Politica comună privind transporturile presupune stabilirea unor reguli comune aplicabile transporturilor internaţionale executate având ca punct de plecare

15 O. Manolache, Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 281.

6

sau de destinaţie teritoriul unui stat membru ori traversând teritoriul unui sau al mai multor state membre; stabilirea condiţiilor de admitere a cărăuşilor nerezidenţi la transporturile naţionale dintr-un stat membru şi a măsurilor permiţând ameliorarea securităţii transporturilor.

Politica privind concurenţaScopul politicii privind concurenţa este acela de a asigura o

concurenţă liberă, nedistorsionată, care să promoveze circulaţia neîngrădită a mărfurilor şi să împiedice apariţia unor restricţii în funcţionarea pieţei comune, care pot să afecteze comerţul dintre statele membre, interesul general al întreprinderilor şi consumatorilor.

Politica industrialăPolitica industrială are în vedere următoarele aspecte:- accelerarea adaptării industriei la schimbările structurale;- încurajarea unui mediu prielnoic iniţiativei şi dezvoltării

întreprinderilor din ansamblul Uniunii şi, în special, ale întreprinderilor mici şi mijlocii;

- încurajarea unui mediu favorabil cooperării dintre întreprinderi;- favorizarea unei mai bune exploatări a potenţialului industrial al

politicilor de inovaţie, de cercetare şi de dezvoltare tehnologică. Politica regionalăVizând reducerea diferenţelor socio-economice dintre diversele

regiuni ale UE, politica regională se axează, începând cu anul 1988, pe următoarele obiective prioritare:

- promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor slab dezvoltate;

- realizarea reconversiei profesionale a regiunilor sau zonelor;- contribuţii la dezvoltarea zonelor rurale;- ajutorarea regiunilor arctice foarte ouţin populate;- combaterea şomajului de lungă durată;- facilitarea integării profesionale a tinerilor. Politica culturalăÎncepând cu Tratatul UE, cultura se înscrie printre competenţele

Uniunii, care sprijină şi completează acţiunile statelor membre în următoarele domenii:

- ameliorarea cunoaşterii şi difuzării culturii şi istoriei popoarelor europene;

- conservarea şi salvarea patrimoniului cultural de importanţă europeană;

- schimburile culturale non-comerciale;- creaţia artistică şi literară, inclusiv în sectorul audio-vizual.Politica privind cultura nu presupune armonizarea politicilor culturale

naţionale. Totuşi, având în vedere moştenirea culturală comună a Europei, s-a relevat "necesitatea unei contribuţii comunitare în dezvoltarea culturilor

7

naţionale"16. Astfel, Uniunea va contribui la dezvoltarea culturilor statelor membre, respectând diversitatea lor naţională şi regională şi punând în evidenţă moştenirea culturală comună. În acelaşi timp, Uniunea şi statele membre vor favoriza cooperarea cu statele terţe şi cu organizaţiile internaţionale competente în domeniul culturii, în special cu Consiliul Europei.

Politica mediuluiGravitatea şi extensiunea fenomenelor de poluare la nivel mondial,

afectarea resurselor vitale au dus la formularea unei politici comune a Uniunii în domeniul mediului care are ca obiective principale:

- conservarea, protejarea şi ameliorarea calităţii mediului;- protecţia sănătăţii persoanelor;- utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;- promovarea, pe plan internaţional, a măsurilor destinate să facă faţă

problemelor regionale sau planetare ale mediului.Politica mediului se întemeiază pe următoarele principii directoare:a) principiul prevenirii şi acţiunii preventive, care implică mai ales

acţiuni concertate ale diverselor state, dacă el este privit ca fiind de aplicare (cvasi) universală, globală;

b) principiul corectării, cu prioritate la sursă, a daunelor la mediu, care are în vedere efectuarea remedierilor şi înlăturarea vătămărilor in situ şi, în măsură cât mai mare posibilă, repunerea mediului în starea anterioară;

c) principiul poluantului-plătitor, care presupune atragerea răspunderii în sarcina celui care poluează, cu obligarea la plata despăgubirilor aferente, inclusiv pentru repunerea mediului în starea anterioară;

d) principiul integrării cerinţelor în materie de protecţie a mediului în definirea şi punerea în aplicare a altor politici ale Uniunii.

Politica privind cercetarea şi dezvoltarea tehnologicăAceastă politică a fost consacrată odată cu adoptarea Actului Unic

European (AUE), fiind adaptată şi dezvoltată prin Tratatul de la Maastricht. Obiectivul general al acestei politici constă în consolidarea bazelor ştiinţifice şi tehnologice ale industriilor Uniunii şi în a le încuraja să devină mai competitive la nivel internaţional, prin următoarele mijloace: încurajarea întreprinderilor, inclusiv a celor mici şi mijlocii, precum şi a centrelor de cercetare şi a universităţilor în activităţile lor de cercetare şi de dezvoltare tehnologică; sprijinirea eforturilor lor de cooperare prin exploatarea la maximum a potenţialului pieţei interne, accesul la contracte publice naţionale, definirea de standarde comune, având în vedere existenţa standardelor naţionale divergente; înlăturarea obstacolelor juridice şi fiscale în cooperarea dintre centrele de cercetare şi întreprinderi (monopolurile legale, probleme privind brevetele).

Politica privind protecţia consumatorilor

16 O. Manolache, op. cit., p. 249.

8

Principalul obiectiv al acestei politici este protecţia consumatorilor împotriva practicilor de publicitate mincinoasă, protecţie care se realizează prin recunoaşterea a cinci drepturi fundamentale reglementate prin diverse acte comunitare (regulamente, directive, decizii, rezoluţii): dreptul la protecţia intereselor economice; dreptul la protecţia sănătăţii şi securităţii; dreptul la repararea daunelor; dreptul la reprezentare şi participare la luarea deciziilor care îi interesează pe consumatori; dreptul la informare şi educaţie privind protecţia consumatorilor, în legătură cu care este promovată integrarea educaţiei consumatorului în învăţământ.

Politica privind reţelele transeuropeneAceastă politică este destinată să promoveze stabilirea şi dezvoltarea

reţelelor transeuropene în sectoarele infracstructurii transportului, telecomunicaţiilor şi energiei pentru a permite cetăţenilor Uniunii, operatorilor economici, colectivităţilor regionale şi locale să beneficieze pe deplin de avantajele decurgând din stabilirea unui spaţiu fără frontiere. În cadrul unui sistem de pieţe deschise şi concurenţiale, acţiunea Uniunii vizează favorizarea interconexiunii şi funcţionarea reciprocă a reţelelor naţionale, ca şi accesul la aceste reţele; de asemenea, se are în vedere necesitatea de a lega regiunile insulare, enclavate şi periferice cu regiunile centrale ale Uniunii.

Politica externă şi de securitate comunăIntegrarea politică reprezintă realizarea unei uniuni politice europene,

vizând "aspectele non-economice ale integrării europene, de la structura instituţională a Uniunii Europene la politica externă şi de securitate"17.

În perioada care a urmat semnării Tratatelor de la Roma, construcţia europeană s-a focalizat îndeosebi pe aspecte economice, cooperarea politică în sfera relaţiilor internaţionale fiind adesea un subiect tabu18. Aderarea statelor europene la Alianţa atlantică (1949) a determinat limitarea suveranităţii în domeniul apărării19, punând trupele europene sub comanda americană. Acest transfer de suveranitate către NATO a ridicat numeroase obstacole în calea construirii unei politici europene de apărare deoarece "este dificil de transferat Europei ceea ce aparţine deja NATO"20. Din această cauză, problemele de securitate şi apărare au fost excluse iniţial din câmpul cooperării.

Începând cu Actul Unic European (1986), statele membre s-au declarat gata să-şi coordoneze poziţiile privind "aspectele politice şi economice ale securităţii", însă în Tratatul de la Maastricht s-a făcut referire pentru prima dată la problema securităţii şi apărării, doar că în termeni foarte vagi, căutându-se să se ajungă la un compromis între partizanii apărării în

17 D. Dinan, Encyclopedia of The European Union, MACMILLAN, 2000, p. 219.18 A se vedea Luciana-Alexandra Ghică (coord.), Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucureşti, 2005, p. 163.19 H. Portelli, Les régimes politiques européens, Librairie Générale Francaise, 1994, p. 160-162.20 Idem, p. 161.

9

sânul Alianţei atlantice şi partizanii unei identităţi europene a apărării. Conform aceluiaşi tratat, politica extenă şi de securitate (PESC) constituie unul dintre pilonii UE, alături de Comunitatea Europeană, de Afacerile Interne şi de Justiţie. Tratatul de la Maastricht a stabilit numeroase legături între UE şi UEO (Uniunea Europei Occidentale), o organizaţie de cooperare în domeniul apărării şi securităţii creată în 1948, ridicând UEO la rangul de "parte integrantă a dezvoltării UE", menţinându-i totuşi autonomia sa instituţională. Nici Tratatul de la Amsterdam nu cuprinde referiri mai explicite cu privire la politica de apărare comună.

Argumentul în favoarea creării unei uniuni politice europene a fost întărit de revelaţia slăbiciunii Europei în timpul crizei din Golf (1990-1991): "Criza din Golf nu este numai dublă. Aceasta se subdivide în tot atâtea crize naţionale pe câte ţări participă sau nu participă la coaliţie. Confruntarea din zona Golfului reprezintă o criză pentru Franţa, după cum este şi pentru Marea Britanie, Arabia Saudită, Egipt sau Germania..."21. Comunitatea Europeană a intenţionat să adopte o poziţie comună privitoare la războiul din Golf şi să acţioneze în mod colectiv în faţa războiului civil din fosta Yugoslavie, însă aceste tentative au eşuat, reflectând divergenţele dintre interesele statelor membre22.

Dezamăgirea cauzată de acest eşec şi conştientizarea deficitului politico-militar al Europei au dus la restructurarea programului de integrare politică a Europei: "Kosovo s-a dovedit un element catalizator într-o nouă negociere transatlantică şi pentru o autonomie mai mare a Europei, manifestată sub forma unei «politici comune de securitate şi de relaţii externe», precum şi a unei «identităţi europene de apărare şi de securitate» sau a «pilonului european» al NATO"23. Astfel, la Consiliul european de la Helsinki (decembrie 1999), statele membre UE au decis să-şi dezvolte capacităţile militare şi să construiască noi structuri politice şi militare în scopul investirii Uniunii cu o capacitate autonomă de a decide şi, acolo unde şi în măsura în care nu este angajată NATO, să lanseze şi să conducă operaţiuni militare sub directa sa conducere, în cazul izbucnirii unor crize internaţionale24. Chiar dacă toate statele membre NATO au recunoscut că este necesar ca europenii să dispună de capabilităţi militare, independente de contribuţia SUA, pentru promovarea politicii externe şi de securitate comună a UE, ideea formării unei armate europene a fost respinsă, existând temerea că aceasta ar putea duce la crearea unei alianţe pur europene şi la discriminarea statelor europene, care sunt membre ale NATO, dar nu şi ale UE, precum şi la o dublare a asumării sarcinilor şi alocării resurselor de către 21 J. L. Dufour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 195.22 A se vedea Elizabeth Pond, Renaşterea Europei, Editura Pandora-M, Târgovişte, 2003, p. 76-81.23 Idem, p. 204.24 Marianne Dony, op. cit., p. 283.

10

NATO şi UE25. Dezvoltarea IESA în cadrul NATO şi aplicarea principiului creării unei forţe europene, "separabile, dar nu separate", afirmat în iunie 1996, la Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, sunt destinate evitării acestor probleme.

III. Scurt istoric al politicilor sociale în Europa

În literatura de specialitate26, se obişnuieşte plasarea politicilor sociale într-o perioadă care începe din secolul al XVII-lea şi încadrarea acestei problematici în spaţiul geografic al Europei. Această delimitare spaţio-temporală deschide perspectiva unor studii istorice, juridice, sociologice ale problematicii sociale ce diferenţiează spaţiul european în raport cu cel al Statelor Unite.

În perioada medievală, politica socială în spaţiul european reprezintă apanajul exclusiv al Bisericii ce se limita în planul protecţiei sociale la acordarea unei pomeni fiecărui sărac şi la crearea unor instituţii caritabile.

Revoluţia franceză accentuează criza sistemului social ca urmare a măsurilor de raţionalizare şi secularizare a politicilor sociale. Pe de altă parte, spiritul Revoluţiei antrenează o nouă perspectivă asupra libertăţii individuale, prin impunerea principiului emancipării şi autonomiei.

Caracteristica primei jumătăţi a secolului al XIX-lea este aceea de a fi permis o mai mare difuzare a ideilor liberale atât din punct de vedere sociologic, cât şi politic27. Prin critica îndreptată împotriva alianţei Biserică-Stat, liberalii defineau idealul constituţional şi garantau drepturile private28.

La cumpăna dintre secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea, liberalismul european pare să ocupe locul principal în promovarea ideii de progres în domeniul social.

Noua generaţie liberală engleză promovează între anii 1906 şi 1914 ideea unei implicări accentuate a statului în domeniul social, urmare firească a noii tendinţe a trade-union-ilor şi a neo-unionismului.

Perioada de reforme sociale a guvernelor liberale de la începutul secolului XX antrenează în mod firesc şi promovarea unor legi sociale. În domeniul protecţiei sociale, un progres semnificativ este înregistrat de domeniul asigurărilor medicale şi cel al pensiilor.

Dacă până la izbucnirea primului război mondial, liberalismul european a antrenat lansarea unor noi reforme în domeniul social, în timpul războiului, doar Franţa a lansat un program social hotărât menit să asigure o stabilitate socială şi să consolideze unitatea socială.

Anii 1920 au exclus ideea lansării unor proiecte în domeniul asigurărilor sociale ca urmare a unor cheltuieli costisitoare în timpul

25 P. Anghel, Instituţii europene şi tehnici de negociere în procesul integrării, http://www.unibuc.ro/eBooks/StiintePOL/anghel/8.htm.26 Fr. Démier, Istoria politicilor sociale. Europa, sec. XIX-XX, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 5.27 N. Roussellier, Europa liberalilor, Editura Institutul European, Iaşi, 2001, p. 37.28 Idem, p. 42.

11

războiului. Aceste cheltuieli au însoţit inflaţia, în condiţiile în care sindicatele revendicau creşterea indemnizaţiei de şomaj. Anii ’30 au marcat, astfel, naufragiul politicilor sociale ale statului german.

Evoluţia programelor sociale va marca în Germania o evoluţie surprinzătoare: calea “democraţiei sociale” sperate de Weimar29, în condiţiile ascensiunii “comunităţii naţionale” apărată de nazişti.

Dacă la începutul secolului, curentele liberale au reprezentat principalele motoare ale transformărilor sociale şi politico-instituţionale ale statului, după anul 1945, acestea, în mod paradoxal, s-au transformat în critici înverşunaţi ai diferitelor forme şi programe de Stat-providenţă, consacrat ca singurul mijloc posibil de unificare a societăţii.

Mai mult, practica instituţională a diferitelor sisteme occidentale este realizată în afara sferei liberale.

Un moment important al evoluţiei istorice a politiilor sociale îl reprezintă lansarea planului Beveridge. În Regatul Unit, planul Beveridge se va aplica cu ajutorul a cinci legi ale laburiştilor:

legea securităţăţii serviciului naţional de sănătate, lansată în 1945;o nouă lege cu privire la accidentele de muncă;o lege a asistenţei, lansată în 1948;legea asupra alocaţiilor familiale (1945);legea asupra asigurării naţionale.Lansarea acestor programe sociale a produs o micşorare a

procentajului muncitorilor manuali şi o creştere în aceeaşi proporţie a numărului de cadre medii30. În mod firesc, şi guvernele occidentale au adoptat o atitudine favorabilă faţă de aspectele reformiste ale politicilor sindicale în dauna unor politici tradiţionaliste.

Raporturile dintre generaţii şi dintre sexe s-au schimbat şi ele: generaţiile baby boom-ului a contribuit la schimbarea globală a societăţii europene31 ce au impus parţial modelele, cultura, respingerea ierarhiilor tradiţionale şi au antrenat spiritul contestatar din 1968 cu un profund caracter transnaţional32.

Dacă, la început, numai Regatul Unit a lansat ideea unei adevărate socializări a riscurilor, progresiv, şi alte state occidentale au extins la noi sectoare regimul unor asigurări sociale obligatorii.

În anii ’90, regimurile sociale au determinat manipularea de fonduri ce au jucat un rol esenţial în echilibele economice33.

Protecţia socială sporită în cadrul comunităţilor europene a antrenat o solidaritate socială întărită mai ales de o politică familială care se sprijină pe

29 Fr. Démier, op.cit., p. 10.30 S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei, vol. 5, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 394.31 Idem, p. 401.32 Ibidem.33 Fr. Démier, op.cit., p.12.

12

alocaţii şi pe reduceri de impozite acordate familiilor, o politică de ajutor la locuinţă, în creşe şi pentru copii34.

Odată cu semnarea Tratatului de la Roma în 1957, politica socială a Comunităţilor Europene a fost formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat şi multiplicat pe parcursul timpului şi care au acţionat în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală şi socială35.

Permanenta preocupare a Comunităţii Europene pentru aspectele de politică socială - începută cu Tratatul de Roma (1957) - a condus, în timp, la crearea unui „model social european”36.

În procesul de construcţie a Comunităţii Europene, obiectivele economice au fost întotdeauna prioritare. Tratatul de la Roma (1957), prin care s-a înfiinţat Comunitatea Economică Europeană, vorbea de necesitatea unei pieţe europene unice în care concurenţa şi comerţul liber să fie principiile de bază şi se dorea ca acestea să nu fie afectate de bariere naţionale. Aspectele sociale au fost încă de la început trecute într-un plan secundar. Totuşi, odată cu relansarea integrării la mijlocul anilor '80 (momentul a coincis cu instalarea lui Jacques Delors la preşedinţia Comisiei Europene, în 1985) preocupările pentru dimensiunea socială s-au intensificat şi au culminat cu elaborarea Cartei Sociale Europene, care a fost semnată în decembrie 1989 de unsprezece din cei doisprezece membri ai Comunităţii. Anii '90 au marcat o nouă dezvoltare a politicii sociale la nivel supranaţional, cel mai remarcabil succes fiind includerea acestui domeniu în tratatele de bază ale Uniunii Europene, respectiv Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997). Au existat patru argumente principale în favoarea unei politici sociale a UE: libera circulaţie a muncitorilor, dumpingul social şi turismul social, eficienţa economică şi coeziunea socială. În primele decenii ale construcţiei sale, Comunitatea a fost puţin interesată de atingerea unor obiective sociale, prioritare fiind criteriile şi măsurile economice. Primele tratate, cele de la Paris (1951) şi Roma (1957), pe lângă libera circulaţie a persoanelor, implicit a muncitorilor, se refereau vag la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a standardelor de muncă ale lucrătorilor. Se prevedea ca muncitorii imigranţi să primească beneficiile sociale ale ţării gazdă şi, în plus, art.119 al Tratatului Comunităţii Economice Europene stipula că "bărbaţii şi femeile vor primi salariu egal la muncă egală".

34 Ibidem.35 Extras din lucrarea "POLITICA SOCIALĂ", elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02 – Formarea funcţionarilor publici din administraţia locală în afaceri europene şi managementul ciclului de proiect, implementat de Institutul European din România, în colaborare cu human dynamics, în anul 2003. Lucrarea face parte din Seria Micromonografii - Politici Europene, versiune actualizată.36 Ibidem.

13

O perioadă de timp, acestea au constituit singurele prevederi de politică socială din tratatele comunitare, iar progresele înregistrate în crearea unei dimensiuni sociale a integrării au fost modeste. O încercare de revigorare a ideii de politică socială a avut loc în 1974-1975, odată cu lansarea Programului de Acţiune Socială (Social Action Programme = SAP) dar rezultatele concrete ale celor 3 programe anti-sărăcie pe care le cuprindea SAP au dezamăgit atât structurile decizionale, cât şi opinia publică. Ulterior instalării socialistului francez Jaques Delors ca preşedinte al Comisiei Europene, în 1985, deşi dezbaterile de fond erau dominate de ideologia liberală renăscută în Europa, politica socială a început să prindă contur. Acest domeniu a constituit obiectul unui document european special: Carta comunitară a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor (Community Charter of the Fundamental Rights for Workers, 1989). Cunoscută sub denumirea scurtă de Carta Socială, acest document a fost semnat în decembrie 1989 de reprezentanţii celor 12 state membre, cu excepţia Marii Britanii. Devenise clar faptul ca noul acord va constitui ,,piatra unghiulară" a viitoarei politici sociale comune a Uniunii. 12 prevederi fundamentale din Carta Socială făceau referire la: 1) Libertatea de circulaţie a muncitorilor (par. 1 - 8); 2) Angajarea şi remunerarea (par. 9 - 11); 3) Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă (par. 12 - 13); 4) Protecţia socială (par. 14 - 15); 5) Libertatea de asociere şi negociere colectivă (par. 16 - 18); 6) Pregătirea profesională (par. 19 - 20); 7) Învăţământul egal pentru femei şi bărbaţi (par. 21); 8) Informarea, consultarea şi participarea muncitorilor (par. 22 - 23); 9) Condiţii de sănătate şi securitate la locul de muncă (par. 24); 10) Protecţia copiilor şi adolescenţilor (par. 25 -27); 11) Persoanele vârstnice (par. 28 - 30); 12) Persoanele cu deficienţe (par. 31) (,,Carta comunitară a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor", 1989). Tratatul de la Amsterdam (1997) a fost, la rândul său, rezultatul unui compromis apărut între două politici: pe de o parte, o presiune pentru continuarea şi adâncirea procesului de integrare, cu acumularea cât mai multor competenţe decizionale în instituţiile comunitare şi o altă presiune, în sens contrar, venită din partea celor care se temeau de concentrarea unor puteri prea mari la Bruxelles, având ca efect slăbirea principiului suveranităţii naţionale.

Sistemele de securitate socială în ţările membre ale Uniunii Europene reflectă tradiţii, dezvoltare socială şi moştenire culturală specifice. Aceste diferenţe sunt respectate. Toate statele membre au căzut însă de acord asupra faptului că cetăţenii lor au un drept fundamental la beneficii sociale de bază. De asemenea, au căzut de acord asupra faptului că sistemele de protecţie socială trebuie modernizate pentru:

- a oferi tuturor o reţea sigură de securitate socială; - a asigura pensii şi îngrijire medicală de calitate la un preţ suportabil;- a promova incluziunea socială şi a lupta împotriva sărăciei.

14

Trei agenţii oferă sprijin activităţii Uniunii Europene în ceea ce priveşte angajarea; ele fac cercetări şi diseminează bunele practici. Acestea sunt:

- Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă cu sediul la Bilbao;

- Fundatia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi Muncă cu sediul la Dublin;

- Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei (EUMC) cu sediul la Viena.

IV. Mijloacele de realizare a obiectivelor politicii socialePolitica socială a Uniunii Europene se referă în principal la toate

aspectele care au legătură cu angajarea în muncă, incluzând măsuri de asigurare a liberei circulaţii a lucrătorilor şi măsuri de protecţie a calităţii vieţii şi muncii, promovarea egalităţii de şanse şi asigurarea unei protecţii sociale minimale în interiorul spaţiului comunitar. Pentru aceasta a fost creat Fondul Social European (FSE), o serie de programe comunitare şi normele juridice din Tratatul de la Maastricht, care completează legislaţiile naţionale.

Scopul politicii sociale este definit astfel în art. 117 alin.1 din Tratatul de la Maastricht: "statele membre sunt de acord asupra necesităţii de a se promova condiţii de muncă perfecţionate şi un standard ridicat de viaţă pentru lucrători, astfel încât să se facă posibilă armonizarea lor, în timp ce perfecţionarea este menţinută".

Mijloacele de realizare a acestui scop sunt precizate în alin. 2 al art.117 astfel: dezvoltarea politicii sociale va rezulta din funcţionarea pieţei comune, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, ca şi din procedurile prevăzute în Tratat şi din apropierea prevederilor stabilite prin lege, regulament sau acţiune administrativă.

Concluzia care se impune studiind textul Tratatului este aceea că, deşi dezvoltarea politicii sociale va rezulta, între altele, din funcţionarea pieţei comune (ca un element economic fundamental) totuşi, ambele aspecte, cel economic şi cel social, sunt puse pe plan de egalitate cât priveşte obiectivul întregii acţiuni comunitare -acela de asigurare a promovării progresului economic şi social37.

Într-o opinie exprimată în literatura de specialitate38, politica socială ar trebui mai degrabă să fie denumită "reglare socială" deoarece constă în programe care echilibrează eficienţa economică, preocupându-se de calitatea vieţii, şi nu intenţionează să înlocuiască programele de bunăstare din statele membre.

37 O. Manolache, Drept comunitar, Editura All Beck, Bucureşti, 1995, p. 241.38 G. Majone, The European Community Between Social Policy and Social Regulation, Journal of Common Market Studies 3, no. 2 (June), 1993, p. 168, citat în D. Dinan, op. cit., p. 425.

15

Primul mijloc de realizare a scopului politicii sociale -funcţionarea pieţei comune -cuprinde şi funcţionarea pieţei comune a muncii prin libera circulaţie a lucrătorilor. În acest sens, trebuie să fie luate în considerare forţele libere care afectează această piaţă la nivelul condiţiilor de muncă, adică organizaţiile patronale şi ale lucrătorilor, negocierile purtate de acestea în cadrul dialogului social, precum şi presiunea exercitată în ce priveşte conţinutul măsurilor guvernamentale în domeniul social.

Dimensiunea socială a Pieţei Interne comunitare a impus instaurarea unui dialog social între partenerii sociali reuniţi la nivelul UE. Conceptul de "dialog social" a fost introdus în 1985 prin Actul Unic European şi semnifică faptul că partenerii sociali trebuie să participe la realizarea Pieţei Interne şi la concretizarea dimensiunii sale sociale.

Cel de-al doilea mijloc de realizare a scopului politicii sociale -procedurile prevăzute în Tratat - se referă la procedurile privind coordonarea politicilor economice de către Consiliu şi la alte competenţe în domeniul economic care trebuie să fie astfel utilizate încât să se observe dispoziţiile generale ale Tratatului şi, în special, creşterea nivelului şi calităţii vieţii. În această privinţă Comisia are misiunea, potrivit art. 118, de a promova o strânsă cooperare între statele membre în domeniul în discuţie, în special în materiile relative la:

- folosirea forţei de muncă;- dreptul muncii şi condiţiile de muncă;- pregătirea profesională de bază şi avansată;- securitatea socială;- prevenirea accidentelor şi a bolilor profesionale;- dreptul de asociere şi negocierile colective între patronat şi lucrători.

În acest scop, Comisia, acţionând în strânsă colaborare cu statele membre, va face studii, va formula avize şi va proceda la consultări atât asupra problemelor ce survin pe plan naţional, cât şi asupra acelora de interes pentru organizaţiile internaţionale. De asemenea, Comisia poate să facă recomandări.

Cel de-al treilea mijloc -apropierea prevederilor stabilite prin lege, regulament sau acţiune administrativă - este o aplicare în materia specifică a politicii sociale a dispoziţiilor generale prevăzute de art. 100-102 din Tratat. Diferenţele dintre legislaţiile naţionale pot să survină mai ales în sistemele de securitate socială. Ele pot să genereze importante distorsionări ale concurenţei datorită cheltuielilor financiare în unele sectoare. De asemenea, ele pot fi susceptibile să afecteze direct stabilitatea sau funcţionarea pieţei comune a muncii prin avantajele sau dezavantajele pe care unele legislaţii naţionale le-ar putea aduce39. Pentru a preîntâmpina producerea unor asemenea efecte negative, numeroase măsuri de armonizare a legislaţiilor şi politicilor sociale au fost adoptate în diverse domenii precum regimul

39 O. Manolache, op. cit., p. 241-242.

16

securităţii sociale, condiţiile de muncă şi de salarizare, igiena şi securitatea muncii, politica locuinţelor.

Comisia este instituţia principal implicată în politica socială. Directoratul General pentru Angajare, Afaceri Sociale şi Educaţie (DGV) schiţează propunerile legislative şi studiile de influenţă, cum sunt seriile anuale Employment in Europe (Munca în Europa).

Consiliul a fost mult mai puţin interesat şi mult mai puţin receptiv la problemele politicii sociale decât Comisia. De asemenea, Consiliul European numai în mod ocazional ia poziţie privind politica socială, cum a fost la întâlnirea de la Madrid din decembrie 1995, când a declarat: "crearea de locuri de muncă a fost principalul obiectiv social, economic şi politic al UE şi al statelor membre".

Parlamentul European este "un avocat al politicii sociale"40 al cărui rol a fost întărit de Tratatul UE. În interiorul Parlamentului, gruparea Partidului Socialiştilor Europeni şi gruparea Partidului Poporului European (creştin-democraţii) cooperează în mod frecvent în scopul sprijinirii obiectivelor politicii sociale. Partenerii sociali sunt, de asemenea, importanţi actori ai politicii sociale. Sub auspiciile Tratatului UE şi ale unui acord privind instituirea dialogului social, ei au un rol cvasi-oficial în formularea politicii sociale.

V. Limitarea suveranităţii statelor membre UE41. Competenţele UE în domeniul politicii sociale

UE a luat naştere în baza unor tratate internaţionale şi nu dispune decât de acele competenţe care i-au fost conferite de către statele care au rămas suverane din punctul de vedere al dreptului internaţional; totuşi, statele membre au consimţit limitarea unor competenţe atât de importante care, practic, era incompatibilă cu dispoziţiile constituţiilor proprii care afirmau principiul suveranităţii naţionale. S-a afirmat că tratatele constitutive, în special cele de la Maastricht şi Amsterdam au adus atingere "condiţiilor esenţiale de exercitare a suveranităţii naţionale"42.

Un concept nou introdus, considerat de mulţi analişti ca fiind mai adecvat realităţii existente în prezent la nivel comunitar decât cel de "suveranitate limitată" este acela de "suveranitate partajată". Suveranitatea partajată nu presupune pierderea totală a unor atribute ale suveranităţii interne, ci dezvoltă capacităţile externă şi interdependentă ale suveranităţii naţionale, în sensul întăririi capacităţii de a reglementa chestiuni economico-

40 D. Dinan, op. cit., p. 426.41 Pentru detalii, a se vedea C. Avram, Roxana Radu, Adela Lupu, Evoluţia conţinutului conceptului de suveranitate, în "Revista de studii socio-umane" nr. 4-5/2004, p. 107-117.42 Pentru a aduce atingere condiţiilor esenţiale de exerciţiu al suveranităţii naţionale, trebuie ca luarea deciziilor la nivel comunitar să se facă cu majoritate de

voturi (nu unanimitate), căci numai astfel se poate vorbi de impunerea lor autorităţilor naţionale. Deşi, iniţial, toate deciziile comunitare trebuiau luate cu

unanimitate de voturi, sistemul majorităţii calificate a câştigat treptat teren, cuprinzând aproape toate domeniile. Chiar dacă proiectul Constituţiei europene a

dublat aproape domeniile în care deciziile se vor lua cu majoritate absolută, în materia politicii sociale, a fiscalităţii sau a politicii externe, unanimitatea continuă

să fie regula.

17

politice (cum ar fi circulaţia capitalurilor, a mărfurilor şi a persoanelor etc.) de o manieră mai coerentă, mai ieftină şi mai eficientă43.

Limitarea suveranităţii statelor-membre UE are la bază cele 4 tratate internaţionale încheiate la Roma (1957), Maastricht (1992), Amsterdam (1997) şi Nisa (2001).

Din textul Tratatului de la Roma rezultă fără nici un dubiu că semnatarii au înţeles să renunţe la caracterul indivizibil al suveranităţii şi să exercite în comun o serie de competenţe, prin instituţiile create împreună. Structura UE a făcut însă obiectul unor discuţii controversate. Astfel, dacă statele-membre păreau a fi de acord să-şi întărească cooperarea în materie de politică externă şi justiţie, puţine state acceptau ideea ca aceste domenii de competenţă să se exercite în cadrul comunitar tradiţional, cea mai mare parte preferând menţinerea procedurilor de cooperare interguvernamentală.

Tratatul de la Maastricht (1992) a definit clar competenţele exclusive ale UE prin instituirea a "3 Piloni" distincţi: Primul Pilon se referea la cele trei comunităţi (CE, CECO şi EURATOM); al II-lea Pilon cuprindea competenţele exercitate în comun - Politica Externă şi de Securitate Comună, iar al III-lea Pilon grupa competenţele rămase sub tutela exclusivă a statului, respectiv Justiţia şi Afacerile Interne. Astfel, Uniunea dobândea competenţe exclusive în domeniul celor patru libertăţi fundamentale - libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor, a persoanelor şi serviciilor, dar procedurile de vot prin majoritate calificată şi unanimitate au ridicat multe probleme44. S-a considerat însă că faptul că, prin utilizarea votului majoritar, un stat poate fi obligat să aplice pe teritoriul naţional o normă pe care a repudiat-o prin votul său, rămas minoritar, nu înseamnă că în interiorul Uniunii lipseşte un control democratic sau că lipseşte o legitimitate politică, înseamnă doar că legitimitatea sau controlul democratic nu au o dimensiune naţională, ci una internaţională45.

Tratatul de la Amsterdam (1997) a modificat structura celui de-al III-lea Pilon, o parte importantă a sa fiind transferată în Primul Pilon: circulaţia persoanelor şi imigraţia. Au rămas în cel de-al III-lea Pilon problemele referitoare la cooperarea în domeniul luptei împotriva criminalităţii internaţionale (cooperarea în domeniul poliţienesc - EUROPOL şi cooperarea judiciară în materie penală), la care se adaugă lupta împotriva rasismului şi xenofobiei46.

De asemenea, prin Tratatul de la Amsterdam s-a înfiinţat un mecanism sancţionator împotriva statelor membre care violează principiile libertăţii şi democraţiei sau încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale.

Dacă Tratatul de la Maastricht a introdus aplicarea procedurii codeciziei, Tratatul de la Amsterdam extinde procedura legislativă de

43 A se vedea Dorina Năstase, M. Mătieş, Viitorul suveranităţii naţionale a României în perspectiva integrării europene, http://studint.ong.ro.44 S-a introdus procedura codeciziei. De asemenea, s-a hotărât extinderea votului cu majoritate calificată şi constituirea unor noi instituţii europene.45 A se vedea V. Constantin, Subiecte deschise ale integrării europene, http://studint.ong.ro.46 D. Dinan, op. cit., p. 8-10, p. 216, p. 310-316.

18

codecizie la noi domenii. Datorită modificărilor efectuate, Parlamentul European a primit "statutul de partener egal al Consiliului în adoptarea actelor normative", schimbare esenţială în procesul decizional european47.

În urma semnării Tratatului de la Nisa48 (26 februarie 2001), statele membre au căzut de acord asupra componenţei Comisiei Europene, asupra unei noi ponderi a vocilor în sânul Consiliului şi asupra unei extinderi a votului cu majoritate calificată în Consiliu. De asemenea, Tratatul de la Nisa a reorganizat sistemul jurisdicţional. Schimbările instituţionale prevăzute în Tratatul de la Nisa49 vor avea loc abia începând cu vara anului 2004.

Limitarea suveranităţii operează în două domenii, şi anume50:1. în domeniul apărării;2. în domeniul comercial şi economic, unde s-au efectuat cele mai

importante transferuri de suveranitate. Aceste transferuri au intervenit succesiv, prin intermediul tratatelor de la Roma, Maastricht, Amsterdam, Nisa astfel încât sectoare importante ale politicilor publice, agricole, economice, financiare, comerciale, fiscale, monetare şi din domeniul transporturilor au fost transferate la nivel european, legislaţia comunitară acoperind sistematic şi progresiv aceste sectoare în scopul armonizării şi uniformizării legislaţiilor naţionale în materie.

În aceste domenii, măsurile luate de state sunt supuse autorizării şi controlului comunitar, măsurile naţionale referindu-se doar la aplicarea deciziilor comunitare. Parlamentele naţionale s-au văzut private de o bună parte din prerogativele lor tradiţionale, câmpul lor de acţiune în aceste domenii fiind limitat la cel trasat de directive (care necesită adoptarea unui act normativ intern pentru a intra în vigoare). Organele legislative naţionale pot elabora reglementări proprii, cu condiţia să nu contravină dreptului comunitar.

Limitarea competenţelor parlamentelor naţionale apare ca un "deficit democratic"51. Acest deficit reprezintă o consecinţă a faptului că sistemul reprezentativ tradiţional nu funcţionează la nivel comunitar. Într-un regim democratic, cetăţenii participă la exerciţiul puterii legislative prin intermediul reprezentanţilor aleşi (Parlamentul) sau, eventual, prin referendum. La nivel comunitar însă, principalul organ legislativ este Consiliul, care este alcătuit în întregime din reprezentanţi ai statelor membre. Directivele şi regulamentele adoptate la Bruxelles ies din sfera competenţelor parlamentelor naţionale.

Un prim deziderat la care viitoarea Constituţie europeană va trebui să găsească răspuns ar fi introducerea democraţiei reprezentative în sistemul european. Deşi membrii Parlamentului European sunt aleşi direct de către cetăţenii statelor membre, iar competenţele acestuia au fost considerabil 47 D. Mazilu, Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 51.48 Intrat în vigoare la 1 februarie 2004.49 Noul Parlament European care va fi ales în iunie 2004 va avea 732 membri, iar noua Comisie care îşi va începe mandatul în noiembrie 2004 va avea 25

membri. Tot din noiembrie 2004 se va aplica şi noua pondere a voturilor din cadrul Consiliului. A se vedea www.europa.eu.int.50 H. Portelli, op. cit., p. 160-162.51 Fr. Hamon, M. Troper, G. Burdeau, Droit constitutionnel, L.G.D.J., Paris, 2001, p. 463.

19

lărgite prin tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, care i-au asigurat un statut teoretic egal cu cel al Consiliului, Parlamentul European se loveşte în practică de grave dificultăţi de funcţionare care îl împiedică să-şi îndeplinească pe deplin rolul.

Deoarece transferul de puteri de la nivel naţional la nivel european a fost mai puternic şi mai rapid atât în comparaţie cu creşterea rolului Parlamentului European, precum şi în comparaţie cu supravegherea dezvoltării legislaţiei europene de către parlamentele naţionale52, un al doilea deziderat constă în asocierea parlamentelor naţionale la pregătirea deciziilor luate la nivel comunitar. Pierderea puterilor legislative poate fi compensată numai de creşterea funcţiei de control a parlamentelor naţionale53.

Conform Proiectului Constituţiei europene, Parlamentul European va primi drept de codecizie în mai multe domenii, între care justiţie şi afaceri interne unde, până în prezent, singurul organism decizional era Consiliul de Miniştri. Cetăţenii europeni vor avea şi ei un cuvânt de spus în politica UE, prin instituirea dreptului de iniţiativă legislativă, cu condiţia ca aceasta să fie susţinută de un million de cetăţeni dintr-un anumit număr de state membre. De asemenea, un protocol separat permite parlamentelor naţionale să exercite un control asupra actelor europene, în baza principiului subsidiarităţii, şi chiar să sesizeze Curtea de Justiţie.

Pornindu-se de la tendinţa tot mai accentuată a ultimului deceniu de sporire a competenţelor UE prin translaţia ultimilor doi Piloni în primul Pilon, s-a subliniat necesitatea clarificării competenţelor unionale şi ale statelor membre.

Tratatul privind Constituţia europeană stabileşte principiile fundamentale aplicabile competenţelor Uniunii: principiul atribuirii de competenţe, principiul subsidiarităţii şi principiul proporţionalităţii. În conformitate cu principiul atribuirii de competenţe, Uniunea acţionează numai în temeiul competenţelor atribuite prin Constituţie. Principiul subsidiarităţii se aplică domeniilor de competenţă partajată sau de sprijin, unde Uniunea acţionează numai dacă şi în măsura în care acţiunea statelor nu este suficientă. Potrivit principiului proporţionalităţii, exercitarea competenţelor unionale, în raport cu cele ale statelor membre, în domeniile de competenţă partajată, trebuie să fie proporţională cu scopurile urmărite.

Tratatul Constituţional precizează că UE nu poate acţiona decât în cadrul puterilor şi obiectivelor stabilite de această Constituţie şi împarte competenţele unionale în:

a) competenţe exclusive ale Uniunii: uniunea vamală, stabilirea regulilor de competenţă necesare funcţionării pieţei interne, politica monetară pentru statele membre a căror monedă e euro, politica comercială comună,

52 D. Dinan, op. cit., p. 351-352.53 A de vedea Evelyn Ellis, T. Tridimas, Public Law of the European Community: Text, Materials and Commentary, Sweet & Maxwell, London,

1995, p. 157-173.

20

conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicilor comune de pescuit;

b) competenţe partajate, împărţite între instituţiile europene şi statele-membre: piaţa internă, politica socială, coeziunea economică, socială şi teritorială, agricultură şi pescuit, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; mediu, protecţia consumatorilor, transport, reţele transeuropene, energie, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, obiective comune de securitate în materie de sănătate publică;

c) competenţe de sprijinire, de coordonare sau complementare: protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane, industrie, cultură, turism, educaţie, tineret, sport şi formare profesională, protecţie civilă, cooperare administrativă.

Această structură tripartită va întări principiile subsidiarităţii54 şi al proporţionalităţii, punând majoritatea deciziilor în pilonul b), decizii care ar urma să se ia printr-o majoritate calificată.

În mod distinct faţă de competenţele unionale se conturează o a patra categorie de competenţe: competenţele exclusive ale statelor-membre. În această categorie s-ar înscrie organizarea teritorială proprie fiecărei ţări europene, pentru că acest aspect nu va fi şi nu se doreşte a fi reglementat de la nivel european deoarece UE nu ar putea să gestioneze acest proces mai bine decât statele însele.

Aşa cum Tratatul de la Nisa, recunoscând faptul că nu toate statele membre sau viitoare membre ale UE dispun de aceleaşi resurse, introducea conceptul de "cooperări consolidate", Tratatul privind Constituţia Europeană vorbeşte despre "cooperarea intensificată", stabilind că statele membre care doresc să stabilească între ele un mecanism de cooperare întensificată în domeniile în care Uniunea Europeană nu deţine competenţe exclusive, pot folosi instituţiile Uniunii şi pot exercita anumite competenţe prin aplicarea prevederilor Constituţiei, respectiv dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- scopul cooperării intensificate să fie promovarea intereselor Uniunii, a obiectivelor sale şi întărirea procesului de integrare;

- implicarea cel puţin a unei treimi din statele membre;- autorizarea Consiliului, acordată în conformitate cu procedurile

stabilite în Proiect;- Consiliul să aprecieze că obiectivele cooperării nu puteau fi atinse

într-un termen rezonabil de Uniune în întregul său.Prevederile din Tratatul de la Nisa despre "cooperările consolidate" şi

cele ale Tratatului Constituţional privind "cooperarea intensificată" urmăresc crearea unui cadru mai elastic, prin recunoaşterea faptului că nu toate statele membre sau viitoare membre ale UE dispun de aceleaşi resurse. Având în vedere diferenţele existente între statele membre şi între regiuni, odată cu

54 ConformTratatului Constituţional, UE poate decide organizarea unor acţiuni comune cu statele membre dacă obiectivul nu poate fi realizat în mod eficient de către state singure şi dacă acţiunea Uniunii poate răspunde mai bine interesului cetăţenilor europeni.

21

extinderea UE, s-au construit mai multe modele bazate pe ideea integrării diferenţiate: modelul unei construcţii pe mai multe niveluri, unele dintre statele membre aflându-se în grupul fruntaş, celelalte urmându-le, sau modelul unor cercuri concentrice, nucleul fiind constituit din ţările dornice de o mai mare integrare55. Tot mai multe voci susţin crearea unei "Europe cu două viteze", folosindu-se drept argument experienţa ultimilor ani în ceea ce priveşte adoptarea monedei unice europene şi crearea spaţiului Schengen56.

În această variantă "a vitezelor diferite" este foarte probabil ca şi transferurile de suveranitate în favoarea Uniunii sau, din contră, în favoarea statelor-membre sau candidate să cunoască diferenţieri accentuate, în funcţie de situaţiile particulare ale statelor. Pentru statele cu resurse reduse, este însă previzibil şi preferabil un transfer sporit de competenţe către Uniune, din necesitatea de a nu periclita procesul integrării.

VI. Politica socială şi armonizarea legislaţiilor naţionaleConstrucţia europeană admite menţinerea sistemelor de securitate

socială în diversitatea lor. Aceste sisteme sunt sisteme naţionale, guvernate de legi imperative, al căror câmp de aplicare corespunde teritoriului statului de la care emană şi tuturor resortisanţilor sau celor care muncesc pe teritoriul naţional, dar numai lor. Curtea Europeană de Justiţie a subliniat în mai multe rânduri că nu poate exista o libertate de mişcare reală dacă nu există o coordonare a sistemelor de securitate socială la nivel european. Scopul art. 42 al Tratatului CE este acela de a evita ca persoanele care îşi exercită dreptul la libera circulaţie să fie "penalizate" în domeniul securităţii sociale.

Teritorialitatea nu permite, în afara cazului în care există anumite convenţii diplomatice sau tratate speciale, aplicarea acestor legi în afara teritoriului naţional. Astfel, deoarece legile privind securitatea socială au aplicare teritorială, dreptul la obţinerea prestaţiilor este legat de rezidenţa pe teritoriul naţional. Din acest unghi de vedere, teritorialitatea se opune ideii de Piaţă comună. Dar, atâta timp cât ea nu are valoare constituţională, sunt posibile atenuări ale acestei aparente rigidităţi.

În literatura de specialitate se utilizează frecvent, în mod eronat, termenul de "armonizare" a sistemelor de securitate socială. Acquis-ul comunitar nu are ca scop armonizarea schemelor de securitate socială a statelor membre în sensul uniformizării lor, ci mai degrabă coordonarea lor, "legarea" acestor sisteme de respectarea unor reguli minime pentru a-i proteja pe lucrătorii migranţi şi pe membrii lor de familie57. Politica socială promovată de UE nu constă în a transfera competenţele statelor membre instituţiilor comunitare, ci de a elabora împreună dispoziţii a căror

55 A se vedea, în acest sens, D. Dinan, op. cit., p. 137-139.56 A se vedea şi A. M. El-Agraa, The European Union. History, Institutions, Economics and Policies, Prentice Hall Europe, 1998, p. 558-559.57 Gh. Bică, Roxana Cristina Radu, Legătura dintre cetăţenia europeană şi libera circulaţie a persoanelor, în Cultură politică şi democraţie, Casa de Presă şi Editură Libertatea, Panciova, 2005, p. 244.

22

aplicabilitate asupra populaţiei active a tuturor statelor membre să contribuie, pe de o parte, la o egalizare (uniformizare) a condiţiilor de concurenţă din producţia economică şi, pe de altă parte, la punerea bazelor unei protecţii juridice identice pentru toţi muncitorii, oricare ar fi locul lor de muncă. Statele membre pot să-şi organizeze schemele de securitate socială cum vor, atâta timp cât este respectat principiul egalităţii de tratament şi al nediscriminării.

Referitor la relaţia dintre extindere şi domeniul social, Consiliul a apreciat că UE trebuie să aibă în mod constant în vedere eforturile statelor candidate în vederea adaptării şi transformării sistemelor lor sociale şi a punerii în practică a unui proces de convergenţă în realizarea progreselor. Astfel, UE trebuie să ia în considerare atât faptul că aceste ţări trebuie să se confrunte cu o problemă majoră de adaptare şi transformare a acestor sisteme, cât şi faptul că ele se confruntă, la fel ca şi statele membre, cu probleme similare sau cu aceleaşi probleme. În acest context, apreciază Consiliul, trebuie luată în considerare perspectiva extinderii în ansamblul domeniilor politicii sociale.

23

Secţiunea IILEGĂTURA DINTRE CETĂŢENIA EUROPEANĂ ŞI CELE PATRU

LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE

I. Consideraţii generaleElementul fundamental care stă la baza construcţiei europene este

reprezentat de oameni, cetăţeni ai Uniunii, ca subiecţi ai tuturor acţiunilor comunitare. Realizarea importanţei oamenilor şi a rolului pe care îl joacă cetăţenii în existenţa prezentă şi viitoare a Uniunii a dus la extinderea competenţelor comunitare în domeniul social.

Dimensiunea socială a integrării europene vizează în primul rând oamenii, bunăstarea acestora. În controversatele discuţii privind viitorul Uniunii Europene s-a desprins concluzia firească potrivit căreia transformarea UE într-o federaţie de state de tip clasic va întâmpina dificultăţi datorită inexistenţei unui "corp politic european" şi a unei "naţiuni europene". Cel mai mare obstacol în calea federalizării UE pare a fi imposibilitatea coagulării unui "popor european" şi a unei "conştiinţe europene". Ori atragerea cetăţenilor statelor membre în sprijinirea construcţiei europene nu se poate realiza decât prin asigurarea unui nivel de viaţă decent, a unor condiţii de muncă adecvate, prin înlăturarea disparităţilor şi a excluziunii sociale.

II. Noţiunea de cetăţenie europeanăDe altfel, motivul care a stat în spatele noţiunii de "cetăţenie

europeană" a fost acela că o uniune politică cere o asumare a responsabilităţii pentru condiţia socială a cetăţenilor care nu pot sprijini o Uniune dezinteresată de nevoile lor. Acest motiv a apărut ca justificat atunci când nepopularitatea construcţiei europene a ieşit la suprafaţă odată cu dezbaterile asupra ratificării Tratatului de la Maastricht, ceea ce a adâncit convingerea că UE trebuie nu numai să facă mai mult pentru publicul larg, dar şi să fie văzută făcând mai mult. O mai mare transparenţă a acţiunilor comunitare, un efort mai mare de a informa publicul asupra a ceea ce ce se întâmplă, a lua decizii cât mai favorabile oamenilor şi a-i implica cât mai mult în procesul de luare a deciziilor au devenit scopuri bune de urmat pentru a asigura o cât mai mare publicitate, relaţii mai strânse cu organizaţiile de voluntariat şi punerea în aplicare a procedurilor Acordului social anexat Tratatului de la Maastricht 58.

Conceptul de "cetăţenie a Uniunii" a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht, conform căruia "Orice persoană având naţionalitatea unui stat membru va fi cetăţean al Uniunii. Cetăţenia Uniunii va fi un complement şi nu va înlocui cetăţenia naţională. Cetăţenii Uniunii se vor bucura de toate

58 A. M. El-Agraa, The European Union. History, Institutions, Economics and Policies, Fifth Edition, Prentice Hall Europe, 1998, p. 396.

24

drepturile conferite de acest tratat şi vor fi subiect al obligaţiilor impuse de acesta"59.

Cetăţenia europeană înglobează atât aspecte de ordin economic, cât şi politic, ea conferind titularului, cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, indiferent de statul pe teritoriul căruia şi-a stabilit domiciliul sau reşedinţa, anumite drepturi civile şi politice.

În primul rând, drepturile de care beneficiază titularii cetăţeniei europene se referă la cele patru libertăţi fondatoare ale UE care stau la baza creării pieţei unice, instituite prin Tratatul de la Roma: libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.

III. Cetăţenia europeană şi cele patru libertăţi fundamentalePiaţa internă este definită ca fiind un spaţiu fără frontiere interne care

trebuie să funcţioneze în aceleaşi condiţii ca o piaţă naţională: mărfurile, persoanele, capitalurile şi serviciile trebuie să circule în cadrul ei fără nici un control la frontierele dintre statele membre, după modelul absenţei controlului la frontierele dintre regiunile unui stat.

Libera circulaţie, asimilată frecvent noţiunii de piaţă internă, constituia principalul obiectiv al Tratatului Comunităţii Economice Europene, dându-se prioritate, cel puţin cronologică, libertăţii comerţului de mărfuri. Acest caracter prioritar este subliniat de faptul că, la începutul construcţiei europene, au fost instituite trei politici comune: agricultura, transportul şi comerţul.

Cele patru libertăţi nu pot exista însă decât într-o strânsă interdependenţă, fiecare dintre ele vădindu-şi importanţa proprie în realizarea obiectivelor principale ale Uniunii Europene. Numai dacă sunt înfăptuite toate cele patru libertăţi se poate vorbi de realizarea pieţei unice. Libertatea de circulaţie a persoanelor nu poate fi considerată realizată pe deplin dacă mărfurile, capitalurile şi serviciile nu pot circula fără restricţii sau interdicţii ori nu există posibilităţi de transfer al sumelor dobândite într-o altă ţară printr-o activitate desfăşurată potrivit legislaţiei comunitare. Tot astfel, libertatea de a furniza servicii implică, în majoritatea cazurilor, circulaţia persoanelor către ţara primitoare, dar aceste persoane nu urmăresc accesul pe piaţa muncii din această ţară.

IV. Libera circulaţie a persoanelorDreptul la libera circulaţie a persoanelor60 se află în centrul

preocupărilor contemporane şi reprezintă un principiu de bază în realizarea unei Europe extinse.

Libera circulaţie este un drept garantat în primul rând de dreptul intern al statelor, dar are o finalitate internaţională, fiind garantat şi de normele internaţionale atunci când statele se angajează ca în relaţiile dintre

59 Ex-art. 8 a-e din Tratatul CE, în prezent art. 17-22.60 Art. 48 din Tratatul CE.

25

ele să acţioneze într-un anumit mod. Prin urmare, putem afirma că libera circulaţie este o libertate a dreptului internaţional prin excelenţă, făcând parte din acele libertăţi care, prin definiţie, depăşesc statul.

Din punct de vedere internaţional, dreptul la libera circulaţie implică două aspecte: pe de o parte, dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv propria ţară, şi de a reveni în propria ţară61, iar, pe de altă parte, libertatea de a intra într-o ţară, inclusiv în propria ţară. Dreptul de a părăsi şi de a intra în orice ţară, inclusiv în propria ţară este expresia esenţială a liberei circulaţii.

Iniţial, numai resortisanţii statelor membre ale Comunităţii Europene care exercitau o activitate economică, precum şi membrii lor de familie beneficiau de dreptul la libera circulaţie. Ulterior, libertatea de circulaţie şi de şedere (sejur) a fost extinsă.

Tratatul asupra Uniunii Europene a făcut din libertatea de circulaţie şi de şedere unul dintre drepturile esenţiale ataşate cetăţeniei europene62. Între cetăţenia europeană, ca atribut exclusiv al indivizilor care deţin naţionalitatea unuia dintre statele membre ale Uniunii, şi libera circulaţie a persoanelor, ca drept conferit numai cetăţenilor comunitari, se instituie astfel numeroase legături. De exemplu, art. 12 din Tratatul CE restrânge dreptul la nediscriminare pe baza naţionalităţii la cetăţenii statelor membre. Art. 39 referitor la libertatea de circulaţie a muncitorilor se referă numai la cetăţenii statelor membre, deşi acest lucru nu este în mod explicit statuat dar trebuie dedus din practica Curţii de Justiţie. De asemenea, art. 43 şi 44 prevăd în mod expres abolirea restricţiilor privind libertatea de stabilire numai pentru naţionalii statelor membre.

Dreptul la libera circulaţie a persoanelor rămâne însă unul dintre drepturile cele mai dificil de pus în practică din cauza absenţei armonizării regulilor de acces pe teritoriul statelor membre UE.

În scopul simplificării acestor reguli de acces şi întăririi dreptului la liberă circulaţie şi şedere pentru toţi cetăţenii UE, în cursul anului 2004 a fost adoptată Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi pentru membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului CEE nr. 161/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE. În preambulul acestei directive se subliniază faptul că "Cetăţenia Uniunii conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un drept fundamental şi individual de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute în Tratat63 şi a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia".

61 Acest drept, care este aproape vital pentru orice individ, trebuie să beneficieze de o protecţie sporită.62 Art. 18 din Tratatul de la Maastricht.63 Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.

26

Dreptul de şedere reprezintă dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru. Intrarea pe teritoriul unui stat membru se face pe baza unei cărţi de identitate valabile sau aunui paşaport valabil. Nici o viză de intrare sau formalitate echivalentă nu poate fi impusă cetăţenilor Uniunii. Directiva 2004/38 reţine, de asemenea, şi dreptul de ieşire pe care-l au toţi cetăţenii Uniunii de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a călători în alt stat membru. Membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru li se cere numai să posede o viză de intrare64.

"Membri de familie" sunt consideraţi a fi:- soţul/soţia;- partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat

înregistrat, pe baza legislaţiei unui stat membru, dacă legislaţia statului membru gazdă tratează parteneriatele înregistrate drept echivalente ale căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile prevăzute în legislaţia relevantă a statului membru gazdă;

- descendenţii direcţi care au vârsta sub de 21 de ani sau care se află în întreţinerea cetăţeanului şi cei ai soţului/soţiei ori partenerului cu care a contractat un parteneriat înregistrat, în condiţiile de mai sus;

- rudele directe care se află în întreţinerea cetăţeanului, pe linie ascendentă, şi cele ale soţului/soţiei ori partenerului.

Cetăţenii Uniunii beneficiază de dreptul de şedere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult 3 luni, fără a face obiectul nici unei condiţii sau formalităţi, alta decât cerinţa de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil. Pentru obţinerea unui drept de şedere pe o perioadă mai mare de 3 luni, cetăţenii care-l valorifică trebuie să îndeplinească una dintre următoarele condiţii65:

- sunt salariaţi care exercită o activitate independentă în statul membru gazdă;

- au suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere şi posedă o asigurare medicală cuprinzătoare, valabilă în statul membru gazdă;

- sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de către statul membru gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională şi posedă o asigurare medicală cuprinzătoare, valabilă în statul membru gazdă şi asigură autoritatea naţională competentă, printr-o declaraţie sau altă procedură echivalentă la propria alegere, că resurse suficiente pentru ei înşişi şi pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară

64 În conformitate cu Regulamentul CE nr. 539/2001, care enumeră ţările ai căror resortisanţi trebuie să posede vize atunci când traversează frontierele externe ale statelor membre, precum şi cele ai căror resortisanţi sunt scutiţi de această cerinţă sau, dacă este cazul, cu legislaţia naţională.65 Art. 7 alin. 1 din Directiva 2004/38.

27

pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere;

- sunt membri de familie care însoţesc sau se alătură unui cetăţean al Uniunii care îndeplineşte una dintre condiţiile mai sus-menţionate.

Directiva 2004/38 nu mai reţine necesitatea eliberării permiselor de rezidenţă66, în schimb acordă posibilitatea statelor membre gazdă să ceară cetăţenilor Uniunii să se înregistreze la autorităţile competente atunci când perioadele de şedere depăşesc 3 luni.

Termenul pentru înregistrare este de cel puţin 3 luni de la data sosirii. Se eliberează imediat un certificat de înregistrare, care conţine numele şi adresa persoanei înregistrate, precum şi data înregistrării. Nerespectarea cerinţei de înregistrare de către persoana respectivă o poate face pe aceasta pasibilă de sancţiuni proporţionale şi discriminatorii67.

Pentru eliberarea unui certificat de înregistrare, pot fi solicitate în mod limitativ doar unele documente limitativ enumerate de art. 8 alin. 3 din Directiva 2004/38:

- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7 alin. 1 lit. a) trebuie să prezinte o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, o confirmare de angajare din partea angajatorului sau un certificat de angajare, ori o dovadă că sunt persoane care exercită o activitate independentă;

- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7 alin. 1 lit. b) trebuie să prezinte o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil şi să furnizeze dovezi că satisfac condiţiile prevăzute în Directivă;

- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7 alin. 1 lit. c) trebuie să prezinte o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, să furnizeze dovezi privind înscrierea lor într-o instituţie acreditată şi faptul că posedă o asigurare medicală cuprinzătoare, precum şi declaraţia sau procedura echivalentă menţionată la art. 7 alin. 1 lit. c).

Statele membre nu pot cere ca această declaraţie să precizeze valoarea resurselor. Noţiunea de "resurse suficiente" fiind extrem de ambiguă, se prevede că statele membre nu pot stabili valoarea acestora, ci trebuie să ia în considerare situaţia personală a celui în cauză. În orice caz, această valoare nu poate fi mai mare decât pragul sub care resortisanţii din statul mebru gazdă pot beneficia de asistenţă socială sau, dacă acest criteriu nu este aplicabil, mai mare decât pensia minimă de asigurări sociale plătită de către statul mebru gazdă.

Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru se confirmă prin eliberarea unui

66 Anterior adoptării Directivei 2004/38, pentru un sejur mai mare de 3 luni era necesară obţinerea unui certificat de rezidenţă specific pentru cetăţenii comunitari, permis a cărui validitate putea fi limitată la 5 ani şi care putea fi reînnoit. De asemenea, statele membre puteau cere, atunci când considerau necesar, revalidarea acestui permis la sfârşitul primilor 2 ani de sejur.67 Art. 8 alin. 2 din Directiva 2004/38.

28

document intitulat "permis de şedere pentru un membru de familie al unui cetăţean al Uniunii". Acest permis are acelaşi regim juridic ca şi permisele de rezidenţă ce se acordau sub incidenţa reglementărilor anterioare Directivei 2004/38, fiind valabil timp de 5 ani de la data eliberării sau pe perioada prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, dacă această perioadă este mai mică de 5 ani. Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc 6 luni pe an sau de absenţe de durată mai mare datorate serviciului militar obligatoriu, sau de o absenţă pe maximum 12 luni consecutive determinată de motive importante, precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiu sau formare profesională, sau mutare în interes de serviciu în alt stat membru sau într-o ţară terţă.

Decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă nu afectează dreptul de şedere al membrilor săi de familie care sunt resortisanţi ai unui stat membru. În ceea ce-i priveşte pe membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, ei nu-şi pierd dreptul de şedere în cazul decesului capului familiei, dacă şi-au avut reşedinţa în statul membru gazdă , în calitate de membri de familie, timp de cel puţin un an înainte de decesul cetăţeanului Uniunii.

Pentru a dobândi dreptul de şedere permanentă, persoanele interesate trebuie să poată dovedi că sunt salariaţi sau persoane care exercită o activitate independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere şi posedă o asigurare medicală cuprinzătoare, valabilă în statul membru gazdă, ori că sunt membri ai unei familii constituite deja în statul membru gazdă de către o persoană care satisface aceste cerinţe. Aceşti membri de familie îşi menţin dreptul de şedere exclusiv pe bază personală.

De asemenea, plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă sau decesul acestuia nu atrage pierderea dreptului de şedere pentru copiii săi sau pentru părintele care are custodia acestor copii, indiferent de naţionalitate, în cazul în care copiii îşi au reşedinţa în statul membru gazdă şi sunt înscrişi într-o instituţie de învăţământ pentru a studia acolo, până la terminarea studiilor.

Divorţul, anularea căsătoriei cetăţeanului sau încetarea parteneriatului său înregistrat nu afectează dreptul de şedere al membrilor familiei sale care sunt resortisanţi ai unui stat membru.

Membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru nu-şi pierd dreptul de şedere în cazul divorţului, anulării căsătoriei cetăţeanului sau încetării parteneriatului său înregistrat dacă durata căsătoriei/parteneriatului a fost de cel puţin 3 ani, inclusiv un an în statul membru gazdă sau, printr-un acord între soţi/parteneri ori printr-o hotărâre judecătorească, soţul/partenerul care nu este resortisant al unui stat membru are custodia copiilor cetăţeanului Uniunii.

29

Cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor beneficiază de dreptul de şedere atâta timp cât nu devin o povară exagerată pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă. Termenul de "povară exagerată" poate genera de asemenea interpretări contradictorii, dar sublinierea acestui aspect este foarte importantă deoarece art. 14 alin. 3 al Directivei 2004/38 specifică expres că o măsură de expulzare nu trebuie să fie consecinţa automată a faptului că cetăţeanul Uniunii sau membrii familiei sale au recurs la sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă.

O măsură de expulzare nu poate fi în nici un caz adoptată împotriva unor cetăţeni ai Uniunii sau membrilor familiilor lor (cu excepţia situaţiilor justificate de motive care ţin de ordinea publică, siguranţa publică sau sănătatea publică), dacă:

- cetăţenii Uniunii sunt lucrători sau persoane care exercită activităţi independente

- cetăţenii Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă pentru a căuta de lucru. În acest caz, cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor nu pot fi expulzaţi, atâta timp cât cetăţenii Uniunii pot furniza dovezi că sunt în continuare în căutare de lucru şi că au o şansă reală de a fi angajaţi.

De asemenea, expirarea cărţii de identitate sau a paşaportului pe baza căruia persoana respectivă a intrat în statul membru gazdă şi i s-a eliberat un certificat de înregistrare sau un permis de şedere nu constituie un motiv de expulzare din statul membru gazdă.

Dreptul de şedere permanentă se obţine, ca regulă generală, de către cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani68. Această regulă este valabilă şi pentru membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală în statul membru gazdă, împreună cu cetăţeanul Uniunii, pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani.

Situaţiile de excepţie în care dreptul de şedere permanentă se poate acorda înainte de expirarea perioadei de 5 ani de şedere neîntreruptă se referă la salariaţi si la persoanele care exercită o activitate independentă, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 17 alin. 1 al Directivei 2004/38.

Continuitatea şederii nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc un total de 6 luni pe an sau de absenţe de durată mai mare datorate serviciului militar obligatoriu, sau de o absenţă pe maximum 12 luni consecutive determinată de motive importante, precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiu sau formare profesională, sau mutare în interes de serviciu în alt stat membru sau într-o ţară terţă. Odată dobândit, dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe din statul membru gazdă pe o perioadă care depăşeşte 2 ani consecutivi.

V. Libera circulaţie a mărfurilor

68 Art. 16 alin. 1 din Directiva 2004/38.

30

Libera circulaţie a mărfurilor presupune realizarea unei uniuni vamale care să privească toate categoriile de mărfuri şi să implice interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor ori a altor taxe având efect echivalent între statele membre69. Instituirea uniunii vamale între statele membre permite condiţii egale de concurenţă între participanţii la circuitul comercial şi productiv, făcând posibilă stimularea producţiei şi a varietăţii sortimentale a mărfurilor, impunerea pe piaţă a celor mai competitive produse.

Noţiunea de "marfă" este interpretată într-un sens larg, ea vizează toate bunurile care pot fi evaluate în bani şi care sunt susceptibile, că atare, de a fi obiect al tranzacţiilor comerciale.

Libertatea de circulaţie a mărfurilor vizează, de asemenea, atât importurile, cât şi exporturile între statele membre. Ea beneficiază atât produselor originare din statele membre, cât şi produselor care provîn din state terţe dar care se găsesc pe teritoriul Uniunii, deci pentru care formalităţile de importare au fost realizate, iar taxele vamale sau taxele cu efect echivalent au fost percepute.

Taxele cu efect echivalent reprezintă orice taxe pecuniare, indiferent de mărimea lor şi de denumirea sau modul lor de aplicare, care sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naţionale sau străine pentru că ele trec o frontieră şi care nu sunt taxe vamale în sens strict.

Prin libertatea de circulaţie a mărfurilor se urmăreşte eliminarea oricărei forme de protecţie care poate rezulta din impozitările interne discriminatorii cu privire la produsele importate. Astfel, în cazul a două produse similare, unul naţional şi unul importat, statul membru nu poate supune, direct sau indirect, produsul importat unor impozite interne superioare celor impuse produsului naţional. Atunci când nu există un produs naţional similar (concurent), libertatea de circulaţie nu mai impune egalitatea de tratament fiscal, ci doar interzice măsurile protecţioniste.

Uniunea vamală mai implică, pe de altă parte, adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe care este impus la graniţele comunitare. Astfel, orice marfă care urmează să între pe teritoriul comunitar va fi supusă acestui tarif, indiferent de ţara de intrare. Tariful vamal comun nu se aplică de o autoritate comunitară distinctă, de sine-stătătoare, ci de către autorităţile naţionale ale statelor pe teritoriul cărora intră, acţionând deci în numele Uniunii atunci când ele fac încadrările sau clasificările tarifare respective.

Fiecare aderare a unui nou stat membru duce la dispariţia progresivă a taxelor vamale faţă de partenerii săi comunitari, de-a lungul unei perioade de tranziţie definită în timpul fazei de negociere.

VI. Libera circulaţie a capitalului şi a plăţilor

69 Art. 30 din Tratatul CE.

31

Principiul liberei circulaţii a capitalului interzice orice restricţii la circulaţia capitalurilor între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe. Libera circulaţie a capitalurilor trebuie să fie motivată de necesitatea efectuării de investiţii pe piaţa comunitară fără restricţii astfel încât să contribuie la înfăptuirea obiectivului promovării dezvoltării armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în cadrul Uniunii. Nu este suficientă însă numai neîngrădirea investiţiilor directe, ci este important să se recurgă şi la alte modalităţi favorizante precum eliminarea îngrădirilor la emiterea de acţiuni, favorizarea creditului, eliminarea sistemelor de taxe şi impozite asupra beneficiilor capitalului, tranzacţiilor cu capital, finanţarea privată, regulile de schimb etc.

Pe de o parte, interdicţia restricţiilor priveşte circulaţia capitalurilor între statele membre, pe de altă parte, interdicţia restricţiilor are în vedere circulaţia capitalurilor între statele membre şi ţările terţe, neaparţinând Uniunii.

Sfera categoriilor ce pot face obiectul liberei circulaţii este foarte cuprinzătoare: investiţii directe, investiţii de proprietăţi mobiliare, transferuri de capital de interese personal, chirii, transferuri bazate pe contracte de asigurare, credite comerciale pe termen lung, tranzacţiile privind hârtiile de valoare etc. De asemenea, se acordă tratament naţional resortisanţilor altor state în ce priveşte participarea la capitalul companiilor ori firmelor.

Libertatea plăţilor ar putea fi considerată că fiind cea de-a cincea libertate în cadrul comunitar, însă ea derivă din celelalte patru libertăţi, neputând avea o existenţă de sine-stătătoare. Numai dacă sunt înfăptuite toate cele patru libertăţi se poate vorbi de realizarea liberei circulaţii a plăţilor. Pe de altă parte, nici celelalte libertăţi nu pot fi considerate realizate pe deplîn dacă mărfurile şi serviciile nu pot fi plătite fără restricţii sau interdicţii ori nu există posibilităţi de transfer al sumelor dobândite într-o altă ţară printr-o activitate desfăşurată potrivit legislaţiei comunitare.

Potrivit principiului libertăţii plăţilor, sunt interzise toate măsurile restrictive privind plăţile între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe.

În categoria "plăţilor" sunt incluse, pe de o parte, plăţile aferente schimbului de mărfuri, serviciilor şi capitalului (cum ar fi, spre exemplu, cele privind repartizarea profitului ori plata de dobânzi şi care se cuvîn creditorului sau beneficiarului), pe de altă parte, transferurile de capitaluri în cadrul liberei circulaţii a acestora şi transferurile de salarii pentru activitatea desfăşurată de beneficiar într-un stat membru că persoană care s-a deplasat în acel stat în virtutea liberei circulaţii a persoanelor.

VII. Libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciilorLibertatea de stabilire în scopul exercitării unui comerţ sau a unei

profesii poate fi considerată ca o componentă a libertăţii de circulaţie a

32

persoanelor în cadrul comunitar, dar ea trebuie asociată, în acelaşi timp, şi libertăţii de furnizare a serviciilor.

Prin libertatea de stabilire se înţelege dreptul de a se stabili în mod permanent, cu titlu profesional, pe teritoriul unui stat membru, în scopul exercitării unei activităţi nesalariate. Libertatea de stabilire70 include dreptul de a începe şi de a continua activităţi că persoane nesalariate, independente, precum şi dreptul de a înfiinţa şi de a administra întreprinderi, în special companii şi firme care au sediul lor statutar, administraţia lor centrală sau principalul lor stabiliment pe teritoriul comunitar şi care au fost constituite potrivit dreptului civil sau comercial, inclusiv societăţi cooperatiste şi alte persoane juridice cârmuite de dreptul public sau privat, afară de acelea care nu sunt producătoare de profit.

Libertatea de stabilire presupune interzicerea discriminării având drept criteriu de referinţă condiţiile stabilite pentru proprii resortisanţi de legea ţării unde se efectuează acea stabilire.

Libertatea de stabilire nu poate fi pe deplin înfăptuită dacă statele membre ar putea să refuze beneficiul dreptului comunitar acelora dintre resortisanţii lor care s-au prevalat ei înşişi de libertatea de circulaţie şi de dreptul de stabilire şi care au obţinut, prin aceasta, calificările menţionate în legislaţia comunitară, într-un alt stat decât statul al cărui resortisant este (discriminare inversă).

Statele membre au posibilitatea să ia măsuri legislative, regulamentare şi administrative care să prevadă un tratament special pentru resortisanţii străini pe motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică. Aceasta este considerată că fiind clauza de poliţie, care permite să se impună străinilor formalităţi de poliţie, cu excluderea restricţiilor care ar avea un caracter economic.Prin libertatea de furnizare a serviciilor se înţelege dreptul de a furniza servicii unor cetăţeni residenţi pe teritoriul altui stat decât cel unde este stabilit prestatorul de servicii71.

Sunt considerate "servicii" toate acele activităţi de prestări servicii care sunt în mod normal furnizate în contra unei remunerări, în măsura în care ele nu sunt cârmuite de prevederile privind libertatea de circulaţie a mărfurilor, capitalului şi persoanelor. Ele includ, în special, activităţile cu caracter industrial, comercial sau activităţile meşteşugăreşti, artizanale, ori activităţile caracteristice profesiilor liberale. Nu sunt incluse în sfera acestei noţiuni serviciile prestate în cadrul sistemului de educaţie naţională.

Dreptul de stabilire şi libertatea de prestare a serviciilor vizează atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.

În cazul persoanelor fizice acţionează aceleaşi reguli că şi cele referitoare la libertatea de circulaţie a lucrătorilor în ceea ce priveşte beneficiarii (membrii de familie: soţul/soţia, descendenţii şi ascendenţii) şi

70 Art. 52 din Tratatul CE.71 Art. 59 din Tratatul CE.

33

natura drepturilor rezultante (dreptul de intrare, de şedere şi principiul nediscriminării). De asemenea, acţionează aceleaşi restricţii ale libertăţii de circulaţie care ţin de ordinea publică şi de participarea la exerciţiul autorităţii publice.

În ceea ce priveşte persoanele juridice, numai societăţile sau organizaţiile non-profit sunt excluse din câmpul de aplicare a libertăţii de circulaţie, celelalte societăţi de drept civil sau comercial, organizaţiile cooperatiste şi alte persoane morale de drept public sau privat fiind asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre, cu condiţia de a fi constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi de a avea sediul statutar, administraţia centrală sau principalul lor stabiliment în interiorul Uniunii. Având în vedere că respectiva condiţie privind sediul permitea unei societăţi să-şi exercite cvasi-totalitatea activităţilor sale în exteriorul Uniunii, neavând decât o relaţie juridică formală cu unul dintre statele membre, şi să beneficieze în acelaşi timp de libertatea de circulaţie, s-a impus condiţia suplimentară a unei veritabile legături economice, efectivă şi continuă, cu economia unui stat membru.

34

CAPITOLUL IIDIALOGUL SOCIAL

Secţiunea ICONSIDERAŢII GENERALE

I. Noţiune şi obiectiveDialogul social implică desfăşurarea de negocieri între partenerii

sociali din UE în scopul încheierii de acorduri asupra iniţiativelor privind politica socială.

Obiectivul permanent al dialogului social îl constituie realizarea păcii sociale. Din acest punct de vedere prezintă relevanţă obligaţia de pace socială inclusă explicit sau implicit în contractele colective de muncă (având cel mai puternic rol, consacrat legal, în Germania şi în statele nord-europene).

La nivelul UE se practică, după modelele şi practicile naţionale, dialogul social. Cadrul principial în care se exercită dialogul social a fost instituit prin Acordul asupra politicii sociale (anexă la Tratatul de la Maastricht). Este conturat îndeosebi dialogul social sectorial instituţionalizat prin Decizia nr. 98/500 privind înfiinţarea Comitetelor de Dialog Sectorial.

Prin art. 138 şi 139 ale Tratatului de la Amsterdam, partenerii sociali au primit "rolul de actori politici şi instituţionali în procesul de luare a deciziilor"72.

Tratatul CE conţine un mecanism prin care reprezentanţii angajatorilor şi salariaţilor, care se întâlnesc în cadrul dialogului social, pot adopta acorduri contractuale sub auspiciile art. 139, iar aceste acorduri, printr-o procedură simplificată, se pot transforma în legislaţie comunitară. Atâta timp cât acordurile respectă competenţele atribuite de art. 137, partenerii sociali pot cere Comisiei să înainteze o propunere şi Consiliului să adopte o decizie care să dea efect legal acestor acorduri. Aceasta este procedura inclusă iniţial în Acordul asupra politicii sociale, anexă a Tratatului de la Maastricht.

Problema este că nu toţi partenerii sociali sunt reprezentaţi în acest proces de participare la luarea deciziilor. Astfel a fost cazul UEAPME 73(Case T-135/96 UEAPME vs. Council 1998 ECR II-2335) care privea o somaţie a unei federaţii reprezentând întreprinderile mici şi mijlocii împotriva Directivei Concediului Parental, bazată pe neincluderea în cadrul dialogului social. Nu există însă nici o obligativitate ca dialogul social să fie implicit şi Curtea de Primă Instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Viaţa întreprinderilor, managementul, pacea socială depind de dialogul social. Poziţia partenerilor sociali în acest dialog, în ţările candidate,

72 A se vedea J. Shaw, Law of The European Union, Palgrave Law Masters, 2000, p. 267.73 Ibidem.

35

are o relevanţă aparte în perspectiva aderării, pentru racordarea la dialogul social european.

Printre tendinţele remarcate în ţările asociate se constată o multiplicare uneori nereprezentativă sau chiar inutilă a numărului organizaţiilor patronale. În paralel, sindicatele sunt mai puţin numeroase, mai bine organizate, mai ales la nivel central.

Dialogul social este destul de anemic, manifestându-se la nivel de întreprindere sau la nivel naţional, însă mult mai puţin la nivel de ramură. La nivelul întreprinderilor, dialogul este adesea dificil, cu tendinţa de a "pasa" la nivel naţional conflictele, mai ales în cazul întreprinderilor de stat.

Rolul statului continuă să se menţină, dialogul având în acest caz un caracter tripartit. De multe ori, instituţionalizarea se abate de la realităţi, adevărata viaţă sindicală derulându-se uneori în afara cadrului instituţionalizat.

Prin urmare, paşii care ar trebui urmaţi de ţările candidate în vederea ameliorării şi consolidării dialogului social ar fi: "o dezvoltare a organizaţiilor patronale cu adevărat reprezentative, consolidarea caracterului bipartit al dialogului social, crearea culturii negocierilor, independenţa partenerilor sociali, reducerea rolului statului, fără a-l elimina însă ca arbitru suprem în conflictele sociale"74.

O nouă condiţie este necesară pentru integrarea cu succes a ţărilor din Europa Centrală şi de Est în UE: noţiunea de parteneriat social sau de dialog social (ultimul termen fiind utilizat la nivel european), negocierea colectivă şi aranjamentele liber negociate în cadrul autonomiei partenerilor sociali să joace un rol important atât la nivel naţional, cât şi european.

Ţările candidate sunt aşteptate să participe activ la dialogul social european aşa încât, atunci când vor deveni membre, să fie pe deplin integrate în sistemul acestui dialog. Partenerii sociali au imensă responsabilitate şi competenţă în Europa socială. De aceea, acquis-ul comunitar în domeniul social este vital pentru procesul de extindere.

II. Partenerii socialiA. ObiectiveÎn ceea ce priveşte statutul organizaţiilor create de partenerii sociali,

prezente pe scena comunitară, se pot distinge următoarele obiective urmărite de aceste organizaţii75:

- apărarea intereselor membrilor lor în faţa (pe lângă) instituţiile UE pentru a evita ca o politică comună să le aducă prejudicii şi pentru ca, din contră, să fie luate acele decizii favorabile membrilor lor. Pentru a atinge acest obiectiv, reprezentanţii lor trebuie să promoveze sectorul de interes respectiv pe lângă Consiliu, Comisie, Parlamentul

74 R. Şerban, Modelul social european în pragul extinderii, în "Raporturi de muncă" nr. 4/2001, p. 64.75 A se vedea C. Philip, Droit social européen, MASSON, 1985, p. 121-122.

36

European, să explice şi să justifice anumite revendicări şi cereri, să colaboreze cu alte grupări care au aceleaşi interese, susceptibile să influenţeze Uniunea. Toate aceste mijloace de acţiune relevă scopul clasic al oricărui grup de presiune;

- informarea membrilor lor asupra activităţilor UE pentru a le permite să înţeleagă mai bine acţiunile comunitare pentru a şti să se pregătească şi, dacă e posibil, să profite de aceste acţiuni. Deşi se încadrează în activitatea de lobby, un asemenea obiectiv serveşte în mod incontestabil cauza Europei organizate. Anumite grupări (Conferinţa permanentă a Camerelor de comerţ şi industrie ale CEE, Comitetul organizaţiilor agricole profesionale, Biroul european al mediului) se constituie chiar cu scopul de a favoriza integrarea europeană şi de a ajuta la elaborarea unui consens care să permită, în sectoarele lor de activitate, desfăşurarea unor politici comune;

- efectuarea de studii, adunarea documentelor necesare, promovarea unei politici de relaţii publice şi a altor mijloace care permit şi facilitează acţiunea grupurilor în cadrul obiectivelor deja definite.Organizaţiile menţionate s-au constituit datorită conştientizării

importanţei Comunităţilor şi insuficienţei structurilor exclusiv naţionale.Grupurile de interes europene urmăresc să obţină o influenţă directă

asupra organelor comunitare. Acţiunea lor este asemănătoare celei duse pe plan naţional de către organizaţiile socio-profesionale asupra instituţiilor politice şi administrative. În acest scop, ele îşi constituie un secretariat permanent cu sediul la Bruxelles ai cărui agenţi sunt însărcinaţi să se informeze asupra proiectelor în curs şi să stabilească relaţii cu reprezentanţii Comisiei şi Consiliului cu atribuţii în domeniul de activitate care interesează grupul respectiv.

Comisia, dat fiind rolul său în elaborarea regulamentelor şi directivelor şi în controlul executării regulilor deja adoptate, este instituţia cu care partenerii sociali caută să stabilească raporturile cele mai strânse. Consiliul este de asemenea vizat prin contactele stabilite cu miniştrii şi funcţionarii naţionali, chiar dacă preşedintele în exerciţiu al Consiliului îi primeşte periodic pe reprezentanţii grupurilor celor mai reprezentative (Confederaţia Europeană a Sindicatelor, Comitetul organizaţiilor agricole profesionale, Biroul european al Uniunii Consumatorilor). De asemenea, Parlamentul European, datorită alegerii sale prin sufragiu universal direct, face obiectul atenţiei acestor grupuri.

Se observă că mijloacele de acţiune ale acestor grupuri sunt foarte diversificate. Deşi nu există convenţii sau contracte colective europene, totuşi o negociere la nivel comunitar se poartă între COPA (Comitetul organizaţiilor profesionale agricole ale CEE) şi muncitorii agricoli asupra timpului de muncă, orelor suplimentare, muncii de noapte, timpului de odihnă şi condiţiilor de muncă.

37

B. Principalele organizaţii create de partenerii socialiPrincipalele organizaţii create pe plan comunitar de către partenerii

sociali se împart în:a) organizaţii ale angajatorilor;b) organizaţii ale salariaţilor;c) organizaţii cu interese diverse.

1. Organizaţii ale angajatorilor Uniunea Confederaţiilor din Industrie şi a Angajatorilor din

Europa (UNICE)Încă din 1958, industriaşii au apreciat ca foarte necesară asocierea lor

pe plan comunitar pentru a influenţa bunul mers al politicilor comune. Din acel moment, UNICE s-a afirmat ca o organizaţie foarte activă pe plan comunitar.

UNICE grupează federaţii naţionale patronale din ţările membre ale UE şi federaţii asociate din state care nu sunt membre UE.

UNICE este una dintre cele mai importante şi mai active organizaţii socio-profesionale prezente pe scena comunitară. UNICE are contacte strânse şi regulate cu toate instituţiile comunitare: desemnează un comisar care se adresează Consiliului, urmăreşte îndeaproape dezbaterile Parlamentului, e consultată de Consiliu şi se întâlneşte cu preşedintele acestuia înaintea fiecărei reuniuni a Consiliului European.

Centrul european al întreprinderilor cu participare publică (CEEP)

CEEP a fost creat în 1961 şi este un organism care reuneşte, la nivel european, întreprinderile publice cu caracter industrial, comercial, financiar existente în statele membre.

CEEP are ca scop de a aduce contribuţia acestor întreprinderi la construcţia europeană şi, pe de altă parte, de a influenţa soluţionarea problemelor care intervin între membrii UE.

Pot adera la CEEP întreprinderile publice ale ţărilor membre UE, ca şi grupările acestora. În acest sens, sunt considerate întreprinderi publice acelea în care, indiferent de forma lor juridică, statul, colectivităţile teritoriale sau alte persoane morale de drept public îşi exercită, în drept sau în fapt, prin reprezentanţii lor sau prin intermediul unor delegaţi, puterea de control.

CEEP întreţine contacte regulate şi strânse cu instituţiile comunitare; explică acestora punctul de vedere al membrilor lor şi iniţiază anumite propuneri (în domeniul energetic, al transporturilor etc.). CEEP nu are o posibilitate de acţiune la fel de importantă ca UNICE. Prin forţa lucrurilor, întreprinderile membre sunt legate de poziţia guvernelor şi de politicile naţionale promovate de acestea, iar CEEP nu are nici o influenţă asupra acestora.

Conferinţa permanentă a Camerelor de comerţ şi industrie ale CEE (CPCCI)

38

Fondată în 1958, cuprinde membri titulari - organizaţiile naţionale ale Camerelor de comerţ şi de industrie, membri asociaţi şi membri corespondenţi.

CPCCI prezintă un bilanţ de activitate şi întreţine relaţii susţinute cu Comisia şi Consiliul cărora le prezintă avizele sale asupra problemelor comunitare şi proiectelor de decizii.

Ea se vrea, de asemenea, un instrument de integrare europeană. Federaţia bancară a Comunităţii Europene (FBCE)Creată în 1960, Federaţia are drept obiectiv de a ajuta atingerea, în

context bancar, a scopurilor europene fixate prin Tratatul de la Roma, de a facilita discuţiile asupra chestiunilor de interes comun, de a prezenta observaţiile sale, de a trata probleme bancare cu incidenţă asupra relaţiilor Comunităţii Europene cu ţările terţe. Ea grupează federaţiile bancare naţionale ale ţărilor membre.

Federaţia are o acţiune adeseori discretă, dar utilă. Ea a dezvoltat relaţiile între asociaţiile membre şi intervine frecvent pe lângă funcţionarii Comisiei.

2. Organizaţii ale muncitorilorMuncitorii constituie categoria socio-profesională cea mai unită pe

plan european. Confederaţia europeană a sindicatelor (CES) CES este singura organizaţie reprezentativă. Ea grupează confederaţii

sindicale din 20 de ţări ale Europei Occidentale şi vorbeşte în numele a peste 43 de milioane de muncitori sindicalizaţi. Creată în 1973, ea depăşeşte cadrul comunitar şi se prezintă ca un interlocutor esenţial al dialogului social.

CES este o confederaţie a sindicatelor naţionale. Ea a fost constituită în 1973 de către 17 organizaţii din 15 state, toate afiliate la Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere (CISL). Fiind deschisă cererilor de adeziune prezentate de confederaţiile democratice (art. 12 din statut), ea reuneşte organizaţii diverse şi a reuşit să atragă mai multe sindicate din acelaşi stat chiar dacă ele urmăresc, pe plan naţional, obiective diferite.

Pe lângă confederaţiile sindicale cele mai reprezentative ale statelor membre, CES reuneşte şi Comitetele sindicale, adică acele "regrupări ale sindicatelor democratice europene din unul sau mai multe sectoare economice"(art.4 din Statut).

Organele CES sunt Congresul, Comitetul executiv şi Secretariatul.Conform Statutului, CES are ca obiectiv "să reprezinte şi să

promoveze în comun interesele sociale, economice şi culturale ale salariaţilor la nivelul Europei în general şi, în particular, pe lângă toate instituţiile europene, în special pe lângă Comunităţile Europene şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. Pentru a atinge acest scop, CES elaborează un program de bază şi coordonează activitatea organizaţiilor afiliate prin programe de acţiune europene".

39

Mijloacele de acţiune ale CES sunt diverse: negocieri în cadrul instanţelor europene în care CES este reprezentată oficial, întrevederi regulate cu preşedintele în exerciţiu al Consiliului, cu Comisia, miniştrii sau Parlamentul European; consultaţii sau acţiuni sindicale comune privind probleme de interes major. De exemplu, în iunie 1983, CES a organizat pentru prima dată, la Stuttgart, o manifestaţie destinată să avertizeze Consiliul European asupra îngrijorărilor privind situaţia angajaţilor.

Acţiunea comitetelor sindicale europene relevă, de asemenea, o importanţă particulară: ele exercită în fapt o presiune asupra organizaţiilor patronale din agricultură, industrie şi alte domenii, cu scopul de a ameliora condiţiile de muncă specifice şi situaţia membrilor lor.

Activităţile CES sunt finanţate prin cotizaţiile organizaţiilor membre. Cuantumul acestor cotizaţii este fixat de către Comitetul executiv.

În mod incontestabil, CES a atins, în decursul anilor, o reprezentativitate care îi permite să joace un rol esenţial în cadrul politicii sociale europene.

3. Organizaţii reprezentative din sectoare reprezentând interese diverse

Cele mai importante şi mai reprezentative asemenea organizaţii sunt:- organizaţii agricole: Comitetul organizaţiilor profesionale agricole

ale CEE (COPA), Consiliul european al tinerilor agricultori;- Biroul european al Uniunii Consumatorilor (BEUC);- Comunitatea europeană a cooperativelor de consum (EUROCOOP);- Confederaţia europeană a organizaţiilor familiale din Comunitatea

europeană (COFACE).

C. Condiţii de reprezentativitateÎn realizarea atribuţiilor sale, Comisia trebuie să se asigure că

partenerii sociali îndeplinesc condiţiile de reprezentativitate, respectiv:a) organizaţia profesională să fie constituită prin adeziunea liberă a

membrilor;b) organizaţia profesională, fie că are caracter sectorial sau

intersectorial, să aibă structuri la nivel european;c) organizaţia profesională europeană să fie compusă din structuri

reprezentative la nivel naţional şi să aibă calitatea de partener social în statele membre ale Uniunii;

d) organizaţia profesională să aibă mandat din partea structurilor sale proprii de a le reprezenta la dialogul comunitar;

e) organizaţia profesională să fie prezentă, prin structurile sale, în majoritatea statelor membre ale Comunităţii.

Comisia a stabilit trei criterii în raport de care organizaţiile europene de parteneriat social vor fi consultate76:

76 Comunicatul din 14 decembrie 1993 privind punerea în aplicare a Protocolului asupra politicii sociale.

40

- să aibă caracter interprofesional, sectorial sau categorial şi să fie organizate la nivel european;

- să fie compuse din organizaţii recunoscute ca parteneri sociali în statele membre, având capacitatea de negociere şi să fie, în măsura posibilului, reprezentative în fiecare stat membru;

- să dispună de structuri adecvate care să le permită participarea, într-o manieră eficace, la procesul de consultare.

Comisia a întocmit o listă a organizaţiilor profesionale comunitare reprezentative în care, la nivel sectorial intră, printre altele, UNICE, CEEP şi CPCCI - pentru patronate şi CES şi CEC - pentru salariaţi.

III. Desfăşurarea dialogului social la nivel comunitarDialogul social la nivel comunitar se realizează prin revendicări ale

organizaţiilor patronale şi sindicale şi prin consultarea partenerilor sociali de către Comisie, înainte de a prezenta propuneri în domeniul politicii sociale cu privire la posibila orientare a politicii sociale. Această obligaţie a Comisiei a fost instituită de art. 138 paragraful 2 al Tratatului CE.

Dialogul social poate începe atunci când Comisia anunţă că intenţionează să acţioneze într-o arie socială specifică şi cere partenerilor sociali să negocieze ca un substitut legislativ. Dacă negocierile sunt încununate de succes, Consiliul poate da acordului obţinut forţa legii. Prin contrast, dacă negocierile eşuează, Consiliul poate legifera pe cont propriu, fără a fi în mod necesar pe placul partenerilor sociali.

Consiliul a utilizat pentru prima dată această ameninţare implicită "negociaţi sau legiferăm" în anul 1994 pentru a iniţia mult prea întârziatele Consilii Europene ale Muncii. Partenerii sociali au recepţionat mesajul: la puţin timp după, în problema concediului parental, s-a încheiat primul acord colectiv european.

Partenerii sociali, prin organizaţiile reprezentative la nivel european (Confederaţia Sindicală Europeană - ETUC şi Uniunea Confederaţiilor Industriale şi Patronale din Europa - UNICE), au un rol activ în dezbaterea privind viitorul Europei, adresând documente comune Consiliului European şi contribuind la adoptarea de rezoluţii în cadrul Comitetului Economic şi Social (CES) al UE.

De exemplu, poziţia CES a fost sintetizată în Rezoluţia din 19 septembrie 2002, adresată Convenţiei asupra viitorului Europei, care susţinea următoarele:

- introducerea Cartei Drepturilor Fundamentale în viitoarea Constituţie (Tratat constituţional);

- realizarea ocupării depline să fie menţionată explicit în Tratatul constituţional ca unul dintre obiectivele Uniunii, iar articolele respective din Tratat să afime mai clar că politica economică şi monetară trebuie să contribuie la atingerea obiectivului de creştere economică şi ocupare deplină;

41

- continuarea edificării modelului european de societate.La acest demers al partenerilor sociali s-au asociat şi pensionarii şi

vârstnicii din Uniunea Europeană, reuniţi sub egida Federaţiei Europene a Pensionarilor şi Vârstnicilor - FERPA77, solicitând:

- drepturi fundamentale comune îmbunătăţite prin înscrierea Cartei drepturilor fundamentale a UE în viitoarea Constituţie europeană, pentru consolidarea şi îmbunătăţirea modelului social european ca parte a Constituţiei;

- dreptul pensionarilor de a lua parte pe deplin şi activ la procesul de elaborare a politicii europene la toate nivelele;

- o mai mare concentrare şi mai multe iniţiative din partea UE cu privire la condiţiile de viaţă ale pensionarilor, abordând excluziunea socială şi sărăcia;

- asigurarea şi promovarea serviciilor publice şi a serviciilor de interes general;

- întărirea rolului UE în lume prin reafirmarea valorilor fundamentale de pace, respect al drepturilor fundamentale şi solidarităţii.Dialogul între partenerii sociali, bazat pe recunoaşterea reciprocă a

acestora, a fost instituţionalizat prin art. 138 paragraful 4 şi art. 139 paragraful 1 din Tratatul CE, conform căruia "Dialogul între partenerii sociali la nivel comunitar poate duce, dacă aceştia doresc, la relaţii convenţionale, inclusiv la acorduri".

Anumite reglementări comunitare prevăd obligativitatea informării şi consultării reprezentanţilor salariaţilor în anumite situaţii: Directiva nr. 2001/230 referitoare la drepturile lucrătorilor în cazul transferului întreprinderii, Directiva nr. 89/391 privind securitatea şi sănătatea lucrătorilor în timpul muncii, Directiva nr. 98/59 privind concedierile colective, Regulamentul nr. 4064/89 privind controlul operaţiunilor de concentrare a întreprinderilor, Directiva nr. 94/45 privind instituirea comitetului de întreprindere european.

IV. Desfăşurarea dialogului social în statele membre UEÎn cea mai mare parte a ţărilor europene, relaţiile colective de muncă -

cel mai adesea construite pe principiul tripartitismului, în care statul joacă un rol fie de incitare, fie de arbitru între organizaţiile patronale şi sindicale - se înscriu în cadrul juridic trasat de lege sau de contractele (convenţiile) colective de muncă. Astfel, dispoziţiile naţionale determină drepturile, organizarea şi funcţionarea sindicatelor, regimul juridic al negocierilor colective, regulile aplicabile în caz de conflict colectiv de muncă. Deşi toate reglementările naţionale sunt conforme cu principiile enunţate de declaraţiile sau convenţiile internaţionale, în special cele ale OIM, aceste reguli şi practici naţionale diferă de la o ţară la alta.

77 FERPA este o organizaţie umbrelă pentru toate sindicatele naţionale ale pensionarilor afiliate la ETUC.

42

Evoluţia istorică, mentalităţile, natura mişcărilor sindicale au modelat sistemele de relaţii profesionale în mod diferit. În fiecare ţară a UE s-a dezvoltat un sistem de relaţii sociale şi profesionale specifice, fundamental marcat de tradiţiile naţionale. Diversitatea legislaţiilor naţionale constituie de mult timp o piedică în calea elaborării unui drept al muncii comun statelor membre UE78.

În cea mai mare parte a ţărilor membre UE, relaţiile profesionale sunt considerate un instrument de reglare a activităţii la nivel macro-economic. Acest statut presupune existenţa unui sistem politic în care statul dialoghează şi negociază cu organismele profesionale şi sindicale.

Întâlnirile periodice dintre reprezentanţii patronatului, cei ai salariaţilor şi ai guvernului, în care sunt dezbătute probleme de ordin economic şi social (privind legislaţia muncii, fiscalitatea, securitatea socială, politica industrială, sistemul de sănătate, învăţământul public etc.) definesc tripartitismul, caracteristica specifică a relaţiilor profesionale europene.

Deseori, organizaţiile sindicale acţionează ca grupuri de presiune prin organizarea de manifestaţii, demonstraţii, proteste, prin sprijinul acordat mişcărilor greviste şi lobby pe lângă instituţiile statului.

Trăsăturile considerate definitorii pentru tripartitismul european sunt79:

a) numărul limitat al participanţilor la întâlnirile tripartite - numai câteva organisme, recunoscute ca reprezentante oficiale ale unei părţi a populaţiei, pot exprima cererile, părerile lor, în numele celor pe care îi reprezintă;

b) implicarea organismelor participante în elaborarea şi, uneori, în implementarea unor politici publice.

Dezbaterile tripartite sunt considerate utile de către guvern numai în măsura în care ele îi permit să obţină sprijinul organizaţiilor în gestionarea politicilor publice. Tripartitismul conferă legitimitate politicilor guvernului care este sprijinit de organismele reprezentative. Transferul parţial de responsabilitate din sfera politicului în sfera relaţiilor profesionale are ca efect reducerea numărului de revendicări adresate guvernului şi contribuie, implicit, la stabilitatea sistemului politic.

78 A se vedea N. Catala, R. Bonnet, op. cit., p. 191-192.79 A se vedea Camelia Frăţilă, Reglementări europene privind relaţiile profesionale, în "Raporturi de muncă" nr. 12/2001, p. 51-52.

43

Secţiunea IINEGOCIEREA COLECTIVĂ ŞI CONFLICTUL COLECTIV ÎN

STATELE MEMBRE UE

I. Consideraţii introductiveNegocierile colective şi conflictele de muncă reprezintă o parte

importantă a relaţiilor profesionale care se derulează între cei trei actori ai dialogului social: reprezentanţii salariaţilor, organizaţiile patronale, stat.

Negocierea colectivă este o caracteristică a relaţiilor profesionale, întâlnită în cea mai mare parte a naţiunilor europene. Potrivit art. 2 din Convenţia nr. 154/1981 a OIM, negocierea colectivă este termenul aplicabil tuturor negocierilor care au loc între o persoană care angajează sau mai multe organizaţii ale celor care angajează, pe de o parte, şi una sau mai multe organizaţii ale lucrătorilor, pe de altă parte, în vederea: a) fixării condiţiilor de muncă şi angajare şi/sau b) reglementării relaţiilor între cei care angajează lucrători şi/sau c) reglementării relaţiilor între cei care angajează sau organizaţiile lor şi cei angajaţi, organizaţi în una sau mai multe organizaţii ale lucrătorilor.

În funcţie de sfera sa de cuprindere, negocierea colectivă poate fi:a) negociere la nivel naţional;b) negociere la nivel de ramură sau sector;c) negociere la nivel de profesie;d) negociere interprofesională;e) negociere locală sau regională;f) negociere la nivel de întreprindere. Negocierea colectivă de ramură a devenit, în Europa, forma

principală a relaţiilor sindicate-patronat datorită existenţei federaţiilor sindicale la nivel de ramură. Patronii au răspuns acestui tip de sindicalism creând propriile lor organizaţii sectoriale. Negocierea la nivel de ramură pune întreprinderea la adăpost de activismul sindical. Bineînţeles, conflictele ce se nasc în jurul negocierii de ramură perturbă activitatea întreprinderilor, dar ele nu sunt dirijate împotriva unei întreprinderi sau a unui patron anume, căci asociaţia angajatorilor este cea vizată. În consecinţă, negocierea colectivă la nivel de ramură deplasează conflictul din atelier sau întreprindere către ramură şi nu afectează puterea de decizie a angajatorului - cel puţin în ceea ce priveşte nivelul salariilor80.

Negocierea la nivel de ramură este avantajoasă nu numai pentru că diminuează motivele de conflict la nivel de atelier sau întreprindere, ci şi pentru că ea creează premisele negocierii naţionale interprofesionale. În sprijinul negocierii interprofesionale s-au pronunţat, în primul rând, marile companii care acoperă domenii diferite de activitate şi care continuau să se

80 Ibidem.

44

confrunte cu multiple revendicări locale şi activism sindical, chiar şi după ce negocierea de ramură a devenit act firesc în relaţiile profesionale.

În cadrul unei negocieri interprofesionale, sectoarele cele mai dinamice trebuie să accepte o anumită moderaţie în nivelul salariilor, în timp ce sectoarele mai slab dezvoltate beneficiază de o creştere a nivelului remuneraţiilor.

Negocierea interprofesională nu poate fi însă considerată o caracteristică a relaţiilor profesionale în toate ţările europene. Numai în Peninsula Scandinavă a persistat o perioadă mai lungă; în ţările Europei latine a avut loc foarte rar. Asociaţiile angajatorilor au devenit din ce în ce mai ostile acordurilor naţionale interprofesionale privind salariile, deoarece au constatat că acestea nu conduc la o moderaţie salarială şi că nu permit luarea în considerare a situaţiilor speciale, particulare ale întreprinderilor. Sindicatele, pe de altă parte, au început să se plângă de slăbirea poziţiei lor în faţa membrilor deoarece, pentru moderaţia salarială acceptată, nu au obţinut alte avantaje în contrapartidă.

Negocierea la nivel de întreprindere este, de asemenea, relativ dezvoltată, dar, cel puţin în ceea ce priveşte sindicatele, ea se desfăşoară în cadrul politicilor de ramură şi sub controlul responsabililor federali.

Nivelurile la care se pot desfăşura negocierile colective, aplicarea rezultatelor negocierii şi modalităţile de soluţionare a conflictelor colective diferă de la o ţară la alta, în funcţie de tradiţiile istorice, schimbările sociale, progresul economic, organizarea politică.

În materie de relaţii profesionale se disting, la nivel european, trei modele:

a) modelul britanic (în care este inclusă şi Irlanda);b) modelul germanic (Germania, ţările scandinave, Belgia, Finlanda);c) modelul latin (Franţa, Spania, Portugalia şi Italia).

II. Negocierea colectivă şi conflictul în modelul britanicUna dintre marile tradiţii ale dreptului colectiv al muncii în Marea

Britanie este aceea a "abstenţionismului" juridic, ceea ce înseamnă o dezvoltare relativ redusă a domeniului juridic specializat în ceea ce priveşte dreptul colectiv al muncii, cu excepţia unor cazuri particulare cum ar fi, de exemplu, conflictul social.

Referitor la contractul de muncă, în doctrinarii britanici spun că acesta este "piatra unghiulară" a dreptului britanic al muncii81. Veridicitatea acestei afirmaţii poate fi demonstrată prin 3 exemple care subliniază, de asemenea, importanţa permanentă a lui common law în dreptul muncii. Primul exemplu priveşte negocierea colectivă, mecanism prin intermediul căruia negocierea dintre angajatori şi sindicate stabileşte standardele condiţiilor de muncă pe care angajatorii trebuie să le asigure.

81 O. Kahn-Freund, The System of Labour Relations in Great Britain, 1945, p. 45.

45

În Marea Britanie, spre deosebire de Franţa şi de alte ţări, nu există nici o prezumţie, legislativă sau de alt fel, privind prioritatea normelor acordurilor colective în raport cu dispoziţiile contrare. În dreptul britanic, faptul că clauzele particulare dau sau nu naştere unor drepturi pentru fiecare lucrător depinde de a şti dacă ceilalţi lucrători, luaţi în parte, sunt angajaţi în cadrul contractelor de muncă cuprinzând dispoziţiile corespunzătoare convenţiei colective. Înainte de a produce efectul său normativ, convenţia colectivă este supusă mecanismului contractului individual de muncă care, la rândul său, este guvernat de principiile lui common law referitoare la contracte. De exemplu, nu există nici o regulă de drept care să interzică angajatorului, în cadrul negocierii private, de a exclude sau de a modifica dispoziţiile unei convenţii colective care, în caz contrar, ar fi aplicabilă condiţiilor contractului de muncă. În absenţa oricărei dispoziţii exprese privind anexarea unei convenţii colective, vom putea descoperi o referire implicită la acest efect în contract.

Un alt aspect al acestei caracteristici a dreptului englez este acela că nu există în mod necesar o legătură între durata unei convenţii colective şi soarta unei dispoziţii a contractului de muncă al salariatului, luat în parte, derivată din această convenţie şi introdusă în contractul individual de muncă. Cu alte cuvinte, odată ce procesul de încorporare a intervenit, încetarea convenţiei colective nu are, în sine, nici un efect asupra validităţii sau continuităţii unei dispoziţii care a supravieţuit în conţinutul contractului individual.

Legislaţia în materia dreptului colectiv al muncii este dominată de dispoziţiile privind conflictele de muncă. Totuşi, există o serie de drepturi de natură legislativă care datează de la mijlocul anilor '70 care au funcţia de a favoriza negocierea colectivă, drepturile sindicatelor de a fi consultate înainte de adoptarea anumitor decizii importante şi drepturile salariaţilor de a participa la activităţile sindicale.

Negocierea colectivă la nivel de ramură este mai puţin dezvoltată în Regatul Unit decât în alte părţi ale Europei. În sistemul britanic, fiecare sindicat negociază, în numele membrilor săi, cu angajatorul sau cu un grup de angajatori. Oricum, rezultatele negocierii nu se aplică ansamblului salariaţilor dintr-un sector. În consecinţă, diversitatea modalităţilor şi rezultatelor negocierii colective este mult mai mare decât pe continent.

Negocierea la nivel de întreprindere este permanentă şi se desfăşoară, adesea, într-o manieră informală, nereglementată, între reprezentanţii sindicatelor (shop stewards), care dispun de o largă autonomie şi diferitele niveluri ale managementului.

Actul de Protecţie a Angajării (Employment Protection Act 1975, s. 17) impune divulgarea informaţiilor, la sfârşitul negocierii colective, sindicatelor deja recunoscute de către un angajator. Acesta este un drept cu semnificaţii mai mult teoretice decât practice deoarece gama limitată a domeniilor acoperite de obligaţia de divulgare şi numeroasele excepţii

46

permise de lege semnifică faptul că puţine sindicate au încercat să o valorifice. Mult mai importante au fost considerate drepturile privind consultarea, înainte de a proceda la concediere, a salariaţilor organizaţi într-un sindicat recunoscut de către angajator (Employment Protection Act 1975, s. 99). Această procedură derivă din Directiva Consiliului Comunităţii Economice (Directiva 75/129 din 17 februarie 1975), ca şi procedura identică care trebuie parcursă în cazul transferului întreprinderii către un nou proprietar (Directiva 77/187 din 14 februarie 1977, adoptată prin Transfer of Underta Kings (Protection of Employment) Regulations 1981, S. I. 1981 No

1794). Deşi aceste drepturi par să implice sindicatul (presupunând că a reuşit să se facă recunoscut de către angajator) în procesul de luare a deciziilor, ele nu au avut această finalitate, limitându-se la impunerea obligaţiei de consultare. Un amendament introdus în 1982 la Companies Act (prin Employment Act 1982, S. 1) impune marilor companii obligaţia de a divulga, în raporturile lor anuale, măsurile luate, în scopul de a-şi consulta salariaţii sau reprezentanţii acestora pentru a se ţine cont de opiniile lor în luarea deciziilor susceptibile de a le afecta interesele.

Potrivit principiului autonomiei domeniului relaţiilor profesionale în raport cu sfera politică, modelul britanic se caracterizează prin faptul că negocierea colectivă nu a făcut niciodată obiectul unei legiferări. Guvernele au susţinut negocierea colectivă în mod indirect (de exemplu, sprijinind desfăşurarea ei în sectorul public sau creând Consiliile de remuneraţii în sectoarele slab sindicalizate).

Negocierea colectivă britanică este, aşadar, puternic descentralizată şi acelaşi lucru se poate spune şi despre conflicte. Ca şi negocierea, un conflict poate surveni în orice moment, decizia privind declanşarea lui luându-se la nivel de atelier. Grevele sunt scurte şi implică un colectiv restrâns de salariaţi, dar se produc destul de des. Doar Italia şi Spania depăşesc Marea Britanie şi Irlanda la capitolul "număr ore grevă".

III. Negocierea colectivă şi conflictul în modelul germanicÎn ţările germanice, fiecare federaţie sindicală negociază cel puţin 12

acorduri colective - începând cu ramurile importante (industria mecanică, de exemplu) şi sfârşind cu cele considerate a fi mai puţin semnificative în economia ţărilor respective

Negocierile au la bază un text scris asupra căruia părţile cad de acord şi care conţine o clauză de pace socială, ce restrânge posibilitatea de declanşare a conflictelor la perioada de renegociere a acordului. Pe perioada validităţii acordului, acesta asigură pacea socială atât la nivel de întreprindere, cât şi la nivel de ramură.

Conform legislaţiei din ţările scandinave, se face diferenţierea între conflictele de interese şi conflictele de interpretare (de drepturi). Primele se referă la conţinutul unui nou acord, a cărui negociere se află în impas şi se pot transforma în greve. Conflictele de interpretare se referă la modul de

47

înţelegere a termenilor unui acord deja încheiat şi trebuie rezolvate de către părţile semnatare sau de către Tribunalele de muncă paritare; greva declanşată pe parcursul derulării unui conflict de drepturi este ilicită (această interdicţie a fost preluată şi de către legsilaţia românească în materia conflictelor de muncă82).

Modalitatea obişnuită de soluţionare a conflictelor colective de muncă în Germania o constituie arbitrajul. Această procedură are drept scop să reconcilieze interesele în conflict şi să împiedice izbucnirea unor acţiuni industriale (încetarea colectivă a lucrului de pildă). Chiar şi atunci când a izbucnit o acţiune industrială se mai pot face încercări prin arbitraj de a se ajunge la un acord şi în felul acesta să se pună capăt acestei acţiuni. În orice caz, arbitrajul are întotdeauna scopul de a contribui la încheierea unui nou acord colectiv şi în felul acesta să se menţină pacea (liniştea socială).

În toate ţările germanice, negocierile colective fac obiectul unei duble coordonări. Mai întâi, confederaţiile unifică revendicările federale; apoi, ramurile considerate a fi cele mai importante conduc negocierile "de referinţă".

Principiul fundamental al acestui sistem de negociere este acela că rezultatele negocierii se impun atât angajatorilor, cât şi salariaţilor, membri ai organizaţiilor care negociază. Ia naştere astfel un ansamblu de acorduri de ramură căruia nici o întreprindere nu i se poate sustrage. În acelaşi timp, întreprinderile nu sunt obligate să negocieze, căci ele sunt acoperite de acordurile de ramură, spre deosebire de România, unde negocierea colectivă (nu încheierea contractului colectiv de muncă) este obligatorie la nivelul tuturor unităţilor ce au un efectiv mai mare de 21 de salariaţi83.

Includerea, în acorduri, a clauzei referitoare la pacea socială, ca şi distincţia stabilită între conflictele de interese şi cele de interpretare (de drepturi) fac ca grevele să fie foarte bine organizate şi anunţate din timp. Cea mai mare parte din sindicate dispune de fonduri de grevă substanţiale, la care nu recurge însă decât rareori, căci greva este considerată o întrerupere excepţională a cursului normal al activităţii. În ceea ce priveşte lock-out-ul, acesta este inexistent în Germania şi foarte rar în ţările scandinave.

Statul are un rol discret în relaţiile profesionale. Contribuţia sa se face simţită în două aspecte. În primul rând, fixează cadrul legal al negocierii colective, al derulării conflictelor şi al participării salariaţilor la adaptarea contractelor colective la condiţiile din întreprindere (mai puţin în ţările scandinave, unde părţile stabilesc regulile jocului în cadrul unor "acorduri fundamentale"). În al doilea rând, statul, prin intermediul guvernului, poate interveni atunci când are loc extinderea unui acord colectiv, rolul său fiind

82 Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, care a brogat expres Legea nr. 15/1991.83 Art. 3 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, modificată prin Legea nr. 143/1997.

48

acela de a convinge întreprinderile care nu sunt membre ale organizaţiilor patronale să respecte termenii acordului84.

În concluzie, negocierea colectivă în Europa germanică se caracterizează prin două trăsături principale85:

- protejează întreprinderea (secţia, atelierul etc.) de conflicte, căci aplicarea acordurilor de ramură este obligatorie;

- statul favorizează negocierea, dar se implică puţin în derularea relaţiilor profesionale, iar rolul lui este rareori obiectul unor contestaţii.

Tradiţia negocierii colective a dus la construirea unui raport de încredere între partenerii sociali, de-a lungul anilor, încredere care este reflectată şi de termenii prin care sunt desemnaţi aceştia (Tarifspartners în Germania, social partners în Belgia şi Ţările de Jos).

IV. Negocierea colectivă şi conflictul în modelul latinÎn ţările Europei latine predomină negocierea locală sau regională.

Două motive explică preferinţa pentru nivelul local sau regional de negociere.

În primul rând, asociaţiile angajatorilor au structuri suple şi lasă multă libertate angajatorului individual. Negocierea locală oferă angajatorilor posibilitatea de a fi direct implicaţi în pregătirea şi desfăşurarea negocierii.

În al doilea rând, între sindicate şi asociaţiile angajatorilor există mai multă neîncredere decât în ţările germanice. Divergenţele care apar între părţi determină sindicatele să se adreseze adeseori guvernului pentru a da greutate revendicărilor lor.

Un apel la grevă naţională, pentru a face presiuni asupra guvernului, mobilizează mai mulţi susţinători şi are un impact mai mare decât o grevă locală. Din această cauză, angajatorii preferă negocierea locală. Există, desigur, o coordonare la nivel naţional prin intermediul federaţiilor celor două părţi, dar dinamica negocierii rămâne mai ales regională.

Italia are cea mai puternică tradiţie în negocierea de ramură, dar cel mai adesea acordul încheiat la acest nivel serveşte doar ca punct de plecare pentru negocierile locale şi cele de întreprindere, fără a le influenţa prea mult.

Datorită raportului direct dintre relaţiile sociale şi cele politice, guvernele sunt mai implicate în negociere şi conflicte, comparativ cu cele din ţările germanice - în primul rând pentru că sindicatele caută, cu orice ocazie, această implicare. În acelaşi timp, statul îşi păstrează rolurile semnalate şi în modelul germanic: asigură cadrul legal pentru negocierea colectivă şi se implică în extinderea acordurilor colective.

Modelul latin se diferenţiază de cel germanic şi prin faptul că pacea socială nu mai este un principiu sacru, iar distincţia dintre conflictele de interese şi cele de drepturi nu se aplică decât într-o manieră limitată. Desigur,

84 A se vedea Camelia Frăţilă, Reglementări europene privind relaţiile profesionale, în "Raporturi de muncă" nr. 12/2001, p. 51-52.85 Ibidem.

49

acordurile colective pot conţine clauze de pace socială, dar sindicatele nu le respectă întotdeauna, pentru că ele impun o disciplină care contravine tipului tradiţional de sindicalism latin.

În consecinţă, negocierea colectivă nu defineşte cu exactitate graniţele negocierii la nivel de întreprindere şi nu limitează acţiunea muncitorilor în întreprindere.

În Franţa, negocierea poate interveni la nivel de ramură, de profesie sau la nivel interprofesional, iar câmpul de aplicare teritorial poate fi naţional, regional sau local86. Negocierea la nivel de întreprindere poate avea ca obiect crearea unei norme convenţionale care să completeze dispoziţiile legale sau adaptarea şi completarea unei convenţii sau a unui acord încheiat la nivel superior87.

Convenţiile colective şi acordurile profesionale sau interprofesionale se pot încheia pe o durată nedeterminată sau pe o perioadă determinată care nu poate depăşi 5 ani88. În cazul convenţiilor (acordurilor) încheiate pe o durată nedeterminată, legea prevede în mod expres cazurile de denunţare şi durata preavizului89, modalităţile de revizuire şi de adaptare a acestora90. Nu sunt rare cazurile în care se încheie un dublu acord: un acord-cadru cu durată nedeterminată, care stabileşte modalităţile de negociere, şi un acord pe durată determinată (cel mai adesea 1 an) care stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit legislaţiei franceze, modalităţile de soluţionare a unui conflict colectiv de muncă sunt: concilierea, medierea, arbitrajul.

Concilierea este ca regulă, convenţională. În mod normal, orice convenţie colectivă trebuie să cuprindă o clauză referitoare la procedura de conciliere în cazul în care între cele două părţi apare un conflict. De cele mai multe ori, concilierea este directă; ea se desfăşoară între cele două părţi fără participarea unui terţ.

Dacă nu există nici o procedură convenţională sau dacă aceasta nu a putut funcţiona, se poate recurge la procedura regulamentară, care prezintă un caracter subsidiar. Ea implică intervenţia conciliatoare a autorităţii publice. Astfel, la început prefectul informat poate lua iniţiativa de a reuni părţile şi de a încerca să le reconcilieze. În continuare, în cadrul comisiilor tripartite (reprezentanţii patronatului, al salariaţilor şi ai puterii publice) regionale sau naţionale, se va desfăşura tentativa de conciliere. Concilierea nu duce decât la un acord voluntar.

Medierea este o procedură care urmează, în principiu, concilierii, în cazul eşecului acesteia. Dar, dacă părţile doresc, ele pot recurge direct la mediere fără a fi utilizat procedura de conciliere. De asemenea, în cazul 86 Code du travail, art. L. 132-11.87 D. Gatumel, op. cit., p. 342.88 Code du travail, art. L. 132-6 al. 2.89 În cazul lipsei unei stipulaţii speciale în acest sens, termenul de preaviz este fixat prin lege la 3 luni, Code du travail, art. L. 132-8.90 Code du travail, art. L. 132-7.

50

eşecului acesteia, părţile pot prefera medierii arbitrajul şi în sfârşit, după eşecul concilierii se întâmplă frecvent ca nici părţile în conflict, nici preşedintele comisiei de conciliere, nici ministrul muncii să nu declanşeze procedura de mediere.

Părţile în litigiu pot decide rezolvarea acestuia şi de către un arbitru. Arbitrul este o persoană particulară, un judecător ocazional, ales de părţi, care poate soluţiona un diferend. Părţile se angajează să respecte sentinţa pronunţată de acesta, sentinţă lipsită de forţă executorie, pe care însă o pot obţine prin formalitatea ordonanţei (exequatur). Părţile pot conveni chiar dinainte că-şi vor supune viitoarele litigii arbitrajului, în care caz includ în contractul lor o clauză de arbitraj.

Arbitrul desemnat de părţi nu joacă chiar acelaşi rol ca arbitrul obţinut. Legea îi dă în competenţă să statueze în drept în litigiile juridice şi în echitate în litigiile economice.

Sunt numite "juridice" conflictele referitoare la interpretarea şi executarea legilor, reglementări, convenţii sau acorduri în vigoare. Este conflict economic sau de reglementare acel conflict care are ca obiect salariile sau condiţiile de muncă ce nu au fost fixate prin lege sau convenţie colectivă, ori dacă are legătură cu negocierea sau revizuirea clauzelor unei convenţii colective91.

Sentinţa dată de arbitru trebuie să fie motivată. Efectele sale sunt cele ale unei convenţii colective şi sancţiunile sunt cele pe care legea le prevede în cazul nerespectării unei convenţii colective.

În materia conflictelor de muncă, sentinţa este scutită de ordonanţă executorie, dar este asimilată unui contract între părţi: ea are mai degrabă putere obligatorie decât executorie. Arbitrajul, ca şi medierea sau concilierea, se transformă în acordul partenerilor sociali.

Franţa a cunoscut o perioadă destul de frământată, cu greve multiple, până în anii '70, după care grevele au devenit extrem de rare (cel puţin în sectorul privat). Explicaţia ar putea consta în scăderea numărului de membri de sindicat. De asemenea, în Franţa s-a înregistrat şi o schimbare a formelor de manifestare a grevelor - de la mişcări generale la conflicte locale şi izolate.

În Italia, totul poate fi negociat, la orice nivel, fără obligaţia raportării la negocierile precedente. În practică, negocierea în marile companii precede negocierile de ramură şi le influenţează rezultatele.

Negocierea la nivel de întreprindere este, de asemenea, rezultatul relaţiilor existente între diferitele organizaţii sindicale. Dacă în modelul germanic organizaţiile sindicale participante la negociere cooperează între ele, îşi armonizează revendicările înainte de desfăşurarea propriu-zisă a negocierii, în Europa latină sunt frecvente cazurile în care cel puţin una dintre organizaţii refuză să semneze acordul sau părăseşte masa negocierilor. Întreprinderea rămâne, deci, un loc de manifestare a conflictelor.

91 A se vedea G. Lyon-Caen, J. Pellisier, A. Supiot, Droit du travail, Dalloz, Paris, 1994, p. 880-886.

51

Italia este considerată a fi ţara cu cele mai numeroase conflicte de muncă din Europa, urmată de Spania.

În Grecia, Legea nr. 1876/1990 stipulează, în art. 4 I, că organizaţiile sindicale şi patronale au dreptul şi obligaţia de a negocia în scopul ajungerii la un acord colectiv. Reprezentanţii salariaţilor au dreptul de a cere angajatorului să le furnizeze informaţii cât mai exacte şi să le asigure accesul la toate datele privind situaţia financiară, politica economică şi politica de personal, care sunt necesare pentru a facilita desfăşurarea negocierilor92.

În cazul eşecului negocierilor colective, o anumită procedură este prevăzută pentru rezolvarea conflictelor colective93. Înainte de mediere şi arbitraj, legea prevede etapa reconcilierii prin intermediul unui reprezentant al Ministerului Muncii. Dacă reconcilierea nu dă rezultate, conflictul este supus medierii. Procedura medierii şi arbitrajului este o procedură subsidiară şi se desfăşoară numai la iniţiativa oricărei părţi a conflictului.

Sindicatele îşi păstrează dreptul la grevă în timpul negocierilor şi în timpul medierii sau arbitrajului. Totuşi, acest drept este interzis temporar dacă aceste sindicate au recurs la arbitraj după ce au acceptat propunerea mediatorului. Dreptul la grevă este prevăzut de Constituţie în art. 23 II. Pe de altă parte, lock-out-ul este interzis94. Numai organizaţiile sindicale au dreptul de a declara grevă pentru a sprijini şi a apăra interesele profesionale şi economice ale salariaţilor, precum şi interesele acestora privind dreptul de asociere sau asigurările sociale.

Grevele violente (wild cat strikes) sunt ilegale; de asemenea, grevele cu un vădit caracter politic. Totuşi, grevele cu caracter politic sunt tolerate dacă au legătură cu relaţiile de muncă, cu condiţia să fie de scurtă durată. De asemenea, o grevă este ilegală dacă sindicatul nu a dat celeilalte părţi un preaviz de 24 de ore prevăzut de lege95 sau nu asigură personalul necesar pentru securitatea funcţionării instalaţiilor din unitate96.

Dreptul la grevă nu trebuie exercitat abuziv97. Abuzurile fac greva ilegală. O grevă legală nu poate constitui motiv de încetare a contractului de muncă; nici contractul nu poate fi desfiinţat, nici angajatorul nu-i poate concedia pe grevişti. În timpul unei greve legale, contractul de muncă este suspendat, iar drepturile salariale nu sunt plătite în acest interval. Dimpotrivă, o grevă ilegală este considerată o desfiinţare a contractului de muncă cu consecinţe grave. Angajatorul poate cere daune-interese şi îi poate concedia pe grevişti, cu condiţia ca această concediere să fie făcută într-o manieră care să nu constituie un abuz de drept.

92 A se vedea K. D. Kerameus, P. J. Kozyris, Introduction to Greek Law, Kluwer Law and Taxation Publishers, Deventer, 1993, p. 254-255.93 Art. 22 II din Constituţie, art. 14-16 din Legea 1876/1990.94 Art. 22 II din Legea 1264/1982.95 Art. 19 I din Legea 1264/1982.96 A se vedea Legea 1915/1990.97 Art. 25 III din Constituţie, art. 281 din Codul civil.

52

53

CAPITOLUL IIIINSTITUŢII SPECIALIZATE DIN DOMENIUL POLITICII

SOCIALE

Secţiunea IINSTITUŢIILE UNIUNII ŞI DREPTUL SOCIAL

I. Structura instituţională a Uniunii EuropeneUE are o structură instituţională originală, care nu are nici un

corespondent în structura clasică a organelor statului sau în principiul separaţiei puterilor în stat.

Structura instituţională a UE este alcătuită din două categorii de organe:

a) organe majore (instituţiile comunitare) - au fost create prin tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene, fiind dotate cu puterea de a lua decizii la nivel comunitar şi de a le impune statelor membre; dispun de legitimitate politică (membrii instituţiilor sunt aleşi de popor sau desemnaţi de guvernele statelor membre) şi de o relativă autonomie juridică, administrativă şi financiară, că expresie a specializării funcţionale.

Instituţiile comunitare sunt Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Curtea de Justiţie, Consiliul European. Primele patru au fost create prin tratatele constitutive, iar ultimul prin Tratatul de la Maastricht.

Prin natura lor, instituţiile comunitare reprezintă interesele statelor (Consiliul), interesele Comunităţilor (Comisia), interesele popoarelor (Parlamentul) şi interesele dreptului (Curtea de Justiţie);

b) organe complementare sau subsidiare - sunt organe specializate pe diverse domenii care, de multe ori, joacă un rol deosebit de important în realizarea funcţiilor şi obiectivelor UE. Ele sunt create de tratate sau de instituţiile comunitare în aplicarea dispoziţiilor tratatelor.

În această categorie intră Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi social, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, Banca Europeană de Investiţii, Banca Centrală Europeană etc.

II. Consiliul Uniunii Europene Consiliul Uniunii Europene se prezintă ca un organ interguvernamental ce reprezintă interesul statelor membre, alcătuit din miniştrii de externe ai ţărilor membre. În funcţie de problemele înscrise pe ordinea de zi, se poate reuni şi la nivelul miniştrilor de resort pe domenii (Consilii specializate): agricultură, transporturi, finanţe.

Prin rotaţie, fiecare stat membru asigură preşedinţia Consiliului, pentru o perioadă de 6 luni. Ordinea în care statele se succed la preşedinţia Consiliului este prestabilită printr-un tratat negociat de statele membre. Tratatele i-au conferit preşedintelui atribuţii mai mult secundare şi de ordin

54

procedural. Rolul său se manifestă în principal în relaţiile cu Parlamentul European şi în domeniul relaţiilor externe ale UE.

Consiliul are următoarele atribuţii:a) este organul legislativ principal, împărţind puterea legislativă cu

Parlamentul. Actele sale (directive şi regulamente) se aplică direct subiectelor de drept pe care le are în vedere.

Regulamentele sunt obligatorii pentru toate statele membre, fără a mai fi necesară ratificarea din partea acestora. Ele devîn parte a legislaţiilor naţionale, au putere de lege şi au întâietate faţă de legile naţionale. Ele stabilesc obiectivul urmărit şi modalităţile de atingere a acestuia.

Directivele sunt acte obligatorii pentru statele membre care, prin mijloace legislative naţionale, trebuie să adopte acte cu putere obligatorie şi cu finalitatea prevăzută în directivă. Ele fixează numai obiectivul urmărit, lăsând statelor membre opţiunea alegerii celei mai potrivite căi pentru realizare;

b) atât în raporturile externe, cât şi în cele interne, se manifestă şi că un organ executiv, cu atribuţii care, în mod tradiţional, revin guvernelor. În relaţiile cu statele terţe, el reprezintă Uniunea (prin preşedinte), încuviinţează purtarea negocierilor, dă Comisiei mandat să îl reprezinte în raporturile externe şi la negocieri;

c) în materie bugetară, elaborează proiectul de buget şi participă alături de Parlamentul European la o procedură complexă de elaborare a bugetului în forma să definitivă şi de adoptare a lui;

d) are atribuţia de a coordona acţiunile statelor membre şi, alături de Consiliul European, participă la elaborarea politicilor de integrare economică, politică, juridică, definind linia politică generală;

e) în rare cazuri are şi atribuţii de consultare şi tutelă, fiind abilitat să dea avize şi autorizări în câteva domenii particulare (fixarea taxelor de prelevări peste 1%, preţuri maximale şi minimale etc.).

Consiliul este asistat de Comitetul de reprezentanţi permanenţi (COREPER), format din ambasadori, reprezentanţi permanenţi ai statelor membre pe lângă uniune, cu sarcina de a pregăti conţinutul dezbaterilor din Consiliu.

Conform dispoziţiilor iniţiale ale Tratatului de instituire a CEE, semnat în 1957 la Roma, Comunitatea nu avea competenţe proprii în domeniul politicii sociale. Prin adoptarea, în anul 1986, a Actului Unic European, Consiliul, prin procedura cooperării, a primit competenţa de a adopta directive prin care să stabilească măsuri minime în vederea ameliorării condiţiilor de muncă.

Art. 141 alin. 3 al Tratatului CE, modificat prin Tratatul de la Amsterdam, prevede că, aplicând procedura codeciziei, Consiliul, după consultarea Comitetului Economic şi Social, adoptă măsuri în vederea asigurării principiului egalităţii şanselor şi a egalităţii de tratament între

55

bărbaţi şi femei în domeniul muncii, inclusiv în domeniul principiului egalităţii remuneraţiei pentru aceeaşi muncă.

Conform art. 137 paragraful 2, restructurat prin Tratatul de la Nisa, pentru realizarea obiectivelor Uniunii în domeniul politicii sociale, Consiliul poate acţiona în două modalităţi:

a) să adopte măsuri menite să încurajeze cooperarea între statele membre, prin intermediul iniţiativelor destinate să dezvolte schimburile de informaţii şi practicile cele mai bune, să promoveze abordările inovatoare şi să evalueze expereienţele, fără însă a impune armonizarea dispoziţiilor legislative şi regulamentare ale statelor membre;

b) să adopte directive, în domeniile stabilite de art. 137 paragraful 1 lit. a)-i), prin care să stabilească prescripţii minime aplicabile în mod progresiv, ţinând cont de condiţiile şi reglementările existente în fiecare stat membru. Aceste directive nu pot impune constrângeri administrative, financiare şi juridice care ar împiedica crearea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.

Pentru adoptarea unei astfel de directive, Consiliul aplică procedura codeciziei, prin care Parlamentul European are statutul de colegislator, după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului regiunilor. În ceea ce priveşte securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor, protecţia lucrătorilor în caz de desfacere a contractului de muncă, a reprezentării şi apărării colective a intereselor lucrătorilor şi ale angajatorilor, inclusiv cogestiunea, condiţiile de acces la locurile de muncă a cetăţenilor statelor terţe, Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă directiva statuând cu unanimitatea membrilor săi, fără să aplice procedura codeciziei. Teza finală a alin. 2 din paragraful 2 al art. 137 al Tratatului CE dă posibilitatea Consiliului să hotărască, cu unanimitatea voturilor, aplicarea procedurii codeciziei la adoptarea unei directive referitoare la securitatea socială, protecţia lucrătorilor în caz de desfacere a contractului de muncă şi stabilirea condiţiilor de acces la locurile de muncă a cetăţenilor statelor terţe.

În fiecare an, pe baza concluziilor Consiliului European, Consiliul, statuând cu majoritate calificată, în urma propunerilor Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, a Comitetului Economic şi Social, a Comitetului regiunilor şi a Comitetului pentru muncă, elaborează liniile directoare de care statele membre ţin seama în cadrul politicilor proprii în materia locurilor de muncă. Fiecare stat membru transmite Consiliului şi Comisiei un raport anual cu privire la principalele măsuri pe care le-a luat pentru a pune în aplicare politica sa în domeniul muncii, în lumina liniilor directoare. Pe baza acestor rapoarte, conform art. 128 paragraful 4, Consiliul examinează anual politica în domeniul muncii a statelor membre şi poate, hotărând cu majoritate calificată, pe baza propunerilor Comisiei, să adreseze recomandări statelor membre.

III. Comisia

56

Comisia este alcătuită din 25 membri98 (Germania, Franţa, Anglia, Italia, Spania au fiecare câte 2 membri, celelalte state câte unul) desemnaţi de guvernele statelor pentru un mandat de 5 ani. Când Uniunea va avea 27 de state membre, Comisia va întruni 26 de membri, număr inferior faţă de numărul statelor membre.

Comisia reprezintă interesul comunităţilor, independent de statele membre, de aceea membrii Comisiei acţionează independent de guvernele statelor din care provin.

Comisia îndeplineşte următoarele atribuţii:a) este organ executiv, cu sarcina principală de a veghea la aplicarea

întocmai a prevederilor tratatelor comunitare şi a deciziilor instituţiilor UE;b) este coordonatorul politicilor celor 3 comunităţi;c) are rolul de a iniţia propunerile legislative (principalul iniţiator

legislativ);d) are un rol decizional în domeniile care i-au fost conferite de tratate,

actele sale având direct o putere executorie asupra subiectelro pe care le au în vedere;

e) formulează recomandări sau avize;f) poate încuviinţa faţă de state măsurile derogatorii de la aplicarea

tratatelor, măsuri pe care le pot cere doar în perioada de tranziţie şi privesc transformările ce trebuie să le realizeze în ordinea economică, politică şi juridică internă;

g) poate sesiza Curtea de Justiţie atunci când constată că un stat membru nu se conformează dreptului comunitar.

Încă de la semnarea Tratatului de instituire a CEE, Comisia a fost însărcinată să promoveze colaborarea între statele membre în domeniile forţei de muncă, dreptului la muncă, condiţiilor de muncă, formării şi perfecţionării profesionale, securităţii sociale, protecţiei împotriva accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, igienei muncii, dreptului sindical şi negocierilor colective. Ulterior, prin AUE, Comisia a fost împuternicită să promoveze dialogul între partenerii sociali la nivel comunitar, în scopul încheierii unor convenţii colective. Acordul asupra politicii sociale, anexă a Protocolului nr. 14 al Tratatului de la Maastricht, a stabilit, în art. 3, sarcina Comisiei de a promova consulatrea partenerilor sociali la nivel comunitar şi de a lua toate măsurile utile pentru a facilita dialogul lor.

Dialogul social îmbracă două aspecte: consultarea şi negocierea. În cadrul consultării, partenerilor sociali li se cere avizul înaintea întocmirii proiectului de reglementare comunitară asupra conţinutului acesteia. De exemplu, la elaborarea directivei privind instituirea comitetului de întreprindere european, Comisia a consultat în prealabil organizaţiile sindicale; după întocmirea proiectului a consultat din nou partenerii sociali, care au făcut cunoscută intenţia lor de a adopta un text în materia informării şi consultării lucrătorilor în întreprinderile de dimensiuni comunitare.

98 Conform Tratatului de la Nisa.

57

Deoarece negocierile au eşuat, Comisia a prezentat Consiliului o propunere care a fost adoptată sub forma unei directive99.

În urma consultării, partenerii sociali prezintă Comisiei un aviz sau o recomandare, după caz. Avizul exprimă opinia partenerului social, în timp ce recomandarea conţine propunerile acestuia. Avizele şi recomandările nu obligă Comisia, având doar caracter consultativ. Cu ocazia consultării, partenerii sociali pot informa Comisia că doresc să angajeze negocieri în vederea încheierii unui acord colectiv la nivel comunitar.

În ceea ce-i priveşte pe partenerii sociali, Comisia trebuie să aibă în vedere ca aceştia să fie reprezentativi la nivel comunitar şi apoi să consulte toate organizaţiile profesionale reprezentative ale salariaţilor sau ale patronilor, nu numai unele dintre ele.

IV. Parlamentul European Parlamentul European este alcătuit din reprezentanţii popoarelor din

statele Comunităţii. Tratatul de la Amsterdam - 1997 a stabilit la 700 numărul maxim de membri pe care îl poate avea Parlamentul European, în timp ce Tratatul de la Nisa a sporit acest număr la 732. Numărul de mandate este fixat pe ţări, în funcţie de mărimea acestora, astfel:

- fiecare stat avea alocate, de la început, 6 locuri, indiferent de mărimea sa;

- la o populaţie cuprinsă între 1.000.000 şi 25.000.000 de locuitori, fiecărui stat membru i se alocă, în plus, câte un loc suplimentar la fiecare 1.000.000 de locuitori;

- la o populaţie de peste 60.000.000 de locuitori, fiecare stat membru promeşte, în plus, câte un loc suplimentar la fiecare 2.000.000 de locuitori.

Durata mandatului este de 5 ani şi are caracter reprezentativ (votul fiecărui deputat este personal şi individual).

Tratatul de la Maastricht a introdus cetăţenia europeană ca statut politico-juridic ce dă, printre altele, dreptul de vot pentru alegerile generale pentru parlamenbtul European, cât şi pentru alegerile locale tuturor resortisanţilor statelor membre, rezidenţi pe teritoriul acestor state, indiferent de naţionalitate. Acest tratat a simplificat mult procedura electorală iniţială.

Parlamentul European este compus din grupuri politice, comisii permanente, comisii temporare, comisii de anchetă, delegaţii interparlamentare.

Atribuţiile Parlamentului European sunt următoarele:a) are un rol consultativ exprimat în avizarea unor propuneri ale

Comisiei; b) are iniţiativă legislativă - are dreptul de a cere Comisiei să

înainteze anumite propuneri legislative;

99 O. Ţinca, Drept social comunitar. Drept comparat. Legislaţie română, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 24.

58

c) dispune de o reală putere decizională în materie bugetară, doar în acest domeniu fiind egalul Consiliului că organ legislativ;

d) are dreptul la codecizie, alături de Consiliu, în anumite domenii ce privesc piaţa unică;

e) are rol codecizional şi în domenii precum: libertatea de deplasare a lucrătorilor, piaţa unică, protecţia mediului înconjurător, protecţia consumatorului, educaţie, cercetare, statistică etc.;

f) poate adopta ordonanţe, directive, decizii sau recomandări;g) are dreptul de a numi un Avocat al poporului împuternicit să

primească reclamaţii împotriva instituţiilor şi organelor UE;h) se pronunţă prin aviz asupra cererilor de aderare la UE şi asupra

acordurilor de asociere şi comerciale încheiate de UE.Tratatul privind Constituţia Europeană evidenţiază, în art. III-213

alin. 2, rolul crescut al Parlamentului European în materia politicii sociale, prevăzând că acesta trebuie informat de Comisie cu privire la măsurile pe care le întreprinde pentru a încuraja cooperarea între statele membre şi a facilita coordonarea acţiunilor acestora în acest domeniu.

V. Curtea de Justiţie Curtea de Justiţie este alcătuită din 25 de judecători numiţi de către

guvernele statelor membre, asistaţi de 8 avocaţi generali, numiţi după aceeaşi procedură că şi judecătorii. Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este de 6 ani, fiind reînnoiţi parţial la fiecare 3 ani.

La fiecare 3 ani, judecătorii aleg din rândul lor un preşedinte al Curţii pentru un mandat de 3 ani, ce poate fi reînnoit. Curtea îşi desfăşoară activitatea în camere compuse din 3 sau 5 membri.

Sarcina să este de a asigura respectarea dreptului în aplicarea tratatelor şi a celorlalte acte normative adoptate de instituţiile comunitare.

Atribuţiile sale sunt mult mai mari decât cele din jurisdicţiile naţionale, fiind împărţite în:

a) atribuţii consultative: Curtea poate emite, în unele proceduri particulare, avize şi deliberări, acte care în general nu sunt obligatorii şi au un caracter consultativ, deciziile în materiile respective fiind luate de alte organe;

b) atribuţii jurisdicţionale, care privesc:- acţiuni ale statelor membre sau ale instituţiilor Uniunii, precum şi

ale persoanelor fizice, împotriva statelor membre;- acţiuni împotriva instituţiilor Uniunii. În categoria acestor acţiuni se

află cele privind "legalitatea actelor adoptate împreună de către Parlamentul European şi Consiliu, actele Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările şi avizele, precum şi actele Parlamentului European destinate să producă efecte faţă de terţi" (art. 173 din Tratatul de la Maastricht).

59

Prin Actul Unic European - 1986 a fost creat pe lângă Curte un Tribunal de primă instanţă care are împuternicirea să se pronunţe în cazul unor categorii bine definite de recursuri.

VI. Consiliul European Consiliul European este o instituţie menită să asigure dezvoltarea UE

şi definirea orientărilor politice generale. A fost creat prin Tratatul de la Maastricht, devenind în scurt timp instituţia supremă a UE, fiind considerat un fel de "preşedinte al Comunităţilor".

Consiliul European se reuneşte la nivelul şefilor de guverne, însoţiţi de miniştrii de externe, precum şi în prezenţa Preşedintelui Comisiei însoţit de alt membru al acestei instituţii, cel puţin de 2 ori pe an.

Consiliul European îndeplineşte următoarele atribuţii:a) reprezintă locul unde principalii conducători ai statelor membre îşi

expun punctele de vedere şi deliberează asupra problemelor de interes comun, îndeosebi cooperarea politică;

b) reprezintă un forum de accelerare a procesului de integrare;c) funcţionează că o instanţă de apel pentru situaţii care nu au putut fi

soluţionate de celelalte organe, îndeosebi de Consiliu;d) poate emite acte (declaraţii, orientări, directive generale) care nu

sunt obligatorii pentru state şi comunităţi, ci au caracterul unor angajamente politice importante, care ţîn în primul rând Consiliul şi, într-o măsură mai mică, Comisia, să adopte acte proprii cu caracter obligatoriu, conform competenţelor celor două instituţii.

VII. Curtea de Conturi Curtea de Conturi îşi exercită atribuţiile în domeniul bugetar. Are un

dublu rol: de asistenţă a autorităţilor bugetare şi de control permanent al conturilor. Întocmeşte anual un raport asupra situaţiei tuturor conturilor comunitare, raport care este publicat în jurnalul oficial al Comunităţilor.

60

Secţiunea IIINSTITUŢII SPECIALIZATE PREVĂZUTE DE TRATATE

I. Comitetul Economic şi SocialPrima şi cea mai veche instituţie reprezentând partenerii sociali este

Comitetul Economic şi Social al Comunităţii Europene. Comitetul Economic şi Social a fost instituit de Tratatele CEE100 şi EURATOM101. S-a decis, încă de la început, să se organizeze un singur Comitet pentru cele două comunităţi, dar de a nu fuziona cu Comitetul consultativ CECA. Comitetul Economic şi Social cu sediul la Bruxelles nu acoperă spectrul de competenţe al Tratatului CECA.

Conform art. 4 al Tratatului de la Roma, acesta este un organism consultativ care acordă reprezentanţilor patronatelor, sindicatelor şi variatelor grupuri socio-economice, oportunitatea de a-şi pronunţa opiniile în probleme legate de UE. Includerea Comitetului Economic şi Social în Tratatul de la Roma reflectă dorinţa fondatorilor CE de a implica reprezentanţi ai grupurilor sociale şi economice în formularea politicilor comunitare102.

Deşi mult timp a fost considerat ca organul cel mai discret al sistemului comunitar şi fără influenţă reală, Comitetul a reuşit, de-a lungul anilor, să-şi aroge atribuţii din ce în ce mai importante. Astfel, în 1972, el a obţinut dreptul de a emite avize din proprie iniţiativă şi de a le publica în Jurnalul Oficial, şedinţele sale devenind publice. Comisia Europeană îşi trimite simultan propunerile către Comitet şi către Parlamentul European. Partenerii sociali, devenind conştienţi de importanţa Comunităţilor, se alătură de o manieră mult mai strânsă acestei instituţii.

Comitetul este astăzi o instituţie a cărei autoritate nu încetează a se afirma. El asigură, la nivel comunitar, reprezentarea activităţilor economice şi sociale, aspiraţiile diferitelor categorii de interese cu care cetăţenii europeni se pot identifica.

Membrii săi sunt reprezentanţi ai "diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale, în principal ai producătorilor, agricultorilor, transportatorilor, muncitorilor, artizanilor, profesiunilor liberale şi de interes general".

Comitetul Economic şi Social are 222 de membri care sunt împărţiţi în trei grupuri:

- patronii;- angajaţii;- alte categorii (fermieri, liber-profesionişti, consumatori, asociaţii

familiare etc.).

100 Art. 193-198 din Tratatul CEE.101 Art. 167-170 din Tratatul EURATOM.102 D. Dinan, op. cit., p. 153.

61

II. Fondul Social EuropeanFSE a fost creat103 în anul 1960, în scopul susţinerii financiare a

acţiunilor de reconversie profesională şi de creare a unor noi locuri de muncă. El a suferit numeroase reforme şi extinderi şi în prezent este parte a efortului coordonat de a lupta împotriva şomajului. Utilizarea sa a fost iniţial concentrată asupra regiunilor şi ţărilor sărace, ca parte a efortului combinat al tuturor fondurilor structurale.

La început, FSE a fost dedicat în exclusivitate susţinerii migranţilor din Sudul Italiei care se mutau către zonele industriale din Nord, dar a făcut obiectul unei reforme în anul 1971, prin care s-a urmărit crearea unui fond mai cuprinzător şi mai flexibil care putea fi utilizat pentru pregătirea profesională şi prin care se acorda o atenţie deosebită nevoilor unor grupuri particulare de muncitori sau regiuni.

În anii '80 s-a considerat că Fondul necesită o nouă readaptare, atenţia concentrându-se asupra efortului de a promova ocuparea forţei de muncă şi formarea profesională a tineretului de până la 25 de ani, precum şi a persoanelor fără loc de muncă timp îndelungat. Din 1985 s-au acordat burse membrilor ambelor categorii de persoane care doreau să se autoangajeze. De asemenea, au fost acordate burse handicapaţilor, femeilor angajate în muncă şi lucrătorilor migranţi. A fost încurajată angajarea la întreprinderile mici şi mijlocii şi burse speciale au fost alocate pentru sprijinirea îndrumării profesionale şi plasamentului. Cele mai defavorizate regiuni au continuat să primească un ajutor special, dar altfel Fondul a fost direcţionat spre ariile cu o rată a şomajului constant ridicată şi care necesitau proiecte de reconstrucţie. Poate că cel mai important efect a fost recunoaşterea nevoii de a urmări realizarea coeziunii economice şi sociale ca pe un scop care ar scoate în evidenţă urmările dezavantajoase ale pieţei unice în anumite zone104.

Extinderea pe care a cunoscut-o Fondul Social European în anii '80 este ilustrată numeric astfel: dacă în 1972 intervenţiile Fondului priveau 85.000 de persoane, în 1982 numărul beneficiarilor depăşise 1.820.000 de persoane105.

În 1988 a fost adoptat Regulamentul nr. 2052/88/CEE care stabilea că Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA), precum şi Fondul Social European, cunoscute ca fonduri structurale, trebuie să-şi coordoneze activitatea şi să lucreze împreună cu Banca Europeană de Investiţii. De asemenea, mărimea acestor fonduri urma să fie dublată. Primele două fonduri se referă la munca în regiunile slab dezvoltate, regiunile de frontieră şi în regiunile cu un accentuat declin industrial.

103 Art. 123-128 din Tratatul de la Roma prevedeau înfiinţarea Fondului Social European în scopul finanţării formării profesionale şi programelor de readaptare a lucrătorilor concediaţi.104 C.D.E. Collins, EU social policies, în A.M. El-Agraa, op. cit., p. 403.105 A se vedea C. Philip, op. cit., p. 72.

62

Creşterea substanţială a fondurilor structurale nu a fost însă suficientă pentru redresarea inegalităţilor regionale căci, aşa cum spunea Jacques Delors (preşedintele de atunci al Comisiei) în Parlamentul European în ianuarie 1988 "Coeziunea nu este numai o simplă problemă de a aloca bani problemelor...Ea implică mai degrabă o dorinţă de a acţiona la nivel comunitar pentru a redresa disparităţile dintre regiuni şi diferitele grupuri sociale"106.

Reforma din 1988 a urmărit transformarea fondurilor structurale în instrumente efective de dezvoltare economică. Ea a revizuit politica structurală prin introducerea unui număr de noi principii şi proceduri şi prin întărirea celor deja existente. Au fost stabilite cinci obiective prioritare:

- Obiectivul 1 constă în "asistarea regiunilor a căror dezvoltare a rămas mult în urmă", cum erau considerate Grecia, Portugalia, Irlanda, unele părţi din Spania, Sudul Italiei, Corsica;

- Obiectivul 2 promovează conversia economică şi modernizarea zonelor industriale aflate în declin, incluzând aproximativ 60 de zone din nouă state membre, printre care Marea Britanie, Spania, Franţa şi Germania;

- Prin Obiectivul 3 se combate şomajul pe termen lung prin asistenţa acordată persoanelor de peste 25 de ani, de oriunde din Europa, care nu mai au loc de muncă de peste un an;

- Prin Obiectivul 4 se urmăreşte integrarea tinerilor pe piaţa forţei de muncă, oriunde în Europa;

- Obiectivul 5a se concentrează asupra politicilor agricole şi de pescuit, iar 5b asupra economiei din zonele vulnerabile.

Obiectivul 6 a fost creat ulterior, cu titlu provizoriu, pentru zonele slab populate din Finlanda şi Suedia, cu o densitate a populaţiei mai mică de 8 locuitori/km².

Celor cinci obiective le corespund trei obiective regionale (în cazul cărora ajutoarele erau rezervate zonelor geografice "eligibile") şi două obiective generale (numite obiective "orizontale", care nu erau supuse nici unei limitări geografice)107.

Cele trei obiective regionale priveau:- regiunile "cu o dezvoltare întârziată" (PIB-ul pe cap de locuitor să

fie mai mic de 75% din moneda comunitară;- regiunile aflate "în declin industrial", care erau determinate de

Comisie împreună cu fiecare stat membru şi cuprindeau aproape 17% din populaţia Uniunii;

- regiunile de "dezvoltare rurală", desemnate de Comisie, care cuprindeau puţin mai mult de 8% din populaţia UE, Franţa fiind principalul beneficiar.

În ceea ce priveşte obiectivele generale, acestea sunt:

106 D. Dinan, op. cit., p. 48.107 Pierre le Mire, op. cit., p. 304.

63

- Obiectivul 3, referitor la şomajul pe termen îndelungat şi la inserţia profesională a tinerilor;

- Obiectivul 4, referitor la adaptarea muncitorilor la mutaţiile industriale şi la evoluţia sistemelor de producţie;

- Obiectivul 5, referitor la adaptarea structurilor agricole şi piscicole.Obiectivul 4 priveşte situaţia muncitorilor care trebuie să ţină pasul cu

progresul industrial şi care trebuie să fie ajutaţi să se formeze din punct de vedere profesional, în special cei ameninţaţi de şomaj pentru a se putea adapta schimbărilor structurale, precum şi sprijinirea companiilor aflate în incapacitate de a-şi perfecţiona angajaţii în scopul sporirii competitivităţii, creşterii calificării personalului şi creării unor noi locuri de muncă în interiorul companiilor. Acest obiectiv acordă asistenţă pentru recalificarea angajaţilor care, deşi au un loc de muncă, sunt totuşi în pericol să-l piardă.

10% din FSE este atribuit direct de Comisie pentru sprijinirea planurilor transnaţionale şi a experimentelor inovatoare în crearea de locuri de muncă.

După 1988 au avut loc importante schimbări în administrarea FSE Acesta a fost criticat ca fiind încet şi greoi şi a avut loc o schimbare în ceea ce priveşte întocmirea planurilor la nivel supranaţional care pot fi apoi aprobate la Bruxelles. Accentul s-a pus pe parteneriatul dintre Comisie, membrii guvernelor, autorităţile locale şi alţi reprezentanţi care trebuie să formuleze împreună programe multi-anuale, fapt care ar trebui să acorde stabilitate financiară planurilor individuale. Comisia, în loc să fie implicată în detalierea programelor, a trebuit să-şi dezvolte funcţiile de monitorizare, control şi evaluare. Acest aranjament a dat mai mult control agenţiei centrale naţionale, care de obicei este Departamentul de Muncă sau echivalentul acestuia, care acţionează ca un canal pentru aprobarea cererilor şi ofertelor de burse. Din punct de vedere administrativ, acest aranjament funcţionează mai bine decât atunci când Comisia era implicată în detalierea planurilor, dar un contraargument poate fi acela că autorităţile naţionale cunosc cel mai bine necesităţile existente pe plan naţional; un pericol evident este însă acela că Comisia nu mai poate să-şi impună punctele de vedere despre cum trebuie utilizate bursele. Din moment ce tendinţa este de a se acorda un interes deosebit dezvoltării de noi aptitudini şi creării oportunităţilor de progres tehnologic, există pericolul ca guvernele naţionale să se afle adesea sub presiunea menţinerii unor locuri de muncă în industriile aflate în declin sau să sprijine noi planuri de creare de locuri de muncă ca pe o metodă imediată de a reduce şomajul pe termen lung. Asemenea schimbări de priorităţi vor continua să se producă108.

Începând cu reforma politicii structurale şi cu dublarea fondurilor structurale în 1988, FSE a avut o contribuţie majoră la lupta împotriva şomajului pe termen lung şi la facilitarea angajării în muncă a tinerilor prin

108 C.D.E. Collins, EU social policies, în A.M. El-Agraa, op. cit., p. 404.

64

formare profesională, recrutarea în locuri de muncă nou create şi promovarea activităţilor liber profesioniste109.

Accentul FSE se pune pe formarea profesională. Carta Albă asupra politicii sociale europene (1994) a fixat trei priorităţi:

- prima este de a îmbunătăţi calitatea educaţiei şi pregătirii profesionale iniţiale şi de a facilita accesul grupurilor-ţintă la formare profesională;

- a doua este de a ajuta la creşterea competitivităţii şi la prevenirea şomajului prin adaptarea forţei de muncă, ceea ce a dus la punerea accentului pe formarea profesională şi pe conceptul de învăţământ pe termen lung;

- a treia este de a îmbunătăţi perspectivele de angajare în muncă pentru cei ameninţaţi de şomaj pe termen lung şi de excluziune socială.

De asemenea, o atenţie specială se acordă asigurării de oportunităţi egale pentru bărbaţi şi femei, în special în ceea ce priveşte formarea profesională a femeilor.

Pentru perioada 1997-1999, priorităţile au fost crearea de locuri de muncă pentru persoanele în vârstă de peste 25 de ani şi sprijinirea tinerilor la debutul profesional, asigurarea de oportunităţi egale pentru femei şi bărbaţi pe piaţa muncii, asigurarea asistenţei pentru planurile de dezvoltare comunitară şi pentru categoriile cele mai dezavantajate.

Reforma din 1999 a redus numărul obiectivelor prioritare la trei:1. Obiectivul 1 vizează promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a

regiunilor cu dezvoltare întârziată al căror PIB mediu pe cap de locuitor este mai mic de 75% din media comunitară (Insulele Azore, Madera şi Insulele Canare, precum şi zonele vizate de fostul Obiectiv 6 create în urma aderării Austriei, Finlandei şi Suediei);

2. Obiectivul 2 contribuie la susţinerea reconversiei economice şi sociale a regiunilor confruntate cu dificultăţi structurale, altele decât cele prevăzute de noul Obiectiv 1 (zonele cu mutaţii economice, zonele rurale în declin, zonele în dificultate dependente de pescuit şi cartierele urbane în dificultate);

3. Obiectivul 3 concentrează toate acţiunile în favoarea dezvoltării resurselor umane din alte regiuni decât cele prevăzute de Obiectivul 1.În plus, există patru "iniţiative comunitare":- INTERREG - a cărui obiectiv este de a stimula cooperarea

transfrontalieră, transnaţională şi interregională;- LEADER -care promovează dezvoltarea rurală prin intermediul

grupurilor de acţiune locală;- EQUAL -care prevede dezvoltarea de noi practici de luptă împotriva

discriminărilor şi inegalităţilor de orice natură privind accesul pe piaţa muncii;

109 D. Dinan, op. cit., p. 223.

65

- URBAN -care favorizează revitalizarea economică şi socială a oraşelor şi suburbiilor aflate în criză.

Bugetul politicii sociale europene alocă aproape 90% FSE, care contribuie la finanţarea mobilităţii geografice şi profesionale, combaterea şomajului pe termen lung, introducerea tinerilor în lumea profesională, schimbarea sistemului de producţie, asigurarea protecţiei sănătăţii la locul de muncă, finanţarea dezvoltării şi ajustarea structurală a regiunilor cu populaţie scăzută.

În cele patru decenii de funcţionare, FSE s-a dovedit a fi un instrument necesar şi foarte eficient pentru reducerea şomajului în rândul tineretului. Sumele alocate în acest scop reprezintă 75%, ceea ce subliniază importanţa acestei probleme în cadrul UE.

FSE a devenit o parte semnificativă a structurii UE deoarece a ajuns să privească dincolo de limitele ocupării forţei de muncă prin recunoaşterea factorilor sociali care inhibă potenţialul de muncă, iar acesta este un început pentru a juca un rol important în prevenirea excluziunii sociale şi pentru a reflecta ideea că persoanele dezavantajate trebuie ajutate pentru a ajunge în stare să se întreţină110.

III. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER)FEDER a fost creat în 1975 în baza art. 235 al Tratatului CE (devenit

art. 308 în urma renumerotării) şi are drept scop "să contribuie la corectarea principalelor dezechilibre regionale din cadrul Comunităţii printr-o participare la dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu dezvoltare întârziată, precum şi la reconversia regiunilor industriale în declin"111.

În ceea ce priveşte resursele financiare, FEDER este de departe fondul structural cel mai dezvoltat.

IV. Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA)

FEOGA este împărţit în două secţiuni:-secţiunea "Garanţie" are drept vocaţie principală să finanţeze

cheltuielile care decurg din politica comună a pieţei şi preţurilor agricole şi acţiunile de dezvoltare rurală care însoţesc susţinerea pieţei;

-secţiunea "Orientare" vizează finanţarea cheltuielilor de dezvoltare rurală care nu sunt finanţate de către secţiunea "Garanţie".

V. Banca Europeană de Investiţii (BEI)Instituită în temeiul art. 266 din Tratatul CE, dotată cu personalitate

juridică, BEI are drept misiune "să contribuie, făcând apel la pieţele de capital şi la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată şi fără incidente a pieţei comune în interesul Comunităţii. În acest scop, ea facilitează, prin

110 C.D.E. Collins, EU social policies, în A.M. El-Agraa, op. cit., p. 404.111 Art. 160 (ex-art. 130C) al Tratatului CE.

66

intermediul preţurilor şi garanţiilor, fără a urmări un obiectiv lucrativ, finanţarea proiectelor în toate sectoarele economiei:

a) proiecte privind punerea în valoare a regiunilor slab dezvoltate;b) proiecte vizând modernizarea sau conversia întreprinderilor sau

crearea de activităţi noi cerute de stabilirea progresivă a pieţei comune care, prin amploarea sau prin natura lor, nu pot fi în întregime acoperite de diferitele mijloace de finanţare existente în fiecare din statele membre;

c) proiecte de interes comun pentru numeroase state membre care, prin amploarea sau prin natura lor, nu pot fi în întregime acoperite de diferitele mijloace de finanţare existente în fiecare din statele membre.

În îndeplinirea misiunii sale, Banca facilitează finanţarea programelor de investiţii aflate în legătură cu intervenţiile fondurilor structurale şi a altor instrumente financiare ale Comunităţii"112.

VI. Fondul European de InvestiţiiAcest fond, care are personalitate juridică, a fost creat la 25 mai 1994

de către BEI, Comisie şi diverse bănci. El e destinat a sprijini dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii prin împrumuturi cu garanţie, precum şi prin participaţii la capital.

VII. Fondul de coeziuneFondul de coeziune a fost prevăzut de Tratatul de la Maastricht şi pus

în funcţiune la 17 mai 1994. El trebuie să contribuie financiar la realizarea proiectelor din domeniul mediului înconjurător şi al reţelei transeuropene.

Beneficiarii acestui fond nu sunt regiuni, ci ţări: acelea în care PNB pe cap de locuitor este mai mic de 90% din media comunitară, respectiv Grecia, Irlanda, Portugalia.

VIII. Comitetul de protecţie socialăComitetul de protecţie socială a fost înfiinţat prin art. 144 al Tratatului

CE, în vederea cooperării în materia protecţiei sociale între statele membre şi a cooperării acestora cu Comisia, având următoarele sarcini:

a) observarea situaţiei sociale şi a evoluţiei politicilor de protecţie socială în statele membre şi în Uniune;

b) facilitarea schimburilor de informaţii, de experienţe şi de bune practici între statele membre şi cu Comisia;

c) întocmirea de rapoarte, formularea de avize sau întreprinderea altor acţiuni în domeniile care ţin de competenţa sa, fie la cererea Consiliului sau a Comisiei, fie din proprie iniţiativă.

Conform alin. ultim al art. 144 al Tratatului CE, fiecare stat membru şi Comisia numesc câte doi membri în Comitetul de protecţie socială, care are un caracter consultativ. Pentru a-şi îndeplini sarcinile, Comitetul este obligat să stabilească relaţii apropiate cu partenerii sociali comunitari.

112 Art. 267 din Tratatul CE.

67

Înfiinţarea Comitetului este hotărâtă de Consiliu, după consultarea Parlamentului European.

68

Secţiunea IIIINSTITUŢII SPECIALIZATE CREATE DE DREPTUL COMUNITAR

DERIVAT

I. Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP)

CEDEFOP este o agenţie independentă fondată de Comisie113 cu scopul de a analiza impactul la nivel european al noilor forme de organizare a muncii şi de formare profesională.

Dispunând de o autonomie reală, distingându-se de celelalte servicii ale Comisiei, CEDEFOP a avut sediul iniţial fixat la Berlin (în 1975) pentru ca în 1994 să fie mutat la Thessaloniki, în Grecia.

Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale este un organ de impulsionare şi de consiliere pentru facilitarea punerii în practică a politicii comune de formare profesională, favorizând schimbul de informaţie şi de experienţă în domeniu. Pentru a-şi îndeplini această misiune, Centrul trebuie să stabilească toate "contactele necesare" cu mediile interesate: organisme specializate publice sau private, naţionale sau internaţionale, administraţiile publice, instituţiile de formare profesională, organizaţii ale angajatorilor şi ale salariaţilor.

Deşi CEDEFOP nu este altceva decât un centru de informare, de întâlniri şi de reflecţie, neavând putere decizională reală, acţiunea sa nu este lipsită de interes, iar autoritatea sa intelectuală este în prezent recunoscută114.

II. Centrul European pentru Relaţiile Industriale (ECIR)ECIR promovează desfăşurarea unor relaţii armonioase prin

dezvoltarea unor programe educaţionale pentru angajatori şi sindicate şi prin asigurarea informaţiilor privind structura şi activitatea angajatorilor şi sindicatelor, precum şi politicile sociale şi economice ale Uniunii.

Centrul a fost înfiinţat în octombrie 1995, ca parte a Institutului Universitar European din Florenţa.

III. Comitetul permanent al munciiAcest comitet a fost creat115 în urma desfăşurării Conferinţei de la

Luxemburg asupra problemelor privind angajarea (27-28 aprilie 1970), unde au participat şi reprezentanţi ai patronatelor şi sindicatelor. În cadrul acestei conferinţe, Confederaţiile europene ale sindicatelor libere şi creştine (CESL şi OE-CMT) au cerut crearea unui organ ad-hoc care să reunească reprezentanţi ai lumii economice şi sociale şi ai guvernelor statelor-membre.

113 În baza Regulamentului nr. 337/75/ CEE adoptat de Consiliul de miniştri la 10 februarie 1975.114 A se vedea C. Philip, op. cit., p. 83.115 Printr-o decizie a Consiliului de miniştri din 14 decembrie 1970.

69

Astfel a luat naştere Comitetul permanent al muncii, cu scopul de a asigura o mai bună colaborare a partenerilor socio-profesionali şi de a promova o politică activă de angajare la nivel european.

Competenţa Comitetului constă în: "Comitetul are drept sarcină să asigure în mod permanent, în respectul tratatelor şi competenţelor instituţiilor şi organelor comunitare, dialogul, concertarea şi consultarea dintre Consiliu, Comisie şi partenerii sociali, în vederea facilitării coordonării politicilor statelor-membre privind angajarea şi armonizării acestora cu obiectivele comunitare. Rolul Comitetului se va exercita înainte ca eventualele decizii ale instituţiilor competente să fie luate"116.

IV. Fundaţia europeană pentru ameliorarea condiţiilor de muncă şi de viaţă

Fundaţia, cu sediul la Dublin, a fost creată117 în 1975 ca un centru de cercetare în domeniul relaţiilor de muncă, a cărei activitate trebuie să ajute guvernele şi partenerii socio-profesionali să stabilească condiţii mai bune de viaţă şi de muncă.

Scopul Fundaţiei este "să contribuie la conceperea şi stabilirea unor condiţii optime de muncă şi de viaţă, printr-o acţiune care să vizeze dezvoltarea şi difuzarea cunoştinţelor proprii pentru a ajuta această evoluţie. Din această perspectivă, sarcinile Fundaţiei sunt de a dezvolta şi aprofunda, în lumina dată de experienţa practică, reflecţiile asupra ameliorării, pe termen lung, a mediului de viaţă şi de muncă şi de a declanşa factorii de schimbare"118.

Fundaţia favorizează schimbul de experienţă şi de informaţii prin stabilirea şi facilitarea contactelor între organismele interesate (universităţi, instituţii de studiu şi cercetare, administraţiile publice, organizaţii ale vieţii economice şi sociale). În acest scop, Fundaţia creează grupuri de muncă, încheie contracte de studiu şi cercetare, sprijină proiecte-pilot, organizează cursuri, conferinţe şi seminarii.

V. Comitetele consultativeComitetele consultative funcţionează pe lângă Comisie pentru a-i

permite acesteia să cunoască punctele de vedere ale partenerilor socio-profesionali asupra diferitelor aspecte ale politicii comunitare şi pentru a le asocia acţiunii Comunităţilor.

Comitetele consultative sunt numeroase şi constituie un cadru de consultare a organizaţiilor economice şi sociale a căror importanţă nu poate fi subestimată:

116 Art. 2 alin. 1 din decizia constitutivă din 14 decembrie 1970.117 Regulamentul nr. 1365/75/ CEE al Consiliului de miniştri din 26 mai 1975.118 Art. 2 al Regulamentului nr. 1365/75/ CEE.

70

- Organul permanent pentru securitate şi salubritate în minele de huilă119;

- Comitetul consultativ pentru formare profesională120;- Comitetul consultativ pentru libera circulaţie a lucrătorilor121;- Comitetul consultativ pentru securitatea socială a lucrătorilor

migranţi122;- Comitetul consultativ pentru securitate, igienă şi protecţia sănătăţii la

locul de muncă123;- Comitetul consultativ pentru egalitatea de şanse între femei şi

bărbaţi124.

VI. Comitetele paritareComitetele paritare sunt instituţii compuse numai din reprezentanţi ai

organizaţiilor socio-profesionale şi au un rol consultativ pe lângă Comisie. Ele se diferenţiază de Comitetele consultative prin faptul că, în timp ce acestea sunt organisme tripartite, în Comitetele paritare guvernele nu mai sunt reprezentate, ci numai partenerii sociali.

Comitetele paritare au fost create de Comisie:- Comitetul paritar pentru problemele sociale ale muncitorilor agricoli

salariaţi125;- Comitetul consultativ pentru problemele sociale ale exploatatorilor

agricoli şi ai membrilor lor de familie126;- Comisia generală de securitate şi salubritate în siderurgie127;- Comitetul consultativ paritar pentru problemele sociale din navigaţia

internă128;- Comitetul consultativ al consumatorilor129;

119 A fost creat printr-o decizie a reprezentanţilor guvernelor statelor-membre CECA din 9 iulie 1957 (J.O., nr. 28 din 31 august 1957).120 Creat printr-o decizie a Consiliului de Miniştri din 18 decembrie 1963 (J.O., nr. L 190 din 30 decembrie 1963).121 Creat în baza art. 24-31 din Regulamentul Consiliului de Miniştri nr. 1612/68 din 15 oct. 1968 pentru instituirea regimului definitiv al liberei circulaţii a lucrătorilor în interiorul Comunităţii (J.O., nr. L 257 din19 octombrie 1968).122 A fost înfiinţat prin Regulamentul Consiliului nr. 1408/71 din 14 iunie 1971 (J.O., nr. L 49 din 5 iulie 1971).123 S-a constituit în temeiul Deciziei Consiliului de Miniştri din 27 iunie 1974 (J.O., nr. L 185 din 9 iulie 1974).124 Creat prin Decizia nr. 43/82 a Comisiei din 9 dec. 1981.125 Acest comitet a fost creat în 1963 printr-o decizie a Comisiei (J.O., nr. L. 80 din 29 mai 1963).126 A fost înfiinţat de Comisie în 1963.127 Decizia de a crea această comisie a fost luată în 1964 de către Comisie, însă nu a fost publicată în Jurnalul Oficial (a se vedea procesul-verbal al celei de-a 802-a şedinţe a Înaltei Autorităţi CECA din 24 septembrie 1964, punctul 6).128 Acest comitet a fost înfiinţat în 1967, iar statutul său a constituit obiectul unei decizii a Comisiei din 9 octombrie 1980 (J.O., nr. L. 297 din 6 noiembrie 1980).

71

- Comisia mixtă pentru armonizarea condiţiilor de muncă din industria carboniferă130.

VII. Comitetele pentru dialog sectorialComitetele pentru dialog sectorial au fost înfiinţate prin Decizia nr.

98/500 din 20 mai 1998 a Comisiei referitoare la instituirea de comitete pentru dialog sectorial destinate să favorizeze dialogul între partenerii sociali la nivel european. Ele funcţionează în acele sectoare în care partenerii sociali cer împreună să participe la dialogul social european.

Fiecare comitet poate fi compus din cel mult 40 de membri care participă la reuniuni, delegaţiile angajatorilor şi cele ale lucrătorilor având un număr egal de reprezentanţi.

Fiecare comitet îşi stabileşte, împreună cu Comisia, propriul regulament de funcţionare, lucrările fiind conduse de un reprezentant al delegaţiei patronale sau al lucrătorilor sau, la cererea comună a delegaţilor, de un reprezentant al Comisiei. Comitetele pentru dialog social se reunesc cel puţin o dată pe an, iar Comisia examinează cu regularitate activitatea acestora.

Conform art. 7 al Deciziei nr. 98/500, comitetele pentru dialog sectorial înlocuiesc comitetele paritare din transporturile maritime, aviaţia civilă, navigaţia interioară, transportul auto, transportul pe calea ferată, telecomunicaţii, domeniul social al salariaţilor agricoli, pescuitul maritim, domeniul poştelor. De asemenea, comitetele pentru dialog sectorial înlocuiesc grupele informale de muncă prin care Comisia a promovat dialogul social în unele sectoare în care nu s-au constituit comitete paritare.

În sectoarele de activitate pentru care s-au constituit, comitetele au două atribuţii importante:

a) sunt consultate asupra evoluţiilor la nivel comunitar care au incidenţe sociale;

b) dezvoltă şi favorizează dialogul social la nivel european.

129 A luat naştere în 1973, dar statutul său a fost modificat printr-o decizie a Comisiei din 3 decembrie 1976 (J.O., nr. L. 341 din 10 decembrie 1976).130 Acest comitet a fost creat printr-o decizie a Comisiei din 24 noiembrie 1975 (J.O., nr. L. 239 din 23 decembrie 1975).

72

CAPITOLUL IVTRATATE ŞI ALTE DOCUMENTE COMUNITARE RELEVANTE ÎN

DOMENIUL POLITICII SOCIALE A UNIUNII EUROPENE

Secţiunea ITRATATELE CONSTITUTIVE ŞI ALTE TRATATE

I. Tratatul de la ParisTratatul de la Paris desemna ca obiectiv al Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului (CECA) "expansiunea economică, dezvoltarea angajării în muncă şi ridicarea nivelului de viaţă în statele membre" (art. 2). O politică de progres social apărea deja ca fiind inseparabilă de scopurile economice urmărite de state. Instituţiile create şi mijloacele de acţiune preconizau crearea CEE.

Sub controlul Curţii de Justiţie, Consiliul de miniştri şi Înalta Autoritate trebuiau să ia dispoziţiile necesare pentru a realiza această comunitate a cărbunelui şi oţelului pentru care funcţiona deja principiul liberei circulaţii pentru salariaţii având o calificare recunoscută în profesiile vizate (art. 69-1). Statele se angajau, pe de altă parte, să interzică orice discriminare privind remunerarea şi condiţiile de muncă între lucrătorii naţionali şi cei proveniţi dintr-un alt stat membru (art. 69-4).

II. Tratatul de la RomaBazele legale ale politicii sociale au fost puse de Tratatul de la Roma

(1957). Deşi s-a spus că acest tratat a avut multe lipsuri în ceea ce priveşte dimensiunea socială, totuşi prevederile sale au asigurat minimul necesar dezvoltării acestui domeniu131. Articolul 2 stabilea în sarcina Comunităţii, printre altele, promovarea "ridicării accelerate a nivelului de viaţă". Tratatul mai include articolele 48-51 care se referă la libera circulaţie a muncitorilor, precum şi Titlul al III-lea asupra politicii sociale, care cuprinde trei articole-cheie (art. 117, 118 şi 119).

Mai întâi, Tratatul de la Roma a fixat obiectivele generale ale unui capitol social lărgit, ca de exemplu un înalt nivel al ocupării şi protecţiei sociale, precum şi un standard ridicat de viaţă.

S-a afirmat că articolul 117 al Tratatului C.E.E. "exprimă întreaga filosofie a armonizării sociale comunitare"132, stabilind principiul - "Statele membre convin asupra necesităţii promovării ameliorării condiţiilor de viaţă şi de muncă ale forţei de muncă, permiţând egalizarea lor în progres" (alin. 1), precum şi metoda - "Statele membre apreciază că o asemenea evoluţie va rezulta atât din funcţionarea pieţei comune, care va favoriza armonizarea

131 A.M. El-Agraa, op. cit., p. 390.132 A. Popescu, Preocupări sociale actuale ale Uniunii Europene, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2004, p. 11.

73

sistemelor sociale, cât şi din procedurile prevăzute de prezentul Tratat şi din apropierea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative" (alin. 2).

Dacă alineatul 1 al art. 117 vorbeşte de o "egalizare" a condiţiilor de viaţă şi de muncă, din cuprinsul alineatului 2 se desprinde ideea că această egalizare nu trebuie confundată cu o uniformizare, ci trebuie privită numai ca o apropiere progresivă a legislaţiilor naţionale din domeniul politicii sociale, care vor rămâne totuşi distincte.

De asemenea, statele semnatare au convenit să colaboreze în domenii specifice: legislaţia muncii, condiţiile de muncă, formarea profesională, securitatea socială, sănătatea în muncă, bunăstarea, sindicatele şi negocierile colective (art. 118). În aceste domenii, Comisia a primit responsabilitatea de a promova colaborarea dintre state.

Art. 119 acordă femeilor dreptul la plată egală pentru muncă egală.Tratatul a pus bazele Fondului Social European (art. 123-128) al cărui

scop este să asigure bazele financiare pentru formarea şi reintegrarea persoanelor fără loc de muncă astfel încât să promoveze coeziunea economică şi socială în UE.

O problemă de mare semnificaţie în plan social a reprezentat-o adoptarea principiul liberei circulaţii a muncitorilor, împreună cu statuarea asigurării tratamentului egal al lucrătorilor migranţi faţă de cei indigeni. De asemenea, s-a convenit că se impune necesitatea adoptării unor reguli care să permită libera stabilire a muncitorilor pe teritoriul ţării în care s-au angajat, precum şi asigurarea de servicii sociale dincolo de frontierele statului de provenienţă. Aceste clauze au dat naştere unor programe de mare complexitate.

III. Tratatul de la MaastrichtTratatul de la Maastricht (Tratatul Uniunii Europene), adoptat la 11

decembrie 1991, urmăreşte să realizeze în cadrul Uniunii o uniune politică, precum şi o uniune economică şi monetară. În acest sens, art. J1 prevede că "Uniunea şi statele sale membre definesc şi pun în aplicare o politică externă şi de cooperare comună". UE îşi va realiza acest obiectiv prin "cooperarea sistematică în conducerea politicii, precum şi prin punerea graduală în aplicare a acţiunilor comune în domeniile în care statele membre au interese importante în comun".

Cu aceeaşi ocazie, la Maastricht au fost semnate două protocoale cu mari implicaţii în domeniul social. Protocolul privind politica socială autorizează statele membre "să recurgă la instituţiile, procedurile şi mecanismele Tratatului pentru a lua între ele şi a aplica, în măsura în care sunt implicate, actele şi deciziile necesare".

Protocolul este însoţit de un Acord privind politica socială care, în art. 1, stabileşte ca principale obiective ale Uniunii "promovarea angajării, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă, o protecţie socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care să permită un nivel al

74

angajării ridicat şi durabil şi lupta împotriva excluderilor". Aceste obiective trebuie să fie realizate ţinând seama de "diversitatea practicilor naţionale, cu deosebire în domeniul relaţiilor convenţionale, ca şi de necesitatea de a menţine competitivitatea economiei Comunităţii".

În baza acestui Acord, Consiliul va putea adopta directive cu majoritate calificată133 în materie de parteneriat social numai dacă negocierile dintre partenerii sociali nu conduc la rezultate unanime, directive ce vor institui prevederi minimale referitoare la domenii ca îmbunătăţirea mediului de lucru pentru protejarea sănătăţii şi securităţii muncii, condiţiile de muncă, informare şi consultare, egalitatea de şanse şi tratament, integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii.

Pentru alte domenii se prevede procedura adoptării directivelor Consiliului în unanimitate, la propunerea Comisiei, după consultarea Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi Social: securitatea socială şi protecţia socială a muncitorilor, protecţia muncitorilor în cazul rezilierii contractului de muncă, reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor muncitorilor şi angajatorilor, condiţiile de angajare a imigranţilor extra-comunitari, contribuţiile financiare vizând crearea de locuri de muncă.

Paragraful 6 al art. 1 exclude în mod explicit de la aplicarea Acordului următoarele domenii: remuneraţii, dreptul de asociere, dreptul la grevă, dreptul la lock-out. De asemenea, statele pot continua să prevadă avantaje pentru femei în scopul egalizării oportunităţilor lor de muncă.

Rolul partenerilor sociali este întărit prin art. 4 care recunoaşte acordurile colective europene. Punerea în aplicare a acestor acorduri va putea fi făcută:

- fie conform practicilor proprii partenerilor sociali şi statelor membre, ceea ce nu implică în mod necesar adoptarea unor noi legi sau decrete;

- fie, dacă partenerii sociali o doresc, printr-o iniţiativă comunitară.Înaintea oricărei iniţiative comunitare, Comisia va consulta partenerii

sociali pentru a vedea dacă un acord contractual asupra subiectului este posibil şi, în acest caz, îi va lăsa să angajeze negocierile necesare.

Partenerii sociali vor putea fi însărcinaţi cu punerea în aplicare a directivelor europene prin intermediul acordurilor. Acest text, deschide, deci, pe lângă calea legislativă, o cale contractuală pentru elaborarea de reglementări sociale134.

Al doilea protocol adoptat la Maastricht este Protocolul privind coeziunea economică şi socială. Reafirmând faptul că promovarea coeziunii economice şi sociale este vitală pentru dezvoltarea integrală şi succesul

133 Introducerea acestei modalităţi de vot a suscitat numeroase discuţii controversate, fiind văzută ca un compromis greu de acceptat. A se vedea C. Zorgbibe, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, 1998, p. 349.134 N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 320.

75

durabil al Uniunii, Protocolul afirmă hotărârea de a se permite o mai mare flexibilitate în acordarea de credite provenind din fondurile structurale, "cu scopul de a se ţine seama de necesităţile specifice care nu sunt satisfăcute în cadrul reglementării actuale a fondurilor structurale".

IV. Tratatul de la AmsterdamSemnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999,

Tratatul de la Amsterdam este considerat "un pas hotărâtor în direcţia dezvoltării dreptului comunitar", a precizării rolului şi funcţiilor instituţiilor europene, îndeosebi "a menirii Parlamentului European în sistemul instituţiilor şi proceselor de integrare europeană"135.

Tratatul de la Amsterdam stabileşte o serie de orientări sociale prioritare pe plan comunitar, în special în materie de ocupare, care devine "o problemă de interes comun" (art. 2). Noul obiectiv este de a atinge un nivel de ocupare ridicat fără însă a afecta competitivitatea. Pentru a se atinge acest obiectiv, se vizează elaborarea unei strategii coordonate pentru ocupare, elementul-cheie al acestei strategii fiind constituit din liniile directoare comune, definite după modelul celor adoptate la Consiliul european de la Essen.

Titlul VIII privind ocuparea, care precizează aceste obiective şi mijloacele de a le atinge, prevede totodată crearea unui Comitet de ocupare.

De asemenea, prin Tratatul de la Amsterdam a fost integrat în Tratatul CE Protocolul asupra politicii sociale ce figura doar ca anexă la Tratatul de la Maastricht, extinzându-l la toate statele membre şi reorganizând competenţele Comunităţii în domeniul social.

Noile competenţe ale Comunităţii se structurează astfel:a) directivele se adoptă cu majoritate calificată, în codecizie cu

Parlamentul European şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor, în domeniile următoare:

- sănătatea şi securitatea lucrătorilor;- condiţiile de muncă;- integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii;- informarea şi consultarea lucrătorilor;- egalitatea între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte şansele pe piaţa

muncii şi tratamentul în cadrul activităţii profesionale;- lupta împotriva excluderii sociale.b) unanimitatea este solicitată pentru domeniile următoare:- securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor;- protecţia lucrătorilor în caz de reziliere a contractului de muncă;- reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi ale

angajatorilor, sub rezerva paragrafului 6;- condiţiile de angajare a resortisanţilor din ţări terţe care se află în

sejur regulat pe teritoriul Comunităţii;

135 D. Mazilu, op. cit., p. 51-52.

76

- contribuţiile financiare care vizează promovarea angajării şi crearea de locuri de muncă.

În principiu, politica de ocupare a forţei de muncă rămâne în competenţa statelor, dar acţiunea normativă a UE poate fi indirectă prin politica liberei circulaţii şi prin politica fondurilor structurale. În baza Tratatului de la Amsterdam, statele trebuie să-şi elaboreze politici de ocupare şi de combatere a şomajului compatibile cu marile orientări de politică economică ale Uniunii.

Sunt excluse competenţei comunitare materiile următoare:- salarizarea (remunerarea);- dreptul de asociere;- dreptul la grevă;- dreptul de lock-out (paragraful 6).Cele patru domenii în care este exclusă competenţa comunitară se

menţin şi în proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Explicaţia unei atât de tranşante delimitări de competenţă între UE şi statele membre s-ar putea întemeia pe următoarele argumente136:

- fiecare stat membru are o anumită tradiţie în reglementarea acestor probleme şi s-a considerat că este mai bine ca aceste competenţe să rămâmă la nivel naţional;

- în aplicarea principiului subsidiarităţii, s-a considerat mai bună varianta menţinerii competenţelor de reglementare a acestor probleme la nivel naţional şi nu aceea a transferării acestora la nivel comunitar;

- cele patru probleme sunt extrem de complexe şi de o diversitate deosebită de la un stat la altul şi, în consecinţă, greu de armonizat între 15 state membre şi, începând cu 1 mai 2004, între 25 de state membre;

- în toate cele patru situaţii excluse (salarizare, grevă, asociere, lock-out), implicarea partenerilor sociali în negocierea cu Guvernul a modalităţilor de reglementare a domeniilor respective este foarte importantă pentru menţinerea echilibrului şi a păcii sociale, iar stabilirea unor reglementări armonizate la nivel comunitar ar putea crea dificultăţi de ordin intern statelor membre; în general, cerinţele şi nevoile partenerilor sociali din statele membre privind aceste aspecte care-i interesează în mod direct sunt diferite în raport cu tradiţiile şi cu situaţia economico-financiară a fiecărui stat;

- cele patru probleme sunt în acelaşi timp şi factori de propulsie socială pentru fiecare stat, iar strategia în raport cu aceşti factori trebuie realizată la acest nivel şi nu la nivel comunitar;

- în ceea ce priveşte salarizarea, stabilirea unui nivel minim comunitar de remunerare ar fi foarte dificil având în vedere nivelurile diferite de dezvoltare ale statelor membre şi implicaţiile în ceea ce priveşte stabilitatea macroeconomică a statelor respective (dificultăţile sunt şi mai evidente după intrarea celor 10 noi state în Uniune).

136 A se vecdea A. Popescu, Preocupări sociale actuale ale Uniunii Europene, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2004, p. 15.

77

Tratatul de la Amsterdam reconfirmă rolul fundamental al partenerilor sociali atât la nivel naţional, pentru că statele le pot încredinţa punerea în aplicare a directivelor (art. 137 paragraful 4), cât şi la nivel comunitar, luând în considerare obligaţia Comisiei de a promova consultarea partenerilor sociali.

Tratatul de la Amsterdam a pus egalitatea între bărbaţi şi femei printre obiectivele Uniunii, prevăzând în mod explicit că, în toate acţiunile sale, trebuie să urmărească eliminarea inegalităţilor şi promovarea egalităţii.

Fostul articol 119 se limita la problemele privind egalitatea de remunerare între cele două sexe pentru aceeaşi muncă depusă. Noul articol 141 al Tratatului CE implică o întărire a egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei şi a egalităţii de şanse. În plus, noua dispoziţie permite Consiliului să adopte, după consultarea Comitetului Economic şi Social, şi urmând procedura codeciziei, măsuri pozitive vizând aplicarea acestui principiu.

V. Tratatul de la NisaTratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, a modificat unele

dispoziţii din Titlul XI ("Politica socială, educaţia, formarea profesională şi tineret"), partea a III-a a Tratatului CE.

Astfel, conform paragrafului 1 al art. 137 restructurat, care stabileşte competenţele Comunităţii în domeniul politicii sociale, aceasta susţine şi completează acţiunea statelor membre în următoarele domenii:

a) ameliorarea mediului de muncă în vederea protejării sănătăţii şi securităţii lucrătorilor;

b) condiţiile de muncă;c) securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor;d) protecţia lucrătorilor în cazul desfacerii contractului de muncă;e) informarea şi consultarea lucrătorilor;f) reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi ale

angajatorilor, inclusiv cogestiunea;g) condiţiile de acces la muncă a cetăţenilor statelor terţe care se află

în mod legal pe teritoriul Comunităţii;h) integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii;i) egalitatea între bărbaţi şi femei în privinţa şanselor pe piaţa muncii

şi a tratamentului aplicat în muncă;j) lupta împotriva marginalizării sociale;k) modernizarea sistemelor de protecţie socială.În urma semnării Tratatului de la Nisa137 (26 februarie 2001), statele

membre au căzut de acord asupra componenţei Comisiei Europene, asupra unei noi ponderi a vocilor în sânul Consiliului şi asupra unei extinderi a votului ca majoritate calificată în Consiliu. Noul Parlament European, ales în iunie 2004, este compus din 732 membri, iar noua Comisie, care şi-a început mandatul în noiembrie 2004, are 25 membri. De asemenea, Tratatul de la Nisa a reorganizat sistemul jurisdicţional.

137 Intrat în vigoare la 1 februarie 2004.

78

Schimbările instituţionale prevăzute în Tratatul de la Nisa138 s-au aplicat începând cu vara anului 2004.

Prevederile din Tratatul de la Nisa despre "cooperările consolidate" urmăresc crearea unui cadru mai elastic, prin recunoaşterea faptului că nu toate statele membre sau viitoare membre ale UE dispun de aceleaşi resurse. Având în vedere diferenţele existente între statele membre şi între regiuni, odată cu extinderea U.E, s-au construit mai multe modele bazate pe ideea integrării diferenţiate: modelul unei construcţii pe mai multe niveluri, unele dintre statele membre aflându-se în grupul fruntaş, celelalte urmându-le, sau modelul unor cercuri concentrice, nucleul fiind constituit din ţările dornice de o mai mare integrare139. Tot mai multe voci susţin crearea unei "Europe cu două viteze", folosindu-se drept argument experienţa ultimilor ani în ceea ce priveşte adoptarea monedei unice europene şi crearea spaţiului Schengen140.

În această variantă "a vitezelor diferite" este foarte probabil ca şi transferurile de suveranitate în favoarea Uniunii sau, din contră, în favoarea statelor-membre sau candidate să cunoască diferenţieri accentuate, în funcţie de situaţiile particulare ale statelor. Pentru statele cu resurse reduse, este însă previzibil şi preferabil un transfer sporit de competenţe către Uniune, din necesitatea de a nu periclita procesul integrării141.

VI. Tratatul privind Constituţia EuropeanăTratatul privind Constituţia Europeană, semnat la Roma la 29

octombrie 2004, de către şefii de state şi de guverne ale celor 25 de ţări membre ale UE, uneşte într-un singur text fundamental prevederile tratatelor comunitare pentru transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi un punct de referinţă în noua ordine mondială.

Textul tratatului cuprinde patru părţi: - partea I - Definirea valorilor europene şi a obiectivelor Uniunii

Europene;- partea a II-a - Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;- partea a III-a - Politicile comunitare şi funcţionarea Uniunii Europene;- partea a IV-a - Dispoziţii generale şi finale.Constituţia prezintă Uniunea Europeană ca o uniune a cetăţenilor şi a

statelor Europei. Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi care se angajează să le promoveze. Conferirea atributului de tratat constituţional exercită un puternic impact, asigurând asocierea cu o lege fundamentală pentru o ordine juridică bine conturată.

Tratatul Constituţional a inclus, în partea a II-a, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii, ceea ce va avea ca efect obligaţia statelor membre a a

138 A se vedea www.europa.eu.int.139 A se vedea, în acest sens, D. Dinan, op. cit., p. 137-139.140 A se vedea şi A.M. El-Agraa, op. cit., p. 558-559.141 C. Avram, Roxana Radu, Adela Lupu, Evoluţia conţinutului conceptului de suveranitate, în "Revista de studii socio-umane", nr. 4-5/2004, p. 114.

79

respecta aceste drepturi care, prin ratificarea tratatului, vor avea un caracter imperativ. Printre aceste drepturi se numără şi unele care intră în sfera politicii sociale comunitare:

- interzicerea muncii forţate (art. II-65);- dreptul de asociere sindicală (art. II-72);- dreptul de acces la formare profesională (art. II-75);- libertatea antrepenorială (art. II-76);- dreptul la informare şi consultare al lucrătorilor (art. II-87);- dreptul la negocieri şi acţiuni colective, inclusiv la grevă (art. II-88);- dreptul de acces la serviciile de plasament gratuit (art. II-89);- dreptul la protecţie în caz de concediere nejustificată (art. II-90);- dreptul la condiţii de muncă juste şi echitabile (art. II-91);- interdicţia muncii copiilor şi protecţia tinerilor în muncă (art. II-92);- concilierea vieţii familiale cu cea profesională (art. II-93);- dreptul la securitate socială şi la ajutor social (art. II-94);- libertatea de circulaţie şi de stabilire (art. II-105).Tratatul Constituţional stabileşte, în art. I-12, categoriile de competenţe,

precizând că statele membre "îşi coordonează politicile economice şi ale locurilor de muncă conform modalităţilor prevăzute în partea a III-a, pentru a căror definire Uniunea dispune de o competenţă". UE asigură coordonarea politicilor locurilor de muncă ale statelor membre, îndeosebi prin definirea liniilor directoare ale acestor politici142.

Conform art. III-209, Uniunea şi statele membre, conştiente de drepturile sociale fundamentale, au ca obiectiv promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă, favorizând o evoluţie egală, o protecţie socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care să permită un nivel ridicat şi durabil de ocupare a forţei de muncă şi combaterea excluderilor. În vederea realizării acestor obiective, Uniunea susţine şi completează acţiunea statelor membre în domeniile următoare:

a) îmbunătăţirea, în special a mediului de muncă, pentru a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor;

b) condiţiile de muncă;c) securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor;d) protecţia lucrătorilor în cazul rezilierii contractului de muncă;e) informarea şi consultarea lucrătorilor;f) reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi

patronatului, inclusiv cogestionarea;g) condiţiile de încadrare în muncă a resortisanţilor ţărilor terţe care îşi au

reşedinţa în mod legal în cadrul Uniunii;h) integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii;i) egalitatea între bărbaţi şi femei în privinţa şanselor pe piaţa muncii şi

tratamentul la locul de muncă;j) combaterea excluderii sociale;

142 Art. I-15 paragraful 2 din Tratatul Constituţional.

80

k) modernizarea sistemelor de protecţie socială.Se poate observa că toate aceste domenii prevăzute de art. III-210, în care

UE susţine şi completează acţiunea statelor membre, se întâlnesc şi în art. 137 paragraful 1 din Tratatul CE.

Tratatul constituţional menţine în afara competenţei Uniunii salarizarea, dreptul de asociere, dreptul la grevă şi lock-out-ul.

În vederea realizării obiectivelor în materie de politică socială, Comisia încurajează cooperarea între statele membre şi facilitează coordonarea acţiunii lor, îndeosebi cu privire la: locurile de muncă; dreptul muncii şi condiţiile de muncă; formarea şi perfecţionarea profesională; securitatea socială; protecţia contra accidentelor şi bolilor profesionale; igiena muncii; dreptul sindical şi negocierile colective între angajatori şi lucrători143.

Dispoziţiile Tratatului privind Constituţia Europeană referitoare la politica socială sunt în general aceleaşi cu dispoziţiile în prezent aflate în vigoare ale Tratatului CE. De asemenea, sunt menţinute şi celelalte dispoziţii din Tratatul CE care în prezent constituie fundamentul juridic al intervenţiei Uniunii în materia politicii sociale, inclusiv clauza de flexibilitate, expres denumită astfel în art. I-18144.

143 Art. III-213 din Tratatul Constituţional.144 Clauza de flexibilitate permite adaptarea competenţelor Uniunii la situaţiile neprevăzute ce pot apărea ca urmare a evoluţiilor pe care aceasta le poate înregistra.

81

Secţiunea IIDOCUMENTE COMUNITARE RELEVANTE ÎN DOMENIUL

POLITICII SOCIALE A UNIUNII EUROPENE

I. Actul Unic EuropeanActul Unic European (1986) a introdus câteva schimbări în politica

socială. Afirmând importanţa drepturilor fundamentale civile, politice şi sociale ale cetăţenilor, Actul Unic European a întărit baza morală a Comunităţii Europene, suplinind insuficienţele Tratatului de la Roma145. Prioritatea liberei circulaţii în dezvoltarea pieţei interne a constituit de asemenea un principiu de referinţă146.

Art. 118 A a convenit că trebuie să se acorde o atenţie specială pentru introducerea unor standarde mai înalte privind sănătatea şi securitatea în muncă, pentru armonizarea standardelor şi menţinerea celor mai înalte standarde existente. Astfel, standarde minime urmau să fie introduse prin intermediul directivelor.

Prin art. 118 B, Comisia a devenit responsabilă pentru încurajarea dialogului între management şi forţa de muncă la nivelul CE, care ar putea duce, în timp, la încheierea unor acorduri între cele două componente ale industriei.

De asemenea, Actul Unic European a introdus (prin art. 118 A) votul cu majoritate calificată în Consiliul de Miniştri pentru adoptarea directivelor privind sănătatea şi securitatea în muncă, vot care a fost primit cu anumite rezerve. Directivele referitoare la politica socială erau anterior adoptate cu unanimitate în Consiliu, ceea ce reprezentase cel mai mare obstacol pentru dezvoltarea politicii sociale a Comunităţii147.

Art. 23 al AUE a introdus noţiunea de coeziune economică şi socială, prin care angaja Comunitatea "să reducă disparităţile între diferite regiuni şi înapoierile ţărilor mai puţin dezvoltate" şi obliga Consiliul să reformeze fondurile structurale în termen de un an de la implementarea Actului Unic European.

II. Acordul de la SchengenUnul dintre obiectivele majore ale pieţei unice europene era abolirea

frontierelor interne cu scopul de a asigura libertatea completă de circulaţie a persoanelor între şi în interiorul statelor membre.

Odată cu adoptarea Actului Unic European, care prevedea crearea unui "spaţiu fără frontiere interne în care libera circulaţie (...) a persoanelor să fie asigurată", accentul fusese deja pus pe necesitatea suprimării

145 A se vedea C. Zorgbibe, op. cit., p. 310-311.146 C. Avram, Construcţia europeană. Evoluţie, instituţii, programe, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 83.147 D. Dinan, op. cit., p. 425.

82

formalităţilor la care sunt supuşi călătorii la trecerea frontierelor, dar se impunea luarea unor măsuri de punere în aplicare. Comisia a susţinut că era vorba despre o competenţă comunitară, dar statele membre au respins competenţa Comunităţii în favoarea unei simple cooperări interguvernamentale148.

Acordul Schengen a fost negociat în iunie 1985 la Schengen, un orăşel din Luxemburg, între Belgia, Republica Federală Germania, Franţa, Luxemburg şi Olanda, vizând desfiinţarea controalelor de frontieră existente între cele cinci state semnatare.

Printre principalele prevederi ale acestui acord s-au numărat149:- facilitarea călătoriilor peste frontiere prin suprimarea controalelor

sistematice la frontierele interne ale Spaţiului Schengen, pentru resortisanţii statelor semnatare, ai statelor membre ale Uniunii şi ai unor anumite state terţe;

- întărirea controalelor la frontierele externe ale Spaţiului Schengen pentru resortisanţii statelor terţe, prin stabilirea unei liste de ţări ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză şi prin inplementarea unei vize unice valabile în toate ţările Spaţiului Schengen;

- menţinerea competenţei naţionale în privinţa sejurului de lungă durată şi a dreptului de azil;

- o cooperare în domeniul poliţienesc şi judiciar, în sensul că poliţiile şi instanţele administrative şi judiciare ale statelor membre ale Acordului îşi acordă asistenţă pentru prevenirea infracţiunilor şi prinderea infractorilor; statele membre îşi coordonează politicile de luptă împotriva traficului de stupefiante, traficului de arme, terorismului, fraudelor fiscale, imigrării ilegale.

Convenţia-cadru a fost semnată la 14 iunie 1985. O nouă convenţie de punere în aplicare a fost semnată la 19 iunie 1990 şi a intrat în vigoare la 26 martie 1995.

Deşi Spaţiul Schengen era alcătuit din state care aparţineau deja UE, Convenţia Schengen nu a fost iniţial un act comunitar. Statele semnatare ale Convenţiei Schengen au adus "cooperarea consolidată" privind abolirea frontierelor interne în cadrul juridic şi instituţional al UE. Astfel, Consiliul UE s-a substituit Comitetului executiv creat de Acordul Schengen. La 1 mai 1999, Consiliul a fixat modalităţile de integrare a Secretariatului de la Schengen Secretariatului general al Consiliului.

Treisprezece state membre ale UE (cu excepţia Marii Britanii şi Irlandei) au devenit părţi ale Acordului Schengen150.

148 Marianne Dony, op. cit., p. 196-197.149 A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 50-52.150 În ceea ce priveşte Danemarca, Finlanda, Suedia, Islanda şi Norvegia, punerea în aplicare a acordului Schengen n-a devenit efectivă decât la 25 martie 2001, în baza unei decizii a Consiliului din 1 decembrie 2000.

83

Problema cea mai dificilă pentru a permite integrarea Spaţiului Schengen a fost aceea de a selecta, dintre dispoziţiile şi măsurile luate de statele semnatare, pe acelea care constituiau un veritabil aquis comunitar. Astfel, Comisia a făcut trei propuneri în scopul completării libertăţii de circulaţie în UE151. Prima propunere a vizat abolirea controalelor şi formalităţilor la frontierele interne, precum şi în aeroporturile şi în porturile pieţei unice. A doua propunere a Comisiei privea coordonarea legislaţiilor statelor membre în scopul de a da cetăţenilor statelor terţe, aflaţi legal pe teritoriul unui stat membru, dreptul de a călători în orice alt stat membru. În sfârşit, a treia propunere urmărea să îndepărteze din legislaţiile naţionale existente orice prevedere privind obligativitatea de a prezenta documentele de identitate la trecerea frontierelor interne.

Toate aceste propuneri, subiecte ale unor discuţii controversate şi ale unor proceduri interminabile de luare a deciziilor, au fost integrate fie în Titlul IV al Tratatului CE, fie în Titlul VI al Tratatului UE, de aceea Acordul Schengen poate fi privit ca parte a dreptului comunitar152.

IV. Carta privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor

Ideea de bază a Cartei adoptate la 9 decembrie 1989 a fost aceea a formulării unui minim intangibil de drepturi sociale.

În preambulul declaraţiei, făcându-se trimitere la art. 117 al Tratatului CEE, se reaminteşte necesitatea promovării unor condiţii superioare de muncă şi viaţă ale muncitorilor, astfel încât să fie posibilă armonizarea lor, cu menţinerea progreselor obţinute.

De asemenea, se arată că realizarea pieţei interne trebuie să favorizeze apropierea condiţiilor de viaţă şi de muncă, ca şi coeziunea economică şi socială în cadrul CE. Se urmăreşte, în acelaşi timp, să se asigure, la niveluri adecvate, dezvoltarea drepturilor sociale ale muncitorilor din cadrul Comunităţii.

Carta defineşte drepturile sociale fundamentale ale cetăţenilor UE, în special cele ale muncitorilor, atât salariaţi, cât şi independenţi. În fapt, se confirmă drepturi deja înscrise fie în Tratat, fie în Carta socială europeană sau în convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii:

- dreptul la libera circulaţie (art. 1-3) - permite cetăţenilor CE să se stabilească şi să exerseze orice profesie în toate statele membre în aceleaşi condiţii care se aplică cetăţenilor ţării de primire;

- dreptul la angajare şi remunerare (art. 4-6) - reprezintă dreptul oricărui cetăţean al UE la libera alegere a unei ocupaţii şi angajări, precum şi la o justă remunerare;

151 D. Dinan, op. cit., p. 413-414.152 T. Kennedy, Learning European Law, Sweet&Maxwell Limited, London, 1998, p. 91.

84

- dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă (art. 7-9) - vizează apropierea, la niveluri cât mai ridicate, a condiţiilor de viaţă şi de muncă pe care le au cetăţenii diferitelor state membre;

- dreptul la protecţie socială (art. 10) - asigură o protecţie socială adecvată pentru toţi cetăţenii UE, indiferent de statutul lor, prin garantarea unui venit minim pentru muncitori, precum şi a unei asistenţe sociale adecvate pentru persoanele ieşite de pe piaţa muncii sau pentru cele care nu dispun de mijloace de subzistenţă suficiente;

- dreptul la libertatea de asociere şi negociere colectivă (art. 11-14) - prin care se recunoaşte fiecărui muncitor şi angajator din interiorul Comunităţii dreptul de a se afilia la organizaţii profesionale. De asemenea, se recunoaşte libertatea de a negocia, de a se încheia convenţii colective între partenerii sociali, ca şi de a recurge, în cazul conflictelor de interese, la acţiuni colective cum este, de exemplu, greva;

- dreptul la pregătire profesională (art. 15) - implică instituirea de concedii de pregătire pentru a permite cetăţenilor să se recicleze sau să se perfecţioneze, beneficiind de instituţiile de pregătire continuă şi permanentă pe care puterile publice, întreprinderile şi partenerii sociali sunt invitaţi să le instituie;

- dreptul la egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei (art. 16) - presupune asigurarea egalităţii între bărbaţi şi femei nu numai în privinţa salariilor, ci şi în ceea ce priveşte accesul la profesie, la protecţie socială, educaţie, formare şi evoluţie profesională;

- dreptul la informaţie, consultare şi participare (art. 17-18) - presupune dreptul muncitorilor, în special al celor care sunt angajaţi în întreprinderi cu filiale în mai multe state membre, de a fi informaţi şi chiar consultaţi cu ocazia evenimentelor importante care privesc soarta întreprinderii şi care au implicaţii asupra condiţiilor de muncă sau asupra menţinerii nivelului de angajare;

- dreptul la protecţia sănătăţii şi securitatea la locul de muncă (art. 19) - reprezintă dreptul oricărui muncitor de a beneficia de condiţii satisfăcătoare de sănătate şi securitate în muncă;

- dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor (art. 20-23) - prin care se recunoaşte tinerilor angajaţi153 dreptul de a primi o remuneraţie echitabilă, de a beneficia de o legislaţie care să ţină seama de specificul muncii lor şi, totodată, de a urma, la sfârşitul perioadei obligatorii de şcolaritate, o pregătire profesională suficientă;

- dreptul persoanelor în vârstă de a primi o pensie care să le asigure un nivel de viaţă decent, precum şi dreptul celor care au vârsta pensionării, dar nu întrunesc condiţiile necesare acordării unei pensii, de a beneficia de un venit minim, de protecţie socială, ca şi de asistenţă medicală (art. 24-25);

153 Vârsta minimă de angajare în muncă este fixată la 15 ani.

85

- dreptul persoanelor handicapate de a beneficia de măsuri specifice de protecţie, în special în domeniul formării, integrării şi readaptării profesionale şi sociale (art. 26).

Potrivit opiniilor unor autori, în UE, alături de problemele economice comune, se prefigurează tot mai multe probleme sociale comune, a căror soluţionare cere coordonare şi acţiuni comune154. Astfel, "deşi Carta socială nu poate promova elemente complet noi, ci reia într-o formă sistematizată elemente incluse în documentele actuale, ea a fost considerată ca o afirmare a voinţei de a căuta activ dezvoltarea spaţiului social european"155.

Încă de la început, Carta a fost controversată, fiind considerată "o simplă declaraţie de intenţie", ba chiar "un regres" în comparaţie cu Carta Socială Europeană a Consiliului European. Criticile cele mai aspre au venit din partea celor care se opun limitării suveranităţii naţionale a statelor membre UE prin declanşarea unui proces de reglementare supranaţională a politicilor sociale.

Fără a avea valoarea jurididică a unui regulament şi nici măcar a unei directive, totuşi ea reflectă din plin aplicarea principiului subsidiarităţii, căci politica socială revine, în cea mai mare măsură, fiecărui stat membru.

V. Carta Albă " Politica socială europeană, o cale de urmat pentru Uniune"

Adoptată în 1994, Cartea Albă încearcă să stabilească principalele linii de acţiune la nivel comunitar, vizând consolidarea şi dezvoltarea realizărilor dobândite în materia dreptului muncii, sănătăţii şi securităţii, liberei circulaţii şi egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi.

Documentul cuprinde o serie de domenii propuse pentru acţiune legislativă la nivel comunitar (dintre care unele s-au concretizat ulterior în regulamente şi directive), cum ar fi:- protecţia contra licenţierilor individuale;- protecţia vieţii private a lucrătorilor, privind în special tratamentul,

inclusiv colectarea şi divulgarea datelor personale;- egalitatea de tratament în cazul muncii cu timp parţial şi al

contractelor de muncă cu durată determinată;- interzicerea oricărei discriminări faţă de lucrătorii care-şi promovează

drepturile lor sau refuză să execute sarcini ilicite;- dreptul de a fi remuneraţi în zilele de sărbătoare sau în caz de

maladie;- dreptul lucrătorului de a fi ascultat în privinţa problemelor interne ale

întreprinderii care-l privesc în mod direct.Prin acest document, Comisia şi-a propus, în vederea eliminării

ultimelor obstacole juridice în ceea ce priveşte libera circulaţie a lucrătorilor,

154 A se vedea Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 361.155 Elena Zamfir, C. Zamfir, Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995, p. 399.

86

să acţioneze în favoarea adoptării de măsuri adecvate pentru regruparea familială, egalitatea de tratament şi întărirea dreptului la rezidenţă pentru lucrătorii ce ocupă un loc de muncă atipic.

VI. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene Adoptată la Nisa la 7 decembrie 2000, Carta drepturilor

fundamentale a UE întăreşte protecţia drepturilor fundamentale în lumina evoluţiei societăţii, a progresului social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice.

O serie de articole ale Cartei privesc drepturile fundamentale ale cetăţenilor legate de regimul raporturilor de muncă. Art. 5 interzice sclavia şi munca forţată, iar art. 23 impune principiul egalităţii între bărbaţi şi femei, inclusiv în domeniul angajării, al muncii şi al remunerării.

Capitolul IV enumeră o serie de drepturi fundamentale în domeniul muncii, cum sunt:- dreptul la informare şi la consultare al lucrătorilor în cadrul

întreprinderii (art. 27);- dreptul la negociere şi la acţiuni colective (art. 28);- dreptul la acces gratuit la serviciile de plasament (art. 29);- protecţia în cazul concedierii nejustificate (art. 30);- condiţii de muncă juste şi echitabile (art. 31);- interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor în muncă (art. 32);- securitatea socială şi ajutorul social (art. 34).

Carta are un caracter mai degrabă declarativ, ea reafirmând drepturi care rezultă în mod special din tradiţiile constituţionale şi obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din tratatele comunitare, din Convenţia europeană a drepturilor omului, din cele două Carte sociale adoptate de Comunitate şi de Consiliul Europei, precum şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor europene şi a Curţii europene a drepturilor omului. Ea stabileşte doar standardele comunitare în domeniul drepturilor omului la un nivel cel puţin egal cu cel al Consiliului Europei. Ca atare, ea nu instituie un mecanism de control şi nici sancţiuni pentru nerespectarea prevederilor sale156.

156 Ibidem.

87

CAPITOLUL VDREPTUL SOCIAL COMUNITAR

Secţiunea ICONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL

COMUNITAR

I. Definiţie şi clasificareDreptul comunitar reprezintă "ansamblul regulilor juridice conţinute

în tratate sau elaborate de instituţii şi care au ca obiect Comunităţile şi competenţele atribuite acestora"157.

După natura lor, reglementările comunitare pot fi împărţite în două categorii:

- norme de drept substanţial, de fond, din diferite domenii, care formează dreptul material comunitar ce se prezintă sub forma unui ansamblu de mai multe ramuri de drept (drept social comunitar, drept vamal comunitar, drept bancar comunitar, drept comunitar al afacerilor etc.);

- norme care reglementează constituirea Comunităţilor, organizarea, funcţionarea şi controlul lor şi care formează dreptul instituţional comunitar. Acesta reprezintă un drept comunitar general în raport cu disciplinele de specialitate care conţin norme materiale din diverse materii.

Dreptul comunitar se mai poate clasifica în:- drept comunitar originar, care este creaţia statelor membre,

materializată în cele trei tratate de constituire a Comunităţilor, inclusiv anexele şi protocoalele întocmite ulterior;

- drept comunitar derivat - este dreptul creat de instituţiile Uniunii în baza competenţelor de care acestea dispun. Este un drept derivat deoarece este elaborat în aplicarea şi pentru aplicarea tratatelor.

II. Izvoarele dreptului comunitarIzvoarele dreptului comunitar se împart în:A. Izvoarele dreptului comunitar originar - sunt reprezentate de

Tratatul de la Paris - 1951, Tratatele de la Roma - 1957, Tratatul de la Maastricht - 1992, Tratatul de la Amsterdam - 1997, alte tratate şi acorduri de modificare sau adaptare a tratatelor constitutive, protocoale, convenţii, documente şi tabele anexe pe care Curtea de Justiţie le-a considerat ca având aceeaşi forţă obligatorie ca şi actele de bază pe care le însoţesc şi le completează.

B. Izvoarele dreptului comunitar derivat - în ordinea caracterului lor general şi obligatoriu, se împart în:

157 Bianca Predescu, Drept instituţional comunitar, Editura Universitaria, Craiova, 1999, p. 78.

88

a) Regulamente - sunt cele mai importante acte juridice ale UE, adoptate, de regulă, de Consiliu, uneori şi de Comisie. Ele sunt acte normative cu caracter obligatoriu care cuprind norme generale şi abstracte, ce se aplică în statele membre fără nici o distincţie sau deosebire şi fără să fie necesară transpunerea lor, în prealabil, în dreptul intern.

Regulamentele sunt adevărate legi comunitare, au aceeaşi forţă juridică ca şi legile naţionale, fiind obligatorii nu numai pentru statele membre, ci şi pentru cetăţenii acestora, pentru instituţiile, întreprinderile din cadrul fiecărui stat comunitar.

b) Directive - sunt acte obligatorii care produc efecte numai ca urmare a încorporării lor în legislaţia internă. Ele obligă statele să se conformeze unor obiective, dar acestea au libertatea să aleagă mijloacele care să asigure realizarea acestor obiective.

Directivele nu au caracter general, de aceea trebuie aduse la cunoştinţa statelor cărora le sunt adresate prin notificare de către organul care a emis actul respectiv.

Ele nu au aplicabilitate directă deoarece rezultatul prevăzut va fi obţinut numai în urma adoptării de către statul membru a unui act normativ intern care va conţine formele şi mijloacele de aplicare. Numai actele naţionale adoptate în scopul atingerii obiectivelor prevăzute în directive au aplicabilitate directă asupra subiectelor de drept.

c) Decizii - sunt acte obligatorii şi direct aplicabile, la fel ca regulamentele. Ele au însă un caracter individual, aplicându-se numai subiectului avut în vedere. Deciziile se pot adresa particularilor, persoane fizice sau juridice, unor instituţii sau unui stat membru, obligându-i să facă sau să nu facă ceva, conferindu-le drepturi sau impunându-le obligaţii.

Atunci când priveşte un stat membru, decizia va primi aplicare doar după ce statul respectiv va adopta norme de drept intern prin care va pune în aplicare decizia respectivă.

Fiind un act cu caracter individual, decizia trebuie notificată. Lipsa notificării atrage inopozabilitatea actului faţă de subiectul avut în vedere, nu şi nevalabilitatea deciziei.

Decizia poate fi retrasă sau abrogată de către organul emitent.d) Recomandări - sunt acte cu caracter consultativ, prin care Consiliul

sau Comisia invită statele membre să armonizeze legislaţia lor în diferite domenii.

Nu reprezintă un veritabil izvor de drept, având valoarea unor mijloace de orientare a comportamentului statelor şi a legislaţiilor naţionale.

e) Avize - au forţa juridică cea mai scăzută în ierarhia actelor comunitare; ele nu leagă cu nimic statele cărora li se adresează.

89

Atât cu privire la recomandări, cât şi la avize, se afirmă că importanţa lor este numai politică şi morală158, iar Curtea de Justiţie le-a calificat drept izvoare indirecte de apropiere a legislaţiilor naţionale.

III. Procedura elaborării şi adoptării normelor comunitareProcedura de elaborare şi adoptare a normelor comunitare este

declanşată de Comisie, care este principalul organ cu iniţiativă legislativă.Comisia elaborează propunerea asupra măsurii comunitare avute în

vedere. Conţinutul şi forma acestei măsuri, aprobată de membrii Comisiei cu majoritate simplă, este înaintată Consiliului, ca principal organ legislativ. Urmează apoi consultarea, ca regulă, a Parlamentului European, precum şi a altor instituţii comunitare (de exemplu, Comitetul Economic şi Social), care acordă avizele lor.

În cadrul Consiliului, propunerea legislativă este analizată de către grupurile de lucru specializate, apoi de Comitetul de reprezentanţi permanenţi ai statelor membre (COREPER). Urmează decizia Consiliului care încheie procedura normativă.

În afară de această procedură utilizată în mod curent, prin Actul Unic European (1986) a fost introdusă "procedura de cooperare instituţională", în care un rol major revine, pe lângă Consiliu, Parlamentului European.

IV. Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţionalRaporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional sunt extrem de

complexe, constatându-se nu numai evoluţii pozitive, ci şi unele dificultăţi de asimilare a normelor comunitare şi de aplicare a lor în sistemele juridice naţionale159.

Dreptul comunitar şi dreptul naţional se pot afla în două categorii de raporturi: raporturi de cooperare sau raporturi de conflict.

A. Raporturi de cooperarePrincipala trăsătură caracteristică a raporturilor dintre dreptul

comunitar şi dreptul naţional a constituit-o şi o constituie cooperarea, pornindu-se de la cerinţa imperioasă ca cele două componente ale sitemului juridic din UE "să se completeze în efortul comun de promovare a obiectivelor generale comunitare"160.

Conform dispoziţiilor Tratatelor constitutive ale Comunităţilor, ale Tratatului de la Maastricht şi ale Tratatului de la Amsterdam, "normele comunitare trebuie transpuse în practică şi făcute operaţionale", ceea ce este

158 N. Voiculescu, Drept şi Instituţii Sociale Internaţionale, Editura Pan-Publishing House, Bucureşti, 1997, p. 125.159 D. Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 88.160 Convenite prin acordul de voinţă al statelor membre, ceea ce implică măsuri juridice corespunzătoare atât la nivelul UE, cât şi la nivelul ţărilor membre.

90

de neconceput fără " o cooperare continuă între instituţiile europene şi instituţiile naţionale".

Între dreptul comunitar şi dreptul naţional există o relaţie de interdependenţă, care se reflectă şi în "valorificarea la nivel comunitar a unor prevederi ale dreptului naţional", ceea ce demonstrează că dreptul naţional "poate constitui izvor al dreptului comunitar, prin referiri fie exprese, fie implicite"161. Referirile exprese sunt consemnate chiar în actele constitutive ale Comunităţilor Europene162, iar referirile implicite se regăsesc în soluţiile pronunţate de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene163.

B. Raporturi de conflictCa urmare a diferenţelor existente între normele naţionale stipulate cu

mult timp înainte şi normele comunitare vizând interesele generale ale statelor membre, între cele două componente ale ordinii juridice comunitare se pot înregistra şi momente sau evoluţii conflictuale164.

Conflictul dintre norma juridică comunitară şi norma juridică naţională apare, cel mai frecvent, în acele situaţii în care norma juridică comunitară stipulează drepturi sau impune obligaţii directe pentru cetăţenii UE. S-a constatat astfel că, în unele state membre, normele comunitare care stipulau asemenea drepturi şi obligaţii au intrat în conflict cu normele naţionale, având un conţinut diferit.

Constatând conflictul dintre cele două categorii de norme, Comunităţile Europene au convenit asupra principiului aplicabilităţii directe a dreptului comunitar, în baza căruia este promovată concepţia priorităţii dreptului comunitar în conflictul cu norma naţională.

Complexele raporturi dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional, în special raporturile de conflict, sunt guvernate de două principii fundamentale:

1. Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar - acesta nu este prevăzut în mod expres în dreptul comunitar, însă Curtea de Justiţie a decis că dispoziţiile celor trei tratate pot fi direct aplicabile cetăţenilor statelor membre atunci când ele sunt formulate fără rezerve, mai precis atunci când ele nu necesită, pentru executarea lor, adoptarea altor acte ale statelor membre.

Conform acestui principiu, unele prevederi legale comunitare sunt direct aplicabile, ceea ce înseamnă că, în vederea aplicării, nu mai este nevoie de o legislaţie naţională suplimentară sau de completare. Revine însă Curţii de Justiţie obligaţia de a califica în mod expres un text ca fiind direct aplicabil.

161 O. Manolache, Drept comunitar, Editura ALL, Bucureşti, 1996, p. 28-30.162 Art. 58 din Tratatul CEE.163 Curtea de Justiţie a recurs la "norme stipulate în sistemele juridice naţionale", în măsură să cârmuiască acţiunile în procesele vizând protecţia drepturilor cetăţenilor în baza Dreptului comunitar.164 D. Mazilu, op. cit., p. 90.

91

Principiul aplicabilităţii directe presupune consecinţe atât în ceea ce priveşte statele şi autorităţile naţionale, inclusiv tribunalele, cât şi în privinţa persoanelor.

Sub primul aspect, aplicabilitatea directă a prevederilor comunitare înseamnă că statele vor fi lipsite de posibilitatea de intervenţie relativ la dispoziţiile respective.

În ceea ce priveşte persoanele, calitatea de subiecte ale dreptului comunitar implică faptul că, independent de legislaţia statelor membre, dreptul comunitar nu numai că impune obligaţii persoanelor, dar este destinat să le confere şi drepturi.

Prin urmare, persoanele pot întotdeauna să invoce prevederile dreptului comunitar (în speţă, directivele) în faţa tribunalului naţional contra autorităţilor statului, în virtutea unui efect direct vertical, în măsura în care statul respectiv nu le-a pus în aplicare în termen sau le-a pus incorect în aplicare, cât timp dispoziţiile în cauză sunt suficient de precise şi necondiţionate şi nu este necesară o măsură naţională de care să depindă luarea în considerare a acestor dispoziţii165.

2. Principiul supremaţiei dreptului comunitar - acţionează în caz de conflict între dreptul comunitar şi dreptul naţional, caz în care primul deţine supremaţia, deci dreptul comunitar este aplicabil, şi nu dreptul naţional.

În virtutea acestui principiu, regulile de drept comunitar vor face inoperante orice reguli de drept naţional în vigoare sau viitoare, în măsura în care ar fi contrare, aceasta, desigur, numai dacă este vorba de raporturi juridice în sfera comunitară, ceea ce nu ar împiedica aplicarea acelor reguli în alte raporturi ce nu se circumscriu acestei sfere şi în legătură cu care atributele suverane ale statului vor continua să se manifeste166.

V. Armonizarea legislaţieiÎn lumina consideraţiilor privind raporturile existente între dreptul

comunitar şi dreptul naţional, devine evident faptul că asperităţile şi conflictele dintre acestea nu pot fi eliminate decât prin armonizarea legislaţiei.

Armonizarea legislaţiei este un proces de durată, care implică, pe de o parte, modificarea unor reglementări existente în statele membre şi, pe de altă parte, adoptarea unor noi acte normative la nivel naţional, în conformitate cu dispoziţiile tratatelor Comunităţilor Europene.

Cu toate eforturile desfăşurate în direcţia unificării normelor juridice comunitare şi armonizării legislaţiilor naţionale, la nivel naţional se menţin, în mod firesc, reglementări specifice care sunt determinate de particularităţile locale şi de tradiţii.

Prevederile din Tratatul de la Nisa despre "cooperările consolidate" urmăresc crearea unui cadru mai elastic, prin recunoaşterea faptului că nu

165 O. Manolache, op. cit., 1995, p. 45.166 Ibidem.

92

toate statele membre sau viitoare membre ale UE dispun de aceleaşi resurse. Având în vedere diferenţele existente între statele membre şi între regiuni, odată cu extinderea UE, s-au construit mai multe modele bazate pe ideea integrării diferenţiate: modelul unei construcţii pe mai multe niveluri, unele dintre statele membre aflându-se în grupul fruntaş, celelalte urmându-le, sau modelul unor cercuri concentrice, nucleul fiind constituit din ţările dornice de o mai mare integrare167. Tot mai multe voci susţin crearea unei "Europe cu două viteze", folosindu-se drept argument experienţa ultimilor ani în ceea ce priveşte adoptarea monedei unice europene şi crearea spaţiului Schengen168.

În această variantă "a vitezelor diferite" este foarte probabil ca şi transferurile de suveranitate în favoarea Uniunii sau, din contră, în favoarea statelor-membre sau candidate să cunoască diferenţieri accentuate, în funcţie de situaţiile particulare ale statelor. Pentru statele cu resurse reduse, este însă previzibil şi preferabil un transfer sporit de competenţe către Uniune, din necesitatea de a nu periclita procesul integrării.

Pentru a sigura reuşita complexului proces de armonizare a legislaţiei, UE a furnizat şi furnizează asistenţă tehnică pentru înfăptuirea obiectivelor urmărite, prin prezentarea ultimelor date şi informaţii cu privire la reglementările juridice comunitare, precum şi prin organizarea unor schimburi de experţi şi instruirea persoanelor implicate în domeniile supuse armonizării.

167 A se vedea, în acest sens, D. Dinan, op. cit., p. 137-139.168 A se vedea şi A.M. El-Agraa, op. cit., p. 558-559.

93

Secţiunea IIDREPTUL SOCIAL COMUNITAR

I. Dreptul social comunitar -parte componentă a dreptului social european

Dreptul social comunitar este parte componentă a dreptului social european care, la rândul său, face parte din dreptul internaţional al muncii.

Dreptul social european se întemeiază pe numeroase acorduri multilaterale. Unele dintre acestea sunt acorduri de tip clasic: ele reglementează un obiect particular, fără ca statele să-şi cedeze o parte din suveranitate. Altele prezintă particularitatea că antrenează, din partea statelor semnatare, o "renunţare parţială la suveranitate"169, un transfer de suveranitate sau o limitare a suveranităţii lor. Este vorba de tratatele constitutive ale UE şi de alte documente comunitare, cum ar fi, spre exemplu, Actul Unic European.

Formulele utilizate în literatura de specialitate, precum şi în constituţiile statelor membre UE pentru a descrie procesul de reconfigurare a conţinutului suveranităţii în contextul integrării europene sunt diverse. Cum o trăsătură esenţială a suveranităţii este inalienabilitatea170, nu poate fi vorba de un "partaj" al suveranităţii sau de înstrăinarea unor părţi (atribute) ale acesteia, ci numai de delegarea competenţelor de exercitare a unor atribuţii ce ţin de suveranitatea statelor membre sau de exercitarea lor în comun cu instituţiile Uniunii Europene171. În condiţiile în care statele membre UE înţeleg să exercite în comun anumite competenţe nu se poate vorbi de nici o împărţire a suveranităţii naţionale cu celelalte state şi nici de înzestrarea structurilor europene cu suveranitate proprie (aşa-zisa "suveranitate europeană"172). Statele membre îşi păstrează suveranitatea naţională, în alte limite decât înainte de a adera la UE, putându-se vorbi de o relativizare şi nu de o partajare a acesteia173.

Dreptul social european este alcătuit din:- dreptul social european de origine non-comunitară;- dreptul social comunitar.Bazele dreptului social european au fost puse prin crearea, în anul

1919, a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM). Apartenenţa la această organizaţie a tuturor statelor membre ale Comunităţii, ratificarea a numeroase convenţii adoptate în cadrul OIM, bilanţul pozitiv al activităţii acestei organizaţii sunt elemente care au făcut ca, prin dezvoltarea dreptului social

169 N. Catala, R. Bonnet, Droit social européen, Éditions Litec, Paris, 1991, p. 6.170 Atât teoria suveranităţii naţionale, cât şi cea a suveranităţii populare consideră suveranitatea inalienabilă.171 A se vedea Genoveva Vrabie, Integrarea europeană şi suveranitatea de stat, www.ccr.ro.172 Pentru detalii privind dezvoltarea conceptului de "suveranitate europeană", a se vedea Dorina

Năstase, M. Mătieş, Viitorul suveranităţii naţionale a României în perspectiva integrării europene, http://studint.ong.ro.173 I. Vida, Revizuirea Constituţiei şi integrarea României în structurile euro-atlantice, pe www.ccr.ro

94

european, să se urmărească precizarea şi întărirea dreptului deja elaborat în cadrul OIM174.

În ceea ce priveşte normele OIM175, acestea sunt foarte flexibile, oferind posibilitatea statelor membre de a ratifica numai anumite părţi sau de a alege între mai multe variante ale căror exigenţe diferă; ele permit statelor să excludă anumite categorii de muncitori sau anumite sectoare economice având în vedere că aplicarea lor ridică probleme specifice de o importanţă considerabilă. De asemenea, ele conţin şi clauze cu aplicabilitate graduală, precum şi excepţii temporare. Constituţia OIM precizează în mod expres că, atunci când formulează o convenţie sau o recomandare, Conferinţa sa anuală trebuie "să aibă în vedere ţările al căror climat, dezvoltare incompletă a organizaţiilor industriale sau alte circumstanţe particulare transformă condiţiile industriale într-unele esenţial diferite"176.

O altă organizaţie a cărei acţiune normativă nu poate fi ignorată deoarece a elaborat numeroase convenţii şi acorduri în materia dreptului social este Consiliul Europei. Printre cele mai importante acte normative se numără: Convenţia europeană a drepturilor omului, Codul european de securitate socială, Convenţia europeană de securitate socială etc.

Organizaţiile internaţionale şi-au demonstrat rolul de instrumente indispensabile în cadrul sistemului internaţional, cu precădere în domeniile economic şi social şi în sfera drepturilor omului. Bilanţul organizaţiilor internaţionale şi regionale, dedicate înfăptuirii dezvoltării economice şi sociale prin asistenţă tehnică, ajutor financiar sau promovarea comerţului, ca şi mecanismele instituite pentru protecţia drepturilor omului, poate fi considerat, sub cele mai multe aspecte, ca pozitiv177.

Dreptul social european este şi va fi însă un drept esenţialmente comunitar. În timp ce Consiliul Europei se situează într-un proces de drept internaţional clasic, Uniunea Europeană prezintă un sistem instituţional şi o ordine juridică care urmăresc să dea dreptului social european propria sa realitate, fiind elaborat de instituţii comune şi constituit din reguli obligatorii, direct aplicabile şi primând asupra reglementărilor naţionale contrare178.

II. Dreptul social comunitar. Noţiune şi structurăDreptul social comunitar este constituit din ansamblul normelor

juridice elaborate de organele Uniunii şi aplicabile relaţiilor sociale, inclusiv celor de muncă din cadrul ţărilor membre179.

174 A se vedea C. Philip, op. cit., p. 16.175 Pentru detalii privind elaborarea, aplicarea şi integrarea normelor OIM în sistemele naţionale de drept, a se vedea J. M. Servais, Droits en synergie sur le travail. Éléments de droits international et comparé du travail, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 26-30.176 Art. 19, paragraful 3 din Constituţia OIM.177 Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura All Beck, 2000, p. 7.178 C. Philip, op. cit., p. 16.179 Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, op. cit., p. 86.

95

Dreptul social comunitar se împarte în două subramuri:- dreptul comunitar al muncii - este alcătuit din norme care privesc

libera circulaţie a persoanelor, condiţiile de angajare, de muncă şi de viaţă ale salariaţilor, raporturile dintre angajaţi şi patroni;

- dreptul comunitar al securităţii sociale - are ca obiect raporturile juridice de asigurări sociale şi cele de asistenţă socială.

Între cele două ramuri ale dreptului social există o strânsă corelaţie datorită faptului că unele drepturi de asigurări sociale (indemnizaţiile şi concediile pentru incapacitate temporară de muncă, de maternitate etc.) sunt grefate pe calitatea de salariat. Tot astfel, pensia pentru limită de vârstă, precum şi ajutorul de şomaj se acordă avându-se în vedere activitatea salarială desfăşurată. Mai mult decât atât, unele litigii privind drepturile de securitate socială sunt asimilate litigiilor de muncă (litigiile privind ajutorul de şomaj şi cele privind drepturile de asigurări sociale).

Mai mult decât orice altă ramură a dreptului, dreptul social este supus unei foarte puternice "variaţii normative" şi unei evoluţii sinuoase. Dezvoltarea relaţiilor colective de muncă, proliferarea dialogului social, statutul jurisprudenţei, proliferarea regulilor comunitare fac din dreptul social cea mai "prolifică" ramură a dreptului. De aceea este necesar să te desprinzi puţin de circumstanţele prezentului pentru a înţelege mai bine că este posibilă concilierea aspiraţiilor sociale cu obiectivele economice180.

180 A se vedea J. Barthélémy et associés, Droit social francais. L’année 1997, Institut d’Études Européennes et Internationales du Travail, Litec, Paris, 1998, Avant-propos, p. 1.

96

CAPITOLUL VIDREPTUL COMUNITAR AL MUNCII

Secţiunea INOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. Dreptul la muncă şi libertatea munciiAsigurarea promovării, respectării şi protecţiei drepturilor omului

revin deopotrivă fiecărui individ şi tuturor organelor statale, în acelaşi timp anumitor organizaţii, instituţii şi organisme internaţionale care au fost special create pentru a-şi desfăşura activitatea în acest domeniu.

În vasta paletă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un loc aparte îl ocupă dreptul la muncă. Dreptul la muncă este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, consacrat prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, Pactul internaţional din 1966 cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei din 18 decembrie 1979 etc.

În Uniunea Europeană, dreptul la muncă este garantat prin recunoaşterea liberei circulaţii a persoanelor în spaţiul comunitar. Libera circulaţie a persoanelor urmăreşte realizarea următoarelor obiective: din punct de vedere economic, să creeze o piaţă comună a forţei de muncă; din punct de vedere politic, să realizeze cooperarea statelor membre ale Uniunii Europene şi instituirea cetăţeniei comunitare; din punct de vedere social, diminuarea ratei şomajului în ţările cu un nivel ridicat al şomajului, prin exportul de forţă de muncă către ţările în care se înregistrează o penurie a mâinii de lucru.

II. Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratamentAcest drept este consacrat de Regulamentul nr. 1612/68, care a

consacrat existenţa unei pieţe europene a muncii, acordându-se prioritate muncitorilor comunitari în detrimentul celor din alte ţări. Principalele prevederi sunt:

- orice cetăţean al unui stat membru are dreptul să desfăşoare o activitate, ca persoană angajată, pe teritoriul unui alt stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat181;

- un stat membru nu poate discrimina pe cetăţenii altui stat membru prin limitarea cererilor şi ofertelor de angajare sau prin stabilirea unor proceduri speciale de recrutare sau prin împiedicarea recrutării muncitorilor nerezidenţi;

181 Potrivit art. 48 (4) al Tratatului CEE, statele membre pot refuza sau restrânge accesul la locurile de muncă din domeniul administraţiei publice pe temeiul cetăţeniei.

97

- statele membre sunt obligate să ofere solicitanţilor străini aceeaşi asistenţă în căutarea locurilor de muncă pe care o acordă cetăţenilor proprii.

Privind egalitatea de tratament, Regulamentul nr. 1612/68 prevede:- un muncitor care are cetăţenia unui stat membru nu poate, pe

teritoriul altui stat membru, să fie tratat în mod diferit faţă de muncitorii acelui stat pe temeiul cetăţeniei cu privire la oricare din condiţiile de muncă şi, în special, în ceea ce priveşte remuneraţia, concedierea, ca şi situaţiile în care ar fi şomer, reinstalat sau reangajat;

- muncitorii migranţi au acces în şcolile de pregătire profesională şi la casele de pensionari în aceleaşi condiţii ca şi muncitorii autohtoni;

- muncitorii migranţi au dreptul la tratament egal în ceea ce priveşte apartenenţa la sindicate şi exerciţiul drepturilor derivând din aceasta;

- ei se bucură de toate drepturile şi beneficiile acordate muncitorilor naţionali în domeniul locuinţelor.

Membrii familiei muncitorului migrant au, de asemenea, dreptul la rezidenţă şi la angajare182. Copiii muncitorului au acces liber la cursurile de pregătire profesională şi ucenicie183.

III. Egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul muncii

Diferenţele de tratament fondate pe sexul persoanei au impus statuarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul raporturilor de muncă în planul reglementărilor internaţionale, însă au constituit, în egală măsură, sursa a numeroase controverse privind disriminările inacceptabile şi distincţiile întemeiate pe sex. Astfel, normele prin care se asigură protecţia femeilor care prestează o muncă salariată sunt considerate de unii autori ca o încălcare a principiului egalităţii între sexe184. S-a afirmat, în literatura de specialitate, că trebuie să fie general acceptat faptul că "nici bărbaţii, nici femeile nu trebuie să facă obiectul unor măsuri de protecţie fondate pe sex, cu excepţia unor raţiuni de ordin strict biologic. Existenţa unor stereotipuri tradiţionale privind repartiţia muncii între sexe nu este considerată ca un motiv valabil pentru a acorda o protecţie specială femeilor"185. Prin urmare, diferenţele de tratament sunt admise pentru raţiuni de ordin strict biologic care impun protecţia specială a femeilor în special pe durata sarcinii şi a lăuziei.

Convenţia nr. 111 a OIM nu consideră drept discriminare măsurile speciale de protecţie sau de asistenţă a anumitor categorii de persoane prevăzute în alte convenţii sau recomandări ale OIM, măsuri care sunt justificate de anumite nevoi specifice ale respectivelor persoane, legate de 182 Art. 10 şi art. 11 din Regulamentul nr. 1612/68.183 Art. 12 din Regulamentul nr. 1612/68.184 J. M. Servais, op. cit., p. 126-131.185 Ruth Nielsen, La legislation protectrice des femmes et les pays nordique, Revue internationale du Travail, vol. 119, ian.-feb. 1980, nr. 1, p. 51, citat în J. M. Servais, op. cit., p. 127.

98

sex, vârstă, invaliditate, situaţie familială, nivel social sau cultural, atribuţii sindicale sau de reprezentare a personalului.

Schimbările intervenite în Europa în ceea ce priveşte rolul sexelor în sânul familiei şi al societăţii au dus la adoptarea Directivei nr. 76/207/CEE referitoare la egalitatea dintre bărbaţi şi femei în privinţa angajării în muncă, formării profesionale şi promovării, precum şi a condiţiilor de muncă. Art. 2 al Directivei nr. 76/207/CEE dispune că "nu va fi nici un fel de discriminare pe bază de sex, direct sau indirect, prin referire în particular la statutul marital sau familial". Derogările de la acest principiu sunt admise cu titlu excepţional pentru activităţile în care "datorită naturii lor sau mediului în care sunt desfăşurate, sexul muncitorului constituie un factor determinant", precum şi pentru protecţia femeilor, cu deosebire referitor la sarcină şi lăuzie.

Interpretarea strictă a dispoziţiilor europene de către Curtea de Justiţie a făcut ca state precum Belgia, Spania, Franţa, Grecia, Italia, Portugalia, membre ale Uniunii Europene, să denunţe Convenţia nr. 89 a OIM privind munca de noapte a femeilor salariate din industrie, care interzicea, în principiu, munca acestora în timpul nopţii. Comisia europeană a cerut chiar acestor ţări să-şi modifice legislaţia naţională într-un sens analog. Ulterior, Conferinţa Internaţională a Muncii a revăzut prevederile asupra muncii de noapte, adoptând un protocol care îndulcea interdicţia femeilor de a munci în timpul nopţii în industrie (cu condiţia ca, în principiu, organizaţiile sindicale şi patronale interesate să-şi dea acordul), precum şi o convenţie şi o recomandare conţinând norme pentru ameliorarea condiţiilor de muncă în timpul nopţii, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei.

În aplicarea dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în Tratatul CEE (art. 117-128), au fost emise mai multe directive care privesc egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul muncii:

- Directiva nr. 76/207/CEE, care prevede tratament egal în procesul angajării;

- Directiva nr. 86/613/CEE, care prevede principiul plăţii egale pentru muncă egală;

- Directiva nr. 79/207/CEE, care stabileşte obligaţia statelor membre de a înscrie în legislaţiile lor naţionale dispoziţii menite să asigure egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă, formarea şi promovarea profesională, precum şi referitor la condiţiile de muncă;

- Directiva nr. 86/378/CEE, care extinde principiul tratamentului egal în sistemul pensiilor profesionale.

Cu privire la derogarea de la principiul egalităţii de tratament pentru activităţile în care, datorită naturii lor sau mediului în care sunt desfăşurate, sexul muncitorului constituie un factor determinant, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit în cazul nr. 222/84 Johnston v. Chief Constable of the Royal Ulster Constabulary că derogarea poate fi aplicată numai la sarcini specifice

99

şi nu activităţilor în general186. Totuşi, se permite luarea în consideraţie a contextului în care se desfăşoară activitatea. De asemenea, acolo unde derogarea este justificată, situaţia trebuie revăzută în mod periodic pentru a exista certitudinea că justificarea este încă valabilă. În plus, derogarea trebuie să fie subiectul principiului proporţionalităţii.

În cazul C-165/82 Comission v. UK, refuzul Marii Britanii de a permite liberul acces al bărbaţilor la cursurile de moaşe a căzut sub incidenţa art. 2(2) al Directivei nr. 76/207/CEE deoarece profesia respectivă era una "în care respectul pentru sensibilitatea pacientului prezintă o importanţă particulară"187.

De asemenea, discriminările pozitive nu sunt admisibile decât pe planul fiziologic şi nu în cel al muncii, Curtea de Justiţie declarând ilegale cotele speciale pentru promovarea femeilor la locul de muncă (cazul Commission v. France nr. 312/86).

Constituind o atingere adusă demnităţii persoanei, în cadrul UE se consideră că hărţuirea sexuală constituie un obstacol în calea bunei funcţionări a pieţei muncii. Victimele hărţuirii sexuale la locul de muncă pot fi salariaţi reprezentând ambele sexe. Anumite grupuri sunt în mod special vulnerabile, şi anume femeile divorţate sau despărţite în fapt, cele nou venite pe piaţa muncii, cele cu un statut economic dificil, cele care prezintă un handicap, cele care provin din minorităţi rasiale etc188.

În scopul conştientizării problemei hărţuirii sexuale la locul de muncă şi a consecinţelor acestui comportament anormal, Comisia Europeană a prezentat Recomandarea 131/CEE/92 privitoare la protecţia demnităţii femeilor şi bărbaţilor la locul de muncă, prin care hărţuirea sexuală este definită astfel:

- orice comportament abuziv care lezează persoana care este obiectul acestui abuz;

- faptul că o persoană, refuzând sau acceptând un asemenea comportament din partea unui angajator, superior ierarhic sau coleg, justifică explicit sau implicit o decizie care influenţează drepturile respectivei persoane în materie de formare profesională, ocuparea unui loc de muncă, menţinerea acestuia, salariu etc.;

- orice fel de comportament care poate crea un climat de intimidare, ostilitate, umilinţă faţă de persoana care face obiectul unui astfel de comportament.

Art. 119 din Tratatul CEE instituie principiul plăţii egale pentru muncă egală între bărbaţi şi femei. Art. 1 din Directiva nr. 75/117/CEE

186 A se vedea J. Shaw, Law of the European Union, Palgrave Law Masters, third edition, 2000, p. 341, 443, 448.187 A se vedea J. Tillotson, European Community Law: Text, Cases and Materials, second edition, Cavendish Publishing Limited, London, 1996, p. 299.188 N. Voiculescu, Unele aprecieri asupra Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi şi armonizarea ei cu directivele comunitare în materie, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2003, p. 17.

100

stabileşte că egalitatea de remunerare înseamnă, pentru aceeaşi muncă sau pentru munca căreia i se atribuie o valoare egală, eliminarea discriminărilor bazate pe sex. În situaţia în care este folosit un sistem de clasificare profesională pentru stabilirea remuneraţiilor, acest sistem trebuie să fie bazat pe criterii comune, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei.

Prin art. 2 din Directiva nr. 75/117/CEE se cere statelor membre "să introducă în sistemele lor juridice naţionale acele măsuri care sunt necesare pentru a permite angajaţilor care se consideră afectaţi prin neaplicarea principiului plăţii egale să-şi susţină pretenţiile lor printr-un proces judiciar după un posibil demers la alte autorităţi competente".

Art. 3 şi 4 ale aceleiaşi directive impun statelor membre să consacre egalitatea între sexe şi să fie aplicată în contractele colective şi contractele individuale de muncă. Orice convenţie contrară principiului egalităţii între sexe înscrisă în aceste contracte este, conform dispoziţiilor menţionate, nulă de drept.

Egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei ce desfăşoară munci independente este reglementată, în completarea prevederilor Directivelor nr. 76/207/CEE şi 79/207/CEE, de Directiva nr. 86/613/CEE. Această directivă este aplicabilă tuturor persoanelor ce desfăşoară o activitate profitabilă în nume propriu, inclusiv fermierilor şi membrilor profesiilor liberale, precum şi soţiilor lor ce nu sunt angajate189. Egalitatea în acest domeniu priveşte: desfăşurarea unei anumite activităţi profesionale, extinderea şi dezvoltarea acesteia, acordarea facilităţilor financiare etc.

În ceea ce priveşte aducerea dovezii în cazurile de discriminare pe bază de sex, Consiliul a luat în considerare opinia Curţii Europene de Justiţie conform căreia stabilirea unor reguli privind sarcina probei se impune atunci când există o aparenţă de discriminare şi că, în cazurile în care această situaţie se confirmă, punerea în aplicare efectivă a principiului egalităţii de tratament necesită ca sarcina probei să revină părţii pârâte.

În temeiul art. 4 din Directiva 97/80/CE privind aducerea dovezii în cazurile de discriminare bazată de sex, statele membre, conform sistemului lor judiciar, trebuie să ia măsurile necesare pentru ca, atunci când o persoană se consideră lezată prin nerespectarea în cazul său a principiului egalităţii de tratament şi prezintă, în faţa unei jurisdicţii sau a altei instanţe competente, fapte care permit prezumarea existenţei unei discriminări directe sau indirecte, incumbă părţii pârâte să dovedească că nu a existat o violare a principiului egalităţii de tratament. În plus, directiva nu împiedică statele membre să impună un regim probatoriu mai favorabil părţii reclamante.

IV. Migraţia forţei de muncă în UEUniunea Europeană rămâne în continuare o destinaţie importantă a

fluxurilor migratoare provenind nu numai din Europa Centrală şi de Est, dar şi din întreaga lume.

189 Art. 2 din Directiva nr. 86/613/CEE.

101

Cercetările efectuate în domeniul migraţiei au identificat o serie de factori care par să influenţeze migraţia forţei de muncă. Aceştia pot frâna sau accelera fenomenul migraţionist, fiind totuşi greu de cuantificat şi, datorită faptului că interacţionează în diferite moduri, fac ca previziunea să fie greu de estimat. Dintre aceşti factori, putem enumera: marile diferenţe între salarii şi condiţiile de viaţă, şomajul ridicat, conflictele inter-etnice, conflictele locale, reîntoarcerea imigranţilor din ţările mai dezvoltate, posibilităţi de afaceri în ţările mai slab dezvoltate.

Migraţia forţei de muncă în Europa are cel puţin 4 componente: mişcarea lucrătorilor între ţările membre ale Uniunii Europene, dinspre terţe ţări spre Uniunea Europeană, dinspre Uniunea Europeană în afară şi fluxurile de tranzit. Mai preocupante şi mai de actualitate sunt cele privind imigranţii, respectiv intrările pe piaţa muncii a Uniunii Europene.

Migraţia forţei de muncă are şi numeroase efecte negative. Pe de o parte, în rândul statelor membre, efectele negative constau în: reducerea nivelului salariului mediu ca efect al abundenţei ofertei de forţă de muncă şi sporirea cerinţelor de asistenţă socială. Pe de altă parte, statele candidate la aderare se tem că investiţiile străine şi dreptul cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene de a cumpăra terenuri vor duce la transformarea acestora în "moşiile" lor. Se manifestă un fel de teamă că, în loc să intrăm în Europa, va intra Europa peste noi190. Un alt fenomen îngrijorător este "exodul de creiere" care ne privează tot mai mult de elita intelectuală care îşi caută remunerarea pe măsura capacităţii.

Statisticile arată că, în cazul migraţiei dinspre statele candidate către statele membre ale Uniunii Europene, se constată o preponderenţă a lucrătorilor sezonieri în comparaţie cu cei care lucrează pe termen lung, precum şi a lucrătorilor subcalificaţi în comparaţie cu cei cu studii superioare. Imigranţii ocupă, de asemenea, cel mai des, locurile de muncă pe care populaţia locală le lasă în mod constant neocupate. De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că mai mult de jumătate din persoanele care pleacă cu un contract de muncă în statele membre se întorc înapoi în ţara din care au plecat. Mai ales în cazul "exodului de creiere", este de preferat ca acesta să se îndrepte spre Europa (de unde se întorc într-o mare măsură), decât în S.U.A. sau în Canada (de unde nu se mai întorc)191.

190 A se vedea R. Şerban, Migraţia forţei de muncă în Europa, în "Raporturi de muncă" nr. 7/2002, p. 56-59.191 A se vedea Gabriela Dorobanţu, Implicaţiile pe care le va avea pentru România acceptarea perioadei de tranziţie solicitată de Uniunea Europeană în legătură cu libera circulaţie a lucrătorilor, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2003, p. 33.

102

Secţiunea IILIBERA CIRCULAŢIE A LUCRĂTORILOR ÎN SPAŢIUL

COMUNITAR

I. Consideraţii generale privind noţiunea de "lucrător"Un element de bază al acquis-ului comunitar în domeniul liberei

circulaţii a persoanelor este libera circulaţie a lucrătorilor. Curtea de Justiţie defineşte lucrătorul (muncitorul) ca fiind "persoana

care, pentru o anumită perioadă de timp, efectuează o activitate remunerată pentru sau în subordinea altei persoane". Termenul de muncitor/lucrător este mult mai larg în sensul dreptului comunitar al muncii în comparaţie cu sensul utilizat în dreptul naţional al muncii, el cuprinzând nu numai persoanele angajate în ţara gazdă, ci şi cele care se află în căutarea unui loc de muncă, şomerii apţi de muncă şi care anterior au fost angajaţi, persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite în timpul angajării în ţara gazdă, persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul desfăşurării activităţii în ţara gazdă. De asemenea, "lucrător" în înţelesul dreptului comunitar este şi cel care prestează o activitate ocazională sau cu timp parţial.

O categorie aparte de lucrători sunt lucrătorii frontalieri, care îşi au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru şi îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unui stat membru vecin. Acestora li se aplică legislaţia statutului unde sunt angajaţi şi beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii ţării gazdă în ceea ce priveşte accesul la ocupare, condiţiile de muncă şi prestaţiile sociale.

Prin urmare, criteriile pe baza cărora o persoană poate avea calitatea de "lucrător" în accepţiunea Curţii de Justiţie sunt următoarele:

- persoana să efectueze sau să fi efectuat, pentru o anumită perioadă de timp, o muncă remunerată sau să se afle în căutarea unui loc de muncă;

- munca prestată să fie pentru şi în subordinea altei persoane;- munca prestată trebuie să îndeplinească sau să derive dintr-un scop

economic.Conform art. 7 alin. 3 din Directiva 2004/38, un cetăţean al Uniunii

care nu mai este lucrător sau persoană care exercită o activitate independentă îşi menţine statutul de lucrător sau persoană care exercită o activitate independentă în următoarele condiţii:

- se află în incapacitate temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui accident;

- este înregistrat(ă) în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a fost angajat(ă) pe o perioadă de peste un an, şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul relevant de plasare a forţelor de muncă;

103

- este înregistrat(ă) în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata de sub un an sau după ce a devenit şomer(ă) în mod involuntar în timpul primelor 12 luni şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul de plasare a forţelor de muncă relevant. În acest caz, statutul de lucrător se menţine pentru o perioadă de cel puţin 6 luni;

- începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în care se află în şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea să aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.

În baza prevederilor Tratatului de la Roma192 şi a jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, libera circulaţie a lucrătorilor migranţi cuprinde trei aspecte: accesul la ocupare, dreptul de şedere şi egalitatea de tratament. Cel mai important aspect este liberul acces la angajare, în baza căruia orice cetăţean al unui stat membru are dreptul să caute un loc de muncă şi să se angajeze pe teritoriul altui stat membru.

II. Dreptul de şedereDreptul de şedere presupune că lucrătorul are dreptul să locuiască pe

teritoriul statului gazdă împreună cu familia sa, se poate deplasa liber în interiorul ţării gazdă şi are dreptul de a rămâne în acea ţară după ce a fost angajat. Membrii familiei muncitorului care se deplasează au şi ei drept de intrare şi de şedere pe teritoriul statelor mebre ale UE.

Dreptul la şedere pe teritoriul unui stat membru este garantat şi cetăţenilor unui alt stat membru care caută un loc de muncă, dar perioada de timp pentru care se permite şederea este limitată la 3 luni.

III. Dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după desfăşurarea unei activităţi salariate în acel stat

Dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă se acordă înaintea unei perioade neîntrerupte de 5 ani de şedere dacă193:

a) lucrătorii sau persoanele care exercită o activitate independentă, în momentul în care încetează să lucreze, au atins vârsta stabilită de legislaţia statului membru respectiv pentru acordarea unei pensii pentru limită de vârstă, sau lucrătorii care încetează să exercite o muncă salariată pentru a se pensiona înainte de limita de vârstă, cu condiţia să fi lucrat în statul membru respectiv cel puţin în cele 12 luni precedente şi să-şi fi avut reşedinţa acolo pe

192 Prevederile Tratatului CEE au fost dezvoltate prin mai multe directive şi regulamente, şi anume: Directiva nr. 68/360 privind drepturile de intrare şi rezidenţă (abrogat prin Directiva 2004/38); Regulamentul nr. 1612/68 privind accesul şi condiţiile de angajare (modificat prin Directiva 2004/38); Regulamentul nr. 1251/70 privind dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după angajarea în acel stat; Directiva nr. 64/221 privind dreptul statelor membre de a deroga de la prevederile liberei circulaţii pe motiv de ordine, securitate şi sănătate publică.193 Prevederile art. 17 al Directivei 2004/38 reiau, dându-le un sens mai larg, prevederile art. 2 din Regulamentul nr. 1251/70.

104

o perioadă neîntreruptă mai mare de 3 ani. Dacă legislaţia statului membru gazdă nu acordă dreptul de pensie pentru limită de vârstă anumitor categorii de persoane care exercită o activitate independentă, se consideră că este îndeplinită condiţia de vârstă de îndată ce persoanele în cauză au împlinit vârsta de 60 de ani;

b) lucrătorii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi au avut reşedinţa în statul membru gazdă timp de cel puţin 2 ani şi au încetat munca din cauza unei incapacităţi permanente de muncă. Dacă această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale, care îndreptăţeşte persoana respectivă la o indemnizaţie plătită integral sau parţial de o instituţie a statului membru gazdă, nu se impune nici o condiţie privind durata şederii;

c) lucrătorii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi care, după 3 ani de muncă şi şedere neîntreruptă în statul membru gazdă, lucrează ca angajaţi sau persoane care exercită o activitate independentă pe teritoriul unui alt stat membru, păstrându-şi reşedinţa pe teritoriul primului stat, la care revin, de obicei, zilnic sau cel puţin o dată pe săptămână.

Perioadele de şomaj involuntar, înregistrate corespunzător la oficiul de plasare a forţelor de muncă relevant, perioadele în care persoana nu a lucrat din motive independente de voinţa sa, precum şi absenţele de la lucru şi încetarea lucrului datorită unei boli sau accident se consideră perioade de muncă.

Membrii familiei muncitorului vor avea dreptul de şedere permanentă, în următoarele condiţii:

- dacă salariatul sau persoana care exercită o activitate independentă a dobândit dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv;

- dacă în momentul decesului, salariatul sau persoana care a exercitat o activitate independentă îşi avusese reşedinţa pe teritoriul statului membru respectiv timp de 2 ani neîntrerupţi;

- dacă decesul lucrătorului sau al persoanei care a exercitat o activitate independentă a fost rezultatul unui accident de muncă sau boală profesională;

- dacă soţul/soţia care a supravieţuit şi-a pierdut naţionalitatea statului membru respectiv prin căsătoria cu salariatul sau cu persoana care a exercitat o activitate independentă.

Membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care au dreptul de şedere sau de şedere permanentă într-un stat membru sunt îndreptăţiţi să se angajeze sau să exercite o activitate independentă în statul respectiv.

Statele membre urmează să elibereze, la cerere, cetăţenilor Uniunii îndreptăţiţi la şedere permanentă un document care să ateste acest drept. În schimb, pentru membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, dar sunt îndreptăţiţi la şedere permanentă, se eliberează un permis de şedere permanentă care se reînnoieşte în mod automat la fiecare 10 ani.

IV. Principiul egalităţii de tratament

105

Principiul egalităţii de tratament interzice orice discriminare bazată pe naţionalitate în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, salarizare, condiţiile de viaţă, inclusiv învăţământ, locuinţe, justiţie. Principiul nediscriminării a fost statuat de Regulamentul nr. 1612/68, care a consacrat existenţa unei pieţe europene a muncii, acordându-se prioritate muncitorilor comunitari în detrimentul celor din alte ţări.

Principalele prevederi sunt194:- orice cetăţean al unui stat membru are dreptul să desfăşoare o

activitate, ca persoană angajată, pe teritoriul unui alt stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat 195;

- un stat membru nu poate discrimina pe cetăţenii altui stat membru prin limitarea cererilor şi ofertelor de angajare sau prin stabilirea unor proceduri speciale de recrutare sau prin împiedicarea recrutării muncitorilor nerezidenţi;

- statele membre sunt obligate să ofere solicitanţilor străini aceeaşi asistenţă în căutarea locurilor de muncă pe care o acordă cetăţenilor proprii.

Privind egalitatea de tratament, Regulamentul nr. 1612/68 prevede196:- un muncitor care are cetăţenia unui stat membru nu poate, pe

teritoriul altui stat membru, să fie tratat în mod diferit faţă de muncitorii acelui stat pe temeiul cetăţeniei cu privire la oricare din condiţiile de muncă şi, în special, în ceea ce priveşte remuneraţia, concedierea, ca şi situaţiile în care ar fi şomer, reinstalat sau reangajat ;

- muncitorii migranţi au accesul în şcolile de pregătire profesională şi la casele de pensionari în aceleaşi condiţii ca şi muncitorii autohtoni;

- muncitorii migranţi au dreptul la tratament egal în ceea ce priveşte apartenenţa la sindicate şi exerciţiul drepturilor derivând din aceasta;

- ei se bucură de toate drepturile şi beneficiile acordate muncitorilor naţionali în domeniul locuinţelor.

În domeniul egalităţii de tratament, Directiva 2004/38 prevede că toţi cetăţenii Uniunii care îşi au reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de tratament egal cu cel al resortisanţilor statului membru respectiv, în sfera de aplicare a Tratatului, avantajele acestui drept extinzându-se la membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru şi care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă. Totuşi, statul membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la asistenţă socială în timpul primelor 3 luni de şedere şi nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de şedere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse studenţeşti sau credite studenţeşti unor persoane altele decât lucrătorii, persoanele care exercită o activitate

194 Art. 1-2 din din Regulamentul nr. 1612/68.195 Potrivit art. 48 (4) al Tratatului CEE, statele membre pot refuza sau restrânge accesul la locurile de muncă din domeniul administraţiei publice pe temeiul cetăţeniei.196 Art. 7-9 din Regulamentul nr. 1612/68.

106

independentă, persoanele care îşi menţin acest statut şi membrii familiilor acestora (art. 24).

Membrii familiei muncitorului migrant au, de asemenea, dreptul la rezidenţă şi la angajare fără discriminare, iar copiii muncitorului au acces liber la cursurile de pregătire profesională şi ucenicie în aceleaşi condiţii ca şi copiii care sunt cetăţeni ai statelor membre.

Există şi alte activităţi economice care implică libertatea de circulaţie a persoanelor, dar cărora nu li se aplică principiile liberei circulaţii a lucrătorilor. Acestea se referă la dreptul de stabilire şi furnizarea unor servicii de către lucrători independenţi, precum şi la categoria lucrătorilor detaşaţi.

În ceea ce priveşte legătura dintre cetăţenia Uniunii şi libera circulaţie a lucrătorilor, o puternică legătură a fost trasată între acestea de Curtea de Justiţie, care a conferit un statut cvasi-constituţional aspectelor privind legislaţia liberei circulaţii. Nu numai că Curtea a dat o interpretare extinsă unor concepte-cheie precum noţiunea de "lucrător" conform art. 39 din Tratatul CE, dar a extins, de asemenea, protecţia legislaţiei comunitare asupra unor alte categorii de persoane la care Tratatele nu făceau referire în mod expres. Art. 12 care statuează principiul nediscriminării pe baza cetăţeniei europene a jucat un rol vital în acest context, ca un principiu constituţional197.

V. Restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedereConform art. 48(3) al Tratatului CEE, libertatea de circulaţie "implică

dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică, de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute".

Libera circulaţie a lucrătorilor este îngrădită numai în trei situaţii198, strict delimitate, care pot constitui excepţii: din motive de ordine publică, sănătate publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate pentru a servi unor scopuri economice.

În primul rând, toate drepturile pot fi refuzate unui muncitor şi familiei sale, temporar sau pe termen lung, în temeiul ordinii publice şi securităţii publice. Măsurile de restricţionare a liberei circulaţii, luate din motive de ordine publică sau securitate publică, respectă principiul 197 J. Shaw, op. cit., p. 3.198 Potrivit Directivei 64/221 privind coordonarea măsurilor speciale aplicate străinilor în domeniul deplasării şi rezidenţei (abrogată de Directiva 2004/38), , libera circulaţie a lucrătorilor nu se aplica nici în cazul angajărilor în serviciul public, adică în locuri de muncă care implicau, direct sau indirect, obligaţii destinate să protejeze interesul statului sau al altor autorităţi. Această excepţie se referea numai la activităţi care, luate separat, prezentau o legătură specifică şi directă cu exerciţiul autorităţii publice şi nu la profesii ca acelea din care asemenea activităţi făceau parte. De exemplu, profesia de avocat nu putea fi rezervată numai naţionalilor deoarece activităţile tipice pentru această profesie, respectiv consultaţiile şi asistenţa legală, reprezentarea şi apărarea părţilor în faţa instanţei nu putea fi privită ca o participare la exerciţiul autorităţii publice. Pentru anumite profesii, aplicarea sau neaplicarea acestei restricţii era pusă sub semnul întrebării deoarece aceste profesii nu există în toate statele membre sau nu au aceleaşi conotaţii (în cazul notarilor, de exemplu).

107

proporţionalităţii şi trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză. Prezenţa persoanei respective pe teritoriul statului membru gazdă trebuie să constituie o ameninţare reală şi suficient de gravă pentru ordinea publică. Condamnările penale anterioare nu pot constitui prin ele însele motive pentru luarea măsurilor de restricţionare a liberei circulaţii.

Principiul proporţionalităţii statuat de Directiva 2004/38 implică faptul că la aplicarea unor asemenea măsuri restrictive trebuie să se ţină seama de gradul de integrare a persoanelor în cauză, de durata şederii acestora în statul membru gazdă, de vârsta, starea de sănătate, situaţia lor familială şi economică, precum şi de legăturile cu ţara de origine, având în vedere faptul că expulzarea cetăţenilor Uniunii şi a membrilor familiilor lor din motive de ordine şsau securitate publică poate afecta grav persoane care, beneficiind de dreptul la libera circulaţie conferit de Tratatul CEE, s-au integrat în mod real în statul emmbru gazdă199.

Nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetăţean al Uniunii, cu excepţia cazului în care decizia se bazează pe motive imperative de siguranţă publică, definite de statele membre, dacă acesta:

- şi-a avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei 10 ani anteriori; sau- este minor, cu excepţia cazului în care expulzarea este în interesul

copilului, conform Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului din 20 noiembrie 1989200.

Un alt motiv cu efecte restrictive este reprezentat de sănătatea publică, interzicându-se dreptul de liberă circulaţie şi de şedere persoanelor care suferă de anumite boli201 care ar putea-o ameninţa. Singurele boli care justifică, potrivit Directivei 2004/38, restricţionarea liberei circulaţii a persoanelor sunt bolile cu potenţial epidemic, conform definiţiei din documentele relevante ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, precum şi alte boli infecţioase sau boli parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziţii de protecţie ce se aplică resortisanţilor din statul membru gazdă. Dacă aceste boli se declanşează după o perioadă de 3 luni de la data sosirii pe teritoriul statului membru gazdă, ele nu mai pot constitui motive de expulzare de pe teritoriul respectiv. Dacă există indicii serioase că măsura expulzării este necesară, statele membre pot, într-un interval de 3 luni de la data sosirii, să ceară persoanelor îndreptăţite la dreptul de şedere să se supună unui examen medical gratuit, care să ateste că nu suferă de nici una dintre bolile mai sus-menţionate. Aceste examene medicale nu pot fi impuse ca un procedeu de rutină.

199 A se vedea N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE , în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 1/2005, p. 14.200 Art. 28 alin. 3 din Directiva 2004/38.201 Anexa la Directiva nr. 64/221/CEE prevedea mult mai multe boli şi incapacităţi care justificau restricţionarea dreptului la liberă circulaţie, însă această directivă a fost abrogată de Directiva 2004/38.

108

Persoanelor care fac obiectul unei interdicţii de acces pe teritoriul statelor membre UE li se recunoaşte dreptul la apărare şi beneficiază de anumite garanţii procedurale prevăzute de art. 31 din Directiva 2004/38. Astfel, persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în privinţa lor referitoare la restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere, astfel încât să poată înţelege conţinutul notificării şi implicaţiile acesteia. Persoanele interesate sunt informate în mod precis şi complet cu privire la motivele de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepţia situaţiilor în care acest lucru este contrar intereselor de securitate ale statului. Notificarea precizează tribunalul sau autoritatea administrativă la care persoana interesată poate face recurs şi, dacă este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a putea părăsi teritoriul statului membru, care nu poate fi mai mic de o lună de la data notificării202.

În ceea ce priveşte garanţiile procedurale, persoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căi de recurs judiciare şi, dacă este cazul, administrative, pentru a face apel sau a solicita o revizuire în legătură cu o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. De asemenea, persoanele care fac obiectul unei interdicţii de acces în teritoriu din motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică pot prezenta o cerere pentru ridicarea interdicţiei după o perioadă de timp rezonabilă, în funcţie de circumstanţe, şi, în orice caz, după 3 ani de la executarea hotărârii definitive de interdicţie care a fost pronunţată în mod valabil în conformitate cu dreptul comunitar, aducând argumente ce atestă că s-a produs o schimbare reală a circumstanţelor care au justificat decizia de interdicţie pronunţată împotriva lor. Statul membru respectiv ia o decizie privind această cerere în termen de 6 luni de la prezentarea ei.

De asemenea, dacă un ordin de expulzare este executat după scurgerea a peste 2 ani de la emiterea sa, statul membru verifică dacă persoana respectivă continuă să fie un pericol real la adresa ordinii publice sau a siguranţei publice şi stabileşte dacă s-a produs vreo schimbare reală a circumstanţelor de la data emiterii ordinului de expulzare. Ordinele de expulzare nu pot fi emise de statul membru gazdă ca pedeapsă sau măsură accesorie a unei pedepese privative de libertate203.

Conform art. 35 al Directivei 2004/38/CEE, statele membre pot adopta măsurile necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice drept conferit de această directivă, în caz de abuz de drept sau fraudă, cum sunt căsătoriile de convenienţă sau alte forme de relaţii contractate exclusiv în scopul de a beneficia de dreptul de liberă circulaţie şi de şedere.

202 Cu excepţia unor cazuri de urgenţă, justificate corespunzător.203 Decât cu respectarea cerinţelor prevăzute în art. 27, 28 şi 29 din Directiva 2004/38.

109

Secţiunea IIILEGISLAŢIA COMUNITARĂ PRIVIND CONDIŢIILE DE MUNCĂ

I. Consideraţii generaleAutorităţile comunitare au depus eforturi susţinute pentru a armoniza,

în sânul statelor membre, condiţiile de angajare şi de muncă. Aceste condiţii sunt de o mare diversitate deoarece ele depind nu numai de sistemul juridic în care se înscriu, ci şi de nivelul de dezvoltare economică şi socială al fiecărei ţări. Intensificarea concurenţei antrenează însă în mod inevitabil uniformizarea costurilor muncii şi, prin consecinţă, şi a condiţiilor de muncă. Intervenţia comunitară vizează stimularea progresului social şi impulsionarea legislaţiilor naţionale de a se alinia la standarde cât mai înalte. Cu toate acestea, "trebuie să existe totuşi o parte ireductibilă de specificitate naţională, condiţiile de angajare şi de muncă fiind produsul echilibrelor şi tradiţiilor proprii fiecărei ţări"204.

Demersurile organelor şi instituţiilor comunitare în ceea ce priveşte condiţiile de muncă s-au concentrat asupra a patru probleme fundamentale:

- egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei;- remunerarea;- durata muncii;- igiena şi securitatea muncii.În aceste domenii, normele comunitare preiau de multe ori, ca

standarde minimale, dispoziţiile convenţiilor adoptate în cadrul altor organizaţii internaţionale, cum sunt OIM sau Consiliul Europei.

Egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei se aplică în mai multe domenii: remunerare, acces la angajare, formare şi promovare profesională, condiţii de muncă, protecţie socială.

II. Prevederile legislative comunitare privind salariile şi timpul de muncă

A. SalarizareaNu se poate vorbi despre o ameliorare a condiţiilor de viaţă şi de

muncă fără ca lucrătorii să beneficieze de o garanţie minimală în ceea ce priveşte remunerarea muncii prestate. Intervenţia comunitară nu poate fi imperativă în domeniul salarizării deoarece modalităţile de determinare a salariilor diferă de la un stat la altul. Cuantumul salariilor contribuie la determinarea competitivităţii şi prosperităţii unei ţări şi nu poate fi modificat în mod imprudent sau brusc.

Conform art. 9 din Carta drepturilor sociale fundamentale, orice muncă trebuie să fie remunerată în mod echitabil (just). De aceea se impune ca, fie prin lege, fie prin negociere colectivă la nivel naţional, regional, interprofesional, sectorial sau la nivel de întreprindere:

204 N. Catala, R. Bonnet, op. cit., p. 141.

110

- să se instituie un salariu decent;- să se instituie reguli care să permită asigurarea, pentru muncitorii

supuşi altui regim de muncă decât cel al contractului pe durată determinată, un salariu de referinţă echitabil;

- salariile să nu facă obiectul nici unei reţineri, urmăriri sau cesiuni decât în conformitate cu dispoziţiile naţionale, fără a-l priva niciodată pe salariat de mijloacele necesare pentru asigurarea întreţinerii sale şi a familiei sale.

În programul său de acţiune, Comisia a estimat că nu aparţine Comunităţii atribuţia de a fixa un salariu de referinţă decent, ci de a propune şi de a emite, după consultarea statelor membre, un aviz referitor la acest subiect. De asemenea, s-a statuat că salariaţii trebuie să fie protejaţi împotriva riscului insolvabilităţii angajatorului.

În consens cu principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei, art. 141 al Tratatului CE prevede că "fiecare stat membru asigură aplicarea principiului egalităţii de remuneraţie între lucrătorii bărbaţi şi lucrătoarele femei pentru aceeaşi muncă sau pentru o muncă de aceeaşi valoare". Aceste prevederi au aplicabilitate directă în sistemele juridice ale statelor membre, judecătorul naţional fiind obligat să sancţioneze încălcarea principiului egalităţii între bărbaţi şi femei în domeniul remunerării şi, dacă este cazul, să nu aplice o normă naţională contrară.

Conform paragrafului 2 al art. 141, prin remuneraţie se înţelege salariul de bază sau tratamentul de bază sau minim, precum şi toate celelalte avantaje plătite direct sau indirect, în bani sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru munca acestuia. În timp ce salariul reprezintă suma plătită titularului contractului de muncă pentru munca prestată, tratamentul reprezintă retribuţia funcţionarului. Egalitatea de remuneraţie între femei şi bărbaţi implică următoarele aspecte:

a) remuneraţia acordată pentru aceeaşi muncă plătită în acord să fie stabilită pe baza aceleiaşi unităţi de măsură;

b) remuneraţia acordată pentru o muncă plătită în raport de timpul lucrat să fie aceeaşi pentru un loc de muncă identic.

În situaţia în care se foloseşte un sistem de clasificare profesională pentru a determina remuneraţiile, acest sistem trebuie să se bazeze pe criterii comune lucrătorilor se sex masculin şi de sex feminin şi să fie stabilit în aşa fel încât să excludă discriminările bazate pe sex205. Directiva 75/117 permite însă ca un sistem de clasificare profesională să folosească, pentru a stabili nivelul remuneraţiei, criteriul efortului sau al oboselii musculare, dacă munca prestată cere în mod efectiv o anumită forţă fizică, cu condiţia ca, luând în considerare şi alte criterii, să se excludă, în ansamblu, orice discriminare bazată pe sex.

B. Protecţia salariaţilor contra insolvabilităţii angajatorului

205 Art. 1 al Directivei nr. 75/117 din 10 februarie 1975.

111

Textul comunitar care reglementează protecţia salariaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului este Directiva Consiliului nr. 80/987/CEE din 20 octombrie 1980. Acest text fixează mai întâi o serie de noţiuni ca:

- creanţele garantate - sunt acelea care se nasc din contractele de muncă sau din relaţiile de muncă în beneficul salariaţilor al căror angajator se găseşte în stare de insolvabilitate206;

- un angajator este considerat ca fiind în stare de insolvabilitate atunci când a fost cerută, ca urmare a aplicării dreptului naţional, deschiderea unei proceduri care poartă asupra patrimoniului său şi care vizează despăgubirea colectivă a creditorilor săi sau atunci când autoritatea competentă conform dreptului naţional a decis iniţierea unei asemenea proceduri sau a constatat închiderea definitivă a întreprinderii şi un deficit al activului disponibil care justifică deschiderea acestei proceduri.

După cum a decis Curtea de Justiţie în cazul Francovich nr. C-479/93, Directiva nr. 80/987/CEE se aplică tuturor lucrătorilor salariaţi ai căror angajatori fac obiectul, conform dreptului naţional, în ceea ce priveşte patrimoniul lor, unei proceduri care vizează despăgubirea colectivă a creditorilor lor207.

Directiva recomandă statelor membre să ia măsurile necesare pentru ca instituţiile de garanţie să asigure plata creanţelor salariaţilor care privesc remunerarea corespunzătoare unei perioade situate înainte de o dată determinată care poate fi208:

- fie aceea al survenienţei (producerii) insolvabilităţii angajatorului;- fie aceea a preavizului de concediere acordat salariatului respectiv,

concediere provocată de insolvabilitatea angajatorului;- fie aceea a încetării contractului de muncă pe motiv de

insolvabilitate a angajatorului.Curtea de Justiţie a mai arătat, în decizia privind cazurile conjuncte

Bonifaci (C-94/95) şi Berto (C-95/95), ce are valoare principială, privind în fapt directivele comunitare în ansamblul lor, că aplicarea retroactivă şi completă a măsurilor de executare a Directivei nr. 80/987/CEE permite să fie remediate consecinţele dăunătoare ale transpunerii tardive a acestei directive, cu condiţia ca directiva să fie corect transpusă. Totuşi, este sarcina judecătorului naţional să vegheze ca repararea prejudiciului suferit de beneficiari să fie adecvat. O aplicare retroactivă, regulată şi completă a măsurilor de executare a directivei va răspunde acestui imperativ dacă beneficiarii stabilesc existenţa pierderilor complementare pe care le-au suferit

206 Statele membre pot totuşi să excludă din câmpul de aplicare al acestei Directive, pe motive care ţin de natura particulară a contractului sau a relaţiilor de muncă ori de existenţa altor forme de garanţie, creanţele anumitor categorii de salariaţi (enumeraţi într-o anexă la această directivă).207 J. Boulouis, R. M. Chevallier, Grands arrêts de la Cour de justice des communautés européennes, tome 2, Dalloz, Paris, 1997, p. 501.208 La alegerea statelor member.

112

datorită faptului că n-au putut beneficia în răstimpul dorit de avantajele pecuniare garantate de directivă şi pe care ar dori de asemenea să le acopere.

De asemenea, revine statelor membre obligaţia de a fixa modalităţile de organizare, finanţare şi funcţionare a instituţiilor de garanţie, respectând însă principiile generale trasate de Directivă:

a) patrimoniul instituţiilor de administrare a fondurilor trebuie să fie independent de capitalul de exploatare al unităţilor şi trebuie să fie constituit astfel încât asupra acestuia să nu poată fi pus sechestru în cursul procedurii în caz de insolvabilitate;

b) angajatorii trebuie să contribuie la finanţare în măsura în care aceasta nu este acoperită integral de către autorităţile publice;

c) obligaţia de plată a instituţiilor de administrare a fondurilor va exista independent de îndeplinirea obligaţiei de contribuţie la finanţare.

C. Organizarea timpului de muncăTimpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul îl foloseşte

pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă. Reglementarea timpului de muncă are un caracter imperativ şi reprezintă o garanţie a dreptului fundamental la odihnă.

Prin timp de lucru se înţelege "orice perioadă pe timpul căreia lucrătorul este la lucru, la dispoziţia angajatorului şi în exerciţiul activităţii sau funcţiilor sale, conform legislaţiei şi/sau practicilor naţionale"209.

Reglementarea timpului de muncă are raţiuni sociale (protecţia sănătăţii fizice şi morale a salariatului) şi economice (evitarea diminuării randamentului muncii). De aceea, încălcarea normelor de protecţie a muncii privind timpul de muncă, munca în schimburi şi intensitatea muncii constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă210.

Organizarea timpului de muncă este reglementată de Directiva Consiliului 93/104/CEE care stabileşte norme minimale de securitate şi sănătate în domeniul organizării timpului de muncă.

Durata medie de lucru pentru fiecare perioadă de 7 zile nu va depăşi 48 de ore, având în vedere şi orele suplimentare. Statele membre UE pot impune respectarea regulii de 48 de ore pe săptămână în cadrul unei perioade de referinţă care poate atinge 4 luni211.

În ţările Uniunii Europene, durata normală a timpului de muncă este în medie de 40 de ore pe săptămână şi puţin mai lungă în ţările aflate în procesul de aderare. Există discrepanţe enorme între lucrătorii cu normă întreagă din statele membre UE, pornindu-se de la Franţa cu 35 de ore/săptămână şi până la 43,5 ore/săptămână în Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord (unde nu există o reglementare de principiu în acest domeniu).

209 Art. 2 pct. 1 din Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23.11.1993.210 Art. 40 din Legea nr. 90/1996.211 Art. 6 şi 16 din Directiva 93/104/CEE.

113

De asemenea, de Directiva nr. 93/104/CEE se referă la unele aspecte ale muncii de noapte. Timpul de lucru normal pentru lucrătorii de noapte212 să nu depăşească în medie 8 ore dintr-o perioadă de 24 de ore. De asemenea, lucrătorii de noapte a căror muncă implică riscuri deosebite sau tensiuni psihice ori mentale importante nu vor lucra mai mult de 8 ore în cursul unei perioade de 24 de ore, când aceştia execută o muncă de noapte.

Având în vedere riscurile deosebite şi tensiunile psihice ori mentale inerente muncii pe timpul nopţii, statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a sigura un sistem de evaluare gratuită a sănătăţii, precum şi un nivel adecvat de protecţie şi de sănătate a muncii. Totodată, trebuie luate măsurile necesare astfel încât angajatorul care recurge în mod frecvent la lucrători de noapte să informeze în această privinţă autorităţile competente, la cererea acestora.

În plus, angajatorul care urmăreşte să organizeze munca în conformitate cu un anumit ritm, trebuie să ţină cont de principiul general de adaptare a muncii la om, în special pentru a atenua munca monotonă şi munca cu o cadenţă predeterminată în funcţie de tipul de activitate şi de exigenţele în materie de securitate şi de sănătate, mai ales în ceea ce priveşte pauzele pe durata timpului de muncă.

Directiva nu aduce atingere, conform art. 15, prerogativei statelor membre de a aplica sau introduce dispoziţii legislative, normative sau administrative mai favorabile lucrătorilor sau de a favoriza sau permite aplicarea unor convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali mai favorabile protecţiei securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.

Art. 17 al Directivei permite o serie de derogări, dar cu luarea unor măsuri compensatorii adecvate.

Prevederile acestei directive se aplică tuturor sectoarelor de activitate, cu excepţia transporturilor aeriene, feroviare, rutiere, maritime, fluviale, lacustre, pescuitului maritim, altor activităţi maritime, precum şi activităţii medicilor în formare.

D. Timpul de odihnăTimpul de odihnă reprezintă perioada în care nu se prestează muncă,

incluzând pauza de masă, repausul zilnic, repausul săptămânal, sărbătorile legale sau religioase, concediul de odihnă, zilele libere cu plată sau fără plată.

Directiva 93/104/CEE prevede că orice lucrător trebuie să beneficieze, în cursul unei perioade de 7 zile, de o perioadă minimă de repaus neîntreruptă de 24 ore. Prin urmare, săptămâna de lucru este de 6 zile, iar repausul săptămânal de 24 de ore.

212 Termenul de "lucrător de noapte" desemnează, pe de o parte, orice lucrător care îndeplineşte pe perioada nopţii cel puţin 3 ore din timpul zilnic normal de lucru; pe de altă parte, orice lucrător care este apt să îndeplinească pe perioada nopţii o anumită parte din timpul său de lucru anual, definită după alegerea statului membru respective.

114

În ceea ce priveşte repausul zilnic, aceeaşi directivă prevede că, în cadrul unei perioade de 24 de ore, salariatul trebuie să beneficieze de un repaus zilnic de cel puţin 11 ore consecutive. În cazul în care timpul de muncă zilnic este mai mare de 6 ore, orice lucrător trebuie să beneficieze de o pauză a cărei durată şi caracteristici vor fi stabilite prin contractul colectiv de muncă sau prin acorduri încheiate între partenerii sociali, ori, în lipsa acestora, prin legislaţia naţională.

Potrivit art. 7 alin. 1 al Directivei 93/104/CE, statele membre trebuie să ia măsurile necesare de o asemenea manieră încât orice lucrător să beneficieze de concediu anual plătit de cel puţin 4 săptămâni, conform condiţiilor de obţinere şi de atribuire prevăzute prin legislaţii şi/sau practici naţionale.

Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită printr-o indemnizaţie financiară decât în cazul încetării contractului individual de muncă.

E. Munca cu timp parţialMunca cu timp parţial este reglementată de Directiva nr. 97/81/CEE a

Consiliului din 15 dec. 1997 privind acordul-cadru asupra muncii cu timp parţial încheiat între UNICE, CEEP şi CES.

Acordul-cadru asupra muncii cu timp parţial încheiat între Uniunea Confederaţiilor din Industrie şi a Angajatorilor din Europa (UNICE), Confederaţia Europeană a Sindicatelor (CES) şi Centrul European al Întreprinderilor cu Participare Publică (CEEP) este o contribuţie la strategia generală a ocupării forţei de muncă în spaţiul comunitar, care promovează formele de lucru flexibile.

Recunoscând diversitatea situaţiilor existente în statele membre, precum şi faptul că munca cu timp parţial este o caracteristică a ocupării în anumite sectoare şi activităţi, Acordul-cadru enunţă principiile generale şi prescripţiile minimale relative la munca cu timp parţial. El este concretizarea voinţei partenerilor sociali de a stabili un cadru general pentru eliminarea discriminărilor cu privire la lucrătorii cu timp parţial pe o bază acceptabilă pentru angajatori şi pentru lucrători.

Acordul-cadru are ca obiect principal asigurarea condiţiilor vizând suprimarea discriminărilor la care ar putea fi expuşi lucrătorii cu timp parţial. De asemenea, se urmăreşte dezvoltarea muncii cu timp parţial pe o bază voluntară, ca şi organizarea flexibilă a timpului de lucru într-o manieră care să ţină seama de necesităţile angajatorilor şi lucrătorilor.

În accepţiunea acordului-cadru, lucrătorul cu timp parţial este salariatul a cărui durată normală de muncă, calculată săptămânal sau ca medie pe o perioadă de lucru ce poate ajunge până la un an, este inferioară celei unui lucrător cu normă întreagă comparabilă.

Principiul nediscriminării, introdus prin clauza nr. 4 a Acordului-cadru, solicită, în ceea ce priveşte condiţiile de angajare, ca lucrătorii cu timp

115

parţial să nu fie trataţi de o manieră mai puţin favorabilă decât lucrătorii cu normă întreagă pe simplul temei că ei lucrează cu timp parţial, cu excepţia situaţiilor în care acest tratament diferenţiat este justificat de raţiuni obiective. Atunci când este cazul, se aplică principiul pro rata temporis.

Atunci când raţiuni obiective o justifică, statele membre, după consultarea partenerilor sociali conform legislaţiei, convenţiilor colective sau practicilor naţionale, şi/sau partenerilor sociali pot, dacă este cazul, să subordoneze accesul la condiţii de muncă specifice unei perioade de vechime, unei durate de lucru sau condiţiilor salariale. Criteriile de acces al lucrătorilor cu munca cu timp parţial la condiţii de muncă particulare vor trebui reexaminate periodic, luând în seamă principiul nediscriminării.

Statele membre, precum şi partenerii sociali, prin consultări conform legislaţiei şi practicii naţionale, vor trebui să identifice şi să examineze obstacolele de natură juridică şi administrativă care ar putea să limiteze posibilităţile de efectuare a muncii cu timp parţial şi, dacă este cazul, să le elimine.

Refuzul unui lucrător de a fi transferat de la o muncă cu normă întreagă la una cu timp parţial sau viceversa, nu ar trebui să constituie prin el însuşi un motiv valabil de concediere, fără a prejudicia posibilitatea, conform legislaţiei, convenţiilor colective şi practicilor naţionale, de a se opera licenţieri pentru alte motive decât acelea care pot rezulta din necesităţile de funcţionare ale unei anume unităţi213.

În măsura posibilului, angajatorii trebuie să ia în considerare214:a) cererile de transfer ale lucrătorilor cu timp integral la un post cu

timp parţial care devine disponibil în unitate;b) cererile de transfer ale lucrătorilor cu timp parţial la o muncă cu

normă întreagă sau creşterea timpului lor de lucru, dacă există această posibilitate;

c) furnizarea în timp oportun de informaţii privind posturile cu timp parţial şi cu timp integral disponibile în unitate, în măsură să faciliteze transferurile de la o muncă cu timp integral la una cu timp parţial sau viceversa;

d) măsurile ce vizează facilitarea accesului la munca cu timp parţial la toate nivelurile întreprinderii, inclusiv la posturile calificate şi posturile de conducere şi, când este cazul, măsurile ce vizează facilitarea accesului lucrătorilor cu timp parţial la formare profesională pentru a favoriza promovarea şi mobilitatea profesională;

e) furnizarea organizaţiilor existente ce reprezintă lucrătorii, de informaţii adecvate privind munca cu timp parţial în unitate.

De asemenea, statele membre şi/sau partenerii sociali pot să menţină sau să introducă dispoziţii mai favorabile decât cele prevăzute de Acord.

213 Clauza 5 pct. 2 a Acordului cadru asupra muncii cu timp parţial.214 Clauza 5 pct. 3 a Acordului cadru asupra muncii cu timp parţial.

116

F. Munca cu durată determinatăMunca cu durată determinată constituie obiectul Directivei

1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul-cadru CES, UNICE şi CEEP asupra muncii cu durată determinată.

Această directivă, ca şi precedenta, a fost adoptată făcându-se aplicarea art. 139, paragraful 2 al Tratatului CEE, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Amsterdam, conform căruia partenerii sociali pot solicita împreună ca acordurile la nivel comunitar să fie aplicate printr-o decizie a Consiliului la propunerea Comisiei.

De asemenea, concretizarea punctului 7 al Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor prevede, între altele, că realizarea pieţei interioare trebuie să conducă la o ameliorare a condiţiilor de viaţă şi muncă a lucrătorilor din Comunitate, proces care se efectuează prin apropierea în progres a acestor condiţii, în special pentru formele de muncă, altele decât munca cu durată nedeterminată, cum sunt munca cu durată determinată, munca cu timp parţial, munca interimară şi munca sezonieră.

Semnatarii acordului-cadru recunosc, în preambulul acestuia, că totuşi contractele cu durată nedeterminată sunt şi rămân forma generală a relaţiilor de muncă între angajatori şi lucrători. Totodată, se recunoaşte că aceste contracte cu durată determinată răspund, în anumite circumstanţe, atât necesităţilor angajatorilor, cât şi ale lucrătorilor.

Acordul-cadru enunţă principiile generale şi prescripţiile minimale relative la munca cu durată determinată, subliniindu-se că aplicarea lor detaliată trebuie să ia în considerare realităţile situaţiilor specifice naţionale, sectoriale şi sezoniere. El ilustrează voinţa partenerilor sociali de a stabili un cadru general pentru a asigura egalitatea de tratament pentru lucrătorii cu durată determinată, protejându-i contra discriminării şi pentru utilizarea contractelor de muncă cu durată determinată pe o bază acceptabilă pentru angajatori şi lucrători.

Acordul se aplică lucrătorilor cu durată determinată, cu excepţia celor ce sunt puşi la dispoziţia unei întreprinderi utilizatoare de către o agenţie de muncă interimară. În plus, rezolvarea problemelor privind regimurile legale de securitate socială ţin de decizia statelor membre, care trebuie să aibă însă în vedere adaptarea la aceste noi modele de muncă.

Acordul-cadru are ca obiectiv principal ameliorarea calităţii muncii cu durată determinată, asigurându-se principiul nediscriminării, precum şi stabilirea unui cadru care să prevină abuzul ce rezultă din utilizarea contractelor sau relaţiilor de muncă cu durată determinată succesive.

Statele membre, după consultarea partenerilor sociali, şi/sau partenerii sociali pot să prevadă că acordul nu se aplică relaţiilor de formare profesională iniţială şi de ucenicie sau contractelor ori relaţiilor de muncă încheiate în cadrul unui program de formare, inserţie şi reconversie profesională, public sau sprijinit de puterile publice.

117

În înţelesul Directivei comunitare, lucrător cu durată determinată este persoana ce are un contract sau o relaţie de muncă cu durată determinată, încheiată direct între angajator şi lucrător, în care sfârşitul contractului sau al relaţiei de muncă este determinat de condiţii obiective, cum sunt atingerea unei date precise, îndeplinirea unei sarcini determinate sau survenirea unui eveniment determinat.

Clauza nr. 4 a Acordului-cadru instituie principiul nediscriminării, conform căruia, în ceea ce priveşte condiţiile de angajare, lucrătorii cu durată determinată nu sunt trataţi de o manieră mai puţin favorabilă decât lucrătorii cu durată nedeterminată comparabili pe singurul motiv că ei lucrează cu durată determinată, în afara situaţiei în care un tratament diferit este justificat de raţiuni obiective. Atunci când este cazul, se aplică principiul pro rata temporis.

Pentru a preveni abuzul ce poate rezulta din utilizarea contractelor sau relaţiilor de muncă cu durată determintată succesive, statele membre, după consultarea partenerilor sociali, şi/sau partenerii sociali, atunci când nu există măsuri legale echivalente care să vizeze prevenirea abuzurilor, pot introduce una sau mai multe dintre următoarele măsuri215:

a) raţiuni obiective care să justifice reînnoirea unor astfel de contracte sau relaţii de muncă;

b) durata maximă a contractelor sau relaţiilor de muncă cu durată determinată succesive;

c) numărul de reînnoiri ale unor astfel de contracte sau relaţii de muncă.

Angajatorii trebuie să informeze lucrătorii cu contracte cu durată determinată asupra posturilor vacante în întreprindere, pentru a le asigura aceleaşi oportunităţi ca ale altor lucrători în obţinerea de posturi permanente216. În plus, angajatorii trebuie să faciliteze accesul lucrătorilor cu durată determinată la oportunităţile de formare profesională, de dezvoltare a carierei lor şi de mobilitate profesională.

Lucrătorii cu durată determinată sunt luaţi în considerare pentru calculul pragului de la care instanţele reprezentative ale lucrătorilor, prevăzute de legislaţiile naţionale şi comunitare, pot fi constituite conform dispoziţiilor naţionale217.

Statele membre şi/sau partenerii sociali pot menţine sau introduce dispoziţii mai favorabile pentru muncitorii avuţi în vedere de acord. De asemenea, dispoziţiile acestuia nu trebuie să prejudicieze dispoziţii comunitare mai specifice, cu deosebire cele privind egalitatea de tratament şi de şanse între bărbaţi şi femei.

215 Aceste măsuri sunt prevăzute de Clauza nr. 5 din Acordul-cadru asupra muncii cu durată determinată.216 Clauza nr. 6 din Acordul cadru asupra muncii cu durată determinată.217 Clauza nr. 6 din Acordul cadru asupra muncii cu durată determinată.

118

III. Norme privind securitatea şi sănătatea la locul de muncăA. Prevederi principaleLa fel ca şi în cadrul altor organizaţii internaţionale cu preocupări în

materie, în cadrul UE problematica securităţii şi sănătăţii în muncă a constituit o preocupare deosebită. Prevederi în acest sens se regăsesc în chiar tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene218, dar şi într-o lungă serie de directive adoptate pe baza acestora.

Cea mai importantă dintre acestea este Directiva Consiliului 89/391/CEE din 12 iunie 1989 privind introducerea de măsuri de încurajare a îmbunătăţirilor în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă. Adoptarea principiilor incluse în Directiva cadru 89/391/CEE este realmente indispensabilă în construirea unui sistem de protecţie a securităţii şi sănătăţii la locul de muncă aliniat celui existent în UE.

Obiectivul acestei directive este acela de a îmbunătăţi sănătatea şi securitatea lucrătorilor la locurile lor de muncă, în toate sectoarele de activitate, private sau publice (cu excepţia anumitor activităţi specifice din cadrul funcţiei publice, cum ar fi forţele armate, poliţia sau protecţia civilă).

În acest scop, ea cuprinde principii generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale şi la protecţia securităţii şi sănătăţii, eliminarea factorilor de risc şi accident, informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legislaţiilor şi/sau practicilor naţionale, formarea lucrătorilor şi a reprezentanţilor acestora, precum şi linii generale pentru transpunerea în practică a principiilor menţionate.

B. Obligaţiile generale ale angajatorilorDirectiva impune patronului să facă o evaluare a riscurilor ce ar putea

afecta sănătatea şi securitatea la locul de muncă, să îşi ia toate asigurările că angajaţii sunt bine informaţi şi instruiţi corespunzător cu privire la problemele de securitate şi sănătate.

Angajatorii trebuie să concretizeze măsurile prevăzute de directivă, luând în considerare următoarele principii generale de prevenire care se regăsesc şi în art. 173 alin. 2 din Codul muncii român:

a) evitarea riscurilor;b) evaluarea riscurilor care nu pot să fie evitate;c) combaterea riscurilor la sursă;d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea

posturilor de muncă, precum şi alegerea echipamentelor de muncă şi a metodelor de muncă şi de producţie, în vederea atenuării, cu precădere, a muncii monotone şi a muncii repetitive şi a reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii;

e) luarea în considerare a stării evoluţiei trehnicii;f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau

cu ceea ce este mai puţin periculos;

218 De exemplu, art. 75, 100 A, 118, 118 A, 235 ale Tratatului CEE.

119

g) planificarea prevenirii, având în vedere un ansamblu coerent care integrează în cadrul prevenirii tehnica, organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor de mediu al muncii;

h) adoptarea măsurilor de protecţie colectivă, cu prioritate faţă de măsurile de protecţie individuală;

i) aducerea instrucţiunilor corespunzătoare la cunoştinţa lucrătorilor.Directiva include prevederi corespunzătoare în privinţa serviciilor de

protecţie şi prevenire, supravegherii sănătăţii şi participării angajaţilor la rezolvarea problemelor de sănătate şi securitate la locul de muncă.

Patronii trebuie să-i consulte pe lucrători şi/sau pe reprezentanţii acestora şi să le permită participarea în cadrul tuturor problemelor ce privesc sănătatea şi securitatea în muncă219. Aceasta presupune:

- consultarea lucrătorilor;- dreptul lucrătorilor şi/sau al reprezentanţilor acestora de a face

propuneri;- participarea echilibrată în conformitate cu legislaţiile şi/sau

practicile naţionale.Totodată, angajatorul trebuie să asigure ca fiecare lucrător să

beneficieze de o pregătire suficientă şi adecvată în privinţa sănătăţii şi securităţii, îndeosebi sub forma informării şi instrucţiunilor, cu ocazia angajării sale, unei mutări sau unei schimbări de funcţie, introducerii sau schimbării echipamentului de lucru, introducerii unei tehnologii focalizată specific pe postul său de muncă sau pe funcţia sa. Această pregătire trebuie să fie adaptată la evoluţia riscurilor şi la apariţia unor noi riscuri şi să fie repetată periodic, dacă este necesar220.

C. Obligaţiile generale ale lucrătorilorFiecărui lucrător îi revine responsabilitatea de a se îngriji, potrivit

propriilor posibilităţi, de propria sănătate şi securitate, precum şi de cea a altor persoane în cauză, ca urmare a actelor sale sau a omisiunilor sale în muncă, în conformitate cu propria pregătire şi cu instrucţiunile patronului său221.

În scopul realizării acestor obiective, lucrătorii au obligaţia ca, în special în conformitate cu propria pregătire şi cu instrucţiunile angajatorului:

a) să utilizeze corect maşinile, aparatele, instrumentele, substanţele periculoase, echipamentele de transport şi celelalte utilaje;

b) să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie pus la dispoziţie şi, după utilizare, să îl pună la locul său;

219 Art. 11 din Directiva Consiliului 89/391/CEE privind introducerea de măsuri de încurajare a îmbunătăţirilor în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă.220 Art. 12 din Directiva Consiliului 89/391/CEE privind introducerea de măsuri de încurajare a îmbunătăţirilor în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă.221 Art. 13 din Directiva Consiliului 89/391/CEE.

120

c) să nu scoată din funcţionare, să schimbe sau să deplaseze în mod arbitrar dispozitivele de securitate aferente în special maşinilor, aparatelor, instrumentelor, instalaţiilor şi clădirilor şi să utilizeze corect astfel de dispozitive de securitate;

d) să semnaleze imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor care au o funcţie specifică în materie de protecţie a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, orice situaţie de muncă în privinţa căreia au un motiv rezonabil să considere că prezintă un pericol deosebit şi iminent pentru securitate şi sănătate, precum şi orice defecţiune constatată în sistemele de protecţie;

e) să conlucreze, în conformitate cu practicile naţionale, cu angajatorul şi/sau lucrătorii care au o funcţie specifică în materie de protecţie a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, atât timp cât este necesar pentru a permite realizarea tuturor sarcinilor sau exigenţelor impuse de autoritatea competentă în scopul protejării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă;

f) să conlucreze, în conformitate cu practicile naţionale, cu angajatorul şi/sau lucrătorii care au o funcţie specifică în materie de protecţie a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, atât timp cât este necesar pentru a permite angajatorului să asigure ca mediul şi condiţiile de muncă să fie sigure şi fără riscuri pentru securitate şi sănătate în interiorul domeniului lor de activitate.

Prin Directiva Consiliului 91/383/CEE din 25 iunie 1991, care completează măsurile ce privesc ameliorarea securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor având un raport de muncă cu durată determinată sau un raport de muncă temporară, s-a asigurat pentru aceste categorii de lucrători acelaşi nivel de protecţie ca şi cel de care beneficiază ceilalţi lucrători ai întreprinderilor sau unităţilor în temeiul Directivei 89/391/CEE.

D. Hărţuirea morală la locul de muncăDirectiva 89/391/CEE din 12 iunie 1989 privind introducerea de

măsuri de încurajare a îmbunătăţirilor în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă atribuie angajatorilor responsabilitatea prevenirii bolilor profesionale, printre care şi cele cauzate de hărţuirea morală.

Prima definiţie a hărţuirii morale a dat-o psihologul suedez Heinz Leimann: "hărţuirea morală desemnează o relaţie conflictuală la locul de muncă, care poate fi atât între colegi, cât şi între superiori şi subordonaţi"222. De asemenea, el a asimilat hărţuirii morale "orice conduită abuzivă care se manifestă mai ales prin comportament, cuvinte, acte, gesturi, mesaje scrise unilaterale, de natură a aduce atingere personalităţii, demnităţii sau integrităţii psihice sau fizice ale unei persoane şi de a pune în pericol slujba victimei sau de a degrada climatul de muncă"223.

222 H. Leimann, Mobbing, la persécution au travail, Seuil, 1996, p. 79, citat în C. Gîlcă, Hărţuirea morală la locul de muncă, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 1/2005, p. 102.223 Ibidem.

121

Hărţuirea morală la locul de muncă este privită de Agenţia europeană pentru securitate şi sănătate în muncă astfel: "prin hărţuirea la locul de muncă se înţelege un comportament repetat şi anormal îndreptat împotriva unui salariat sau unui grup de salariaţi şi care generează un risc pentru salariaţi. În această definiţie, noţiunea de comportament anormal se referă, oricare ar fi circumstanţele, la o persoană al cărei comportament tinde să victimizeze, să umilească, să scadă respectul de sine sau să ameninţe. Noţiunea de comportament vizează actele comise de un individ sau de un grup şi care pot include abuzul de putere. Un sistem de muncă poate fi utilizat ca un vector de victimizare, unilire, scăderea respectului de sine sau ameninţare. Noţiunea de risc pentru sănătate şi securitate cuprinde riscurile privind sănătatea psihică şi fizică a salariatului"224.

Conform acestei directive, în scopul eliminării sau reducerii hărţuirii morale, angajatorii, cu consultarea angajaţilor şi a reprezentanţilor acestora, trebuie:

a) să urmărească prevenirea hărţuirii morale;b) să evalueze riscurile de hărţuire morală;c) să adopte măsuri adecvate pentru prevenirea efectelor negative.Rezoluţia Parlamentului European privind hărţuirea morală la locul de

muncă (2001/2339) precizează la punctul 10 că "Parlamentul European invită statele membre, cu scopul de a lupta împotriva hărţuirii morale şi sexuale la locul de muncă, să examineze, dacă este cazul, sau să completeze legislaţia lor existentă în materie de hărţuire, să reanalizeze şi să standardizeze definiţia hărţuirii morale. La punctul 12 al rezoluţiei, Parlamentul European recomandă statelor membre de a obliga întreprinderile, puterile publice şi partenerii sociali să adopte politici de prevenire eficiente, să prevadă un sistem de schimburi de experienţă, să identifice procedurile corespunzătoare pentru soluţionarea problemei hărţuirii şi prevenirea reapariţiei fenomenului; recomandă, în acest cadru, informarea şi instruirea salariaţilor, a managerilor, a partenerilor sociali şi a medicilor de întreprindere, atât din sectorul privat, cât şi public.

224 European Agency for Safety and Health at Work, Bulling at work, în "Facts", nr. 23, p. 1, citat în C. Gîlcă, op. cit., p. 102.

122

Secţiunea IVCONCEDIEREA COLECTIVĂ ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

I. Prevederi comunitare privind concedierea colectivăO reglementare prioritară a UE în domeniul politicii sociale o

constituie cea a concedierilor colective.Sediul materiei îl constituie Directiva 98/59/CEE din 20 iulie 1998

privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la concedierile colective, prin care se abrogă Directiva Consiliului 75/29/CEE din 17 februarie 1975 şi Directiva Consiliului 92/56/CEE din 24 iunie 1994.

Potrivit acestei directive, prin concedieri colective se înţeleg concedierile efectuate de un patron pentru unul sau mai multe motive ce nu sunt legate de persoana lucrătorilor.

Fiecare stat membru are dreptul de a stabili numărul sau procentajul concedierilor care, în raport cu perioadele definite, constituie concediere colectivă. Astfel, Directiva prevede:

a) pentru o perioadă de 30 de zile:- cel puţin egal cu 10, în unităţile care angajează în mod obişnuit mai

mult de 20 şi mai puţin de 100 de lucrători;- cel puţin egal cu 10% din numărul lucrătorilor din unităţile care

angajează în mod obişnuit cel puţin 100, dar nu mai puţin de 300 de lucrători;- cel puţin egal cu 30, în unităţile care angajează în mod obişnuit cel

puţin 300 de lucrători;b) pentru o perioadă de 90 de zile:- cel puţin egal cu 20, oricare ar fi numărul lucrătorilor angajaţi în

mod obişnuit în unităţile respective.Este asimilată concedierilor şi încetarea contractului de muncă

intervenită la iniţiativa patronului, pentru unul sau mai multe motive care nu sunt inerente lucrătorilor, cu condiţia ca aceasta să privească cel puţin 5 concedieri.

Reglementările acestei directive nu se aplică lucrătorilor administraţiilor publice sau instituţiilor de drept public (sau, în statele care nu cunosc această noţiune, entităţilor echivalente), echipajelor maritime şi concedierilor colective efectuate în cadrul unor contracte de muncă încheiate pentru o durată determinată. Fac excepţie din această ultimă categorie concedierile intervenite înainte de termenul sau de finalizarea respectivelor contracte.

În cazul în care un patron preconizează efectuarea unor concedieri colective, acesta are două obligaţii principale:

- informarea şi consultarea reprezentanţilor lucrătorilor;- efectuarea concedierilor potrivit procedurii prescrise de Directivă.Procedura de informare şi consultare cu reprezentanţii lucrătorilor are

ca scop evitarea sau reducerea concedierilor colective, precum şi atenuarea

123

consecinţelor prin recurgerea la măsuri sociale care au ca obiectiv redistribuirea sau reconversia lucrătorilor disponibilizaţi225. În acest sens, în conformitate cu legislaţiile şi/sau practicile naţionale, statele membre pot să prevadă posibilitatea consultării unor experţi.

Pe durata consultărilor, patronul este obligat să dea orice informaţii utile reprezentanţilor lucrătorilor care să-i ajute la formularea unor propuneri constructive şi să comunice, în scris, următoarele:

- motivele proiectului de concediere;- numărul şi categoriile de lucrători care urmează să fie

disponibilizaţi;- numărul şi categoriile de lucrători angajaţi în mod obişnuit;- perioada în cursul căreia este preconizată efectuarea concedierilor;- criteriile care vor sta la baza alegerii lucrătorilor ce urmează să fie

disponibilizaţi, în măsura în care legislaţiile şi/sau practicile naţionale atribuie această compretenţă patronului;

- metoda de calcul utilizată pentru indemnizaţia de concediere, alta decât cea care rezultă din legislaţiile şi/sau practicile naţionale.

De asemenea, patronul are şi obligaţia de a transmite autorităţii publice competente cel puţin o copie a comunicării scrise înaintată reprezentanţilor lucrătorilor.

Aceste obligaţii revin patronului independent de faptul că decizia privind concedierile colective îi aparţine sau provine de la întreprinderea care îl controlează. De asemenea, angajatorul nu va putea să invoce, în cazul în care nu a respectat obligaţiile de informare, de consultare şi de notificare, motivul că întreprinderea care a luat decizia ce a condus la concedieri colective nu i-a furnizat informaţiile necesare.

II. Procedura concedierii colectiveProcedura efectuării concedierii colective cuprinde următoarele

aspecte importante care trebuie să fie urmărite de patron:a) notificarea în scris autorităţii competente a oricărui proiect de

concediere colectivă, precum şi transmiterea reprezentanţilor lucrătorilor a unei copii a acestei notificări pentru ca aceştia să poată înainta autorităţii publice competente eventualele lor observaţii.

Statele membre pot hotărî ca, în cazul unui proiect de concediere colectivă legat de încetarea activităţii unităţii ca rezultat al unei hotărâri judecătoreşti (de exemplu, concedierea colectivă are loc ca urmare a falimentului, prin decizia judecătorului sindic), patronul să nu fie obligat să notifice în scris decât dacă autoritatea publică competentă solicită acest lucru.

b) Concedierile colective vor deveni efective la cel puţin 30 de zile de la notificarea autorităţii competente, fără ca acest termen să aducă atingere

225 Art. 2.2 din Directiva 98/59/CEE din 20 iulie 1998 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la concedierile colective.

124

drepturilor individuale în materia preavizului de concediere226. Autorităţile publice competente în materie de muncă au posibilitatea de a reduce acest termen. De asemenea, pe tot parcursul acestei perioade, autoritatea publică competentă va căuta soluţii problemelor ridicate de viitoarea concediere colectivă.

c) În cazul în care termenul iniţial este mai mic de 60 de zile şi problemele ridicate nu pot fi rezolvate în termenul iniţial, statele membre pot acorda autorităţii competente posibilitatea de a prelungi termenul iniţial până la 60 de zile de la notificare. Prelungirea, însoţită de motivarea sa, trebuie înaintată patronului înainte de expirarea termenului iniţial.

Statele membre pot hotărî ca ultimele două aspecte analizate (b,c) să nu se aplice concedierilor colective intervenite ca urmare a încetării activităţii unităţii ca rezultat al unei hotărâri judecătoreşti.

Textul Directivei nu exclude dreptul statelor membre de a elabora dispoziţii legislative sau administrative mai favorabile lucrătorilor sau de a permite aplicarea dispoziţiilor contractuale mai favorabile lucrătorilor.

226 Art. 4 din Directiva 98/59/CEE din 20 iulie 1998 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la concedierile colective.

125

Secţiunea VFORMAREA PROFESIONALĂ

I. Consideraţii generale privind formarea profesionalăFormarea profesională se numără printre cele mai dinamice domenii

ale dreptului comunitar, fiind obiectul a numeroase acte normative, precum şi al unei interesante jurisprudenţe.

Formarea profesională este foarte importantă deoarece, cu cât nivelul educaţional este mai mare, cu atât probabilitatea de angajare este mai mare, în special atunci când este vorba de femei. În 1994, în Uniunea Europeană, pentru cei care deţineau diplome s-a înregistrat o rată a şomajului de 6.1 procente; pentru absolvenţii şcolii secundare rata şomajului se ridica la 8.8 procente; pentru cei care au urmat numai perioada de şcolarizare obligatorie - 13.2 procente. În cele mai multe ţări, şi în special în cazul femeilor, o diplomă oferă cea mai bună protecţie pe termen îndelungat împotriva şomajului. Acest fapt este relevant atât pentru proaspeţii absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, cât şi pentru cei care au o experienţă limitată în câmpul muncii şi care doresc să-şi găsească un loc de muncă corespunzător pregătirii lor profesionale şi să se angajeze cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată227.

Politica de formare profesională se înscrie în orientarea generală în materie de politică socială a Uniunii Europene, urmărindu-se asigurarea unui nivel înalt al angajării deoarece este mai profitabil să se asigure din start o pregătire profesională care să dea posibilitatea găsirii de locuri de muncă decât să se transplanteze surplusul de mână de lucru către regiuni unde există o insuficienţă de personal calificat228.

Sistemul educativ, deşi aflat într-o considerabilă evoluţie în multe state membre ale Uniunii, rămâne încă depăşit de modificările tehnologice. Astfel, M. Richonnier demitizează modelul educaţional european, impermeabil în faţa influenţelor externe, stigmatizându-i pe aceşti "analfabeţi ai celei de-a treia revoluţii industriale" care sunt tinerii europeni, prea devreme specializaţi, fără însă a stăpâni cultura tehnică generală. Aceasta, insuficient distribuită în cadrul învăţământului de bază, este devalorizată şi îi face inadaptabili la schimbări229.

Art. 128 al Tratatului de la Roma punea deja în sarcina Consiliului stabilirea unor principii generale pentru punerea în aplicare a unei politici comune de formare profesională care să poată contribui la dezvoltarea

227 A se vedea D. Dinan, op. cit., p. 159-160.228 G. Lyon-Caen, A. Lyon-Caen, Droit social international et européen, Precis Dalloz, 1991, p. 158, citat în N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 305.229 M. Richonnier, Les métamorphoses de l'Europe, Flammarion, 1985, p. 198-202, citat în Marie-Francoise Labouz, Le système communautaire européen, deuxieme édition, Berger-Levrault, Paris, 1988, p. 52.

126

armonioasă atât a economiilor naţionale, cât şi a Pieţei Comune. Comisia a pus accentul pe ideea de politică comună însă aceasta nu înseamnă că înţelege să instituie, în statele membre, o legislaţie identică în ceea ce priveşte formarea profesională. Politica Uniunii de formare profesională urmăreşte definirea unor principii generale, sprijină şi completează acţiunile statelor membre, respectând pe deplin responsabilitatea acestora pentru conţinutul şi organizarea formării profesionale, fiecare ţară putându-şi menţine propriile metode şi propriile instituţii. Structurile vor putea deci să rămână diferite, dar, dincolo de aceste diferenţe, obiectivele vor trebui să fie comune.

Principalul obiectiv urmărit în politica de formare profesională este apropierea nivelurilor de formare, avându-se în vedere incidenţa sa asupra libertăţii de circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.

Prin Decizia 63/266/CEE, adoptată de Consiliu la 2 aprilie 1963, se afirmă dreptul fiecăruia de a-şi alege în mod liber profesia şi instituţia în care va fi pregătit. Fiecare are dreptul de a primi pregătirea profesională adecvată, corespunzătoate aptitudinilor sale şi, de asemenea, să se perfecţioneze de-a lungul carierei sale, să beneficieze de readaptarea profesională de care ar putea avea nevoie.

Decizia stabileşte 10 principii generale ale formării profesionale:1. politica comună a formării profesionale constă în acţiunea comună,

coerentă şi progresivă, fiecare stat urmând să definitiveze programe conforme cu aceste principii;

2. obiectivul politicii comune de formare profesională este reprezentat de asigurarea efectivă a dreptului la pregătirea profesională; pentru aceasta trebuie organizate mijloacele de formare pentru a se asigura forţa de muncă necesară diferitelor sectoare ale economiei. Pregătirea profesională trebuie să fie suficient de largă astfel încât personalitatea să se poată dezvolta, permiţând adaptarea la progresul tehnic;

3. în aplicarea acestei politici, o importanţă deosebită o are, pe de o parte, previziunea statistică, iar, pe de altă parte, un dispozitiv de orientare;

4. în vederea realizării obiectivelor formării profesionale, Comisia va putea propune Consiliului sau statelor membre măsurile adecvate;

5. Comisia trebuie să colaboreze cu Cosiliul şi cu statele membre;6. Comisia realizează studii, cercetări, inventarul mijloacelor de formare,

stabileşte priorităţile în domeniu;7. o importanţă deosebită prezintă şi pregătirea adecvată a personalului de

instruire (formarea formatorilor). În concretizarea acestui principiu, prin Regulamentul 337/75/CEE a fost creat un Centru european de dezvoltare a formării profesionale, al cărui scop este de a contribui la apropierea nivelurilor de formare şi la formarea în comun a formatorilor;

8. un alt principiu important este necesitatea apropierii progresive a nivelurilor sistemelor de formare;

127

9. al nouălea principiu statuează formarea profesională a adulţilor şi readaptarea profesională;

10. conform ultimului principiu, acţiunile întreprinse în vederea realizării obiectivelor politicii comune vor face obiectul unei finanţări comune. Comunitatea ar putea duce la îndeplinire acţiuni proprii în domeniul formării profesionale.

Regulamentul 1612/68/CEE acordă muncitorilor migranţi dreptul la acces, în aceleaşi condiţii cu ale cetăţenilor statului respectiv, la cursurile de ucenicie şi de pregătire profesională230.

Deşi termenul folosit este cel de "acces", Curtea de Justiţie a dat, şi în acest caz, o interpretare largă. Astfel, ea a decis că dreptul de a fi admis la cursurile şcolare, de ucenicie şi profesionale din statul-gazdă include nu numai admiterea în sine, ci şi "măsuri generale care să faciliteze urmarea cursurilor", ceea ce în speţa respectivă cuprindea o bursă (cazul Casagrande nr. 9/74)231.

Nu la fel s-a procedat şi în cazul Gravier v. City of Liège nr. 293/83 când a fost definit însuşi termenul de "formare profesională". S-a decis astfel că acest termen include "toate formele de învăţământ care pregătesc pe cei ce le urmează pentru o anumită profesie, activitate comercială sau angajare sau care formează priceperile necesare pentru o astfel de profesie, activitate comercială sau angajare, chiar dacă programul de instruire cuprinde elemente de educaţie generală"232.

În speţă, reclamantul a fost un naţional francez care dorea să studieze arta benzilor desenate la o universitate din Belgia. Curtea a considerat că, în virtutea art. 128 al Tratatului CEE, care stabilea competenţa Comunităţii cu privire la formarea profesională, acest caz se înscria în scopul Tratatului, reclamantul dorind să urmeze un curs de formare profesională într-un stat membru şi de aceea era îndreptăţit să beneficieze de protecţia art. 7 CEE (în prezent art. 12 CE). De aceea, reclamantul avea dreptul să urmeze cursul fără discriminare şi nu trebuia să plătească taxa impusă de universităţile belgiene persoanelor fără cetăţenie belgiană. Prin urmare, s-a considerat că impunerea unei taxe, a unei taxe de înmatriculare ori a aşa-numitei "minerval" studenţilor, ca o condiţie de acces la pregătirea profesională, când o asemenea taxă nu este impusă studenţilor care sunt resortisanţi ai statului-gazdă, constituie o discriminare pe motiv de naţionalitate contrar art. 7 din Tratat233.

Cele două decizii au suscitat reacţii diverse din partea statelor membre, susţinându-se posibilitatea producerii unor excese sau abuzuri. Pe de altă parte, accepţiunea largă care a fost dată formării profesionale implică faptul că multe cursuri, incluzând posibil şi multe cursuri universitare ce

230 Art. 7 alin. 3 al Regulamentului 1612/68/CEE.231 N. Voiculescu, op. cit., p. 307.232 A se vedea J. Boulouis, R. M. Chevallier, op. cit., p. 513.233 A se vedea J. Shaw, op. cit., p. 377.

128

necesită deseori substanţiale contribuţii din fondurile publice, ar putea fi accesibile în aceleaşi condiţii tuturor cetăţenilor din statele membre UE234.

În cazul Blaizot nr. 24/86, Curtea a aplicat definiţia folosită în cazul Gravier nr. 293/83 şi a decis că educaţia universitară poate constitui formare profesională "nu numai acolo unde examenul final acordă direct calificarea cerută, dar, de asemenea, şi acolo unde studiile asigură o pregătire specifică (de exemplu, când studentul are nevoie de cunoştinţele astfel acumulate pentru a desfăşura activitatea profesională sau comercială), chiar dacă nu există dispoziţii legislative sau administrative care să facă din obţinerea acestor cunoştinţe o condiţie esenţială"235.

Prin urmare, în ceea ce priveşte cursurile universitare, dat fiind că, în conformitate cu generoasa interpretare a Curţii, ele sunt socotite ca fiind cursuri de formare profesională, cetăţenii din statele Uniunii care nu sunt nici muncitori migranţi, nici copii ai muncitorilor migranţi pot cere accesul egal, în condiţii egale cu ale cetăţenilor statului-gazdă, chiar dacă cursurile sunt finanţate sau subvenţionate de stat în cadrul politicii sociale a acestuia.

Cât priveşte educaţia, aceasta nu face obiectul jurisdicţiei comunitare, dat fiind că ea nu face parte din obiectivele fundamentale ale Tratatului. Faptul a fost acceptat şi de Curtea de Justiţie în cazul Gravier, arătându-se că "politica şi organizarea sistemului de educaţie nu sunt incluse între domeniile pe care Tratatul le-a încredinţat instituţiilor Comunităţii"236.

Cu toate acestea, în practica jurisdicţională anterioară Tratatului de la Maastricht, s-a admis că, deşi politica şi organizarea educaţională nu sunt insluse ca atare în domeniile pe care Tratatul le-a încredinţat instituţiilor comunitare, accesul şi participarea la cursuri de instruire şi de învăţământ nu sunt fără legătură cu dreptul comunitar. În consecinţă, politica educaţională constituie un element indispensabil al activităţilor Comunităţii, printre ale cărei obiective se numără, inter alia, libera circulaţie a lucrătorilor, mobilitatea forţei de muncă şi îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale lucrătorilor. De aici rezultă că condiţiile de acces nediscriminatoriu la pregătirea profesională a resortisanţilor altor ţări membre intră în domeniul de aplicare al Tratatului237.

Tratatul de la Maastricht consacră un capitol distinct formării profesionale. Art. 127 aminteşte de aplicarea unei politici a formării profesionale a Comunităţii care sprijină şi completează acţiunile statelor membre, respectând pe deplin responsabilitatea acestora pentru conţinutul şi organizarea formării profesionale. În acest sens, acţiunea Uniunii vizează următoarele aspecte: să faciliteze adaptarea la mutaţiile industriale, în special prin formarea şi reconversia profesională; să amelioreze pregătirea

234 Ibidem.235 A. Popescu, N. Voiculescu, Dreptul social european, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003, p. 188.236 Ibidem.237 A se vedea O. Manolache, Drept comunitar, Editura All Beck, Bucureşti, 1996, p. 247.

129

profesională iniţială şi formarea permanentă, cu scopul de a facilita inserţia şi reinserţia profesională pe piaţa muncii; să faciliteze accesul la formarea profesională şi să favorizeze mobilitatea formatorilor şi persoanelor în formare şi, în special, a tinerilor; să stimuleze cooperarea în materia formării între instituţii de învăţământ sau de formare profesională şi întreprinderi; să dezvolte schimbul de informaţii şi de experienţe asupra problemelor comune sistemelor de formare profesională ale statelor membre.

De asemenea, se prevede că statele membre şi Uniunea Europeană favorizează cooperarea cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale competente în materia formării profesionale.

În ceea ce priveşte instituţia competentă, conform art. 189 C, aceasta este Consiliul care, după consultarea Comitetului Economic şi Social, adoptă măsurile necesare pentru a contribui la realizarea obiectivelor amintite, cu excepţia celor vizând armonizarea dispoziţiilor legislative şi regulamentare ale statelor membre.

II. Recunoaşterea stagiilor de formare profesionalăLibera circulaţie a persoanelor şi a serviciilor a ridicat problema de a

se permite cetăţenilor comunitari să poată exercita o profesie, ca salariat sau în mod independent, într-un alt stat membru decât cel în care şi-au dobândit calificarea profesională. În acest scop au fost adoptate directivele Consiliului nr. 89/48/CEE şi 92/51/CEE prin care se instituie un sistem general de recunoaştere a formării profesionale.

Directiva Consiliului nr. 89/48/CEE relativă la un sistem general de recunoaştere a diplomelor de învăţământ superior care recunosc formări profesionale cu o durată minimă de trei ani238 permite oricărui cetăţean al unui stat membru ce posedă o diplomă din care rezultă că titularul a urmat cu succes un ciclu de studii postsecundare cu o durată minimă de 3 ani, sau cu o durată echivalentă cu timp parţial, într-o universitate sau aşezământ de învăţământ superior sau în orice alt aşezământ de acelaşi nivel de formare, să exercite, cu titlu independent sau ca salariat, o profesiune reglementată în ţara de primire.

Atunci când, în statul de primire, accesul la profesiune sau la exercitarea acesteia sunt subordonate condiţiei posesiei unei diplome, autoritatea competentă nu poate refuza unui resortisant al unui stat membru, pe motiv de lipsă a calificării, să acceadă la această profesie sau să o exercite în aceleaşi condiţii ca proprii cetăţeni dacă239:

a) solicitantul posedă diploma care este solicitată într-un alt stat membru pentru a accede la aceeaşi profesie pe teritoriul său şi care a fost obţinută într-un stat membru;

b) solicitantul a exercitat cu timp integral această profesie timp de 2 ani în cursul ultimilor 10 ani precedenţi într-un alt stat membru care nu

238 Adoptată la 21 decembrie 1988.239 Art. 3 din Directiva 89/48/CEE.

130

reglementează această profesie în sensul dat de directivă, având unul sau mai multe titluri de formare.

Aceste prevederi nu împiedică însă statul membru să ceară solicitantului240:

- să dovedească că posedă o experienţă profesională, atunci când durata formării este inferioară cu cel puţin un an celei cerute de statul de primire;

- să îndeplinească un stagiu de adaptare timp de maximum 3 ani sau să se supună unei probe de aptitudini: a) atunci când formarea pe care a primit-o comportă materii substanţial diferite de cele acoperite de diploma cerută în statul de primire; b) atunci când profesiunea reglementată în statul membru de primire cuprinde una sau mai multe activităţi profesionale reglementate care nu există în profesiunea reglementată în statul de origine sau de provenienţă a solicitantului şi această diferenţă este caracterizată printr-o formare specifică ce este cerută în statul de primire şi care se referă la materii substanţial diferite decât cele acoperite de diploma prezentată de solicitant; c) atunci când profesiunea reglementată în statul membru de primire cuprinde una sau mai multe activităţi profesionale reglementate care nu există în profesiunea exercitată de solicitant în statul membru de origine sau de provenienţă şi când această diferenţă este caracterizată de o formare specifică ce este cerută în statul membru de primire şi care comportă materii substanţial diferite de cele acoperite de titlul sau titlurile prezentate de solicitant.

Dacă statul membru uzează de această posibilitate, el trebuie să lase solicitantului posibilitatea de a alege între stagiul de adaptare şi proba de atitudini.

Autoritatea competentă a statului membru de primire care subordonează accesul la o profesie de aducerea de probe referitoare la onorabilitate, moralitate sau absenţa falimentului, sau care suspendă sau interzice exercitarea unei astfel de profesii în cazul unei erori profesionale grave sau a săvârşirii unei infracţiuni penale, acceptă ca probă suficientă pentru cetăţenii statelor membre care vor să exercite această profesie pe teritoriul său documentele eliberate de autorităţile competente ale statului membru de origine sau de provenienţă din care rezultă că aceste exigenţe sunt satisfăcute. În mod similar sunt recunoscute documentele referitoare la sănătatea fizică sau psihică a solicitantului.

Directiva Consiliului 92/51/CEE privind un al doilea sistem general de recunoaştere profesională241, care completează Directiva 89/48/CEE, a fost adoptată pentru a se facilita exercitarea tuturor activităţilor profesionale subordonate într-un stat membru de primire unui nivel de formare determinat, fără a se limita la pregătirea de nivel superior. Prevederile acestei directive nu se aplică profesiunilor reglementate care fac obiectul directivelor specifice ce

240 Art. 4 din Directiva 89/48/CEE.241 Adoptată la 18 iunie 1992.

131

instituie în principal o recunoaştere mutuală a ciclurilor de formare dobândită înainte de intrarea în viaţa profesională.

Fără a prejudicia aplicarea Directivei 89/48/CEE, atunci când într-un stat membru de primire, accesul la o profesiune reglementată sau exerciţiul său este subordonat posesiei unei diplome (înţeleasă ca fiind orice titlu de formare eliberat de o autoritate competentă într-un stat membru), certificat sau titlu de formare corespondent, autoritatea competentă nu poate refuza unui resortisant dintr-un stat membru, pe motivul lipsei de calificare, să acceadă la această profesie sau să o exercite în aceleaşi condiţii ca şi proprii cetăţeni dacă solicitantul posedă diploma, astfel cum o defineşte această directivă sau Directiva 89/48/CEE care este prescrisă de un alt stat membru pentru a accede la această profesie pe teritoriul său sau unde o exercită şi care a fost obţinută într-un stat membru sau dacă solicitantul a exercitat cu timp integral această profesie timp de 2 ani sau în timpul unei perioade echivalente cu timp parţial, în cursul ultimilor 10 ani precedenţi, într-un alt stat membru care nu reglementează această profesie în sensul explicitat în directivă242.

Aceste prevederi nu împiedică însă statul de primire să ceară solicitantului:

- să dovedească că posedă o experienţă profesională, atunci când durata formării este inferioară cu cel puţin un an celei cerute în statul de primire;

- să îndeplinească un stagiu de adaptare de maximum 3 ani sau să se supună unei probe de aptitudini: a) atunci când formarea pe care a primit-o se referă la materii teoretice şi/sau practice substanţial diferite de cele acoperite de diploma cerută în statul de primire; b) atunci când profesiunea reglementată în statul membru de primire cuprinde una sau mai multe activităţi profesionale reglementate care nu există în profesiunea reglementată în statul membru de origine sau de provenienţă a solicitantului şi dacă această diferenţă este caracterizată de o formare specifică ce este cerută în statul membru de primire şi care se referă la materii teoretice şi/sau practice substanţial diferite de cele acoperite de diploma pe care o prezintă solicitantul; c) atunci când profesiunea reglementată în statul membru de primire cuprinde una sau mai multe activităţi profesionale reglementate care nu există în profesiunea exercitată de solicitant în statul membru de origine sau de provenienţă şi dacă această diferenţă este caracterizată de o formare specifică ce este cerută în statul membru de primire şi care se referă la materii teoretice şi/sau practice substanţial diferite de cele acoperite de diploma pe care o prezintă solicitantul.

Dacă statul membru de primire foloseşte această posibilitate, el trebuie să lase solicitantului posibilitatea de a alege între stagiul de adaptare şi proba de atitudini. Totuşi, statul membru de primire îşi poate rezerva dreptul să aleagă între aceste două posibilităţi atunci când este vorba de o profesiune al cărui exerciţiu solicită o cunoaştere precisă a dreptului naţional

242 Art. 3 din Directiva 92/51/CEE.

132

şi al cărei element esenţial şi constant este furnizarea de consiliere şi/sau asistenţă privind dreptul naţional sau dacă statul membru de primire subordonează accesul la profesie sau exerciţiul său posesiei unei diplome de absolvire a unui ciclu de studii cu o durată mai mare de 3 ani.

Atunci când, în statul membru de primire, accesul la o profesiune reglementată sau la exercitarea sa este subordonat simplei posesii a unui titlu dovedind o formare generală de nivelul învăţământului primar sau secundar, autoritatea competentă nu poate refuza unui resortisant al unui stat membru, pe motivul lipsei de calificare, să acceadă la această profesie sau să o exercite în aceleaşi condiţii ca şi proprii cetăţeni, dacă solicitantul posedă un titlu de formare de nivel corespondent eliberat într-un alt stat membru243.

Statele membre desemnează autorităţile competente abilitate să primească cererile şi să ia deciziile vizate de directivă. De asemenea, fiecare stat membru numeşte un coordonator care are rolul de a asigura uniformitatea aplicării prevederilor directivei la toate profesiunile care îndeplinesc condiţiile cerute.

III. Programe comunitare în materie de educaţie şi formare profesională

În materie de educaţie şi de formare profesională există trei programe principale244.

Programul SOCRATES are ca obiective principale: dezvoltarea dimensiunii europene în educaţia de la toate nivelurile şi facilitarea largului acces transnaţional la resursele educative în Europa, promovând egalitatea de şanse în toate sectoarele educaţionale; promovarea ameliorării cunoaşterii limbilor străine în Uniunea Europeană, în special a limbilor mai puţin răspândite şi mai puţin învăţate, şi promovarea dimensiunii interculturale a educaţiei; promovarea cooperării şi mobilităţii în domeniul educaţiei (stimularea schimburilor, încurajarea învăţământului la distanţă etc.) şi îndepărtarea obstacolelor din acest domeniu; încurajarea inovaţiei în materie de practică şi materiale pedagogice, în special prin utilizarea de noi tehnologii.

Programul SOCRATES comportă mai multe acţiuni:a) Viza COMENIUS pentru adâncirea dimensiunii europene a

învăţământului secundar;b) Viza ERASMUS pentru adâncirea dimensiunii europene a

învăţământului superior şi pentru încurajarea cooperării transnaţionale între universităţi;

c) Viza GRUNTVIG pentru cooperarea economică privind alte trasee educative propuse tinerilor care au părăsit sistemul şcolar fără a fi dobândit o

243 Art. 9 din Directiva 92/51/CEE.244 Pentru detalii privind celelalte programe comunitare în domeniul formării profesionale, a se vedea A.M. El-Agraa, op. cit, p. 405-407; D. Dinan, op. cit., p. 160-161.

133

pregătire de bază suficientă şi persoanelor care doresc să înceapă sau să-şi continue studiile, după o anumită perioadă de întrerupere;

d) LINGUA contribuie la ameliorarea calităţii învăţământului şi cunoaşterii limbilor străine, în scopul menţinerii diversităţii lingvistice în interiorul Comunităţii;

e) Observaţia şi inovaţia contribuie, prin schimbul de informaţii şi de experienţă, la transparenţa sistemelor educative în Europa.

Prin programul SOCRATES, Uniunea urmăreşte ca 10% din numărul studenţilor să petreacă o perioadă de timp în străinătate pentru a obţine o "pepinieră" de absolvenţi cu experienţă acumulată în Uniunea Europeană245.

Un alt program este Programul LEONARDO DA VINCI, printre ale cărui obiective se numără: perfecţionarea aptitudinilor şi competenţelor persoanelor, mai ales ale tinerilor, care urmează o primă formă de pregătire profesională, indiferent de nivelul acesteia, cu ajutorul formării profesionale alternative şi uceniciei, în scopul promovării capacităţii de inserţie profesională; ameliorarea calităţii formării profesionale continue şi dobândirea de aptitudini şi cunoştinţe pe tot timpul vieţii, precum şi accesul la aceasta, în scopul asigurării şi dezvoltării capacităţii de adaptare; promovarea şi adâncirea contribuţiei formării profesionale la procesul de inovaţie pentru a ameliora competitivitatea şi spiritul întreprinzător, precum şi încurajarea inovaţiei de-a lungul întregii vieţi.

Programul JEUNESSE (YOUTH) reuneşte într-un singur instrument mai multe acţiuni deja existente în programul "Jeunesse pour l'Europe" ("Youth for Europe" - Tinereţe pentru Europa), precum şi în cadrul Serviciului de voluntariat european şi al schimburilor de tineri în interiorul Comunităţii şi cu state terţe. Acest program urmăreşte, în principal, să permită tinerilor să acumuleze cunoştinţe, competenţe şi aptitudini care le-ar putea servi în dezvoltarea lor viitoare; să promoveze contribuţia activă a tinerilor la construcţia europeană prin intermediul participării la schimburile transnaţionale; să implice tinerii în viaţa socială şi să le permită să devină cetăţeni responsabili; să încurajeze spiritul de iniţiativă, precum şi creativitatea tinerilor, să le permită să se integreze activ în societate, favorizând recunoaşterea valorii unei experienţe şi a unei educaţii informale dobândită în context european; să susţină lupta pentru respectarea drepturilor omului şi lupta împotriva rasismului şi xenofobiei; să adâncească cooperarea în domeniile care privesc tineretul.

Numeroase acţiuni sunt desfăşurate în cadrul acestui program, cum ar fi, spre exemplu, Serviciul de voluntariat european care permite participarea voluntară a unui tânăr (între 18 şi 25 de ani), într-un alt stat membru decât cel de reşedinţă sau într-un stat terţ, la o activitate non-lucrativă şi neremunerată, prezentând importanţă pentru colectivitate şi cu durată limitată; activităţi de mobilitate a grupurilor de tineri pe baza parteneriatelor tradiţionale; iniţiativa

245 A se vedea A.M. El-Agraa, op. cit., p. 406.

134

tinerilor de a susţine proiecte novatoare sau creative care sunt promovate tot de tineri.

Practica relevă o îmbunătăţire mai rapidă a educaţiei femeilor, în comparaţie cu cea a bărbaţilor. Astfel, cu greu se poate aprecia că aceeaşi proporţie de femei şi de bărbaţi termină o formă de pregătire superioară în Uniunea Europeană. În mod indubitabil, mediul familial joacă un rol important. În interiorul Uniunii, probabilitatea ca un copil să-şi continue educaţia după ce a terminat perioada de şcolarizare obligatorie este strâns legată de nivelul educaţional al ambilor părinţi şi în special al capului familiei246.

246 D. Dinan, op. cit., p. 159.

135

CAPITOLUL VIIDREPTUL COMUNITAR AL SECURITĂŢII SOCIALE

Secţiunea ISECURITATEA SOCIALĂ ÎN UE

I. Noţiuni generaleSecuritatea socială europeană poate fi definită ca un ansamblu de

reguli prin care se stabileşte un regim comun de securitate socială în scopul protejării resortisanţilor statelor membre care se deplasează în spaţiul counitar contra diferitelor riscuri (pierdere sau reducere importantă a câştigurilor datorită bolii, maternităţii, accidentelor de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului), precum şi a membrilor familiilor lor.

Conferinţa ministerială europeană pentru securitate socială de la Bratislava (22-23 mai 2002), la care au participat miniştrii din 44 de ţări europene însărcinaţi cu securitatea socială, s-a reunit pentru a analiza repercursiunile migraţiei forţei de muncă asupra sistemelor de securitate socială din ţările lor. Dintre concluziile conferinţei se disting:

- politicile privind migraţia trebuie să identifice un echilibru între solidaritatea internaţională şi interesele sociale, economice şi politice ale ţărilor receptoare;

- îmbătrânirea populaţiei şi efectele sale asupra pieţei muncii şi a sistemelor de pensii şi sănătate au un impact asupra modului de abordare a fluxurilor migratoare;

- mâna de lucru migrantă în anii '60 ("muncitorii invitaţi") s-a stabilit definitiv în ţările receptoare, deşi se credea că se va repatria după ce nu-şi va mai găsi de lucru sau când se va pensiona;

- reîntregirea familiilor a căpătat o importanţă sporită, scoţând în evidenţă mai mult tendinţa muncitorilor emigranţi de a rămâne în ţările receptoare atrăgând după ei noi migranţi;

- trebuie găsite mijloace eficiente de protecţie socială a categoriilor defavorizate (de exemplu, femei licenţiate în perioada gravidităţii);

- extinderea şi ameliorarea câmpului de aplicare a instrumentelor Consiliului Europei pentru a proteja mai eficace drepturile muncitorilor emigranţi la securitate socială şi a conştientiza faptul că ei nu sunt simpli invitaţi, ci trebuie integraţi în societate, pentru evitarea excluziunii sociale.

II. Obiectul dreptului securităţii socialeArt. 4 paragraful 1 din Regulamentul 1408/71 vizează cele opt ramuri

ale securităţii sociale enumerate prin Convenţia nr. 102/1952 a OIM:a) maladie şi maternitate;b) invaliditate;c) bătrâneţe;

136

d) urmaşii;e) accidente de muncă şi boală profesională;f) alocaţii de deces;g) şomaj;h) prestaţii familiale.Curtea de Justiţie a statuat că "enumerarea are caracter limitativ",

motiv pentru care un regim de prestaţii sociale care nu este menţionat nu va fi calificat ca "securitate socială", chiar dacă el conferă beneficiarilor o poziţie legalmente definită, născând un drept la o prestaţie. O prestaţie prin care se garantează un minim de mijloace de existenţă unei persoane în nevoie (cum este venitul minim de inserţie acordat de legislaţia franceză) nu corespunde nici unei ramuri sau riscuri indicate şi nu intră în câmpul de aplicare al Regulamentului nr. 1408/71247.

III. Sistemele europene de securitate socială şi diversitatea lorConstrucţia europeană admite menţinerea sistemelor de securitate

socială în diversitatea lor. Aceste sisteme sunt sisteme naţionale, guvernate de legi imperative, al căror câmp de aplicare corespunde teritoriului statului de la care emană şi tuturor resortisanţilor sau celor care muncesc pe teritoriul naţional, dar numai lor. Teritorialitatea nu permite, în afara cazului în care există anumite convenţii diplomatice sau tratate speciale, aplicarea acestor legi în afara teritoriului naţional.

Astfel, deoarece legile privind securitatea socială au aplicare teritorială, dreptul la obţinerea prestaţiilor este legat de rezidenţa pe teritoriul naţional. Din acest unghi de vedere, teritorialitatea se opune ideii de Piaţă comună. Dar, atâta timp cât ea nu are valoare constituţională, sunt posibile atenuări ale acestei aparente rigidităţi248.

Sistemele de securitate socială din statele membre UE cunosc o mare diversitate care se datorează evoluţiei lor istorice, contextului social, economic, politic al fiecărei ţări şi chiar, într-o mică sau mai mare măsură, religiei. Spre exemplu, s-a observat că statele caracterizate printr-o tradiţie catolică conservatoare sau printr-o tradiţie a statului autoritar au dezvoltat sisteme de securitate socială bazate pe principiul subsidiarităţii (conform căruia statul ar trebui să suporte şi să ofere numai acele forme de bunăstare pe care alte instituţii intermediare, în special biserica, sunt incapabile să le asigure), încadrându-se în aşa-numitul model al statului conservator (corporatist) al bunăstării: Austria, Franţa, Germania, Italia, Belgia. În ţările în care s-a pus accentul pe mobilizarea politică a clasei salariate şi pe implicarea activă a partidelor social-democrate în guvernare, pe baza unor largi coaliţii, s-a dezvoltat modelul statului social-democratic (socialist) al

247 C. Gîlcă, Îndrumar de drept social român şi european, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 309-310.248 J. P. Chauchard, Droit de la sécurité sociale, 2 édition, L.G.D.J., E.J.A., Paris, 1998, p. 508.

137

bunăstării care promovează un înalt grad de egalitate socială: Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda249.

Deşi foarte diferite din cauza evoluţiei istorice şi contextului propriu fiecărei ţări europene, sistemele europene de securitate socială permit construirea unui model social european250, caracterizat prin251:

- un număr mai ridicat de riscuri luate în calcul;- un acces mai larg la prestaţiile şi serviciile oferite (câmpul de

aplicare material şi personal este mai vast);- cuantumul prestaţiilor mai ridicat (de exemplu, în cazul pensiilor);- o parte mai importantă a veniturilor constituită în transferuri

sociale;- o luptă mai eficace împotriva sărăciei, datorită prestaţiilor pentru

venit minimum.Din aceste trăsături rezultă un profund ataşament al popoarelor

europene faţă de sistemele lor de protecţie socială şi un cost ridicat al securităţii sociale care se acoperă prin prelevări importante şi obligatorii din venitul naţional.

IV. Tipuri de sisteme europene de securitate socială O primă clasificare a sistemelor de securitate socială cuprinde:- sisteme de inspiraţie "bismarckiană", după modelul creat de

cancelarul Bismarck la sfârşitul sec. al XX-lea în Germania (considerată, pentru acest motiv, "leagănul" securităţii sociale europene), care se bazează pe ideea solidarităţii profesionale. Astfel, asigurările sociale oferă prestaţii contributive, care variază în raport cu salariul, muncitorilor şi avânzilor lor cauză care au obţinut, prin contribuţiile lor, drepturi suficiente pentru a le permite să primească aceste prestaţii. Persoanele care, indiferent de motiv, nu au obţinut drepturi de asigurări sociale, pot primi un ajutor de asistenţă socială, calculat de manieră discreţionară, pe baza testării mijloacelor financiare şi ale situaţiei fiecăruia. Prin urmare, protecţia (securitatea) socială se compune din asigurările sociale şi din asistenţa socială. Astfel de sisteme se întâlnesc în Germania, Franţa, Ţările de Jos, Italia, Belgia;

- sisteme de inspiraţie "beveridgiană", după modelul lansat de Lordul Beveridge în 1942, se sprijină pe principiul solidarităţii naţionale. Astfel, securitatea socială are vocaţia de a acoperi ansamblul persoanelor rezidente pe teritoriul statului respectiv, cărora le asigură prestaţii noncontributive, de valoare egală, finanţate în general din impozite. După al doilea război mondial, această concepţie a prevalat în Marea Britanie şi în multe dintre ţările europene, între care Suedia şi Danemarca.

Această clasificare este însă mult prea simplistă în comparaţie cu diversitatea sistemelor naţionale de protecţie socială întâlnite în statele

249 Mariana Ioviţu, Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p. 182-183.250 În comparaţie cu modelul american sau cel japonez de securitate socială.251 J. J. Dupeyroux, Droit de la sécurité sociale, 13 édition, Dalloz, Paris, 1998, p. 73.

138

membre ale Uniunii. Deşi profund marcate de concepţia originară pe baza căreia s-au dezvoltat ("bismarckiană" sau "beveridgiană"), ele au cunoscut o mare diversificare în urma confruntării cu o serie de probleme specifice cărora au trebuit să le facă faţă: dificultăţi financiare, îmbătrânirea populaţiei, modificarea structurilor familiale tradiţionale, amploarea pe care au luat-o fenomene ca sărăcia, inflaţia, şomajul, excluziunea socială, migraţia forţei de muncă etc.

Sistemele naţionale de securitate socială întâlnite în statele membre ale UE se împart, în concepţia clasică, în patru mari categorii, la care trebuie să mai adăugăm încă una dacă luăm în consideraţie procesul extinderii Uniunii spre Est:

1. Sistemul continental (Germania, Austria, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg) - în care se conservă tradiţia bismarckiană a protecţiei fondate pe criteriul angajării şi în care predomină principiul asigurărilor sociale. Finanţarea se face pe bază de cotizaţii, iar gestiunea este asigurată de case administrate de partenerii sociali şi dotate cu o anumită autonomie.

Germania a fost prima naţiune care a introdus schema naţională a asigurărilor sociale, în timpul lui Bismarck, schemă care acoperea sănătatea, accidentele industriale şi pensiile. Apariţia primelor asigurări sociale la sfârşitul sec. al XIX-lea în Germania s-a datorat existenţei unui ansamblu favorabil de factori economici, ideologici, politici şi juridici. Pe plan economic, o gravă criză economică a agravat situaţia proletariatului urban născut în urma trecerii de la economia agrară la cea industrială în cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Din punct de vedere ideologic, Germania a fost leagănul unei ideologii socialiste foarte puternice. Pe plan politic, cancelarul Bismarck a urmărit, printr-o politică de reforme sociale, să ruineze influenţa pe care o căpătaseră social-democraţii în Reichstag. Pe plan juridic, transpunerea acestor reforme sociale a fost facilitată de existenţa unor experienţe precedente în Prusia şi în alte state care adoptaseră deja anumite măsuri de asigurări sociale obligatorii252. Primele legi promulgate au privit: asigurările pentru boală (1883), asigurările pentru accidente de muncă, asigurările pentru bătrâneţe şi invaliditate (1889); ele se refereau doar la lucrătorii industriali ale căror salarii erau inferioare unui anumit nivel. Ele au fost reunite în Codul asigurărilor sociale promulgat în 1911 şi au fost completate ulterior printr-un regim de asigurări de invaliditate şi boală pentru angajaţi (1911), asigurări de deces (1911) şi asigurări pentru şomaj (1929).

Conceptul de "stat al bunăstării" are o conotaţie negatică în viziune germană, fiind asociat cu o intervenţie statală excesivă. Această viziune apare ca firească pentru un stat care a pus întotdeauna accentul pe dezvoltarea economică, în detrimentul bunăstării sociale: "cea mai bună politică socială este o politică economică eficace"253. Pe de altă parte, s-a manifestat şi puternica influenţă a dogmelor Bisericii catolice care pun accentul pe

252 Pentru detalii, a se vedea J.J. Dupeyroux, op. cit., p. 36-37.253 Cancelarul Erhard, citat în Marilena Ioviţu, op. cit., p. 217.

139

solidaritate şi subsidiaritate, pe principiul că serviciile ar trebui organizate şi oferite la cel mai scăzut nivel posibil.

Sistemul german este considerat "unul dintre prototipurile securităţii sociale europene", politica socială a statului german caracterizându-se prin254:

a) fragmentarea şi descentralizarea programelor sociale în funcţie de tipul prestaţiei sau serviciului, de grupurile beneficiare şi de regiuni;

b) preponderenţa prestaţiilor în bani, care dau beneficiarului libertatea de decizie în privinţa consumului şi lasă un spaţiu maxim de acţiune serviciilor private;

c) rolul esenţial al componentei contributive (asigurările sociale);d) importanţa legislaţiei muncii.În Germania255, asigurările sociale varsă prestaţii contributive,

proporţionale cu salariul, salariaţilor care au câştigat, prin cotizaţiile plătite, drepturi suficiente pentru a le permite să fie beneficiari. Principalele componente ale sistemului de asigurări sociale sunt: asigurările de pensii (pentru bătrâneţe, invaliditate, supravieţuitori), asigurările de boală, asigurările pentru accidente de muncă, asigurările de şomaj, asigurările pentru îngrijirea pe termen lung (asigurarea de dependenţă).

În Germania există 3 fonduri principale de pensii: pentru muncitori, salariaţi şi mineri. Asigurările pentru pensii sunt obligatorii pentru muncitorii manuali şi salariaţi. Pensiile sunt proporţionale cu salariile pe baza cărora s-a calculat şi plătit cotizaţia. Având în vedere agravarea fenomenelor de îmbătrânire a populaţiei şi de scădere a natalităţii, sistemul german de pensii a început să fie reformat încă din anul 2001. Cele mai importante transformăări vizează limitarea pensionării anticipate, egalizarea progresivă a vârstei de pensionare a femeilor şi bărbaţilor, creşterea progresivă a vârstei de pensionare (astfel ca până în 2011 şi 2035 să se ajungă de la 63 de ani pentru bărbaţi şi, respectiv, 60 de ani pentru femei, la 67 de ani atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi), şi introducerea pilonului secundar, bazat pe capitalizare.

Asigurările de sănătate sunt organizate asemănător sistemului de pensii, în 3 fonduri şi sunt finanţate prin contribuţia egală a angajatorului şi a angajaţilor. Accesul la asigurările de sănătate are un caracter aproape general, incluzându-i şi pe membrii familiei persoanei asigurate, pensionari, studenţi, persoane handicapate. Pe lângă prestaţiile în natură şi cele în bani (indemnizaţiile pentru boală), asigurările de sănătate cuprind şi asigurarea de dependenţă. Persoana asigurată are dreptul la prestaţii în natură (îngrijire) şi la o alocaţie forfetară pentru îngrijire al cărei nivel depinde de gradul de dependenţă care este stabilit de serviciile medicale ale caselor de asigurări de boală.

În domeniul şomajului, politica germană vizează reformarea pieţei muncii şi adoptarea unor măsuri active în protecţia socială. Sistemul

254 A se vedea Livia Popescu, Protecţia socială în Uniunea Europeană, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 156.255 A se vedea C. Gîlcă, op. cit., p. 230.

140

asigurărilor pentru şomaj a fost reformat în 2004. Astfel, potrivit legislaţiei în vigoare, condiţiile de eligibilitate pentru obţinerea indemnizaţiei de şomaj sunt mult mai restrictive de cât în perioada anterioară. Durata de primire a indemnizaţiei a fost redusă la 12 luni pentru persoanele sub 55 de ani şi 18 luni pentru persoanele peste 55 de ani (de la 12 luni pentru şomerii sub 45 de ani, 32 de luni pentru şomerii peste 57 de ani şi, respectiv, între 22 şi 36 de luni pentru cei cu vârsta cuprinsă între 45 şi 57 de ani). Din 2005 se primeşte şi o prestaţie non-contributivă, numită indemnizaţie de şomaj II.

Pe lângă asigurările sociale, finanţate prin contribuţii, sistemul securităţii sociale mai include alte două componente: compensarea socială (iniţial destinată victimelor războiului şi ulterior extinsă la victimele violenţei sau neglijenţei), finanţată de la bugetul de stat, precum şi asistenţa socială, finanţată şi administrată de guvernele locale.

Obiectivul asistenţei sociale germane este de a-i menţine pe toţi cetăţenii deasupra limitei oficiale a sărăciei, printr-o varietate de prestaţii în bani, natură şi servicii. Ajutorul social este finanţat în totalitate din impozite şi se acordă rezidenţilor germani, indiferent de vârstă, pe o durată nelimitată, până la ameliorarea situaţiei lor financiare. Cuantumul acestui ajutor se stabileşte la nivelul fiecărui Land, plecând de la rata standard şi variază în funcţie de resursele şi de nevoile beneficiarului.

Influenţa sistemului german introdus de Bismarck s-a răspândit în întreaga Europă astfel256:

- influenţa legislaţiei germane asupra sistemelor continentale s-a manifestat cu precădere în Luxemburg, Ţările de Jos, Austria, Norvegia, Suedia, Italia, Belgia etc.;

- Actul britanic al Asigurării Naţionale din 1911 instituia asigurările pentru boală, pentru invaliditate şi pentru şomaj.

2. Sistemul ţărilor nordice (Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda) - în care protecţia socială este un drept al cetăţeanului care poate astfel primi un minimum de resurse, salariaţilor percepându-li-se prestaţii complementare proporţionale cu salariul lor în cadrul regimurilor profesionale; numai asigurarea pentru şomaj, care este voluntară, se distinge de sistemul girat de către stat. De exemplu, în Danemarca257, pensia de stat este obligatorie pentru cetăţenii danezi şi se completează cu un sistem de pensii suplimentare (ATP). Pensia de stat este un sistem finanţat prin reţineri din salariu, prin taxe directe şi indirecte. Sistemul de pensii suplimentare (ATP) este finanţat doar din contribuţiile obligatorii ale angajatului şi angajatorului. Cuantumul contribuţiei individuale este stabilit gradual în funcţie de orele lucrate de angajat pe săptămână. Persoanele interesate pot opta şi pentru pensia privată.

256 J. J. Dupeyroux, op. cit., p. 39.257 C. Gîlcă, Sistemul public de pensii. Legislaţie comentată şi adnotată, Editura Rosetti, p. 227.

141

În Danemarca, există sisteme private de pensii administrate de angajatori, dar şi de fondurile de pensii sau societăţile de asigurări.

Reprezentativ pentru sistemul ţărilor nordice este considerat a fi sistemul de protecţie socială din Suedia. Astfel, trăsăturile distinctive ale statului bunăstării suedez sunt258:

- cetăţenia ca bază a dreptului la protecţie socială;- nivelul ridicat al cheltuielilor sociale;- principiul solidarităţii;- rolul central al statului (administrator şi finanţator al sistemului);- principiul universalităţii.Considerat mult timp un model ideal al statului bunăstării, modelul

suedez şi-a datorat prosperitatea şi bogăţia unui viguros sector privat, distribuind venitul naţional în concordanţă cu o viziune egalitară a justiţiei sociale. Modelul suedez, cel puţin în forma sa ideală, presupunea existenţa unei societăţi cu un grad neobişnuit de omogenitate etnică şi religioasă, un sistem foarte bine organizat de grupuri de interese conduse de elite economice, sociale şi politice, precum şi cetăţeni, mai degrabă docili, dispuşi să-şi urmeze liderii. Modelul suedez era dependent, de asemenea, de spiritul de compromis şi de înţelegerea ce domnea între forţa de muncă, reprezentată prin organizaţiile sindicale, pe de o parte, şi marile corporaţii suedeze şi grupuri de interese, pe de altă parte. "Epoca de aur" a modelului suedez este considerată perioada cuprinsă între 1930-1970, după care acesta a intrat în declin, nemaiputând supravieţui într-o societate confruntată cu un şomaj ridicat, greve, tensiuni etnice, probleme financiare, guverne slabe şi schimbătoare, lipsite de încrederea şi susţinerea publicului259. Astfel a devenit imposibilă păstrarea unei politici sociale egalitare concomitent cu o disciplină fiscală, caracterizată prin taxe mici şi beneficii ridicate.

Factorii care au dus la criza sistemului suedez de protecţie socială au fost consideraţi a fi260:

- decalajul dintre cheltuielile sistemului de pensii şi creşterea economică;

- existenţa abuzurilor în sistemul de sănătate şi în cel al asigurărilor pentru accidente de muncă;

- deficienţe de coordonare între administraţiile însărcinate cu prevenirea, plata prestaţiilor şi readaptarea profesională;

- deorganizarea în sfera asigurărilor pentru accidente de muncă;- discrepanţe între nivelurile de compensare pentru programe similare;- evoluţia necontrolată a costurilor globale datorită numeroaselor

probleme.258 Livia Popescu, op. cit., p. 115.259 Pentru detalii privind criza modelului suedez şi cauzele acesteia, a se vedea J. B. Board, Sweden: A Model Crisis, în Comparative Politics 96/97, Fourteenth Edition, Editor Christian Søe, Dushkin Publishing Group/Brown & Benchmark Publishers, Connecticut, 1996, p. 136-141.260 Livia Popescu, op. cit., p. 131.

142

Sistemul de securitate socială din Suedia acoperă toate riscurile. El cuprinde asistenţa medicală publică, asigurări de boală, sistem mixt de pensii de bătrâneţe şi de invaliditate, asigurări de accidente şi boli profesionale, asigurări pentru şomaj, alocaţii familiale, ajutor social şi alte prestaţii specifice.

Sistemul de pensii cuprinde: pensia de bătrâneţe (care include pensia de bază şi pensia suplimentară), pensia de urmaş, pensia de invaliditate.

Pensia de bază era acordată în baza rezidenţei, independent de venitul anterior şi nu presupune plata unei contribuţii, fapt ce reflecta universalitatea sistemului de pensii suedez. Ca urmare a crizei şi profundelor transformări suferite de modelul suedez, pensia de bază a fost înlocuită din 2003 cu o altă prestaţie, denumită pensie garantată, care este atribuită numai persoanelor care nu au pensie din sistemul de asigurări sau nivelul acesteia este foarte scăzut. Pentru obţinerea pensiei garantate în cuantum integral, este necesar ca persoana să aibă 65 de ani şi 40 de ani de rezidenţă în Suedia. Noul sistem de pensii încurajează prelungirea perioadei de activitate, prin recompensarea progresivă a anilor lucraţi peste vârsta de pensionare. De asemenea, pensia suplimentară a fost înlocuită cu pensia legată de venit, care este finanţată prin contribuţie (16% din veniturile de referinţă) şi are la bază principiul repartiţiei (PAYG).

În domeniul ocrotirii sănătăţii există două componente: sistemul naţional de sănătate şi sistemul public de asigurări de boală. Pe baza rezidenţei, cetăţenii au acces egal şi practic gratuit la îngrijirea sănătăţii, indiferent de situaţia lor economică sau geografică. Prestaţiile de asistenţă medicală în natură sunt finanţate prin impozite, în timp ce indemnizaţiile de boală sunt prestaţii contributive care se acordă salariaţilor şi persoanelor care desfăşoară activităţi în mod independent.

Asigurarea de şomaj este voluntară (nu obligatorie), finanţată prin contribuţia angajatorilor. În anumite condiţii legate de locul de muncă şi de pregătirea profesională prealabilă, persoanele neasigurate sunt de asemenea îndreptăţite să primească un ajutor (asistenţă) de şomaj, subvenţionat de stat. În 2001, condiţiile asigurării pentru şomaj au fost modificate pentru a-i stimula pe şomeri în căutarea unui loc de muncă. Astfel, pe lângă demonstrarea căutării active a unui loc de muncă şi a disponibilităţii pentru angajare, şomerii sunt obligaţi să coopereze în stabilirea unui plan individual de acţiune. Mai mult, şomerii sunt încurajaţi să-şi extindă aria de căutare dacă nu şi-au găsit un loc de muncă după primele 100 de zile, stimulându-se astfel mobilitatea profesională şi geografică.

Introduse în 1947, alocaţiile familiale sunt finanţate de stat prin impozite. Dreptul la aceste prestaţii se stabileşte începând cu primul copil. Îngrijorările legate de fenomenul îmbătrânirii populaţiei a dus la măsuri de stimulare a natalităţii prin acordarea unor prestaţii familiale suplimentare al căror cuantum creşte progresiv începând cu al treilea până la al cincilea copil.

143

Problema sărăciei nu a fost niciodată o preocupare majoră a statului bunăstării suedez care asigura majorităţii populaţiei resurse suficiente şi un nivel de trai ridicat. Ajutorul social este o prestaţie noncontributivă care se acordă persoanelor rezidente (indiferent de durata rezidenţei) care nu dispun de resurse suficiente pentru plata cheltuielilor de subzistenţă şi care nu primesc prestaţii din regimul general (indemnizaţie de boală, ajutor de şomaj, pensie de bază etc.). Chiar şi în aceste condiţii, beneficiarul este obligat să facă proba disponibilităţii sale pentru găsirea unui loc de muncă, pentru a se putea apoi susţine din salariul propriu. Ca rezultat al politicii active de ocupare a forţei de muncă şi de reinserţie profesională, numărul celor care primeau ajutor social reprezenta aproximativ 8% din populaţia Suediei în 1994, durata medie a acordării acestuia fiind mică (4 luni şi jumătate în 1992).

Prin reformele suferite, modelul actual de securitate socială din Suedia se îndepărtează tot mai mult de modelul ideal al statului bunăstării suedez, construit pe principiul universalităţii.

3. Sistemul anglo-saxon (Marea Britanie şi Irlanda de Nord) - unde protecţia socială este un principiu universal, bazat pe solidaritate naţională. Finanţarea este în principal de origine fiscală, iar administrarea revine autorităţilor publice.

Sistemul britanic de securitate socială s-a dorit a fi idealul unui stat al bunăstării (asemănându-se, din acest punct de vedere, sistemului suedez) care să ofere oricărui cetăţean un set cuprinzător de măsuri şi prestaţii sociale la cel mai ridicat nivel posibil. Sistemul britanic este, direct sau indirect, produsul tipului de sistem de asigurări avut în vedere de Lordul Beveridge în raportul său intitulat "Social Insurance and Allied Services". Schema lui Beveridge se baza pe acel model al furnizării de asigurări care se devoltase deja prin intermediul fondurilor de pensii ("friendly societies") şi a organizării industriale. El a încercat să lărgească sistemul asigurărilor astfel încât să-i asigure pe oameni "din leagăn până în mormânt"261. Acest sistem imaginat de Beveridge era însă un model ideal care nu a putut fi transpus întocmai în realitate deoarece asigurările nu pot acoperi întreaga gamă de nevoi, iar beneficiarii trebuie să fie capabili să-şi plătească contribuţia.

Evoluţia ulterioară a politicii securităţii sociale britanice a fost marcată de controversele iscate de dificultatea optării între universalitate şi selectivitate. Rezultatul a fost un sistem dualist.

Sistemul securităţii sociale din Marea Britanie este dualist deoarece se întemeiază pe coexistenţa unui sistem de asigurări bazat pe contribuţiile angajaţilor şi patronilor (care a fost introdus în mod progresiv începând cu sfârşitul sec. al XIX-lea), asigurând protecţia financiară a salariatului şi a persoanelor aflate în întreţinerea acestuia, în caz de pierdere a veniturilor salariale, şi a unui sistem de garanţie complementară (ale cărui origini se

261 Mariana Ioviţu, op. cit., p. 210.

144

regăsesc în "Legile săracilor"- "Poor Laws" din 1598 şi 1601) care acordă alocaţii tuturor celor aflaţi în nevoie, finanţatde stat262.

În sistemul britanic263, securitatea socială are vocaţia de a acoperi ansamblul persoanelor rezidente şi utilizează prestaţii non-contributive, într-un cuantum uniform, finanţate în general prin impozite (alocaţii familiale, ajutoare pentru persoanele handicapate, pensiile de invaliditate pentru militari, indemnizaţiile pentru accidente de muncă), dar şi prestaţii contributive (pensia de bătrâneţe, pensia de văduvie, pensia de invaliditate, indemnizaţia de şomaj, indemnizaţiile de boală şi maternitate).

Universalitatea sistemului britanic este relativ limitată. Spre deosebire de ţările scandinave, pensia de bătrâneţe nu este acordată pe baza rezidenţei. În plus, numeroase prestaţii sunt supuse testării mijloacelor financiare ("means tested"), în scopul direcţionării resurselor către cei defavorizaţi264 (de exemplu, alocaţia bazată pe venit pentru persoana aflată în căutarea unui loc de muncă, alocaţia pentru locuinţă, creditul familial).

Sistemul de asigurări sociale este contruit pe baza a 4 clase de cotizaţii265. Astfel, clasa I conferă dreptul la ansamblul prestaţiilor din sistemul contributiv. Cotizaţiile din clasa a II-a sunt vărsate de persoanele independente şi dau dreptul la nasamblul prestaţiilor, cu excepţia alocaţiei pentru şomaj şi alocaţiilor pentru accidente de muncă. Cotizaţiile din a III-a clasă se plătesc în mod voluntar de către persoanele care nu sunt nici salariaţi, nici lucrători independenţi care primesc astfel dreptul la alocaţia pentru văduvie şi la anumite categorii de pensii. Cotizaţiile din a IV-a clasă sunt de fapt un impozit care se plăteşte în mod obligatoriu de către persoanele care cotizează la clasa a II-a, în funcţie de veniturile acestora; ele nu dau dreptul la nici o prestaţie suplimentară.

Sistemul de pensii cuprinde atât salariaţii, cât şi persoanele care desfăşoară activităţi independente. În ciuda opţiunii iniţiale pentru sume forfetare, contribuţiile sunt în prezent proporţionale cu veniturile salariale, în limita unui plafon. Pentru persoanele independente, contribuţiile sunt forfetare sub un anumit nivel şi proporţionale peste acel nivel. Salariile inferioare unei anumite sume nu sunt supuse contribuţiei şi, în consecinţă, persoanele respective nu au dreptul la prestaţii de asigurări sociale. Cuantumul pensiei de stat este stabilit la o sumă fixă/săptămână, care diferă numai în funcţie de calitatea beneficiarului (persoană căsătorită sau necăsătorită) şi de perioada de afiliere.

Alocaţia pentru şomaj este cea mai importantă prestaţie de care beneficiază numai persoanele care plătesc cotizaţii de clasa I şi care rămân fără loc de muncă din motive neimputabile lor. Solicitanţii trebuie să facă

262 J.A. Jolowicz, Droit anglais, 2e édition, Précis Dalloz, Paris, 1992, p. 353.263 G. Huteau, Éric Le Bont, Sécurité sociale et politiques sociales, 2 édition, Armand Colin/Masson, Paris, 1997, p. 390.264 Livia Popescu, op. cit., p. 134.265 J.A. Jolowicz, op. cit., p. 356.

145

proba că pierderea locului de muncă a fost involuntară şi să fie disponibile în orice moment să accepte un loc de muncă adecvat cu normă întreagă. Datorită condiţiilor restrictive de acces, numărul celor care primesc alocaţia pentru şomaj reprezintă un procent redus (8%) din numărul total al şomerilor. Persoanele care nu au dreptul la alocaţia pentru şomaj pot solicita ajutor pentru venit.

Protecţia maternităţii se bazează atât pe prestaţii în natură, cât şi pe prestaţii în bani. Prestaţiile în natură constau în servicii madicale acordate gratuit în baza dreptului de rezidenţă. Indemnizaţiile sunt dependente de statutul de salariat sau de obţinerea unui venit care permite participarea la fondul de asigurări. Legislaţia din acest domeniu a suferit unele modificări în anul 2003, în sensul creşterii cuantumului indemnizaţiei şi a perioadei acordării concediului reglemntar de maternitate. Durata acestui concediu a fost mărită astfel ala 26 de săptămâni, cu posibilitatea prelungirii cu încă 26 de săptămâni fără plată. de asemenea, a fost introdus un concediu de paternitate de 2 săptămâni, plătit în aceleaşi condiţii cu cel de maternitate.

Sistemul prestaţiilor familiale bazate pe testarea venitului a fost de asemenea reformat în anul 2003. Există două tipuri de prestaţii familiale: creditul pentru copil şi creditul pentru persoana angajată. Creditul pentru copil este plătit persoanei care îngrijeşte copilul şi constituie un sprijin financiar stabil pentru familiile în care părinţii au o participare intermitentă pe piaţa muncii. Creditul pentru persoana angajată este destinat familiilor cu venituri salariale reduse şi risc de sărăcie.

Asistenţa medicală are caracter universal şi se acordă în virtutea rezidenţei britanice. Finanţarea se realizează din impozite. Accesul la sistemul britanic de sănătate este cvasi-gratuit, spre deosebire de sistemul irlandez de sănătate care nu este accesibil în mod gratuit şi în totalitatea sa decât persoanelor cu un venit redus.

În ceea ce priveşte asistenţa socială, aceasta constă în acordarea unor prestaţii non-contributive (ajutorul pentru venit şi creditul familial), pe baza testării nevoilor sau mijloacelor beneficiarilor (principiul selectivităţii). Ajutorul pentru venit are drept scop acordarea unui ajutor financiar persoanelor care nu lucrează cu normă întreagă şi ale căror venituri sunt inferioare unui nivel minim stabilit de lege. Prin urmare, dreptul la primirea acestui ajutor este restricţionat. Solicitantul trebuie să facă proba că este înregistrat ca şomer şi că este disponibil pentru angajare. Cuantumul ajutorului pentru venit constă în diferenţa dintre resursele unei persoane şi nevoile sale (clasificate în nevoi normale, nevoi suplimentare şi nevoi legate de locuinţă). Creditul familial este destinat să asigure un sprijin familiilor cu venituri mici şi se obţine în condiţii asemănătoare celor cerute pentru primirea ajutorului pentru venit.

În cursul ultimilor ani, sistemul britanic de securitate socială a suferit numeroase modificări. Legislaţia din 1995 vizează prestaţiile de incapacitate de muncă şi şomaj, egalizarea vârstei legale de pensionare şi pensiile

146

ocupaţionale. Principalele obiective ale acestor reforme au fost: crearea unor noi locuri de muncă, stimularea inserţiei socio-profesionale a şomerilor, creşterea eficienţei şi rentabilităţii în administrare, "transformarea sistemului de prestaţii pasive într-un stat activ al bunăstării"266.

În literatura de specialitate s-a exprimat o opinie potrivit căreia politica socială a României după decembrie 1989 reprezintă imaginea "în oglindă" a politicii sociale britanice de după cel de-al doilea război mondial: "reformele fără precedent de după 1945 care au condus la punerea în practică a Planului beveridge şi la realizarea statului bunăstării propriu-zis (keynesian) au fost puternic egalitariste, exact contrare celor din România de după 1989, care au produs (...) sărăcie, excluziune socială, o subclasă socială a celor dezavantajaţi"267. Această evoluţie inversată se datorează existenţei unor diferenţe specifice între contextele în care au avut loc cele două evenimente majore, precum şi particularităţilor de ordin economic, politic, social ale celor două ţări.

4. Sistemul mediteraneean (Italia, Spania, Portugalia, Grecia) - unde există însă multe contradicţii între regimurile naţionale; principiul general este cel al protecţiei universale, însă regimurile sunt distincte, organizate într-un cadru profesional şi bazate pe asigurările sociale268. Serviciile de sănătate nu sunt accesibile tuturor, cu excepţia Italiei. Sistemul de securitate socială este finanţat prin contribuţii individuale plătite prin reţineri din salariu.

Sistemul securităţii sociale din Portugalia este considerat reprezentativ pentru ţările sud-europene ale celui de-al treilea val al aderării la UE prin caracteristicile sale269:

- instituirea drepturilor sociale (prin Constituţia din 1974) şi construcţia sistemului de securitate socială (legislaţia din 1984) sunt relativ recente;

- dezvoltarea protecţiei sociale a fost accelerată de integrarea în UE;- caracterul mixt (asigurări sociale, sistem naţional de sănătate) al

structurii sale;- nivelul relativ scăzut al cheltuielilor sociale şi al prestaţiilor;- rolul major al familiei şi al sectorului asociativ.Prestaţiile de securitate socială sunt atât contributive (pensia de

bătrâneţe şi de invaliditate, alocaţia de şomaj, indemnizaţiile de boală şi maternitate, prestaţii familiale), cât şi noncontributive (pensia socială, venitul minim garantat şi alte prestaţii specifice unor categorii defavorizate), finanţate prin impozite şi acordate pe baza testării mijloacelor financiare. Regimul general de securitate socială nu cuprinde funcţionarii publici şi

266 UK National Anti-Poverty Plan, 2003:29, citat în Livia Popescu, op. cit., p. 155.267 M. Preda, Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 117.268 J. P. Chauchard, op. cit., p. 506.269 A se vedea Livia Popescu, op. cit., p. 176.

147

avocaţii, care au forme de organizare specifice. Accidentele de muncă sunt, de asemenea, excluse, ele fiind în sarcina angjatorului, care recurge la companiile de asigurări.

Dreptul la pensia pentru bătrâneţe se obţine pe baza plăţii contribuţiei la asigurările sociale, atât de către angajat, cât şi de către angajator. Vârsta legală pentru pensionare este, din anul 1999, de 65 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Cuantumul pensiei se calculează în funcţie de veniturile anterioare ale asiguratului şi se recalculează în fiecare an, proporţional cu evoluţia preţurilor.De asemenea, se acordă o primă de Crăciun şi o primă de vacanţă, în luna iulie, egale cu cuantumul pensiei din luna respectivă.

Indemnizaţiile de boală sunt prestaţii contributive, stabilite ca proporţie din câştigurile medii ale perioadei de referinţă, dar nu mai puţin de 30% din salariul minim.

Problema şomajului în Portugalia anilor '90 a reprezentat un motiv de îngrijorare chiar pentru UE pentru că şomerii care epuizaseră dreptul la prestaţiile de şomaj şi care nu aveau copii în întreţinere erau lipsiţi de orice susţinere financiară. Condiţiile acordării prestaţiilor de şomaj sunt la fel de restrictive ca în Marea Britanie, solicitantul trebuind să facă dovada caracterului involuntar al şomajului, capacităţii şi disponibilităţii sale pentru angajarea în muncă şi să îndeplinească anumite condiţii de vechime în muncă sau de plată a contribuţiei. Perioada acordării alocaţiei pentru şomaj şi a alocaţiei sociale pentru şomaj variază în funcţie de vârsta beneficiarului. Alocaţia socială pentru şomaj se acordă pentru o perioadă egală cu jumătate din cea prevăzută pentru alocaţia de şomaj, dar numai după epuizarea dreptului la cea din urmă sau dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de vechime pentru acordarea acesteia.

Prestaţiile familiale îmbracă o varietate de forme: alocaţie pentru naşterea copilului, alocaţie maternă pentru îngrijirea copilului mic (până la 10 luni), alocaţie familială, alocaţie pentru căsătorie, alocaţie pentru deces, alocaţii pentru copilul handicapat, alocaţie pentru educaţie specială (a copilului handicapat). Perioada de maternitate şi lăuzie dau dreptul la gratuitatea completă a serviciilor medicale.

Prestaţiile non-contributive de asistenţă socială se acordă persoanelor care nu sunt cuprinse în sistemul general de asigurări sau care nu satisfac condiţiile de vechime. Pensiile sociale se acordă persoanelor care au împlinit 65 de ani sau persoanelor de peste 18 ani care au o incapacitate permanentă de muncă. Ajutorul pentru integrare este destinat tinerilor de 18-25 de ani care au încheiat un ciclu şcolar sau de calificare profesională de minimum 9 ani şi se află în căutarea primului loc de muncă.

În 1996 a fost legiferată o altă prestaţie de asistenţă socială - venitul minim garantat, al cărei scop a fost acela de a asigura resursele pentru acoperirea nevoilor de bază şi de a stimula, în acelaşi timp, integrarea socio-profesională a beneficiarilor. Cuantumul venitului minim garantat este mult mai mic decât echivalentul său din alte state membre ale UE.

148

Reformarea sistemului portughez de securitate socială a avut loc la presiunile UE, ca urmare a problemelor cu care se confrunta Portugalia - şomaj, excluziune socială, sărăcie, dezvoltare economică scăzută, Portugalia fiind clasată în rândul ţărilor sărace, cu unul dintre cele mai scăzute niveluri de dezvoltare economică. Reformele au privit: scutirea sau reducerea contribuţiilor întreprinderilor care angajează tineri fără vechime în muncă şi persoane aflate în şomaj de lungă durată; sprijin financiar întreprinderilor care creează locuri de muncă; alocaţie suplimentară pentru beneficiarii de prestaţii de şomaj, dacă participă la activităţi utile colectivităţii; programe de formare pentru muncitori270.

În Grecia271, sistemul de securitate socială acoperă toată forţa de muncă (salariaţii din sectorul privat, din sectorul public, liber profesioniştii şi cei care au propria lor afacere, marinarii, fermierii), asigurând-o împotriva riscurilor ca bătrâneţea, boala, maternitatea, accidentele de muncă şi bolile profesionale, moartea susţinătorului legal, invaliditatea, şomajul, lipsa locuinţei, distrugerea recoltei (producţiei) agricole. Finanţarea sistemului de securitate socială se face prin contribuţiile salariaţilor şi angajatorilor, prin taxe şi impozite indirecte şi prin contribuţiile statului. Prestaţiile de securitate socială se împart în: prestaţii destinate refacerii capacităţii de muncă a asiguraţilor şi prestaţii destinate compensării veniturilor insuficiente datorate riscului social272.

În Spania273, sistemul de securitate socială acoperă toate riscurile şi garantează beneficiarului nu doar pensia, ci şi alte servicii sociale până la pensionare; este obligatoriu pentru angajaţi şi pentru cei care conduc propria afacere să facă parte din acest sistem.

5. Sistemul ţărilor sudice şi est-europene (Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia 274)

Statele socialiste au urmat modelul de securitate socială lansat de statul sovietic în 1917-1918. Sistemul sovietic, fundamentat pe art. 120 din Constituţia din 1936275 se întemeia pe principiul "Fiecăruia după munca sa", principiu care figura în toate constituţiile ţărilor socialiste. Acest sistem asigura muncitorilor salariaţi dreptul la diferite prestaţii destinate să compenseze pierderea câştigurilor salariale în urma unei inactivităţi forţate; costul acestor prestaţii era acoperit de către contribuţiile întreprinderilor,

270 A se vedea Livia Popescu, op. cit., p. 176 şi 189.271 A se vedea C. Gîlcă, op. cit., p. 231-232.272 K. D. Kerameus, P. J. Kozyris, Introduction to Greek Law, second revised edition, Kluwer Law and Taxation Publishers, Deventer, The Netherlands, 1993, p. 259-261.273 A se vedea C. Gîlcă, op. cit., p. 236-237.274 Membre ale Uniunii Europene începând de la 1 mai 2004.275 Potrivit art. 120 din Constituţia rusă din 1936, "Cetăţenii URSS au dreptul de a fi asiguraţi material în caz de bătrâneţe, precum şi în caz de boală şi de pierdere a capacităţii de muncă. Acest drept este garantat printr-o largă dezvoltare a asigurărilor sociale, prin asistenţa medicală gratuită a muncitorilor...".

149

având mai mult caracterul unui impozit decât a unei contribuţii. Din această perspectivă, sistemul sovietic era conceput mai degrabă ca "un sistem de garanţie pentru salariaţi"276 (în opoziţie cu sistemul beveridgian). De exemplu, salariul era menţinut şi pe durata îmbolnăvirii).

Elementele caracteristice ale statului bunăstării din fostele ţări socialiste erau277:

- generalizarea sursei salariale;- politica salarială era orientată puternic spre promovarea egalităţii;- generalizarea sistemului de asigurări sociale;- politica folosirii complete a forţei de muncă care a exclus total

nevoia ajutorului de şomaj;- beneficiile familiale ample care decurgeau din nivelul scăzut al

salariilor;- sistemul fiscal similar cu cel al ţărilor cu economie de piaţă;- impozitele pe venituri erau utilizate, adesea însă în forme

simplificate;- educaţia şi asistenţa medicală gratuite pentru toţi, la care se adăugau

şi alte gratuităţi şi forme de sprijin: burse pentru elevi, tabere, manuale gratuite etc.

Comparând sistemul statului bunăstării în varianta statelor socialiste cu cel din ţările cu economie de piaţă, se poate observa că între cele două sisteme nu există deosebiri structurale. Caracteristica fundamentală a sistemelor de tip socialist era universalismul protecţiei sociale, fapt care rezulta din menţinerea veniturilor la un nivel scăzut, realizarea egalităţii trebuind să fie obţinută nu numai prin politica salarială, dar şi prin sistemul de redistribuţie. Acest sistem s-a dovedit a fi însă extrem de ineficient, eşecul său datorându-se, în primul rând, incapacităţii sale de a produce, prin economia socialistă, un grad suficient de bunăstare.

Tranziţia fostelor ţări socialiste la o economie de piaţă le-a pus în situaţia de a reconsidera structural sistemul lor de producere a bunăstării colective pe modelul sistemului din ţările vest-europene prin278:

- măsuri spontane (ad-hoc) şi reactive pentru a proteja noii şomeri şi pentru a compensa erodarea veniturilor produsă de inflaţie;

- eliminarea subvenţiilor pentru numeroase bunuri şi servicii fără antiviparea corespunzătoare a consecinţelor sociale pentru grupurile vulnerabile;

- apelul la caritate şi la voluntariat pentru a umple golurile create prin reducerea unor servicii de stat;

276 J. J. Dupeyroux, X. Prétot, Sécurité sociale, Édition Sirey, Paris, 2000, p. 19.277 Mariana Ioviţu, op. cit., p. 186-187.278 B. Deacon, Developments in East European Social Policy, în C. Jones (ed.), New Perspectives on the Welfare States in Europe, London and New York, Routledge, 1993, p. 189-190, citat în Livia Popescu, Politicile sociale est-europene între paternalism de stat şi responsabilitate individuală, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 89-90.

150

- apariţia unor iniţiative independente în domeniul ocrotirii sociale, în condiţiile unei capacităţi diferenţiate a cetăţenilor de a participa la ele;

- privatizarea parţială a unor servicii medicale şi sociale;- începerea procesului de "deconstruire" a sistemului de securitate

socială de stat şi trecerea la sisteme de asigurări sociale finanţate prin contribuţii individuale;

- renunţarea la unele servicii pentru îngrijirea copilului (creşe, grădiniţe cu program prelungit), servicii medicale şi facilităţi recreaţionale organizate de întreprinderi pentru angajaţii proprii;

- schimbarea naturii inegalităţii de acces şi utilizare a serviciilor sociale de la inegalitatea bazată preponderent pe privilegii birocratice şi politice la cea bazată preponderent pe mecanismele de piaţă;

- descentralizare şi control local mai mare în acordarea protecţiei sociale, dar în condiţiile unor resurse financiare precare.

Politicile sociale adoptate de fostele state sovietice prezintă însă şi numeroase trăsături distinctive. Factorii care au influenţat conturarea trăsăturilor de politică socială ale statelor Europei de Est includ: gradul de consolidare a clasei muncitoare; gradul de omogenitate a populaţiei; gradul de centralizare a autorităţii statului; gradul şi natura religiei; gradul de mobilitate socială; factorii demografici; diferenţele istorico-culturale; impactul diferenţiat al factorilor externi; opţiunile politice; ideologia politică şi partidul conducător; natura şi caracterul revoluţiilor din 1989; impactul politic direct şi indirect al organizaţiilor internaţionale (FMI, UE, Banca Mondială); experienţa celorlalte ţări europene279.

Trăsăturile comune şi a cele distinctive ale sistemelor de securitate socială est-europene au făcut posibilă încadrarea acestora în cele 3 tipuri de regimuri de bunăstare: conservator/corporatist, liberal, social-democratic.

Tipul de regim de bunăstare conservator/corporatist a fost posibil să se instaureze acolo unde a existat o influenţă combinată a catolicismului şi a moştenirii statului autoritar. Tipul de regim de bunăstare liberal a fost posibil să se instaureze acolo unde reprezentarea partidului politic de stânga a fost scăzută şi, unde, în acelaşi timp, creşterea economică a fost ridicată. Tipul de regim de bunăstare social-democratic a fost posibil să se instaureze acolo unde puterea politică a aripii de stânga a fost ridicată, iar influenţa catolicismului scăzută280.

Concluzionând, este important de subliniat faptul că procesul de evoluţie a componentei sociale a integrării europene nu poate fi înţeles fără a studia tipurile de sisteme de securitate socială în diversitatea lor, precum şi relaţia dintre problemele sociale comune sau considerate de interes comun pentru statele membre ale Uniunii Europene.

V. Teritorialitatea securităţii sociale

279 Mariana Ioviţu, op. cit., p. 190-191.280 Ibidem.

151

Teritorialitatea protecţiei sociale constituie principiul conform căruia beneficiul prestaţiilor sociale revine persoanelor care se află pe teritoriul statului deoarece prestaţiile sociale sunt supuse condiţiei domiciliului pe teritoriul unui anumit stat, iar pentru obţinerea acestora sunt luate în considerare doar faptele petrecute pe teritoriul statului respectiv. Acest lucru se explică prin faptul că legile de protecţie socială au un caracter de ordin public şi unul de ordin teritorial, care nu le permite, sub rezerva convenţiilor diplomatice, să primească aplicaţie în afara teritoriului naţional. Securitatea socială controlează imperativ situaţiile ce se produc pe teritoriul naţional; ea nu controlează şi situaţiile externe.

Efectul general al principiului teritorialităţii protecţiei sociale este dublu:

a) Beneficiul protecţiei sociale este, pe de o parte, rezervat persoanelor care se află pe teritoriul naţional. Vărsământul prestaţie va fi supus condiţiei de rezidenţă; prestaţia (contribuţia) socială, în mod normal, nu este "exportabilă";

b) Pe de altă parte, vor fi luate în considerare numai faptele care se produc pe teritoriul naţional: un accident de muncă ce se produce în străinătate nu poate fi remediat; o perioadă de muncă şi de contribuţie în străinătate nu poate permite achiziţia de vechime sau drepturi în materie de pensie.

Principiul teritorialităţii astfel exprimat răspunde unor probleme diverse de ordin administrativ şi tehnic. Serviciul public, administraţia înzestrată cu prerogative de putere publică, protecţia socială nu poate funcţiona decât pe teritoriul naţional, acţionând cu autoritate pentru strângerea cotizaţiilor sau exercitarea controlului necesar unei bune funcţionări. Instrumentul de distribuire sau de redistribuire a veniturilor pe care le constituie trebuie să profite economiei naţionale în detrimentul celor străine.

În plan comunitar se remarcă însă "tendinţa de a deteritorializa şi de a coordona legislaţiile în domeniul securităţii sociale, ţinând seama de relaţiile care s-au creat între statele membre ale UE"281. Această tendinţă urmăreşte să apere interesele lucrătorului comunitar care şi-a desfăşurat activitatea profesională pe teritoriul mai multor state membre astfel încât, la calcularea pensiei pentru limită de vârstă, să se ţină seama de toate perioadele lucrate, chiar pe teritoriul altor sate decât al celui al cărui cetăţean este.

VI. Disparitatea eforturilor sociale în statele membre UECheltuielile sociale raportate la produsul intern brut permit măsurarea

efortului naţional cu titlu de protecţie socială. Acest efort este inegal repartizat în cadrul UE. Astfel, cel mai ridicat nivel al cheltuielilor pentru protecţie socială se înregistrează în sistemul scandinav. În Suedia, ele

281 O. Ţinca, Drept social comunitar. Drept comparat. Legislaţie română, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 383.

152

reprezentau 37,5% din PIB în 1992, scăzând la 31,2% în anul 2001, menţinându-se totuşi peste media înregistrată în statele membre UE (27,5% în 2001). Marea Britanie se situează imediat după ţările scandinave, cu un nivel al cheltuielilor sociale care reprezenta 27% din PIB în 2001. Un nivel de peste 27% înregistrează şi Germania (31% inclusiv noile landuri). Cel mai scăzut nivel al cheltuielilor sociale se înregistrează în ţările sud-europene (mediteraneene), el reprezentând 17,6% din PIB în Portugalia282.

Persistenţa acestor disparităţi comportă riscul unui dumping social. Obţinând profit de pe urma liberei circulaţii a capitalurilor, întreprinzătorii pot fi tentaţi să investească în ţările cu un nivel scăzut al impozitelor sociale, ceea ce va duce la o scădere a nivelului protecţiei sociale283.

Un alt efect este creşterea riscului dezvoltării unui "turism social", libera circulaţie având ca scop unic obţinerea prestaţiilor celor mai avantajoase284.

Ideea unei noi extinderi a UE a provocat, de la începuturile sale, îngrijorare de o parte şi de alta.

Pe de o parte, în rândul statelor membre a apărut teama de potenţialele valuri de imigranţi, cu două efecte negative: reducerea nivelului mediu al salariului ca efect al abundenţei ofertei de forţă de muncă şi sporirea cerinţelor de asistenţă socială. Efectul de "salarii de dumping" a fost adesea citat, îndeosebi de sindicate, omiţând impactul benefic, atât economic, cât şi cultural şi demografic.

Pe de altă parte, temerile au existat şi mai există şi în grupa ţărilor candidate. "Rudele mai bogate" din actualele ţări membre vor veni şi vor cumpăra terenurile, transformându-ni-le în "moşiile" lor. Se manifestă un fel de teamă că, în loc să intrăm în Europa, va intra Europa peste noi. Exagerările sunt evidente de ambele părţi deoarece experienţa a dovedit că investiţiile străine ajută la bunăstare, iar influenţa imigranţilor, de-a lungul istoriei, s-a dovedit pozitivă, aceştia posedând adesea calificări şi experienţe utile receptorilor 285.

Aceste riscuri trebuie să fie însă relativizate. Începând cu anii '80, s-a constatat o tendinţă de apropiere a eforturilor statelor membre UE în domeniul protecţiei sociale.

VII. Armonizarea şi apropierea legislaţiilor sociale în tratatele constitutive

În domeniul social, Tratatul de la Roma (1957) insistă asupra liberei circulaţii a lucrătorilor şi asupra ameliorării posibilităţilor de angajare în interiorul Comunităţii graţie instituirii Fondului Social European.

282 A se vedea Livia Popescu, op. cit., p. 115, 135, 157, 176.283 G. Huteau, Éric Le Bont, op. cit, p. 391.284 Ibidem.285 Pentru detalii, a se vedea R. Şerban, Migraţia forţei de muncă în Europa, în "Raporturi de muncă" nr. 7/2002, p. 56-59.

153

Armonizarea sistemelor sociale nu este evocată decât ca rezultantă a principiului liberei circulaţii, pe motivul că protecţia socială rămâne în competenţa fiecărui stat membru: "Statele membre convin asupra necesităţii de a promova ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale muncitorilor, făcând astfel posibilă armonizarea lor, fiind menţinute progresele făcute. Ele consideră că o astfel de evoluţie va rezulta atât din funcţionarea Pieţei Comune care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, cât şi a procedurilor prevăzute de Tratat şi din apropierea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative"286.

"Armonizarea" este un termen utilizat frecvent, dar cu accepţiuni diverese. Armonizarea este o activitate în mod esenţial orientată către viitor şi constă în dirijarea evoluţiei regimurilor, spre a le devia eventual spre un scop dorit sau probabil287.

Armonizarea are drept scop dezvoltarea concertată a legislaţiilor naţionale privind securitatea socială. Ea nu vizează adoptarea unor norme unificate, ci incitarea statelor să îşi amelioreze sistemele de protecţie, apropiindu-le.

Pe lângă termenul de "armonizare", este folosit şi termenul de "apropiere" a legislaţiilor naţionale. Diferenţa dintre termenii utilizaţi constă în faptul că apropierea constituie un proces mai intensiv de integrare decât armonizarea. Armonizarea nu înseamnă identitatea normelor juridice, ci mai degrabă un fel de echivalare a rezultatelor economice (echivalare în cuantumurile salariale şi prestaţiile sociale pentru muncitori, echivalarea sarcinilor sociale pentru întreprinderi)288.

Art. 118 al Tratatului CEE stabileşte domeniile în care statele membre vor trebui să colaboreze în vederea armonizării şi apropierii legislaţiilor naţionale: angajarea, dreptul muncii şi condiţiile de muncă, formarea şi pregătirea profesională, securitatea socială, protecţia împotriva accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, igiena muncii, dreptul de asociere şi negocierea colectivă între angajatori şi muncitori.

Prin Actul Unic European (1986) a fost introdus art. 118A care face trecerea de la general la particular, subliniind importanţa armonizării în domenii considerate de importanţă deosebită: "Statele membre vor acorda atenţie deosebită încurajării îmbunătăţirilor, în special în mediul de lucru, cu privire la sănătatea şi protecţia muncitorilor, şi-şi vor stabili ca obiectiv al lor armonizarea condiţiilor în acest domeniu, în timp ce vor menţine îmbunătăţirile aduse".

Tot prin art. 118 A se dispune ca directivele în domeniile menţionate să fie adoptate cu majoritate calificată289. De asemenea, se prevede că aceste

286 Art. 117 al Tratatului de la Roma (Tratatul CEE).287 M. Bonyi, Droit de la sécurité sociale, Éditions Ntobo, Kinshasa, 1995, p. 277.288 N. Voiculescu, op. cit., p. 313.289 Până la elaborarea cestui articol, directivele în domeniile menţionate, adoptate în virtutea art. 100 al Tratatului CEE necesitau unanimitatea în cadrul Consiliului.

154

directive nu împiedică menţinerea sau stabilirea de măsuri de protecţie superioare de către fiecare stat membru.

Raportându-se la securitatea socială, specialiştii consideră că se poate vorbi fie de o armonizare materială, în sensul echivalării nivelului economic al prestaţiilor, fie, mai complex, de o armonizare juridică, în sensul apropierii principiilor după care funcţionează sistemele de securitate socială. Şi Consiliul de miniştri ai afacerilor sociale a punctat aceste două aspecte ale armonizării, atunci când a decis să acorde prioritate armonizării noţiunilor (armonizare juridică) folosite în diferitele sisteme sociale şi armonizării costurilor securităţii sociale (armonizare materială)290.

La rândul său, Comisia de specialitate a Parlamentului European a arătat necesitatea realizării unei armonizări parţiale şi a unei extinderi a coordonării regimurilor de securitate socială. În acest sens, se urmăreşte la nivel comunitar291:

- apropierea vârstelor de pensionare, a reglementărilor privind flexibilitatea pensionărilor şi pensionărilor parţiale;

- apropierea regimurilor de asigurare de bătrâneţe şi a limitelor de vârstă pentru bărbaţi şi femei în cadrul statelor membre;

- uniformizarea definirii noţiunii de invaliditate şi a condiţiilor ce dau dreptul la pensii de invaliditate profesională.

VIII. Normele UE privind securitatea socialăDispoziţiile cu caracter de principiu ale Tratatului CEE au fost

dezvoltate printr-o serie de regulamente, dintre care cele mai importante sunt: Regulamentul nr. 1408/71/CEE şi Regulamentul nr. 574/72/CEE. Prin acestea s-a structurat un sistem comunitar al securităţii sociale în vederea desfiinţării, pe cât posibil, a limitărilor teritoriale în aplicarea schemelor de securitate socială din UE.

Principiile desprinse din analiza actelor comunitare sunt:- nediscriminarea bazată pe cetăţenie292;- plata indiferent de reşedinţă293;- nesuprapunerea prestaţiilor294;- cumularea prestaţiilor295;- principiul statului unic. Art. 13 stabileşte ca regulă generală că "un muncitor căruia i se aplică

acest Regulament va fi subiectul unui singur stat membru".

290 A se vedea N. Voiculescu , op. cit., p. 313-314.291 Ibidem.292 Art. 7 al Tratatului CEE şi art. 3(1) din Regulamentul nr. 1408/71.293 Art. 10 (1) al Tratatului CEE.294 Art. 12 al Tratatului CEE.295 Art. 18(1), art. 38, art. 45, art. 64, art. 67, art. 72 din Tratatul CEE.

155

Prevederile Regulamentului nr. 1408/71/CEE acoperă şi membrii de familie, ca şi persoanele aflate în întreţinerea muncitorului sau lucrătorului independent.

Prestaţiile cuprinse în acest Regulament sunt cele de boală sau maternitate, invaliditate, bătrâneţe, supravieţuire, accident de muncă şi boală profesională, şomaj şi familie.

Referitor la legea aplicabilă, regula este: legea care se aplică este aceea a statului în care o persoană munceşte296. De la această regulă, art. 14 prevede o serie de excepţii pentru muncitorii detaşaţi, muncitorii care-şi exercită activitatea pe teritoriul mai multor state şi muncitorii frontalieri.

Carta privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor de la Strasbourg (1989) prevede:

- toţi muncitorii şi funcţionarii Comunităţii Europene au dreptul la o protecţie socială adecvată şi trebuie să beneficieze de plăţile pentru protecţia socială, independent de nivelul funcţiei ocupate şi de unitatea în care activează297;

- toate persoanele excluse de pe piaţa muncii, din motiv că nu au acces la ea sau nu au putut să se reintegreze în aceasta, şi care nu dispun de mijloace de subzistenţă trebuie să primească alocaţii suficiente, adecvate cu starea lor individuală;

- egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei298;- protecţia copiilor şi adolescenţilor299;- dreptul persoanelor handicapate la formare, integrare şi readaptare

profesională300.

IX. Instrumentele internaţionale creatoare de reguli materialeDe la Organizaţia Internaţională a Muncii (Convenţia nr. 102 din

1952) sau de la Consiliul Europei (Carta socială europeană, Codul european al protecţiei sociale din 1964) emană norme minime pe care sistemele naţionale de protecţie socială trebuie să le respecte.

Un alt instrument a cărui contribuţie importantă în domeniul protecţiei sociale trebuie neapărat menţionată este jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, aceasta a estimat, într-o speţă, că alocarea unui ajutor urgent constituie un "drept patrimonial" care trebuie acordat fără a se lua în considerare naţionalitatea şi aceasta chiar dacă străinii solicitanţi sunt resortisanţi ai unui stat care nu a încheiat nici un acord internaţional cu Uniunea Europeană301.

296 Art. 13(2) din Regulamentul nr. 1408/71 modificat prin Regulamentul nr. 1390/81.297 Art. 10 al Cartei privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor.298 Art. 16 al Cartei privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor.299 Ibidem.300 Ibidem.301 A se vedea M. Borgetto, R. Lafore, op. cit., p. 39.

156

Situaţia persoanelor ce şi-au dezvoltat activitatea într-un cadru internaţional a condus la naşterea regimurilor de protecţie ce le sunt proprii. Dar situaţia muncitorilor migratori a fost reglementată indirect prin instrumentele coordonării drepturilor naţionale. Emisă concomitent cu naşterea Pieţei comune, ideea unui regim de protecţie socială propriu muncitorilor ce se deplasează în Comunitatea Europeană a fost imediat şi definitiv îndepărtată. Comunitatea Europeană nu a reuşit niciodată să dezvolte proiectele sale de armonizare a drepturilor naţionale, a programelor sau a recomandărilor contradictorii.

157

APARIŢIA REGIMURILOR DE BUNĂSTARE ÎN EUROPA DE EST

Factori relevanţi BulgariaCehia,

Slovacia

Germania(fosta RDG)

Polonia Ungaria România Slovenia Serbia

Uniunea Sovietică şi

statele succesoare

Dezvoltareeconomică

Medie Ridicată Ridicată Medie Medie Scăzută Ridicată Scăzută Scăzută

Mobilizarea clasei muncitoare

Ridicată Ridicată Medie Ridicată Scăzută Ridicată Scăzută Medie Ridicată

Influenţa catolică în politică

Nulă Mică Mică Mare Mică Mică Medie Nulă Nulă

Moştenirea absolutistă şi

autoritarăMare Mică Medie Mare Medie Mare Medie Mare Mare

Caracterul procesului

revoluţionarde masă de masă de masă de masă paşnic de masă paşnic de masă mediu

Impactul transnaţional

Mediu Mediu Ridicat Ridicat Ridicat Scăzut Mediu Scăzut Scăzut

Apariţia regimurilor de

stat al bunăstării

Post-comunist

conservator

corporatist

socialdemocrati

c

conservator

corporatist

post- comunist

conservatorcorporatist

liberal capitalist

liberalcomunist

conservatorcorporatist

post-capitalist

post- comunist

conservator corporatist

comunistconservatorcorporatist

Sursa: B. Deacon, The New Eastern Europe Social Policy, Past, Present and Future, Sage Publication 1992 (A se vedea Mariana Ioviţu, op. cit., p. 192)

158

Secţiunea IICOORDONAREA SISTEMELOR NAŢIONALE DE SECURITATE

SOCIALĂ

I. Caracterele generale ale coordonării comunitareÎn scopul realizării liberei circulaţii a lucrătorilor, este necesară

coordonarea sistemelor de securitate socială astfel încât persoanelor care îşi desfăşoară activitatea într-un alt stat să le fie asigurat acelaşi statut din punctul de vedere al securităţii sociale, ca şi când ar fi rămas în ţara lor. Libertatea de circulaţie a lucrătorilor trebuie însoţită de măsuri de securitate socială deoarece aplicarea legislaţiilor naţionale în materie ar putea constitui un obstacol în acest sens302.

Coordonarea sistemelor de securitate socială are drept obiectiv reglarea situaţiei străinilor şi migranţilor în ceea ce priveşte dreptul la securitate socială. Aceasta implică suprimarea prevederilor discriminatorii fondate pe naţionalitate, neutralizarea dispozitivelor de izolare asociate cu aplicarea teritorială a legislaţiilor, reconstituirea fictivă a întregii cariere a muncitorilor migranţi în scopul asigurării securităţii sociale, cooperarea instituţiilor şi serviciilor naţionale competente, eventuala repartiţie a taxelor şi a ajutoarelor adminsitrative303.

Procesul de pregătire pentru aderarea la UE include pregătirea pentru aplicarea Regulamentului nr. 1408/71/CEE referitor la aplicarea sistemelor de securitate socială a angajaţilor, lucrătorilor independenţi şi membrilor familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunităţii şi a Regulamentului nr. 574/72/CEE, care stabileşte modalitatea de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71/CEE. Pregătirea pentru aplicarea acestor regulamente, care vor deveni direct aplicabile după aderarea la UE, se realizează, în principal, prin încheierea de acorduri bilaterale în domeniul securităţii sociale.

Mecanismele puse în mişcare se fundamentează pe patru principii directoare, primele trei inspirate din ideea coordonării sistemelor naţionale, iar al patrulea traducând interdicţia generală a discriminării fondată pe naţionalitate, interdicţie ce domină dreptul comunitar.

A. Menţinerea legislaţiilor naţionaleReglementările comunitare nu organizează (în materie) nici o

armonizare, nici a fortiori o uniformizare a regimurilor naţionale de protecţie socială. Deci, chiar dacă se invocă diferenţele fundamentale dintre un stat membru şi altul, regimurile naţionale rămân pe loc şi continuă să se supună

302A se vedea R. I. Cirică, Camelia Măgheruşan, Libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar, în "Raporturi de muncă" nr. 8/2001, p. 59-64.303 M. Bonyi, op. cit., p. 265.

159

concepţiilor ce le sunt proprii şi să evolueze urmând politica naţională, cum adesea aminteşte Curtea de Justiţie. Dreptul comunitar stabileşte reguli de repartizare între instituţiile naţionale şi lasă să subziste "regimuri distincte ce dau naştere la creanţe distincte, ce ţin seama de instituţii distincte".

Reglementările comunitare referitoare la protecţia socială a muncitorilor migratori au, în aceste condiţii, ca obiect esenţial, să desemneze dreptul naţional al cărui regim se aplică. O uniformizare comunitară se petrece în acelaşi timp în ceea ce priveşte condiţiile de aplicare în spaţiu a diferitelor drepturi naţionale; regulile de legătură în spaţiu sunt uniformizate.

B. Deteritorializarea legislaţiilor statelor membreA fixa reguli de legătură uniforme nu este de ajuns pentru ca

protecţia socială a migratorilor să fie asigurată; este necesar, între altele, ca fiecare lege naţională să se poată aplica şi în afara teritoriului naţional. O internaţionalizare a legislaţiei este necesară sub forma unei deteritorializări a condiţiilor ei de aplicare. Dreptul derivat a generalizat deteritorializarea securităţii sociale naţionale şi a făcut din teritoriul comunitar un întreg spaţiu de aplicare pentru fiecare drept naţional.

Tratatul de la Roma specifică la art. 51 totalizarea perioadelor de asigurare şi vărsământ şi a prestaţiilor pe întreg teritoriul Comunităţii.

Legea declarată aplicabilă ţine cont de faptele ce sunt localizate pe teritoriul unui alt stat membru, înainte ca ea să nu poată fi aplicată sau ca faptul să fi fost localizat după ce ea a fost aplicată.

Se iau în considerare împreună perioadele de asigurare înregistrate în diferite state membre. Accidentele de muncă, bolile profesionale, expunerile la risc ridicat de îmbolnăvire profesională, pe care asiguratul le-a suferit pe teritoriul unui alt stat membru, sunt deopotrivă luate în considerare de noua lege.

Bolile survenite şi tratate în altă parte decât pe teritoriul statului a cărui lege este aplicabilă sunt tratate pe cheltuiala statului menţionat la urmă. Prestaţia familială rămâne datorată instituţiei statului a cărui lege este aplicabilă, dar dobânda devine reductibilă deoarece familia locuieşte în alt stat.

Circuitele financiare au fost şi sunt internaţionalizate. Prestaţiile vor fi vărsate pe teritoriul unui alt stat membru, achitate acestuia prin instituţiile locale (ale locului de reşedinţă) în contul instituţiei competente. În sens invers, o internaţionalizare analogă se va întâlni pentru strângerea cotizaţiilor.

C. Colaborarea instituţiilor naţionale de protecţie socialăAceastă colaborare este necesară deoarece legile de protecţie socială

s-au deteritorializat. Decompartimentarea teritorială are, în egală măsură, un caracter administrativ, nu pentru că serviciile publice naţionale sunt chemate să-şi exercite activitatea pe teritoriul altor state, dar pentru că se cere instituţiilor unui stat membru să-şi dea concursul celor din alte state membre.

160

Crearea structurilor administrative a fost în egală măsură necesară la nivel comunitar, în vederea asigurării legăturii între instituţiile naţionale.

D. Egalitatea de tratamentArt. 48 al Tratatului de la Roma interzice orice discriminare fondată

pe naţionalitate în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea muncii prestate şi alte condiţii de muncă. Referitor la securitatea socială, acest principiu, asociat cu cel al exportului prestaţiilor, se concretizează prin îndepărtarea clauzelor de rezidenţă căreia îi sunt câteodată asociate anumite prestaţii.

Principiul egalităţii de tratament, interpretat din perspectiva securităţii sociale, are scopul de a evita ca un muncitor care se deplasează în interiorul Uniunii să nu piardă prestaţiile de securitate socială pe care i le asigură legislaţia unui stat membru.

II. Necesitatea coordonării sistemelor naţionale de dreptO coordonare a sistemelor naţionale de drept este necesară sub trei

aspecte: a) coordonarea în spaţiu;b) coordonarea în timp;c) cooperarea instituţională. Această triplă coordonare este menită să reducă diferenţele între

sistemele de drept complexe. Prin instrumentele internaţionale se pot pune în mişcare mecanisme care să funcţioneze ca servicii publice.

Confruntată cu problematica complexă a imigraţiei ilegale, în vederea controlului fluxurilor migratorii, Consiliul a decis că UE are nevoie urgent de o politică specifică în materie de azil şi imigraţie.

Două direcţii de acţiune au fost avute în vedere în contracararea acestui fenomen:

- o politică de integrare a imigranţilor ilegali;- o politică de combatere a migraţiei ilegale.Referitor la problematica integrării imigranţilor ilegali, se poate spune

că: "Integrarea imigranţilor în Uniune presupune respectarea drepturilor şi obligaţiilor decurgând din drepturile fundamentale recunoscute în cadrul Uniunii; în acest context, lupta împotriva rasismului şi xenofobiei capătă o semnificaţie aparte"304.

În ceea ce priveşte politica de combatere a migraţiei ilegale, sunt identificate patru direcţii principale de acţiune în domeniu305:

- adoptarea unui set de măsuri vizând combaterea imigraţiei ilegale;- introducerea graduală a unei gestionări coordonate şi integrate a

frontierelor externe, formată din şefii poliţiilor de frontieră din statele

304 R. I. Cirică, Dimensiunea protecţiei sociale în contextul migraţiei, în "Raporturi de muncă" nr. 8/2002, p. 55-57.305 Stabilite la Consiliul European de la Lisabona din 23-24 martie 2000.

161

membre, care să coordoneze recentul plan privind gestionarea frontierelor externe şi implementarea unor măsuri pentru iniţierea, încă din 2002, a unor proiecte-pilot în domeniu;

- integrarea politicii de imigraţie în relaţiile UE cu alte state;- accelerarea procesului de creare a cadrului legislativ pentru o

politică comună în materie de azil şi migraţie prin: adoptarea standardelor minime privind statutul refugiaţilor, reunificarea familiei şi statutul de rezident permanent pe termen lung şi a standardelor comune pentru procedura de azil.

Trebuie să se creeze sisteme de protecţie socială speciale pentru persoanele care călătoresc în spaţiul internaţional. Legile internaţionale şi, printre ele, legile comunitare vizează în principal să determine statul a cărui lege va fi aplicabilă, "statul competent" să urmeze sistemul utilizat de celelalte. Coordonarea va realiza spre final legi uniforme şi soluţii uniforme pentru conflictele de legi. Uniformitatea soluţiilor oferă garanţia că, între statele părţi la această coordonare, conflictele negative şi pozitive vor fi evitate. O lege şi una singură pentru protecţia socială va fi desemnată să stăpânească drepturile muncitorului emigrant (imigrant).

Normele internaţionale sau europene de coordonare au în egală măsură, ca obiect de teritorializare (sau internaţionalizare), legea aplicabilă; aceasta ţine seama de faptele produse, unde se localizează, dacă se localizează pe teritoriul unui alt stat membru, şi înregistrează perioadele de asigurare acumulate în ţări şi locuri de muncă diferite.

Totalizarea perioadelor de asigurare armonizată de o repartizare pro rata temporis a perioadelor de contribuţie între instituţiile ţărilor succedate în activitate îi va permite muncitorului migrator să beneficieze de drepturi în materie de pensie (de retragere sau invaliditate) fără vreo diferenţă în raport cu cel nemigrator. Deteritorializarea trece, între altele, vărsământul prestaţiilor în afara graniţelor. Se vede astfel rezolvată dubla problemă a câştigării progresive de drepturi şi a conservării celor câştigate.

III. Domeniul de aplicare al coordonăriiA. Persoanele protejatePersoanele protejate sunt în principal muncitorii, soluţie care rezultă

din principiul liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Uniunii. Iniţial, numai lucrătorii salariaţi intrau în câmpul de aplicare a

reglementărilor comunitare. Începând din 1981 acesta a fost extins şi asupra lucrătorilor nesalariaţi306.

Sfera de aplicare a prevederilor Regulamentului nr. 1408/71 în raport de persoane cuprinde:

- lucrătorii salariaţi;- lucrătorii nesalariaţi;

306 Prin Regulamentul nr. 1390/81/CEE şi Regulamentul nr. 3795/81/CEE.162

- studenţii;- membrii de familie ai acestora şi urmaşii lor, în calitate de avânzi-

cauză307.Acestor categorii de persoane li se adaugă:- muncitorii frontalieri sau sezonieri;- funcţionarii308 şi persoanele asimilate acestora309, - liber-profesioniştii.Dispoziţiile regulamentului se aplică acestor categorii de persoane

dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:- beneficiază de prevederile legislaţiei uneia sau a mai multor ţări

membre în materia securităţii sociale;- sunt cetăţeni ai unui stat membru sau au statutul de apatrid sau de

refugiat rezident pe teritoriul unui stat membru al UE.Prevederile Regulamentului nr. 1408/71 nu se aplică:- cetăţenilor statelor care nu fac parte din UE, cu excepţia membrilor

de familie ai unui lucrător cetăţean al unui stat membru;- persoanelor neasigurate;- unei persoane care, deşi are cetăţenia unui stat membru, s-a aflat tot

timpul pe teritoriul acelui stat şi şi-a desfăşurat întreaga activitate pe acel teritoriu (şi care vrea să împiedice aplicarea legislaţiei în materie a statului a cărui cetăţenie o are);

- unei persoane care, deşi are cetăţenia unui stat membru, nu şi-a desfăşurat activitatea pe teritoriul unui alt stat membru al UE.

În ceea ce priveşte calitatea de lucrător, aceasta se dobândeşte în urma exercitării prealabile a unei activităţi profesionale: după ce a încetat această activitate, oricare ar fi fost motivul, un resortisant comunitar beneficiază de regimul coordonării atunci când se deplasează în interiorul Uniunii. Motivul deplasării nu prezintă importanţă (consecinţă a dreptului de sejur).

Calităţii de lucrător i se adaugă aceea de resortisant al unui stat membru al UE (condiţia cetăţeniei). Aceasta se apreciază de la data achiziţionării dreptului la prestaţii, contestată sau nu în momentul cererii, ceea ce înseamnă că ea se apreciază după regulile de drept ale statului a cărui cetăţenie este revendicată310.

Referitor la membrii de familie, drepturile de securitate socială ale acestora şi ale urmaşilor sunt drepturi derivate, dobândite din calitatea de membru al familiei lucrătorului sau din calitatea de urmaş al acestuia; ei nu pot solicita prestaţii de securitate socială din partea statului gazdă, în baza Regulamentului nr. 1408/71, cu titlu de drepturi proprii. Nu se pune problema

307 Calitatea de având-cauză este definită de legislaţia naţională competentă în domeniul prestaţiilor sociale.308 Regulamentul nr. 1606/98/CEE.309 De exemplu, militarii de carieră.310 J. P. Chauchard, op. cit., p. 513, nota 29.

163

îndeplinirii condiţiei cetăţeniei unui stat membru UE de către membrii de familie sau de către urmaşi.

Calitatea de membru de familie se consideră întrunită, chiar dacă legislaţia unui stat membru nu consideră o persoană membru de familie, dacă această persoană se află în întreţinerea lucrătorului salariat sau nesalariat.

Distincţia dintre drepturile proprii şi drepturile derivate de securitate socială nu se aplică în privinţa persoanelor cu handicap. Astfel, legislaţia unui stat membru care prevede dreptul la o alocaţie pentru adultul cu handicap-cetăţean al statului respectiv, se aplică şi persoanei adulte cu handicap, cetăţean al unui alt stat membru, care nu a lucrat niciodată în statul gazdă, dar se află în întreţinerea părintelui său, angajat în acest stat311.

Prin "student" se înţelege312 orice persoană, alta decât lucrătorul salariat sau nesalariat sau membru de familie ori urmaş, astfel cum sunt definiţi aceştia de Regulamentul nr. 1408/71, care urmează studii sau o modalitate de formare profesională, pentru obţinerea unei calificări recunoscute oficial de către autorităţile unui stat membru şi care este asigurat în cadrul unui regim general de securitate socială sau într-un regim special de securitate socială aplicată studenţilor. Indiferent de legătura lui cu lucrătorul comunitar, studentul beneficiază de un drept propriu la prestaţii de securitate socială în ceea ce priveşte îngrijirile medicale, accidentele de muncă şi îmbolnăvirile profesionale, precum şi prestaţiile familiale.

B. Prestaţiile oferiteSistemul securităţii sociale îmbracă diferite forme în statele membre

UE. Persoanele protejate, riscurile asigurate, prestaţiile oferite beneficiarilor, gestionarea şi finanţarea acestor sisteme diferă de la un stat la altul.

Art. 4 din Regulamentul nr. 1408/71/CEE statuează că el se aplică tuturor legislaţiilor naţionale de securitate socială care se referă la:

- prestaţiile pentru boală şi maternitate;- prestaţiile pentru invaliditate, inclusiv cele care sunt destinate să

menţină sau să amelioreze capacitatea de muncă;- prestaţiile pentru bătrâneţe;- prestaţiile de urmaşi (pensiile pentru orfani şi văduvi);- prestaţiile pentru accidente de muncă şi boli profesionale;- prestaţiile pentru deces (ajutorul de deces);- prestaţiile pentru şomaj;- prestaţiile familiale.Curtea de Justiţie a precizat că această enumerare are un caracter

exclusiv, prin urmare, în noţiunea de "securitate socială" nu intră şi alte prestaţii sociale, în înţelesul dat acesteia de Regulamentul 1408/71. Sunt

311 A se vedea O. Ţinca, Unele aspecte din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene privind securitatea socială a lucrătorilor migranţi, în "Revista Română de Drept Comunitar" nr. 2/2004, p. 90.312 Conform art. 1 lit. c) bis din Regulamentul nr. 1408/71.

164

excluse indemnizaţiile pentru victimele sau veteranii de război şi regimurile speciale ale funcţionarilor publici.

Excluderea acestor prestaţii a condus la distincţia dintre securitatea socială şi asistenţa socială. Anumite ţări oferă avantaje non-contributive, pe baza unei insuficienţe a resurselor, ţinându-se cont de o anumită stare de nevoie (de exemplu, anumite prestaţii familiale sau anumite avantaje conferite bătrânilor). În alte ţări, avantajele non-contributive par ca o traducere a unei solidarităţi care acţionează în favoarea naţionalilor, cât şi rezidenţilor, în timp ce reglementările comunitare interzic discriminarea sau orice restricţie fondată pe condiţia rezidenţei sau naţionalităţii.

Pe de altă parte, dacă o legislaţie naţională nu consideră că o prestaţie dintre cele enumerate de art. 4 al Regulamentului nr. 1408/71 este o prestaţie de securitate socială, acest fapt nu prezintă importanţă din punctul de vedere al dreptului comunitar313 deoarece aceste prestaţii au fost definite pe baza unor criterii obiective stabilite de sistemul comunitar314.

Dornică să promoveze o concepţie unică asupra prestaţiilor de securitate socială, cu caracter comunitar, Curtea de Justiţie a precizat că: "Dacă o legislaţie care aparţine simultan atât regimului de securitate socială, cât şi asigurărilor sociale, a abandonat aprecierea individuală a nevoilor, caracteristică asistenţei sociale, şi conferă beneficiarului o poziţie definită legal, aceasta ridică regimurile de securitate socială în rândul reglementărilor comunitare"315. Cu alte cuvinte, o prestaţie non-contributivă integrată securităţii sociale intră în câmpul de aplicare al coordonării.

Pe de altă parte, prestaţiile de ajutor social, care nu rezultă din Regulamentul nr. 1408/71/CEE, ci din Regulamentul nr. 1612/68/CEE referitor la libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii, sunt supuse numai principiului egalităţii de tratament şi nu pot fi exportate.

Curtea de Justiţie a lărgit sfera materială a aplicării art. 4 paragraful 1, considerând că, însensul Regulamentului nr. 1408/71, reprezintă prestaţii de securitate socială şi316:

- măsurile profilactice în materia sănătăţii;- prestaţiile în natură, destinate persoanelor dependente, menite să

amelioreze sănătatea acestora, considerate prestaţii pentru caz de boală;- ajutoarele pentru formarea profesională a persoanelor aflate în şomaj

sau a celor ameninţate cu şomajul;

313 Hotărârile Curţii de Justiţie din 31 martie 1977, în cauza 79/76, Fossi, Rec., p. 667; respectiv din 31 mai 1979 în Cauza 207/78, Even, Rec., p. 2019, citate în O. Ţinca, op. cit., p. 84.314 Hotărârea Curţii de Justiţie din 10 ian. 1980, în cauza 69/79, Jordens-Vosters, Rec., p. 75, citată în O. Ţinca, op. cit., p. 84.315 CJCE, arrêt Biason, 1974, citat în G. Huteau, Éric Le Bont, op. cit., p. 398.316 O. Ţinca, op. cit., p. 85.

165

- plăţi în contul pensiei alimentare destinate să compenseze prejudiciul suferit prin neplata de către celălalt părinte a pensiei alimentare, care sunt considerate prestaţii familiale;

- prestaţiile necontributive de tip mixt, reglementate în unele legislaţii naţionale, cum sunt cele pentru persoanele handicapate, pentru persoanele vârstnice, pensia socială italiană etc.

a. Prestaţiile pentru boală şi maternitatePrestaţia pentru boală şi maternitate înglobează prestaţiile prevăzute

de legislaţia referitoare la invaliditate, care au un caracter de prestaţii cu titlu de îngrijire a sănătăţii de natură medicală317. De asemenea, prestaţiile în bani sunt destinate să compenseze pierderea de salariu suferită de lucrătorul bolnav.

Prestaţia de boală cuprinde şi prestaţiile ce iau forma suportării totale sau parţiale a unor cheltuieli datorate stării de dependenţă a asiguratului, cum sunt îngrijirile la domiciliu sau în centre specializate, precum şi retribuirea unei terţe persoane care îl asistă pe asigurat.

Dispoziţiile comunitare facilitează dobândirea dreptului la aceste prestaţii în statul unde se angajează lucrătorul şi, pe de altă parte, permit asigurarea beneficiului prestaţiilor în afara statului debitor al indemnizaţiei sau rentei.

În ceea ce priveşte dobândirea dreptului la aceste prestaţii, atunci când legislaţia noului stat în care se angajează muncitorul prevede o anumită durată de plată a sigurărilor pentru a dobândi acest drept, perioadele de asigurare acumulate într-un alt stat membru sunt luate în consideraţie.

Atunci când riscul se realizează, pentru muncitor sau pentru avânzii săi cauză, pe teritoriul altui stat membru decât cel a cărui legislaţie este competentă în materie, prestaţiile în natură sunt asigurate de către instituţiile locului unde a survenit riscul, dar luându-se în considerare cheltuielile instituţiei competente din statul de filiaţie.

Referitor la prestaţiile băneşti, acestea sunt guvernate de dispoziţiile legii competente.

b. Prestaţiile pentru invaliditatePrestaţia pentru invaliditate reprezintă o alocaţie acordată pe baza

unor criterii obiective persoanelor care suferă de o infirmitate fizică, fiind afectată capacitatea lor de deplasare, şi la acordarea căreia persoanele în cauză au un drept protejat în mod legal318.

Diferenţele existente între temeiurile în baza cărora se obţin aceste prestaţii, în diverse legislaţii, a dus la elaborarea unor reguli de coordonare diferite în funcţie de natura legislaţiei căreia îi va fi supus lucrătorul:

317 Hotărârea Curţii de Justiţie din 10 ian. 1980, în cauza 69/79, Jordens-Vosters, Rec., p. 75, citată în O. Ţinca, op. cit., p. 86.318 Hotărârea Curţii de Justiţie din 20 iunie 1991, în Cauza C-356/89, Stanton-Newton, Rec., p. I-307, citată în O. Ţinca, op. cit., p. 87.

166

- dacă muncitorul a fost supus în exclusivitate unei legislaţii în care cuantumul prestaţiei nu depinde de durata asigurării, el va primi pestaţiile de la instituţiile ţării unde a survenit invaliditatea;

- o decizie privind starea de invaliditate luată de o instituţie a unui stat membru este obligatorie pentru instituţiile altui stat membru dacă există o corespondenţă între definiţiile date invalidităţii.

c. Prestaţiile pentru bătrâneţeReprezintă o prestaţie pentru bătrâneţe prestaţia acordată rezidenţilor

vârstnici, ale căror resurse nu ating nivelul minim garantat de lege şi care constituie, pentru beneficiari, resurse complementare ce acoperă diferenţa dintre nivelul minim şi resursele de care dispun319. În schimb, primele de restructurare acordate de stat lucrătorilor concediaţi până când aceştia împlinesc vârsta de pensionare nu reprezintă prestaţii pentru bătrâneţe deoarece aceste prime urmăresc un obiectiv din politica locurilor de muncă şi se acordă pe criterii diferite de cele ale prestaţiilor pentru bătrâneţe320.

Calculul drepturilor la pensie poate fi:- simultan în toate statele în care asiguratul a dobândit drepturile dacă

el îndeplineşte, în fiecare ţară, condiţiile cerute; în acest caz, organismul naţional calculează o pensie naţională321 şi o pensie comunitară322, le compară din punct de vedere al cuantumului şi îi varsă asiguratului pensia cu cuantumul cel mai ridicat;

- succesiv -atunci când asiguratul nu îndeplineşte simultan condiţiile necesare pentru a obţine pensia în toate ţările în care a fost angajat; în acest caz, organismul naţional determină cuantumul pensiei naţionale conform regulilor naţionale; când dreptul la pensie va fi solicitat într-un alt stat membru, organismul naţional va calcula pensia comunitară, o va compara cu cea naţională şi îi va acorda asiguratului pensia cu cuantumul cel mai ridicat.

d. Prestaţiile pentru accident de muncă sau boală profesionalăRegulile aplicabile în acest caz sunt asemănătoare celor care se aplică

în caz de boală prestaţiilor în natură într-un alt stat membru decât cel în care este asigurat lucrătorul.

Indemnizaţiile (rentele) sunt atribuite exclusiv de către legislaţia aplicabilă în momentul accidentului sau expunerii la risc şi e plătită direct victimei în ţara sa de reşedinţă.

e. Ajutorul de deces

319 Hotărârea Curţii de Justiţie din 22 aprilie 1993, în Cauza C-65/92, Levatino, Rec., p. I-2005, citată în O. Ţinca, op. cit., p. 86.320 Hotărârea Curţii de Justiţie din11 iulie 1996, în Cauza C-25/95, Otte, Rec., p. I-3745, citată în O. Ţinca, op. cit., p. 86.321 Pensia naţională este calculată numai după regulile naţionale şi numai în funcţie de perioadele de asigurare recunoscute de legislaţia naţională.322 Pensia comunitară se calculează în două etape: o pensie globală, teoretică, este calculată ca şi cum asiguratul şi-ar fi desfăşurat întreaga carieră într-un singur stat, în Franţa, de exemplu; apoi acest cuantum este raportat la perioadele dobândite sub regim francez.

167

În acest caz, se asimilează teritoriul unui stat membru cu cel al altui stat membru, prezumându-se că decesul muncitorului supus legislaţiei unui stat a survenit pe teritoriul acestui stat, deşi în realitate decesul a avut loc pe teritoriul altui stat membru.

f. Prestaţiile pentru şomajPrestaţia pentru şomaj este prestaţia destinată să înlocuiască veniturile

salariale ale persoanei aflată în şomaj. Nu este considerată prestaţie pentru şomaj prima de restructurare acordată de stat lucrătorilor concediaţi până când aceştia împlinesc vârsta de pensionare, dacă beneficiarii primei nu sunt obligaţi să se înscrie pentru obţinerea unui loc de muncă323.

Regimul aplicabil este, în mod normal, cel al statului în care fostul lucrător a avut ultimul loc de muncă.

Pentru a-i facilita căutarea unui alt loc de muncă în statele membre, şomerul beneficiază, timp de 3 luni, de exportul ajutorului pentru şomaj prevăzut de legislaţia ţării ultimului loc de muncă.

g. Prestaţiile familialePrestaţiile familiale sunt prestaţiile acordate în mod obligatoriu

familiilor care îndeplinesc anumite criterii obiective referitoare la numărul membrilor şi la nivelul veniturilor acestora, destinate să ajute lucrătorii care au în întreţinere o familie.

Exportul prestaţiilor familiale din statul locului de muncă pentru copiii rezidenţi în ţara de origine a muncitorului este prevăzut de Regulamentul 1408/71/CEE.

IV. Aplicarea în spaţiu a normelor comunitareLa determinarea legii aplicabile se foloseşte criteriul locului muncii -

lex loci laboris. Astfel, dacă un muncitor migrant desfăşoară o activitate pe teritoriul unui alt stat membru, el este supus legislaţiei acestui stat în privinţa securităţii sociale, chiar dacă şi-a stabilit reşedinţa pe teritoriul altui stat membrusau dacă angajatorul/întreprinderea are domiciliul/sediul pe teritoriul altui stat membru. Acest principiu cunoaşte însă şi excepţii:

- lucrătorii care îşi defăşoară activitatea în mod simultan în mai multe state membre sunt supuşi regulilor statului de reşedinţă;

- lucrătorii din transporturi sunt supuşi legii naţionale a sediului întreprinderii angajatoare;

- salariaţii detaşaţi de angajator într-un stat membru UE, altul decât cel unde îşi are sediul întreprinderea, pot fi supuşi legislaţiei securităţii sociale din statul de origine timp de 12 luni, termen care poate fi prelungit o singură dată.

Probleme apar atunci când dreptul unui muncitor migrant la o prestaţie de securitate socială cade sub incidenţa a două sisteme naţionale (de

323 Hotărârea Curţii de Justiţie din11 iulie 1996, în Cauza C-25/95, Otte, Rec., p. I-3745, citată în O. Ţinca, op. cit., p. 86.

168

exemplu, dreptul la pensie după ce a lucrat în două state membre). Astfel, aplicarea unui set de reguli naţionale poate da naştere la consecinţe nebănuite, cu greu compatibile cu art. 39-42 al Tratatului CE. Conform deciziei Curţii de Justiţie în cazul C-165/91 Van Munster v. Rijksdienst voor Pensioenen 1994 E.C.R. I-4661, autorităţile naţionale trebuie să se asigure dacă legislaţia lor poate fi aplicată muncitorilor migranţi în aceleaşi condiţii ca şi muncitorilor nemigranţi, fără a face ca muncitorii migranţi să piardă anumite avantaje ale securităţii sociale. În plus, instanţa naţională trebuie să interpreteze propria legislaţie în lumina scopurilor acestor articole şi, pe cât posibil, să împiedice ca interpretarea acesteia să descurajeze muncitorii migranţi să-şi exercite dreptul la libertatea de circulaţie324.

V. Aplicarea în timp a normelor comunitareÎn ceea ce priveşte aplicarea în timp a dispoziţiilor comunitare,

principiul stabilit de art. 94 şi 95 din Regulamentul nr. 1408/71 constă în aplicarea imediată a noii legi cu privire la efectele viitoare ale unei situaţii născute sub imperiul dispoziţiei vechi.

Referindu-se la situaţiile născute şi încheiate sub imperiul unor reglementări anterioare, chiar dacă deciziile administrative luate în privinţa lor îşi continuă efectele sub imperiul noii reglementări, Curtea de Justiţie a decis că o dispoziţie nouă din Regulamentul nr. 1408/71 nu poate fi extinsă la fapte situate în afara sferei de aplicare temporarlă a regulamentului325.

Dacă prestaţiile acordate de vechea reglementare sunt mai mari decât cele acordate de Regulament, ele nu vor fi reduse. În schimb, persoana interesată poate să ceară, în favoarea sa, revizuirea prestaţiilor lichidate sub regimul vechii reglementări, dacă acestea sunt mai puţin avantajoase decât cele acordate de Regulament. Instituţiile competente să acorde prestaţiile de securitate socială nu au dreptul să revizuiască din oficiu prestaţiile respective în detrimentul beneficiarului326, cu excepţia cazului în care noua reglementare impune din oficiu acest lucru.

VI. Câştigarea drepturilor concomitent cu prestaţiaDificultăţile referitoare la aplicarea pe plan internaţional a protecţiei

sociale nu apar numai din cauza diversităţii regulilor de aplicare în spaţiu, ele ţin şi de caracterul progresiv al achiziţiei anumitor drepturi.

O pensie se câştigă prin efectul trecerii timpului. Dacă perioadele de activitate şi contribuţie, realizate succesiv în diferite ţări de către angajat, sub imperiul legilor locale, nu sunt adăugate şi combinate în vederea sporirii

324 A se vedea K. Lenaerts, P. van Nuffel, Constitutional Law of the European Union, editor: Robert Bray, Sweet&Maxwell, London, 1999, p. 166.325 Hotărârea Curţii de Justiţie din 5 mai 1977, în Cauza 104/76, Jansen, Rec., p.829, citată în O. Ţinca, op. cit., p. 91.326 Hotărârea Curţii de Justiţie din 13 octombrie 1976, în Cauza 32/76, Saieva, Rec., p.1523, citată în O. Ţinca, op. cit., p. 91.

169

pensiei asiguratului, acesta riscă o mare pierdere, dar principiul teritorialităţii protecţiei sociale se opune luării în calcul a perioadelor de angajare în străinătate. Apare astfel necesitatea unei combinări a regulilor naţionale referitoare la pensie, a fuziunii principalelor instituţii naţionale în acest sens. Amintim, de asemenea, problema conservării drepturilor în curs de achiziţionare (totalizarea perioadelor). Ea se distinge de cea a conservării drepturilor câştigate (exportul prestaţiilor de securitate socială) în ceea ce priveşte drepturile la protecţie socială câştigate într-o ţară, dar vărsământul prin efectul rezidenţei se află în altă ţară.

VII. Lacune şi surplusuri în dreptul aplicatDiversitatea legilor naţionale referitoare la aplicarea internaţională a

protecţiei sociale demonstrează fără dificultate marea varietate de plusuri şi minusuri, care sunt tot atâtea obstacole în calea migraţiei internaţionale.

Asiguratul social care se deplasează într-un alt stat riscă să piardă protecţia ce i-o acordă statul de origine, fără să obţină protecţia statului-gazdă, ipoteză a unui conflict negativ. Deficienţa ce apare poate fi numai provizorie, dacă se datorează perioadei minime de înscriere prevăzută de statul de rezidenţă înainte ca asiguratul proaspăt afiliat să beneficieze de protecţia socială. Foarte grav va fi dacă dificultatea se datorează unui conflict negativ al legilor de legătură.

El riscă în egală măsură să fie privat de ambele pensii sau să se limiteze la una mai mică decât cea corespunzătoare duratei totale de muncă, dacă perioadele de muncă în statul de origine nu sunt corelate cu cele din celălalt stat, dar sunt luate în considerare progresiv, odată cu trecerea timpului.

Surplusuri ale legislaţiei pot apărea ca efect al unui conflict pozitiv între legile naţionale şi cele de legătură care, fără a avantaja pe emigrant, conduc la o dublă impozitare a angajatului şi a angajatorului.

170

Secţiunea IIIPROTECŢIA SOCIALĂ A ŞOMERILOR ÎN UE

I. Noţiunea de şomerPotrivit definiţiei date de OIM, este "şomer" oricine are mai mult de

15 ani şi îndeplineşte în mod cumulativ următoarele condiţii: este apt de muncă, nu are loc de muncă, este disponibil pentru o muncă salariată şi caută un loc de muncă327.

Printre elementele componente ale diverselor definiţii acordate şomerului în vasta literatură de specialitate, se numără328: căutarea unui serviciu, absenţa angajării sau privarea de angajare, noţiunea de solicitant al unui loc de muncă, vârsta, imposibilitatea de a obţine un loc de muncă, tipul de activitate prestată anterior, starea pieţei muncii.

Protecţia socială a şomerilor constă în ansamblul măsurilor publice luate de societate în scopul protejării membrilor săi împotriva efectelor negative economice şi sociale cauzate de pierderea sau reducerea substanţială a activităţii datorită şomajului329.

II. Şomajul - principala provocare a UEŞomajul constituie principala provocare cu care se confruntă în

prezent Uniunea Europeană. Combaterea şomajului a devenit şi mai dificilă în societăţile occidentale opulente, din cauza capacităţii lor de a susţine - prin intermediul măsurilor administrative de tip welfare sau al solidarităţilor parentale - un mare număr de şomeri, oferind în acelaşi timp slujbele mai proaste muncitorilor extraeuropeni330.

Majoritatea ţărilor europene se confruntă cu rate ale şomajului extrem de ridicate; valoarea medie a acestora atinge 11% la nivelul UE. De fapt, şomajul european nu este doar ridicat şi persistent în ansamblu, ci se dovedeşte a fi şi foarte eterogen, dacă examinăm distribuţia sa pe zone geografice, pe clase de vârstă sau în funcţie de nivelul studiilor331.

Prin politicile sociale promovate de guverne, se tinde spre realizarea unui grad de ocupare a populaţiei active cât mai apropiat de ocuparea deplină. Potrivit opiniilor diverşilor economişti români şi străini, realizarea unui grad de ocupare deplină este considerată aproape imposibilă; se consideră satisfăcător un grad de 97-98%, respectiv de neocupare de 2-3%.

Toate ţările Uniunii acordă şomerilor protecţie socială pentru a le garanta un venit necesar traiului decent. După cum indică dosarul Uniunii,

327 Pentru detaliere, a se vedea Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 270.328 A se vedea C. Willmann, L'identité juridique du chômeur, L.G.D.J., Paris, 1998, p. 4-7.329 Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, op. cit., p. 275.330 A se vedea R. Prodi, O viziune asupra Europei, Polirom, Iaşi, 2001, p. 170.331 Ibidem.

171

partea din Produsul Intern Brut (P.I.B.) alocată şomajului a crescut în toate ţările, îndeosebi la începutul anilor 1990.

III. Principiile generale ale protecţiei sociale a şomerilorA. Totalizarea perioadelor de asigurare, rezidenţă sau angajareDobândirea dreptului la alocaţie la şomaj depinde de durata activităţii

şi de cotizaţie. Durata minimă de contribuţie sau ocupaţie este calculată, în funcţie de ţară, în zile, săptămâni sau luni şi merge de la 26 de săptămâni în Luxemburg şi Ţările de Jos la 4-8-12-24 luni, mai ales în Spania şi Suedia.

Sunt asimilate între ele perioadele de asigurare sau de angajare realizate în calitate de muncitor salariat, conform legislaţiilor statelor membre, în măsura în care aceste perioade, dacă ar fi fost realizate pe teritoriul statului membru în cauză, ar fi fost considerate ca valabile conform legislaţiei aplicabile.

B. Alte condiţii de atribuire a ajutorului de şomajPe lângă condiţiile care privesc perioada minimă de angajare şi de

contribuţie, fiecare legislaţie poate impune condiţii specifice. De exemplu, accesul muncitorului migrant la beneficiul ajutorului de şomaj poate, conform legislaţiei naţionale a statului membru respectiv, să depindă de capacitatea sa de muncă sau ca această capacitate de muncă să fie recunoscută de către autorităţile competente ale statului respectiv, acestea neputând refuza muncitorului interesat dreptul la ajutorul de şomaj pentru motivul că acesta primeşte, într-un alt stat membru, o pensie de invaliditate stabilită conform regulilor comunitare. Curtea de Justiţie a UE a admis chiar că art. 51 al Tratatului CEE, precum şi Regulamentul nr. 1408/71 şi nr. 574/72, fac posibilă admiterea, în speţă, a unui atare cumul332.

IV. Calculul prestaţiilorCalculul prestaţiilor se efectuează, în general, fie în funcţie de

salariile anterioare, fie în funcţie de membrii de familie.Atunci când calculul se face în funcţie de salariul primit anterior,

instituţia competentă ţine cont în mod exclusiv de salariul primit de către cel interesat la ultimul loc de muncă ocupat pe teritoriul statului respectiv, cu condiţia ca acest loc de muncă să fi fost menţinut timp de cel puţin 4 săptămâni. Dacă această condiţie nu se îndeplineşte, se ia în considerare salariul obişnuit, primit în localitatea de rezidenţă sau de sejur, corespunzător unui loc de muncă echivalent sau analog celui ocupat ultima dată de şomer pe teritoriul unui alt stat membru.

Atunci când calculul se face în funcţie de numărul membrilor de familie, se iau în considerare, eventual, toţi membrii de familie care sunt rezidenţi pe teritoriul Comunităţii, cu excepţia cazului în care au fost luaţi

332 A se vedea N. Catala, R. Bonnet, op. cit., p. 375.172

deja în calcul aceşti membri de familie, în ţara lor de rezidenţă, la acordarea ajutorului de şomaj pentru o altă persoană decât muncitorul respectiv.

Cu privire la cuantumul ajutorului de şomaj, două mari sisteme sunt aplicate în Europa:

- formula socială, bazată pe noţiunea de asigurare, care acordă şomerului o cotă calculată în procentaj din salariul anterior, şi acesta este cazul majorităţii ţărilor membre. Modalitatea de calcul diferă de la ţară la ţară deoarece, atunci când reprezintă un procent raportat la salariu, acest procent este calculat pe baze diferite: salariu brut, salariu net, salariu de referinţă cu plafoane;

- formula mai restrictivă, fondată pe noţiunea de asistenţă, care nu acordă şomerului decât o alocaţie forfetară. Câteva ţări rămân la această tehnică, cum ar fi Regatele Unite şi Irlanda, unde cota este de asemenea condiţionată de resursele persoanelor.

V. Durata plăţii ajutorului de şomajDurata plăţii alocaţiei variază de asemenea mult în statele membre şi

depinde de durata cotizaţiei, dar şi de vârstă şi de garanţii limitate, fiind prevăzute perioade mai scurte pentru tineri şi prelungite pentru muncitorii în vârstă, atunci când şomerul este aproape de vârsta legală de pensionare.

În sfârşit, după un interval maxim de protecţie - variabil după vârstă şi ţară -, şomerul nu mai are drept decât la asistenţă, sub forma unui ajutor social sau a unui venit minim.

VI. Condiţii şi limite ale menţinerii dreptului la ajutorul de şomajDreptul la prestaţiile pentru şomaj este menţinut, în anumite condiţii

şi limite, atâta timp cât muncitorul, salariat sau nesalariat, şi care satisface condiţiile cerute de un stat membru, îşi transferă reşedinţa pe teritoriul unui alt stat membru pentru a-şi căuta un loc de muncă. Pentru menţinerea dreptului la şomaj sunt necesare două condiţii:

a) trebuie ca cel interesat, înainte de plecarea sa, să se fi înscris pe lista solicitanţilor unui loc de muncă şi să rămână la dispoziţia agenţiilor de angajare cel puţin 4 săptămâni după debutul primirii şomajului. Această perioadă poate fi eventual scurtată de către serviciile sau instituţiile competente;

b) în termen de 7 zile de la data la care a încetat să mai fie la dispoziţia serviciilor (agenţiilor) de angajare a forţei de muncă de pe teritoriul statului pe care l-a părăsit, cel interesat este ţinut să se înscrie ca solicitant al unui loc de muncă pe lângă serviciile competente al oricăruia dintre statele membre în care se transferă şi de a se supune controlului organizat de acestea.

Dreptul de a beneficia de ajutorul de şomaj se menţine pentru o perioadă de maxim 3 luni, începând de la data la care cel interesat a încetat să mai fie la dispoziţia serviciilor de angajare a forţei de muncă ale statului pe

173

care l-a părăsit. Acest termen nu poate depăşi, în nici un caz, perioada pe durata căreia şomerul ar fi avut dreptul la prestaţii dacă nu şi-ar fi transferat reşedinţa.

174

Capitolul VIIISITUAŢIA SOCIALĂ ÎN EUROPA -TABLOU STATISTIC

În cursul ultimelor decenii, dezvoltarea socială la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene a fost remarcabilă în raport cu orice altă perioadă anterioară333. Tendinţele demografice şi sociale, progresul tehnologic şi intensificarea concurenţei la scară mondială reprezintă, pentru Uniunea Europeană, atât provocări ce trebuie să îşi găsească un răspuns adecvat, cât şi oportunităţi de dezvoltare pentru anii ce vin.

Pe de altă parte, analiza tendinţelor sociale indică o amplificare, în perioada următoare, a cererii de prestaţii şi servicii sociale. Cu toate acestea, potenţialul ofertei de muncă este de asemenea în creştere, ceea ce impune luarea - la momentul oportun şi pe baza unor informaţii fiabile - a unor decizii corespunzătoare. În plus, tendinţele încurajatoare în materie de participare socială trebuie să fie considerate o oportunitate care trebuie valorificată dacă se doreşte găsirea unor soluţii adecvate la problemele sociale ale viitorului.

Secţiunea IDOMENII ALE POLITICII SOCIALE -PORTRETE STATISTICE

Îmbătrânirea populaţieiÎn 1998, persoanele în vârstă de peste 65 de ani din Uniunea

Europeană reprezentau 24% din populaţia considerată aptă de muncă (persoane cu vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani). Până în anul 2010 acest procentaj va ajunge la 27% şi va atinge cea mai ridicată valoare în Italia (31%).

Îmbătrânirea populaţiei generează o creştere importantă a cheltuielilor cu asigurările de bătrâneţe (deseori accentuată de scăderea limitei de vârstă necesară pentru obţinerea dreptului la pensie) şi o alta, mai moderată, a cheltuielilor cu asigurările pentru boală334.

Populaţia Europei, care număra 814 milioane de locuitori în 2003, continuă să îmbătrânească şi se află într-o pierdere constantă de viteză raportat la populaţia mondială, din cauza ratei scăzute a natalităţii, relevă un raport al Consiliului Europei335.

În urmă cu 50 de ani, populaţia europeană reprezenta 22a din populaţia mondială, în timp ce astăzi nu reprezintă mai mult de 12a. Prognozele arată că peste 50 de ani şi acest procent se va înjumătăţi. Dacă în 1990 acest deficit al natalităţii se înregistra doar în trei ţări (Germania,

333 Prezentul material reprezintă o sinteză a studiului elaborat de EUROSTAT şi Comisia Europeană 2000, Situaţia socială în Uniunea Europeană, Luxemburg, 2000.334 J. J. Dupeyroux, op. cit., p. 81.335 Rompres, 31 ianuarie 2004, L.C., Europa, tot mai bătrână, www. expres.ro.

175

Bulgaria şi Ungaria), tendinţa s-a generalizat în 2002 în alte 12 ţări ale Europei centrale şi de est (Rusia, Belarus, Letonia, Estonia, Lituania, Romania, Croatia, Republica Moldova, Cehia, Slovenia, Polonia şi Slovacia). Înările occidentale, rata natalităţii rămâne uşor pozitivă. Turcia se distinge de toate celelalte ţări europene, având cea mai ridicată rată de creştere a populaţiei, şi anume 1,43 în 2002.  În anumite cazuri, în Occident, "doar imigraţia permite compensarea pierderii de populaţie", arată raportul.

Pe de altă parte, documentul notează că mortalitatea infantilă rămâne foarte crescută în ţări precum România, Moldova, Rusia, Ucraina şi Belarus, unde se înregistrează între 10 şi 20 de decese la mia de bebeluşi, în timp ce rata occidentală este de cinci la mie.

Rezultatele sistemului educaţionalTânăra generaţie de astăzi a atins niveluri educaţionale mai ridicate

decât în trecut. Cu toate acestea, 22% dintre persoanele cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani au părăsit sistemul de învăţământ, posedând, în cel mai bun caz, o diplomă de absolvire a primului ciclu din învăţământul secundar.

Ocuparea forţei de muncăÎn 1998, numărul de persoane ce ocupau un loc de muncă se cifra la

151 de milioane, cu trei milioane mai mult decât în 1995. Rata de ocupare a categoriilor de populaţie cu vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani era de 61%.

În ciuda tuturor reformelor, flexibilitatea muncii din Europa nu va atinge niciodată nivelul american de mobilitate geografică sau financiară. Grupurile de greci, italieni şi polonezi care se află în Germania la muncă se vor întoarce în ţările lor de origine, pe măsură ce condiţiile de trai se vor îmbunătăţi acolo -ei înşişi fiind cei ce vor contribui la acest progres, cu ajutorul economiilor lor şi al micilor magazine pe care le vor deschide. Chiar şi germanii care locuiesc în Schwäbisch Gmünd vor dori să rămână acolo, în loc să se mute la Frankfurt336.

Îmbătrânirea lucrătorilorÎn ultimele două decenii, rata de activitate a persoanelor de o anumită

vârstă, în special a celor cu vârste cuprinse între 60 şi 64 de ani, s-a diminuat în mod constant în cvasitotalitatea statelor membre. Acest recul a fost mai degrabă rezultatul combinării unor cauze cum sunt penuria de locuri de muncă, mobilitatea redusă şi calificările insuficiente, şi nu rezultatul dorinţei de a beneficia de pensionarea anticipată. În 1998, 36,3% din populaţia cu vârste cuprinse între 55 şi 64 de ani exercita o activitate profesională.

ŞomajulÎn 1998, numărul total al şomerilor înregistraţi în Uniunea celor

Cincisprezece a coborât, pentru prima dată după 1992, sub 17 milioane. Această cifră reprezintă un procentaj de 9,9% din forţa de muncă, faţă de 4,5% în Statele Unite şi 4,1% în Japonia.

Şomajul în rândul tinerilor

336 Elizabeth Pond, op. cit., p. 188.176

În medie, 9,2% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani nu au un loc de muncă. Rata şomajului în rândul tinerilor (exprimată în procente din forţa de muncă) este de 19,5%. Decalajul dintre aceste procente diferă semnificativ de la o ţară la alta. Dacă prima cifră arată că un procent relativ limitat de tineri nu are un loc de muncă, cea de-a doua oferă o imagine a situaţiei lor pe piaţa muncii (ţinând cont de faptul că numeroşi tineri sunt veniţi recent pe piaţa muncii şi că mulţi dintre aceştia au o pregătire insuficientă).

Şomajul de lungă duratăÎn 1998, 4,8% din populaţia activă a Uniunii Europene era atinsă de

aşa-numitul şomaj cronic (de lungă durată). Altfel spus, 47% dintre şomeri se aflau în situaţie de şomaj de cel puţin un an de zile.

Cheltuielile de protecţie socialăÎn 1996, cheltuielile cu protecţia socială ale statelor membre ale

Uniunii Europene reprezentau, în medie, 28,7% din PIB, faţă de 25,4% în 1990. Procentaje mai ridicate (32-35%) se înregistrau în cele trei state nordice, iar mai scăzute (19-23%) în Grecia, Spania, Irlanda şi Portugalia. În ciuda acestor disparităţi, cheltuielile cu protecţia socială au tendinţa de a se uniformiza la nivelul tuturor statelor membre, creşteri mai semnificative fiind observate în ultimii ani în ţările care iniţial cheltuiau mai puţin.

Prestaţii de bătrâneţeÎn 1996, în majoritatea statelor membre, cea mai mare parte a

cheltuielilor de protecţie socială a fost destinată prestaţiilor de bătrâneţe şi de urmaş. Este mai ales cazul Italiei (66% din totalul prestaţiilor, în vreme ce media la nivelul Uniunii Europene era de 45%). La scara Uniunii Europene, aceste prestaţii au crescut în termeni reali cu 17% în perioada cuprinsă între anii 1990-1996.

Repartizarea veniturilorLa nivelul Uniunii Europene, 20% dintre cei mai săraci cetăţeni nu

beneficiau în 1994 decât de 8% din venitul total, faţă de aproape 40% de cât beneficiau cei mai bogaţi 20% dintre cetăţenii comunitari, ceea ce înseamnă de 5 ori mai mult (raport cunoscut sub numele de repartiţia veniturilor S80/S20). În Finlanda (3,1) şi în Danemarca (3,2) acest decalaj este cel mai scăzut, în vreme ce în Portugalia (7,2) este cel mai ridicat.

Gospodării cu venituri miciÎn 1994, 18% din populaţia Uniunii Europene avea un venit

echivalent mai mic decât 60% din valoarea medie naţională. Procentaje mai ridicate erau înregistrate în Grecia, Irlanda, Portugalia şi Regatul Unit, în vreme ce în Danemarca, Olanda şi Finlanda acestea erau mai scăzute.

Gradul de ocupare în muncă a femeilorÎn 1998, 51,2% dintre femeile din Uniunea Europeană cu vârste între

15 şi 64 de ani exercitau o activitate profesională. Procentajul bărbaţilor în acest caz era net superior (70%), dar decalajul dintre sexe se reduce treptat. În

177

cele trei ţări nordice, femeile au aproape aceleaşi şanse ca şi bărbaţii să fie active din punct de vedere economic.

Salarizarea bărbaţilor şi femeilorÎn 1995, salariul mediu brut lunar al unei femei era cu 26% mai mic

decât al unui bărbat. Decalaje mai mici se întâlneau în Belgia, Danemarca, în noile landuri din Germania, în Luxemburg şi Suedia. Deşi nu este posibil a se stabili dacă femeile primesc un salariu mai mic pentru muncă de valoare egală, se poate totuşi concluziona că ele ocupă posturi mai prost salarizate.

Speranţa de viaţăSperanţa de viaţă continuă să crească; ea este în prezent de 80,8 ani

pentru femei şi 74,5 ani, pentru bărbaţi. Femeile se pot aştepta să trăiască până la 62 de ani fără nici o invaliditate şi până la 74 de ani fără nici o invaliditate gravă. Cifrele corespunzătoare pentru bărbaţi sunt 60 şi 69 de ani.

Accidente de muncăÎn 1996, aproximativ 4,2% dintre lucrătorii Uniunii Europene au fost

victime ale unui accident de muncă, antrenând o întrerupere a activităţii de cel puţin trei zile. Procentajul accidentelor de muncă este mai ridicat în sectorul construcţiilor (8%).

Secţiunea IIPRINCIPALELE EVOLUŢII ÎN DOMENIUL SOCIAL

Tendinţe demografice şi alte probleme conexeCreşterea longevităţii, combinată cu un declin semnificativ al

fertilităţii în ultimii 30 de ani, a condus la apariţia rapidă a unei populaţii vârstnice - tendinţă care, potrivit estimărilor demografice, se va menţine mai multe decenii.

Această îmbătrânire a populaţiei produce mutaţii profunde pentru toate generaţiile şi în majoritatea domeniilor de activitate economico-socială. Repercursiunile sale asupra economiei sociale, atât în ceea ce priveşte oferta, cât şi cererea de prestaţii şi servicii sociale se vor intensifica în cursul deceniilor următoare deoarece generaţia exploziei demografice - importantă din punct de vedere numeric - se apropie de vârsta pensionării.

În plus, categoria de populaţie în vârstă de peste 80 de ani creşte ca număr mai repede decât orice altă categorie. În cursul următorilor 10 ani, ea va spori cu 36%. Această tendinţă contribuie la amplificarea cererii de servicii sociale.

Răspunzând problemelor puse de îmbătrânirea demografică, Consiliul European de la Gotteburg din 15-16 iunie 2001, a aprobat cele 3 mari principii care stau la baza asigurării viabilităţii pe termen lung a regimurilor de pensii:

178

- păstrarea capacităţii regimurilor de pensii de a-şi atinge obiectivele sociale pe care şi le-au asumat;

- menţinerea viabilităţii lor financiare;- menţinerea capacităţii pensiilor de a răspunde schimbărilor din

societate.Punerea în aplicare a unei cooperări internaţionale constituie

elementul-cheie al instrumentelor coordonării.Mutaţii semnificative s-au făcut simţite, de asemenea, în componenţa

gospodăriilor, precum şi în dimensiunea şi structura familiilor. Căsătoriile sunt mai puţin frecvente şi mai târzii, iar divorţurile sunt în prezent un fapt de viaţă obişnuit. Pe de altă parte, în 1998 rata medie a fertilităţii în Uniunea Europeană era deosebit de scăzută fiind de 1,45 copii la o femeie. Este una dintre cele mai scăzute rate ale fertilităţii din lume.

Aceste mutaţii arată că ne îndepărtăm de modelul cuplului căsătorit cu copii către familii mici şi mai puţin stabile, aşa cum sunt cuplurile fără copii, familiile alcătuite dintr-o singură persoană sau familiile monoparentale. În majoritatea cazurilor, aceste noi structuri par a fi mult mai dependente de sprijinul social exterior.

O altă tendinţă majoră, creşterea participării femeilor în viaţa economică şi socială, a fost puternic legată de tendinţele mai sus menţionate. În cursul ultimelor trei decenii, educaţia şi ocuparea în muncă a bărbaţilor şi femeilor au devenit din ce în ce mai asemănătoare.

Mult mai multe femei s-au orientat către activităţi salarizate, beneficiind astfel de drepturi sociale individuale. Totuşi, în cadrul familiilor, femeile continuă să îşi asume o mare parte a sarcinilor specifice gospodăriei. În viitor, aceste responsabilităţi vor conduce probabil la o creştere a cererii de servicii sociale.

Condiţiile de viaţăStructura cheltuielilor de consum din cadrul Uniunii, comparată cu

nivelul veniturilor, produce diferenţe notabile în alocarea bugetelor gospodăriilor. Gospodăriile cu venituri mici alocă un procent mult mai mare din cheltuielile lor de consum (52% din total) decât grupurile cu venituri mai mari (35%) pentru costurile legate de locuinţă şi alimentaţie.

Europa continuă să prezinte puternice disparităţi în ceea ce priveşte puterea de cumpărare, domeniu în care Elveţia se plasează pe primul loc, iar România pe ultimul, precizeaza SwissInfo, citat de Rompres. Elveţia are o putere de cumpărare de 12 ori mai mare decât cea a României337.

Condiţiile de locuit Condiţiile de locuit au cunoscut în general o îmbunătăţire în cursul

ultimelor trei decenii, deşi anumite grupuri sociale vulnerabile se confruntă cu importante dificultăţi pentru găsirea unei locuinţe care să răspundă

337 Potrivit unui studiu comun realizat de institutul german Consdata Marketing şi de cel austriac RegioData în 29 de ţări şi 279 de regiuni din Europa.

179

necesităţilor proprii. Numeroase persoane vârstnice trăiesc singure. Ele au nevoi specifice în materie de locuinţă, la care parcul actual de locuinţe nu poate răspunde, ceea ce crează din partea acestora o cerere de îngrijiri medicale şi de asistenţă socială. Creşterea numărului persoanelor vârstnice ar putea să aibă drept rezultat o agravare a acestei situaţii.

Cetăţenii Uniunii trăiesc mai mult şi au o stare de sănătate mai bună decât în trecut. Cu toate acestea, ei se aşteaptă în continuare la acordarea de îngrijiri medicale, ceea ce, combinat cu îmbătrânirea populaţiei, va antrena o creştere semnificativă a cererii de servicii medicale şi de asistenţă socială pentru persoanele vârstnice, şi în special pentru femei. Se constată, pe de altă parte, persistenţa unor obiceiuri de viaţă mai puţin sănătoase (de exemplu, tabagismul şi regimurile alimentare puţin diversificate), care înrăutăţesc starea de sănătate a populaţiei. Este necesară, de aceea, o informare a publicului asupra riscurilor sanitare încă de la vârsta copilăriei pentru a le permite să îşi menţină o bună stare de sănătate.

Nivelul de instrucţie Nivelul educaţiei a progresat constant în cadrul Uniunii Europene în

ultimii ani. În acelaşi timp, accesul la piaţa muncii a făcut obiectul unei concurenţe mai puternice între candidaţi, ceea ce i-a stimulat pe tineri să dobândească calificări superioare.

Un procent important de tineri părăsesc în prezent sistemul educaţional după absolvirea primului ciclu al învăţământului secundar. Aceştia se confruntă cu dificultăţi semnificative în găsirea unui loc de muncă şi în afirmarea potenţialului lor în cadrul societăţii. Ei alcătuiesc un grup ameninţat de excluziunea socială şi au nevoie de sprijin în ceea ce priveşte orientarea profesională, experienţa de muncă şi posibilităţile de formare profesională.

Repartiţia veniturilor şi relaţiile dintre generaţiiÎn 1994, venitul mediu disponibil în Uniunea Europeană a cunoscut o

variaţie considerabilă. În majoritatea statelor membre, media a fost între 11.000 şi 14.000 SPC (SPC = standard de putere de cumpărare), cifrele cele mai scăzute fiind înregistrate în cele patru state meridionale (7.500 - 10.000 SPC), iar cele mai ridicate în Luxemburg (22.000 SPC). În şase state membre, reprezentând 62% din populaţia Uniunii Europene, cifrele medii erau uimitor de apropiate unele de altele, variind între 13.300 şi 13.900 SPC.

În Grecia, Irlanda şi Portugalia, unde veniturile erau relativ scăzute, inegalităţile erau semnificative în 1994, spre deosebire de Danemarca şi Olanda. După o perioadă de involuţie, inegalităţile s-au agravat, după 1980, în majoritatea statelor membre. Această tendinţă nu este, totuşi, uniformă în timp şi spaţiu în diferitele state membre.

Efectele combinate ale veniturilor nete de piaţă şi ale prestaţiilor sociale au influenţat în mod semnificativ repartiţia veniturilor în toate statele membre. Prestaţiile sociale reduc considerabil inegalităţile dar cresc, în acelaşi timp, diferenţele dintre statele membre. Între volumul prestaţiilor

180

sociale şi efectul lor redistributiv există un raport pozitiv ce pare să indice că redistribuirea este cu atât mai importantă cu cât partea din PIB prelevată în acest scop este mai mare.

Dar acest raport nu există în toate statele membre. În majoritatea statelor, cu cât venitul mediu disponibil este mai mare, cu atât mai eficientă este şi redistribuirea prin prestaţii sociale. Efectele nu sunt aceleaşi dacă redistribuirea veniturilor se realizează prin impozite şi cotizaţii sociale.

Participarea socialăPrin definiţie, participarea socială reprezintă gradul în care cetăţenii

Uniunii Europene intră în interacţiune cu membrii propriei familii, cu prietenii şi cu vecinii lor şi măsura în care participă activ la viaţa socială şi culturală a comunităţii din care fac parte. Se observă, astfel, un grad sporit de interacţiune socială în toată Uniunea Europeană. Relaţiile de vecinătate sunt predominante în special în Grecia, Spania, Irlanda şi Portugalia.

În privinţa persoanelor vârstnice, contactele sociale se menţin la un nivel ridicat. Cetăţenii vârstnici nu sunt abandonaţi de familiile lor: aproape 80% îşi văd un părinte zilnic şi aproape 4/5 din persoanele în vârstă de peste 80 de ani vorbesc cel puţin o dată pe săptămână cu un vecin. Cu toate acestea, un număr relativ mic de persoane vârstnice (grup de populaţie care creşte deosebit de rapid) are contacte sociale extrem de limitate: în medie, aproximativ 6% dintre persoanele în vârstă de peste 80 de ani aparţin acestei categorii (1% în Danemarca şi 15% în Italia) faţă de 1% în cazul persoanelor cu vârste cuprinse între 16 şi 39 de ani.

Dintre persoanele cu vârsta de peste 16 ani care trebuie să se ocupe de copii sau de persoane vârstnice sau cu handicap, mai mult de una din cinci declară că nu sunt în măsură să exercite aceeaşi muncă salarizată ca în cazul în care nu ar fi avut această responsabilitate, şi este vorba aici, în primul rând, de femeile cu vârste cuprinse între 20 şi 40 de ani. Participarea organizată este relativ importantă în cadrul Uniunii Europene, în special prin intermediul cluburilor, asociaţiilor şi mişcărilor politice. Spre deosebire de interacţiunea informală cu părinţii şi vecinii, participarea la activităţi organizate este mai des întâlnită în nord decât în sud.

VoluntariatulActivitatea în domeniul voluntariatului este considerabilă: cel puţin

un cetăţean comunitar din patru realizează o muncă nerenumerată în sprijinul unor iniţiative de caritate sau al unor organizaţii voluntare. Amploarea acestei activităţi nu este recunoscută în Uniunea Europeană la dimensiunea sa reală, deşi posibilităţile pe care le oferă pentru realizarea echilibrului dintre oferta şi cererea socială sunt deosebit de ample. Voluntariatul a cunoscut o dezvoltare considerabilă în cursul ultimilor douăzeci de ani şi este mai frecvent în nord decât în sud. Majoritatea organizaţiilor voluntare au un personal redus, încadrarea medie fiind de 20 de voluntari.

Starea de spirit

181

Pornind de la cifrele unui recent sondaj de opinie Eurobarometru realizat de Comisia Europeană, săptămânalul francez "L'Express" publică un "top al mulţumirii" cetăţenilor europeni pe anul 2002338. Pe primul loc se situează danezii, care s-au declarat, în proporţie de 64%, "foarte satisfăcuţi de viaţa lor". Destul de multumiţi s-au declarat suedezii şi olandezii - cu 37% fiecare, urmaţi de luxemburghezi, cu 36%. În categoria celor "nu prea satisfăcuţi" de traiul lor figurează: slovenii - cu 22%; ciprioţii şi spaniolii, la egalitate, cu 18%; polonezii - cu 15%; germanii - cu 14%; belgienii şi italienii - cu 13 procente; francezii - cu 12%; ungurii şi turcii, cu 11%. Românii şi bulgarii se regăsesc în cea de-a patra categorie, a "celor deloc mulţumiţi" de viaţa lor din 2002. Lista acestora este deschisă de greci - cu 9%, urmaţi de letoni şi români - cu doar 7% care s-au declarat satisfăcuţi de traiul lor, de slovaci, estonieni, lituanieni şi bulgari  - cu 5%, şi de portughezi - cu doar 3%.

338 Rompres, 28 iunie 2003, www.expres.ro.182

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Cărţi, tratate, monografii

1. Adrina Albu, C. Albu, Asistenţa psihopedagogică şi medicală a copilului deficient fizic, Editura Polirom, Iaşi, 2000;

2. Mădălina-Virginia Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România. Străinul - persoană fizică, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;

3. Al. Athanasiu, Dreptul securităţii sociale, Editura Actami, Bucureşti, 1995;

4. C. Avram, Construcţia europeană. Evoluţie, instituţii, programe, Editura Universitaria, Craiova, 2003;

5. Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;

6. N. Barr, Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa Centrală şi de Est, o lucrare publicată pentru Banca Mondială şi Şcoala de Ştiinţe Economice şi Politice din Londra de Oxford University Press;

7. J. Barthélémy et associés, Droit social francais. L’année 1997, Institut d’Études Européennes et Internationales du Travail, Litec, Paris, 1998;

8. Mihaela Bărăgan, Handicap-De la cuvânt la acţiune, Bucureşti, 1999;9. C. Belu, Dreptul muncii, Editura Reprograph, Craiova, 2003;10. Loredana Belu, Drepturile de asistenţă socială, Editura Universitaria,

Craiova, 2004;11. Monna-Lisa Belu Magdo, Conflictele colective şi individuale de muncă,

Editura All Beck, Bucureşti, 2001;12. S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei, Institutul European, Iaşi, 1998;13. Gh. D. Bistriceanu, F. Bercea, E.I. Macovei, Lexicon de protecţie socială,

asigurări şi reasigurări, Editura Karat, Bucureşti, 1997;14. C. Bocancea, G. Neamţu, Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom,

Iaşi, 1999;15. M. Bonyi, Droit de la sécurité sociale, Éditions Ntobo, Kinshasa, 1995;16. J. Boulouis, R. M. Chevallier, Grands arrêts de la Cour de justice des

communautés européennes, tome 2, Dalloz, Paris, 1997;17. C. Boutayeb, Dictionnaire juridique des Communautées européennes, PUF, 1993;18. D. Buzducea, Aspecte contemporane în asistenţa socială, Editura

Polirom, Iaşi, 2005;19. Nicole Catala, René Bonnet, Droit social européen, Éditions Litec, Paris,

1991;20. J. P. Chauchard, Droit de la sécurité sociale, 2 édition, L.G.D.J., E.J.A.,

Paris, 1998;21. M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I.

Vida, Constituţia României – comentată şi adnotată, R. A. "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992;

183

22. M. Croisat, J. L. Quermonne, L'Europe et le fédéralisme, 2 édition, Montchrestien, E.J.A., Paris, 1999;

23. Maria Dan, Politici sociale, Editura Napoca Star, Cluj, 2001;24. D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura

Universitaria, Craiova, 1999;25. Fr. Démier, Istoria politicilor sociale. Europa, sec. XIX-XX, Institutul

European, 1998;26. D. Dinan, Encyclopedia of The European Union, MACMILLAN, 2000;27. I. Dogaru, D.C. Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura

Zamolxe, Chişinău, 1998;28. Marianne Dony, Droit de la Communauté et de l'Union européenne, Éditions de l'Université de Bruxelles, 2001;29. V. Dorneanu, Introducere în dreptul muncii. Dreptul colectiv al muncii,

Editura Fundaţiei "România de mâine", Bucureşti, 2000;30. J. L. Dufour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo

(1999), Editura Corint, Bucureşti, 2002;31. J. J. Dupeyroux, Droit de la sécurité sociale, 12 edition, Précis Dalloz ,

Paris, 1993;32. J. J. Dupeyroux, X. Prétot, Sécurité sociale, Édition Sirey, Paris, 2000;33. A. M. El-Agraa, The European Union. History, Institutions, Economics and Policies, Prentice Hall Europe, 1998;34. Evelyn Ellis, T. Tridimas, Public Law of the European Community: Text, Materials and Commentary, Sweet & Maxwell, London, 1995;35. Gh. Filip, D. Crăciun, M. Mantale, S. Panainte, R. Butnariu, Dreptul

muncii şi securităţii sociale, Editura Junimea, Iaşi, 2001;36. I. P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura

All Beck, Bucureşti, 1998;37. A. Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Universul Juridic, Bucureşti,

2002;38. D. Gatumel, Le droit du travail en France, Éditions Francis Lefebvre,

Paris, 2000;39. Luciana-Alexandra Ghică (coord.), Enciclopedia Uniunii Europene,

Editura Meronia, Bucureşti, 2005;40. Sanda Ghimpu, Dreptul muncii, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1985;41. Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti,

2000;42. Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, C. Tufan, Dreptul securităţii sociale, Editura

All Beck, Bucureşti, 1998;43. Sanda Ghimpu, I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul

muncii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982;44. C. Gîlcă, Sistemul public de pensii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;45. C. Gîlcă, Îndrumar de drept social român şi european, Editura Rosetti,

Bucureşti, 2005;46. Fr. Hamon, M. Troper, G. Burdeau, Droit constitutionnel, L.G.D.J., Paris, 2001;47. G. Huteau, Éric Le Bont, Sécurité sociale et politiques sociales, 2 édition,

Armand Colin/Masson, Paris, 1997;184

48. Mariana Ioviţu, Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureşti, 1997;49. J.A. Jolowicz, Droit anglais, 2e édition, Précis Dalloz, Paris, 1992;50. O. Kahn-Freund, The System of Labour Relations in Great Britain, 1945;51. T. Kennedy, Learning European Law, Sweet&Maxwell Limited, London,

1998;52. K. D. Kerameus, P. J. Kozyris, Introduction to Greek Law, Kluwer Law

and Taxation Publishers, Deventer, 1993;53. Marie-Francoise Labouz, Le système communautaire européen, deuxieme

édition, Berger-Levrault, Paris, 1988;54. A. Leik, M. Mantale, Gh. Filip, Dreptul muncii şi securităţii, Editura

Graphies, Bucureşti, 1997;55. K. Lenaerts, P. van Nuffel, Constitutional Law of the European Union,

editor: Robert Bray, Sweet&Maxwell, London, 1999;56. G. Lyon-Caen, J. Pellisier, A. Supiot, Droit du travail, Dalloz, Paris,

1994;57. G. Lyon-Caen, J. Pélissier, Droit du travail, Éditions Dalloz, Paris, 1992;58. O. Macovei, Conţinutul contractului individual de muncă, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2004;59. O. Manolache, Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 1996;60. D. Mazilu, Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;61. Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, Asistenţa socială în România , Editura

All Beck, Bucureşti, 1996;62. Martine Meunier-Boffa , Droit social, Editions Litec, Paris, 1991;63. V. Miftode, Dimensiuni ale asistenţei sociale, Editura Eidos, Botoşani,

1995;64. Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale,

Editura All Beck, 2000;65. Pierre le Mire, Droit de l'Union européenne et politiques communes,

Dalloz, Paris, 2001;66. Maria Molnar, Sărăcia şi protecţia socială, Editura Fundaţiei "România

de Mâine", Bucureşti, 1999;67. C. Philip, Droit social européen, MASSON, 1985;68. Elizabeth Pond, Renaşterea Europei, Editura Pandora-M, Târgovişte,

2003;69. Luana Pop (coord.), Dicţionar de politici sociale, Editura Expert,

Bucureşti, 2001;70. V. V. Popa, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;71. V. Popa, Ondina Pană, Dreptul muncii comparat, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2003;72. A. Popescu, N. Voiculescu, Dreptul social european, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2003;73. Livia Popescu, Protecţia socială în Uniunea Europeană, Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004;74. H. Portelli, Les régimes politiques européens, Librairie Générale Francaise, 1994;

185

75. M. Preda, Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2002;

76. Bianca Predescu, Drept instituţional comunitar, Editura Universitaria, Craiova, 1999;

77. Bianca Maria Carmen Predescu, I. Predescu, A. Roibu, Principiul subsidiarităţii, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001;78. R. Prodi, O viziune asupra Europei, Editura Polirom, Bucureşti, 2001;79. V. Puşcaş, Negociind cu Uniunea Europeană. Documente iniţiale de

poziţie la capitolele de negociere, Bucureşti, Editura Economică, 2003;80. Roxana Radu, Dreptul muncii, Editura Universitaria, Craiova, 2003;81. Roxana Radu, Dreptul muncii în contextul integrării europene, Editura

Universitaria, Craiova, 2005;82. N. Roussellier, Europa liberalilor, Editura Institutul European, Iaşi,

2001;83. A. Săvescu, Marinela Cioroabă, Alina Matei, Codul muncii adnotat.

Doctrină şi jurisprudenţă, Editura Indaco, Bucureşti, 2005;84. J. M.Servais, Droits en synergie sur le travail. Éléments de droits

international et comparé du travail, Bruylant, Bruxelles, 1997;85. J. Shaw, Law of The European Union, Palgrave Law Masters, 2000;86. Marieta Maria Soreaţă, Dreptul familiei, Editura Universitaria, Craiova,

2005;87. I. Tr. Ştefănescu, Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;88. I. Tr. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2003;89. Simina Elena Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc,

Editura All Beck, 1999;90. J. Tillotson, European Community Law: Text, Cases and Materials,

second edition, Cavendish Publishing Limited, London, 1996;91. C. Tufan, Forme de asigurări sociale în România, Casa de Editură şi

Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1994;92. C. Tufan, V. Florescu, Conflictul colectiv de muncă şi greva, Editura All

Beck, Bucureşti, 1998;93. Al. Ţiclea, Dreptul muncii. Curs universitar, Editura Rosetti, Bucureşti,

2004;94. O. Ţinca, Drept social comunitar. Drept comparat. Legislaţie română,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;95. J. M. Verdier, Droit du travail. Syndicats et droit syndical, Dalloz, Paris,

1987;96. N. Voiculescu, Drept şi Instituţii Sociale Internaţionale, Editura Pan-

Publishing House, Bucureşti, 1997;97. N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare,

Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;98. C. Willmann, L'identité juridique du chômeur, L.G.D.J., Paris, 1998;99. Elena Zamfir (coord.), Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară,

Editura Expert, Bucureşti, 2000;186

100. Elena Zamfir, C. Zamfir, Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995;

101. C. Zamfir (coord.), Politici sociale în România, Editura Expert, Bucureşti, 1999;

102. C. Zorgbibe, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, 1998;

103. Asistenţa socială în Marea Britanie şi România, Unicef, Bucureşti, 2000;

104. Bureau International du Travail, La sécurité sociale, Genève, 1995;105. Comparative Politics 96/97, Fourteenth Edition, Editor Christian Søe,

Dushkin Publishing Group/Brown & Benchmark Publishers, Connecticut, 1996;

106. Cultură politică şi democraţie, Casa de Presă şi Editură Libertatea, Panciova, 2005;

107. România Socială 2001-2004, Guvernul României, Bucureşti, 2004.

2. Studii şi articole

1. M. Alexe, Codul muncii - durata timpului de muncă, în „Revista Română de Dreptul Muncii” nr. 1/2005;

2. V. Anescu, Ruxandra Anescu, Interzicerea oricăror forme de discriminare, în "Raporturi de muncă" nr. 6/2002;

3. C. Avram, Roxana Radu, Adela Lupu, Evoluţia conţinutului conceptului de suveranitate, în "Revista de studii socio-umane" nr. 4-5/2004;

4. Gh. Brehoi, Dreptul securităţii sociale - ramura distinctă de drept, în "Dreptul" nr.7/1994;

5. R. I. Cirică, Camelia Măgheruşan, Libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar, în "Raporturi de muncă" nr. 8/2001;

6. R. I. Cirică, Dimensiunea protecţiei sociale în contextul migraţiei, în "Raporturi de muncă" nr. 8/2002;

7. V. Constatin, Subiecte deschise ale integrării europene, http://studint.ong.ro;

8. Raluca Dimitriu, Noul Cod al Muncii. Privire asupra principiilor fundamentale, în "Raporturi de muncă" nr. 3/2003;

9. Gabriela Dorobanţu, Implicaţiile pe care le va avea pentru România acceptarea perioadei de tranziţie solicitată de Uniunea Europeană în legătură cu libera circulaţie a lucrătorilor, în „Revista Română de Dreptul Muncii” nr. 2/2003;

10. Camelia Frăţilă, Reglementări europene privind relaţiile profesionale, în "Raporturi de muncă" nr. 12/2001;

11. Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, Aspecte ale libertăţii sindicale în România, în „Dreptul” nr. 2/1993;

12. C. Gîlcă, Hărţuirea morală la locul de muncă, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 1/2005;

187

13. Oana Ghiţă, Adina Ponea-Calotă, Consideraţii privind măsurile speciale de protecţie a copilului aflat în dificultate, în "Revista de Ştiinţe Juridice" nr. 1-2/2005;

14. Gh. Mateuţ, Reflecţii asupra infracţiunii de hărţuire sexuală introdusă în Codul Penal Român prin Legea nr. 61 din 16.01.2002, în "Dreptul" nr. 7/2002;

15. V. Naumescu, Introducere în studiul politicilor sociale, http:/idd.euro.ubbcluj.ro;

16. Dorina Năstase, M. Mătieş, Viitorul suveranităţii naţionale a României în perspectiva integrării europene, http://studint.ong.ro;17. N. Pop, Pensiile ocupaţionale, în "Raporturi de muncă" nr. 9/2004;18. A. Popescu, Politici comunitare, în "Raporturi de muncă" nr. 5/2000;19. A. Popescu, Preocupări sociale actuale ale Uniunii Europene, în

"Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2004;20. A. Popescu, Prestarea muncii în cadrul unui minim de ore zilnic,

trăsătură caracteristică a raportului juridic de muncă, în "Revista română de drept" nr. 7/1979;

21. N. N. Popescu, Evoluţia pensiilor suplimentare, în "Raporturi de muncă" nr. 9/2004;

22. R. Popescu, Protecţia tinerilor în procesul muncii, în „Raporturi de muncă” nr. 6/2003;

23. Roxana Radu, Statutul şi rolul sindicatelor pe scena politică, în "Revista de Ştiinţe Politice" nr. 1,2/2004;

24. Andreea Stan, Şomajul - cauze şi forme, în "Raporturi de muncă" nr. 6/2002;

25. R. Şerban, Migraţia forţei de muncă în Europa, în "Raporturi de Muncă" nr. 7/2002;

26. R. Şerban, Modelul social european în pragul extinderii, în "Raporturi de muncă" nr. 4/2001;

27. I. Tr. Ştefănescu, Necesitatea modificării Constituţiei României cu privire la vârsta minimă de încadrare în muncă, în "Dreptul" nr. 4/2001;

28. I. Tr. Ştefănescu, Noi modificări şi completări (concretizări) ale Codului muncii, în „Revista Română de Dreptul Muncii” nr. 1/2004;

29. I. Tr. Ştefănescu, Consideraţii referitoare la Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, cu privire specială asupra domeniului muncii, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2002;

30. I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Prezentare de ansamblu şi observaţii critice asupra noului Cod al muncii, în „Dreptul” nr. 4/2003;

31. E. Tanislav, Tanislav E. jr., Infracţiunea de hărţuire sexuală a angajatului. Propuneri "de lege ferenda" privind forma agravantă, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 1/2003;

32. Al. Ţiclea, Reglementarea contractului individual de muncă pe durată determinată conform proiectului Codului muncii, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2002;

188

33. O. Ţinca, Contractul individual de muncă la domiciliu, în „Dreptul” nr. 8/2003;

34. O. Ţinca, Unele aspecte din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene privind securitatea socială a lucrătorilor migranţi, în "Revista Română de Drept Comunitar" nr. 2/2004;

35. I. Vida, Revizuirea Constituţiei şi integrarea României în structurile euro-atlantice, pe www.ccr.ro;

36. Magda Volonciu, Sesizări, reclamaţii şi plângeri împotriva măsurilor de discriminare pe criteriul sexului, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 1/2003;

37. N. Voiculescu, Unele aprecieri asupra Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi şi armonizarea ei cu directivele comunitare în materie, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 2/2003;

38. N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE, în "Revista Română de Dreptul Muncii" nr. 1/2005;

39. Genoveva Vrabie, Integrarea europeană şi suveranitatea de stat, www.ccr.ro;40. V. Zanfir, Protecţia maternităţii la locul de muncă, în "Raporturi de

muncă" nr. 8/2004;41. V. Zanfir, Noul Cod al Muncii - evoluţie reală sau formală?, în

„Raporturi de muncă” nr. 5/2003;42. V. Zanfir, Protecţia maternităţii la locul de muncă, în „Raporturi de

muncă” nr. 8/2004. 43. Centrul pentru Dezvoltare Socială Sighişoara, Manifestări discriminatorii

în procesul de angajare, în "Raporturi de muncă" nr. 9/2003.

189

CUPRINS

PARTEA IPOLITICA SOCIALĂ A ROMÂNIEI

Capitolul ICONCEPTUL DE POLITICĂ SOCIALĂSecţiunea ICONSIDERAŢII GENERALE

I. Noţiune II. Definirea politicii sociale în literatura românească de specialitate III. Domeniul de activitate al politicii sociale

Secţiunea IISECURITATEA SOCIALĂ

I. DefiniţieII. Obiectul dreptului securităţii sociale

Secţiunea IIIPOLITICA SOCIALĂ A ROMÂNIEI.EVOLUŢIA SOCIO-INSTITUŢIONALĂ

I. Consideraţii generale privind politica socială a României după 1989II. Etapele politicii sociale post-decembristeIII. Implementarea sistemului instituţional social

CAPITOLUL IIDIALOGUL SOCIAL ŞI RELAŢIILE COLECTIVE DE MUNCĂSecţiunea ICONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

I. Noţiunea şi obiectivele dialogului socialII. Organisme tripartite de dialog social

Secţiunea IISTATUTUL ŞI ROLUL SINDICATELOR ÎN CADRUL DIALOGULUI SOCIAL

I. Definiţie şi cadru legalII. Rolul sindicatelor în cadrul dialogului socialIII. Raporturile sindicatelor cu patronatulIV. Raporturile sindicatelor cu organele statuluiV. Activităţile sindicaleVI. Acţiunea politică a sindicatelor

Secţiunea IIIPATRONATELE

I. Consideraţii generaleII. Raporturile patronatelor cu ceilalţi parteneri socialiIII. Atribuţiile patronatelor

190

Secţiunea IVCONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ

I. Consideraţii generaleII. Definiţia şi importanţa contractului colectiv de muncăIII. Negocierea colectivăIV. Încheierea contractului colectiv de muncăV. Conţinutul contractului colectiv de muncăVI. Efectele contractului colectiv de muncă

Secţiunea VSOLUŢIONAREA CONFLICTELOR COLECTIVE DE MUNCĂ

I. Definiţia şi clasificarea conflictelor de muncăII. Conflictele de intereseIII. ConciliereaIV. MediereaV. ArbitrajulVI. Dreptul la grevăVII. Clasificarea, desfăşurarea şi încetarea grevelorVIII. Greva ilegală

Capitolul IIILEGISLAŢIA MUNCII ŞI TRANSPUNEREA ACQUIS-ULUI COMUNITARSecţiunea ICONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL LA MUNCĂ

I. Noţiuni introductiveII.Dreptul la muncă şi libertatea muncii

Secţiunea IIPRINCIPIUL NEDISCRIMINĂRII SAU EGALITĂŢII DE TRATAMENT

I. Noţiuni introductive privind discriminareaII. Principiul nediscriminăriiIII. Criteriile nediscriminăriiIV. Cele mai frecvente cazuri de discriminare întâlnite în practicăV. Sancţionarea discriminăriiVI. Sancţionarea discriminării sexualeVII. Incriminarea hărţuirii sexualeVIII . Hărţuirea morală la locul de muncă

Secţiunea IIILIBERA CIRCULAŢIE A LUCRĂTORILOR ÎN ROMÂNIA

I. Angajarea cetăţenilor români în străinătateII. Încadrarea cetăţenilor străini în RomâniaIII. Libera circulaţie a cetăţenilor statelor membre UE pe teritoriul

RomânieiSecţiunea IV

191

CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂI. NoţiuneII. Drepturile şi obligaţiile părţilorIII. Contractul individual de muncă pe durată determinată IV. Munca prin agent de muncă temporarăV. Contractul individual de muncă cu timp parţialVI. Munca la domiciliu

Secţiunea VEXECUTAREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ

I. SalarizareaII. Protecţia drepturilor salariaţilor în cazul transferului întreprinderii,

al unităţii sau al unor părţi ale acesteiaIII. Organizarea timpului de muncăIV. Timpul de odihnăV. Securitatea şi sănătatea la locul de muncăVI. Protecţia salariaţilor în cazul concedierilor colective

CAPITOLUL IVFORMAREA PROFESIONALĂSecţiunea IFORMAREA PROFESIONALĂ A ADULŢILOR

I. Consideraţii generale privind formarea profesională în RomâniaII. Formarea profesională a adulţilor

Secţiunea IIFORMAREA PROFESIONALĂ A SALARIAŢILOR

I. Obiectivele şi modalităţile formării profesionaleII. Stagiile de formare profesionalăIII. Cheltuieli şi drepturi salariale privind formarea profesionalăIV. Concediile pentru formare profesionalăV. Concediile fără plată pentru studiiVI. Contracte speciale de formare profesională

CAPITOLUL VEVOLUŢIA SISTEMULUI DE PENSII ŞI ALTE DREPTURI DE ASIGURĂRI SOCIALE DIN ROMÂNIASecţiunea ICONSIDERAŢII GENERALE

I. Reforma sistemului de pensii din RomâniaII. Principiile sistemului public de pensii

Secţiunea IICATEGORII DE PENSII

I. Pensia pentru limită de vârstăII. Pensia anticipatăIII. Pensia anticipată parţială

192

IV. Pensia de invaliditateV. Pensia de urmaşVI. Pensiile ocupaţionale

Secţiunea IIIALTE DREPTURI DE ASIGURĂRI SOCIALE

I. Categorii de drepturiII. Concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă,

cauzată de boli obişnuite sau accidente în afara munciiIII. Concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă,

cauzată de accidente de muncă şi boli profesionaleIV. Prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea

capacităţii de muncăV. Concediu şi indemnizaţie de maternitateVI. Concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau,

în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 aniVII. Concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7

ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani

Capitolul VIIPOLITICA ROMÂNIEI PRIVIND COMBATEREA ŞOMAJULUI ŞI OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂSecţiunea ICONSIDERAŢII GENERALE

I. Şomajul, ca fenomen economic, social şi politicII. Forme ale şomajuluiIII. Noţiunea de şomerIV. Categoriile de asiguraţiV. Categoriile de beneficiari

Secţiunea IIINDEMNIZAŢIA DE ŞOMAJ

I. Condiţii pentru naşterea dreptului la ajutor de şomajII. Naşterea dreptului la indemnizaţia de şomaj III. Cuantumul indemnizaţiei de şomajIV. Durata acordării indemnizaţiei de şomajV. Obligaţiile persoanelor beneficiare de indemnizaţia de şomajVI. Neacordarea dreptului la indemnizaţia de şomajVII. Suspendarea plăţii indemnizaţiei de şomajVIII. Încetarea plăţii indemnizaţiei de şomajIX. Măsuri pentru prevenirea şomajului

Secţiunea IIIMĂSURI PENTRU OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ ŞI COMBATEREA ŞOMAJULUI

I. Măsuri pentru stimularea ocupării forţei de muncă193

II. Stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor

CAPITOLUL VIIASISTENŢA SOCIALĂ ÎN ROMÂNIASecţiunea ICONSIDERAŢII GENERALE

I. Noţiunea de asistenţă socialăII. Asistenţa socială reflectată în reglementările internaţionaleIII. Raportul de asistenţă socialăIV. Serviciile sociale

Secţiunea IITRĂSĂTURILE ŞI PRINCIPIILE ASISTENŢEI SOCIALE

I. Trăsăturile asistenţei socialeII. Principiile asistenţei sociale

Secţiunea IIIORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ASISTENŢEI SOCIALE ÎN ROMÂNIA

I. Diversitatea formelor de asistenţă socială II. Acordarea asistenţei sociale în funcţie de nevoieIII. Asistenţa socială se asigură din contul mijloacelor statului şi al

colectivităţilorIV. Armonizarea asistenţei sociale cu ajutoarele de asigurări sociale şi

cu salariile V. Scurtă prezentare a evoluţiei şi dezvoltării asistenţei sociale în

RomâniaVI. Organizarea asistenţei socialeVII. Finanţarea asistenţei sociale

CAPITOLUL VIIIAJUTORUL SOCIAL ŞI CANTINELE DE AJUTOR SOCIALSecţiunea IAJUTORUL SOCIAL

I. Noţiune, caracteristici şi natură juridicăII. Beneficiarii ajutorului socialIII. Condiţiile necesare pentru atribuirea ajutorului socialIV. Cuantumul ajutorului socialV. Stabilirea şi plata ajutorului socialVI. Modificarea, suspendarea şi încetarea plăţii ajutorului socialVII. Recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de ajutor social

Secţiunea IICANTINELE DE AJUTOR SOCIAL

I. Noţiune şi trăsăturiII. Persoanele îndreptăţite să beneficieze de serviciile cantinei de

ajutor social194

III. Persoanele care nu beneficiază de serviciile prestate de cantinele de ajutor social

IV. Serviciile sociale prestate de cantinele de ajutor social persoanelor îndreptăţite

V. Finanţarea cantinelor de ajutor social

CAPITOLUL IXDREPTURILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ A FAMILIILOR CU COPIISecţiunea INOŢIUNI GENERALE

I. Prestaţiile familialeII. Alocaţia pentru copiii nou-născuţiIII.Alocaţia de stat pentru copiiIV. Alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere pentru

familia monoparentalăSecţiunea IIALTE CATEGORII DE PRESTAŢII FAMILIALE

I. Ajutorul care se acordă soţiilor celor care satisfac serviciul militar obligatoriu

II. Ajutoarele de urgenţă

CAPITOLUL XPROTECŢIA DREPTURILOR COPILULUISecţiunea ICONSIDERAŢII GENERALE

I. Protecţia juridică internaţională a drepturilor copiluluiII. Convenţia cu privire la drepturile copiluluiIII. Protecţia drepturilor copilului în RomâniaIV. Organisme prin intermediul cărora se exercită protecţia copilului

Secţiunea IIEDUCAŢIA ŞI SĂNĂTATEA COPIILOR

I. EducaţiaII. Sănătatea

Secţiunea IIIASISTENŢA SOCIALĂ A COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE

I. Consideraţii introductiveII. Măsurile de protecţie a copilului aflat în dificultate III. Copiii instituţionalizaţiIV . Copiii rromiV. Copiii cu dizabilităţiVI. Exploatarea muncii copiluluiVII. Copiii străziiVIII. Copiii, victime ale abuzurilor

195

IX. Copiii traficaţiX. Copiii cu HIV/SIDAXI. Consumul de droguri în rândul copiilorXII. Copiii în conflictele armateXIII. Copiii în conflict cu legeaXIV. Copiii refugiaţiXV. Finanţarea activităţilor de protecţie a copilului aflat în dificultate

CAPITOLUL XIPROTECŢIA SPECIALĂ A PERSOANELOR CU HANDICAPSecţiunea INOŢIUNI GENERALE

I. Definiţia handicapuluiII. PROTECŢIA SPECIALĂ A PERSOANELOR CU HANDICAPIII. Organizarea şi finantarea asistenţei sociale a persoanelor cu

handicapIV. Obligaţiile persoanelor cu handicap

Secţiunea IIPROTECŢIA PERSOANELOR CU HANDICAP

I. Încadrarea în muncă a persoanelor cu handicapII. Drepturile de care beneficiază adulţii cu handicapIII. Drepturile de care beneficiază copiii cu handicapIV. Succese înregistrate în procesul de reformă privind protecţia persoanelor cu handicap

CAPITOLUL XIIDREPTURILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ALE PERSOANELOR VÂRSTNICESecţiunea ICONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

I. Noţiunea de "persoană vârstnică"II. Servicii şi prestaţii sociale

Secţiunea IICONTRIBUŢIA DE ÎNTREŢINERE ÎN INSTITUŢIILE DE ASISTENŢĂ

I. Persoanele obligate la plata contribuţiei de întreţinereII. Stabilirea şi plata contribuţiei de întreţinere

CAPITOLUL XIIIDREPTURILE VETERANILOR, INVALIZILOR, ORFANILOR SI VĂDUVELOR DE RĂZBOISecţiunea INOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. Calitatea de veteran de război 196

II. Categoriile de persoane ce nu pot dobândi calitatea de veteran de războiIII. Calitatea de văduvă de război

Secţiunea IIDREPTURILE ACORDATE INVALIZILOR, ORFANILOR ŞI VĂDUVELOR DE RĂZBOI POTRIVIT LEGII NR. 49/1999

I. Natura juridicăII. Dreptul la pensie al invalizilor şi accidentaţilor şi văduvelor de războiIII. Dreptul la pensie de urmaşIV. Alte drepturi ale pensionarilor I.O.V.R.

PARTEA A II-APOLITICA SOCIALĂ A UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL ICONSIDERAŢII GENERALESecţiunea IPOLITICA SOCIALĂ ŞI POLITICILE COMUNE ALE UE

I. Noţiunea de "politici comune"II. Politicile comune ale UE

III.Scurt istoric al politicilor sociale în Europa

IV. Mijloacele de realizare a obiectivelor politicii socialeV. Limitarea suveranităţii statelor membre UE. Competenţele UE în domeniul politicii sociale VI. Politica socială şi armonizarea legislaţiilor naţionale

Secţiunea IILEGĂTURA DINTRE CETĂŢENIA EUROPEANĂ ŞI CELE PATRU LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE

I. Consideraţii generaleII. Noţiunea de cetăţenie europeană III. Cetăţenia europeană şi cele patru libertăţi fundamentaleIV. Libera circulaţie a persoanelorV. Libera circulaţie a mărfurilor VI. Libera circulaţie a capitalului şi a plăţilor VII. Libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor

CAPITOLUL IIDIALOGUL SOCIALSecţiunea ICONSIDERAŢII GENERALE

I. Noţiune şi obiectiveII. Partenerii sociali

197

III. Desfăşurarea dialogului social la nivel comunitarIV. Desfăşurarea dialogului social în statele membre UE

Secţiunea IINEGOCIEREA COLECTIVĂ ŞI CONFLICTUL COLECTIV ÎN STATELE MEMBRE UE

I. Consideraţii introductiveII. Negocierea colectivă şi conflictul în modelul britanicIII. Negocierea colectivă şi conflictul în modelul germanicIV. Negocierea colectivă şi conflictul în modelul latin

CAPITOLUL IIIINSTITUŢII SPECIALIZATE DIN DOMENIUL POLITICII SOCIALESecţiunea IINSTITUŢIILE UNIUNII ŞI DREPTUL SOCIAL

I. Structura instituţională a Uniunii EuropeneII. Consiliul Uniunii EuropeneIII. ComisiaIV. Parlamentul European V. Curtea de Justiţie VI. Consiliul EuropeanVII. Curtea de Conturi

Secţiunea IIINSTITUŢII SPECIALIZATE PREVĂZUTE DE TRATATE

I. Comitetul Economic şi SocialII. Fondul Social EuropeanIII. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER)IV. Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA)V. Banca Europeană de Investiţii (BEI)VI. Fondul European de InvestiţiiVII. Fondul de coeziuneVIII. Comitetul de protecţie socială

Secţiunea IIIINSTITUŢII SPECIALIZATE CREATE DE DREPTUL COMUNITAR DERIVAT

I. Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP)

II. Centrul European pentru Relaţiile Industriale (ECIR)III. Comitetul permanent al munciiIV. Fundaţia europeană pentru ameliorarea condiţiilor de muncă şi de viaţăV. Comitetele consultativeVI. Comitetele paritareVII. Comitetele pentru dialog sectorial

198

CAPITOLUL IVTRATATE ŞI ALTE DOCUMENTE COMUNITARE RELEVANTE ÎN DOMENIUL POLITICII SOCIALE A UNIUNII EUROPENESecţiunea ITRATATELE CONSTITUTIVE ŞI ALTE TRATATE

I. Tratatul de la ParisII. Tratatul de la RomaIII. Tratatul de la MaastrichtIV. Tratatul de la AmsterdamV. Tratatul de la NisaVI. Tratatul privind Constituţia Europeană

Secţiunea IIDOCUMENTE COMUNITARE RELEVANTE ÎN DOMENIUL POLITICII SOCIALE A UNIUNII EUROPENE

I. Actul Unic EuropeanII. Acordul de la SchengenIII. Carta privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilorIV. Carta Albă " Politica socială europeană, o cale de urmat pentru Uniune"V. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

CAPITOLUL VDREPTUL SOCIAL COMUNITARSecţiunea ICONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMUNITAR

I. Definiţie şi clasificareII. Izvoarele dreptului comunitarIII. Procedura elaborării şi adoptării normelor comunitare IV. Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional V. Armonizarea legislaţiei

Secţiunea IIDREPTUL SOCIAL COMUNITAR

I. Dreptul social comunitar -parte componentă a dreptului social european II. Dreptul social comunitar. Noţiune şi structură

CAPITOLUL VIDREPTUL COMUNITAR AL MUNCIISecţiunea INOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. Dreptul la muncă şi libertatea munciiII. Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament

199

III. Egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul muncii IV. Migraţia forţei de muncă în UE

Secţiunea IILIBERA CIRCULAŢIE A LUCRĂTORILOR ÎN SPAŢIUL COMUNITAR

I. Consideraţii generale privind noţiunea de "lucrător"II. Dreptul de şedere III. Dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după desfăşurarea unei activităţi salariate în acel statIV. Principiul egalităţii de tratamentV. Restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere

Secţiunea IIILEGISLAŢIA COMUNITARĂ PRIVIND CONDIŢIILE DE MUNCĂ

I. Consideraţii generaleII. Prevederile legislative comunitare privind salariile şi timpul de muncă III. Norme privind securitatea şi sănătatea la locul de muncă

Secţiunea IVCONCEDIEREA COLECTIVĂ ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

I. Prevederi comunitare privind concedierea colectivă II. Procedura concedierii colective

Secţiunea VFORMAREA PROFESIONALĂ

I. Consideraţii generale privind formarea profesionalăII. Recunoaşterea stagiilor de formare profesională III. Programe comunitare în materie de educaţie şi formare profesională

CAPITOLUL VIIDREPTUL COMUNITAR AL SECURITĂŢII SOCIALESecţiunea ISECURITATEA SOCIALĂ ÎN UE

I. Noţiuni generaleII. Obiectul dreptului securităţii socialeIII. Sistemele europene de securitate socială şi diversitatea lor IV. Tipuri de sisteme europene de securitate socială V. Teritorialitatea securităţii socialeVI. Disparitatea eforturilor sociale în statele membre UEVII. Armonizarea şi apropierea legislaţiilor sociale în tratatele constitutiveVIII. Normele UE privind securitatea socialăIX. Instrumentele internaţionale creatoare de reguli materiale

Secţiunea II

200

COORDONAREA SISTEMELOR NAŢIONALE DE SECURITATE SOCIALĂ

I. Caracterele generale ale coordonării comunitareII. Necesitatea coordonării sistemelor naţionale de dreptIII. Domeniul de aplicare al coordonăriiIV. Aplicarea în spaţiu a normelor comunitare V. Aplicarea în timp a normelor comunitareVI. Câştigarea drepturilor concomitent cu prestaţiaVII. Lacune şi surplusuri în dreptul aplicat

Secţiunea IIIPROTECŢIA SOCIALĂ A ŞOMERILOR ÎN UE

I. Noţiunea de şomerII. Şomajul - principala provocare a UE III. Principiile generale ale protecţiei sociale a şomerilor IV. Calculul prestaţiilorV. Durata plăţii ajutorului de şomajVI. Condiţii şi limite ale menţinerii dreptului la ajutorul de şomaj

Capitolul VIIISITUAŢIA SOCIALĂ ÎN EUROPA -TABLOU STATISTICSecţiunea IDOMENII ALE POLITICII SOCIALE -PORTRETE STATISTICESecţiunea IIPRINCIPALELE EVOLUŢII ÎN DOMENIUL SOCIAL

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

CUPRINS

201