UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

INSTITUTUL DE MANAGEMENT ŞI DEZVOLTARE RURALĂ

SIMION CERTAN

POLITICI AGRICOLE COMUNE

ALE

COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE

CHIŞINÎU 2001

CUPRINS

CUVÎNT ÎNAINTE 1

I. CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ 4

II. CARACTERISTICI ALE CHARTEI EUROPENE A SPAŢIULUI RURAL 5

III. AGRICULTUTA ÎN ŢĂRILE UNIUNII EUROPENE 20

IV. POLITICI AGRICOLE COMUNE 32

V. CONSTATĂRI PRIVIND APLICAREA POLITICII AGRICOLE COMUNE 47

VI. DEZVOLTAREA UNIUNII EUROPENE ŞI REFORMAPOLITICII AGRICOLE COMUNE 55

VII. CONSIDERAŢII ASUPRA COMEŢULUI CU PRODUSE AGROALIMENTARE ÎN ŢĂRILE COMUNITĂŢII EUROPENE 65

VIII. CARACTERISTICI ALE COMERŢULUI AGRICOL 78

IX. REGLEMENTĂRI PRIVIND PRODUSELE AGRICOLE(ORGANIZAŢIILE COMUNE DE PIAŢĂ) 88

X. UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI REPUBLICA MOLDOVA 112

XI. TENDINŢE ŞI POLITICI AGROALIMENTARE ÎN PRESPECTIVA INTEGRĂRII REPUBLICII MOLDOVA ÎN COMUNITATEA EUROPEANĂ 128

BIBLIOGRAFIE 143

CUVÂNT ÎNAINTE

Nivelul de dezvoltare economică a ţării este dependent într-o măsură din ce în ce mai mare de capacitatea acesteia de a absorbi rapid şi eficace cea ce este nou şi performant în realizările altor ţări, de priceperea de a pune în valoare efectele globalizării, rodul integrării în economia mondială. Economia naţională a Republicii Moldova parcurge o etapă dificilă de reforme şi de integrare în structurile internaţionale şi regionale. Schimbarea principală în politica economică a avut loc după 25 iulie 1990, când Parlamentul Republicii Moldova a hotărăt de “ A califica trecerea la economia de piaţă drept model de gospodărire şi principala măsură pentru redresarea economiei republicii.” Acest an pentru ţara noastră a fost de fapt hotarul dintre două economii – cea de comandă, preponderent bazată pe proprietatea publică şi cea orientată spre relaţiile de piaţă, preponderent bazată pe proprietatea privată. Articolul 126 al Constituţiei Republicii Moldova stipulează că economia ţării “ este economie de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietate privată şi pe proprietate publică, antrenate în concurenţă liberă.” Această reorientare a economiei este însoţită de liberalizarea scimburilor comerciale internaţionale, de procesele integraţioniste.Apariţia unui nou sistem socio – economic deschis faţă de lume, declanşarea procesului de conjugare a eforturilor proprii cu cele ale comunităţii internaţionale va produce, fără îndoială, mutaţii importante nu numai de formă, ci mai ales de fond, în viaţa economică. În scopul asigurării funcţionalităţii noului sistem economic şi a impulsionării încadrării în procesele de globalizare este necesar de a schimba mentalitatea, oferind posibilităţi pentru însuşirea cunoştinţilor şi formarea deprinderilor specifice economiei de piaţă şi noilor tendinţe de integrare. Prezentul volum este destinat tuturor celor interesaţi în a cunoaşte politicile agricole ale Comunităţii Economice Europene şi cum trebuie să ne orientăm activitatea pentru a genera aceleaşi politici agricole, pentru a parcurge un drum mai scurt de integrare în Uniunea Europeană. Un interes aparte prezintă pentru întrprinzători, pentru manageri şi specialişti din expluataţiile agricole.Totodată, această lucrare se adresează cu prioritate studenţilor care studiază economia, tehnologia şi dreptul în sectorul agroalimentar.Fiind conştienţi că lucrarea poate fi perfectată solicităm observaţiile şi sugestiile cititorilor, care vor fi binevenite urmând să fie utilizate într-o ediţie următoare.

Simion Certan doctor habilitat în economie,

profesor universitar

I CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ

1.1 Motivaţiile integrării europene

Creşterea venitului a fost considerată dependentă de diviziunea muncii încă de Adam Smith în volumele “Avuţiei naţiunilor”. “Diviziunea muncii”, de regulă, este concepută în sensul specializării în cadrul întreprinderii, dar mai poate însemna şi separarea întreprinderilor care realizează mai multe produse prin intermediul unui proces de dezintegrare orizontală sau verticală, urmat de concentrarea asupra producerii unui singur produs. Sistemul economic este în esenţă o reţea vastă de interrelaţii dintre producători specializaţi care sunt constrânşi de “tendinţa spre schimburi în natură şi de bani”. Deşi, “diviziunea teritorială a muncii” ce se aplică între ţări a fost ignorată de Smith, astăzi omenirea vieţuieşte într-o perioadă de puternici interdependenţe internaţionale în toate domeniile de activitate.Segmentaţia activităţilor implică schimbul care reprezintă procesul de obţinere a unui produs dorit, oferind altceva în locul acestui produs. În condiţiile actuale acest schimb se produce prin export şi import şi formează piaţa internaţională de afaceri unde se achiziţionează bunuri si servicii în vederea producerii altor bunuri şi servicii, care vor fi vândute,închiriate sau furnizate.Principiul general este că fiecare naţiune trebuie să se acseze pe cea ce poate produce cel mai ieftin. Acest principiu vine de la teoria avantajului comparativ care a fost lansată de David Ricardo şi reluată în cele mai multe manuale economice. “Teoria avantajului comparativ” a fost apreciată / Samuelson / ca fiind “elegantă” şi “frumoasă”, chiar “impecabilă din punct de vedere conceptual” / Harrod /. Dacă luom în consideraţie mai multe mărfuri, ele pot fi ordonate în fiecare ţară în funcţie de costurile lor comparative. Avantajul maxim va fi obţinut atunci când toate costurile vor fi aproximativ egalizate între partinerii antrenaţi.

Internaţionalizarea şi globalizarea activităţii umane este determinată de intensificarea circuitului de valori economice, ştiinţifice, culturale etc. În mare măsură aceste procese sunt determinate de tehnologiile informaţionale care oferă posibilităţi imense, de neimaginat cu numai două decenii în urmă, pentru obţinerea, stocarea, transmiterea şi utilizarea informaţiilor. Internaţionalizarea producţiei mondiale a făcut ca ponderea fluxurilor internaţionale de mărfuri să se majoreze continuu.La nivelul anului 1990,-după cum menţionează Ovidiu Nicolescu*,- 40% din producţia economică a lumii – de circa 20000 de miliarde de dolari – era realizată prin activităţi economice intrnaţionale. În prezent, acest procent este aproape 50, iar volumul producţiei rezultate este sensibil superior celui menţionat. Internaţionalizarea, mondializarea, globalizarea sunt noţiuni identice, care,- după părerea lui D. Morega**,- ar putea fi definite ca fiind produsul deosebit de complex şi dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi mai variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale. Una din trăsăturile caracteristice globalizării o constituie integrarea economică interstatală, proces însoţit inivitabil de cooperarea economică internaţională.Integrarea economică este un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale şi este superioară interdependenţilor şi specializărilor între economiile diferitelor state. Integrarea este difinită de Robert Erbes*** ca “absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor în raporturile economice între diferite ţări”.

* Ovidiu Nicolescu Management comparat. Editura Economică, 1998, p.32** Dan I. Morega Impactul globalizării economiei mondiale asupra comerţului internaţional. Autoreferat. Chişinău, 2001, p. 14*** A vedea aceeaşi sursă, p. 11

Toate activităţile, inclusiv şi de globalizare, pornesc de la interes care în relaţiile economice este elementul cheie. “În afara intereselor,- scria marele gînditor german Hegel,- în fond nimic Procesele globalizării, activităţile de integrarea şi cooperarea sunt determinate de un ansamblu impunător de factori, care, evident declanşează consecinţi pozitive şi negative. Interesul oricării ţări este ca consecinţile pozitive să domine.Din rândul numeroaselor avantage posibile nominalizăm dezvoltarea fără precedent a investiţiilor şi schimburilor economice, deschiderea spre comerţul internaţional a celor mai populate regiuni ale lumii, posibilităţi de a-şi ameliora nivelul de trai al populaţiei pentru ţările în curs de dezvoltare, multiplicarea locurilor de muncă pentru personalul calificat, mobilitatea, fără precedent, a ideilor şi accelerarea răspândirii inovaţiilor tehnologice. Cel mai mare avantaj al globalizării este posibilitatea cetăţenilor de a comunica cu toată lumea. Avantagele, incontestabil, duc la o sporire considerabilă a bogăţiei şi prosperităţii în lume. Globalizarea ar putea fi garanţia de dezvoltare puternică a întregii lumi dacă ar fi în stare să depăşiască sau, cel puţin, să ocolească capcanele negative. Printre temerile pe care le provoacă globalizarea se numără pierderea autonomiei în unele domenii la nivel naţional, care pot denatura politicile de dezvoltare, riscurile de instabilitate şi dezechilibre grave provocate de deschiderea spre pieţe financiare internaţionale, riscul marginalizării pe plan internaţional, polarizarea lumii în bogaţi şi săraci. Scimbul între ţări cu niveluri de dezvoltare inegală împlică dureroase restructurări intersectoriale care impun conflicte sociale interne. Unul din cele mai discutabile efecte ale globalizării este că într-o economie larg expusă concurenţei internaţionale, statul nu mai poate interveni manipulând reglamentările, profitând de influienţa sa asupra întreprinderilor publice sauintervenind în funcţionarea pieţilor. Pentru Republica Moldova, care a fost ruptă de evoluţiile internaţionale, integraţionismul este pregnant. Istoria evidenţiază că a fost nevoie de două războae mondiale pentru ca să se conştiintizeze necesitatea şi posibilitatea realizării unităţii pe cale paşnică. Anume după al doilea război mondial, la numai 7 săptămâni de la capitularea Germaniei naziste, reprezentanţii a 50 de naţiuni ale lumii au ales soluţia integrării şi au semnat “ Carta Naţiunilor Unite”. Din momentul apariţiei Organizaţia Naţiunelor Unite / ONU / în articolul 33 al Statutului său le cere popoarelor în primul rând “să găsească soluţii pe calea negocierilor, investigaţiilor, medierii, concilierii, arbitrajului, deciziei judiciare, apelării la instanţele sau măsurile regionale sau pe alte căi paşnice la alegerea lor”. De la obţinerea independenţei Moldova a devenit membru al ONU /1992/, a aderat la Organizaţia Mondială a Comerţului / OMC, 2001 /, şi al altor structuri internaţionale prestigioase. Agenţiile Naţiunilor Unite din Moldova /UNDP, UNICEF, UNHCR, UNESCO, WHO, FAO şi ILO/ ajută activ la realizarea obiectivelor de dezvoltare naţională.Unul din cei trei poli majori de putere economică, ştiinţifică, politică şi militară a lumii este Europa. În prezent, între ţările Europei occidentale există numeroase acorduri, care au ca obiect, printre altele, integrarea lor politică, economică, militară şi juridică. Produs al acestor acorduri este Uniunea Europeană care a devenit cea mai puternică grupare economică mondială. La această mutaţie a Europei în mod substanţial au contribuit:

realizarea pieţii unice cu o populaţie care a depăşit 400 milioane de locuitori; prăbuşirea regimului comunist în ţările Europei Centrale şi de Est; existenţa unei puternice competiţii mondiale în triunghiul SUA, Japonia, UE

Republica Moldova, chiar dacă este în primul rând una din fostele republici sovietice, membră a Comunităţii Statelor Independente / CSI /, aparţine Europei nu numai geografic, dar şi în plan istoric, spiritual, moral şi creativ.

* Гегелъ Г.Ф. Энциклопедия философских наук. Мoсквa, 1977, т.3, с.321

Practic, toate guvernele din ultimii zece ani au declarat ca scop strategic dominant al ţării noastre integrarea în Uniunea Europeană şi au depus eforturi considerabile spre recunoaşterea sa europeană. Această muncă de integrare a făcut-o pe Republica Moldova parte componentă laastfel de acorduri cum ar fi:

Iniţiativa Central-Europeană / ICE / care înglobează aproximativ un mil. kmp.şi 250 mil. oameni; Cooperarea Economică a Mării Negre - în prezent Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre / OCEMN /, care cuprinde cam 20 mil. kmp., şi circa 300 mil. oameni; Acordul Central-European de Comerţ Liber / CEFTA / care cuprinde circa 1,5 mil. kmp. şi aproximativ 90 mil. de suflete./ Participă indirect / Pactului de Stabilitate, care în prezent îşi prefigurează formele de acţiune şi altele.

Pasul hotărâtor ce a instituţionalizat procesul de integrare este acordul de parteneriat şi cooperare, semnat în noiembrie 1994, care a trecut printr-o lungă procedură de ratificare de către parlamentele Republicii Moldova şi a fiecărui stat-membru al UE fiind finalizată la 01.07.1998. Unul din obiectivele acestui acord este “ promovarea comerţului şi investiţiilor, precum şi relaţiilor economice armonioase între Părţi pentru a încuraja astfel dezvoltarea lor economică durabilă”. Experienţa acumulată demonstrează cu prisosinţă necesitatea articulării economiei naţionale la cerinţile impuse de Uniunea Europeană / UE /. Evident, în cadrul relaţiilor de aderare, ţările candidate trebuie să cunoască “regulele jocului” prin criterii, condiţii şi mecanisme de aderare şi, nu în ultimul rând, să le accepte.

1.2 Comunitatea Economică Europeană 1.2.1 Scurtă incursiune retrospectivă

Integrarea economică la scară europeană reprezintă o concretizare a unor idei seculare. Primul care, încă în secolul XIV, a lansat ideia unei federaţii a statelor din Europa guvernată de un consiliu a fost francezul Pierre Dubois. Ulterior alţi oameni de ştiinţă, economişti sau politiceni au reluat această idee sub diverse forme şi în diferite perioade. Printre ei a fost Sulli în secolul al XVII-lea. În acelaşi secol Peri a propus chiar un parlament european. Prudhon este reprezentantul secoluli al XIX-lea şi alţii*. Ideia constituirii aşa-ziselor State Unite ale Europei, în perioada postbelică, a fost relansată în anul 1946 de primul ministru al Marii Britanii Winston Churchill. Practic, odată cu crearea, în anul 1947, a Comisiei ONU pentru Europa, la 5 iunie, secretarul de stat american, generalul Marshall în discursul rostit la Universitatea Harvard, propune statelor europene să formeze o instituţie cu misiunea de a gestiona colectiv ajutorul şi să cloboreze într-un program de reconstrucţie proprie.Răspunzând acestor imperative şi asumându-şi misiunea de a aplica Planul Marshall de ajutorare a ţărilor Europei de Vest 16 state în ziua de 16 aprilie 1948 semnează convenţia instituirii Organizaţiei Europene de Cooperare Economică / OECE /. Ea a a fost, prin esenţa sa, o organizaţie interguvernamentală, care îşi desfăşura activitatea în direcţia refacerii economiilor naţionale prin cooperarea dintre state. În anul 1961, s-a considerat că OECE şi-a îndeplinit, în mare parte, obiectivele pentru care a fost constituită, ceea ce a dus la înlocuirea sa cu Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică / OECD /, instituţie cu grad ridicat de implicare în procesul cooperării europene.

*Vezi elemente suplimentare în Deniss Swan, The Economics of Common Market, Pinguin Books, London, 1993,p.1

În fapt, crearea Comunităţii Europene se datorează propunerii fostului ministru francez de externe Robert Schuman, care în anul 1950 a înaintat planul “unei unităţi a Europei Occidentale”, făcând publică oferta Franţei către R F Germania de a pune în comun producţia de cărbune şi oţel. Realizând ideia lui Schuman, Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au semnat în aprilie 1951 la Paris Tratatul prin care a fost înfiinţată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului / CECO /. De la întrarea în vigoare al acestui act, în august 1952, CECO a promovat formarea unei pieţe comune a cărbunelui şi produselor siderurgice între ţările membre.Totuşi, primul pas, care a instituţionalizat integrarea economiilor din ţările Europei Occidentale, a fost semnarea Tratatului de la Roma , la 25 martie 1957,de către aceleaşi şase ţări “din prima linie”. Prin acest Tratat a fost creată Comunitatea Economică Europeană / EEC / şi Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică / EAEC /. Odată cu semnarea Tratatului de la Roma ia fiinţă Piaţa Comună, înţeleasă ca o comunitate a ţărilor vest-europene independente din punct de vedere politic, care şi-au unit, prin acorduri formale, pieţele naţionale într-un sistem comercial, agricol şi industrial unic. Din 1965, aceste trei Comunităţi au organe comune ( Comisia, Consiliu, Curtea de Justiţie ), dar îşi menţin independenţa juridică. Timp îndelungat în Europa Occidentală au funcţionat în paralel două organisme comercial – economice distincte:

Comunitatea Economică Europeană / CEE /; Asociaţia Europeană a Liberului Schimb / AELS /

În cele ce urmează, ne vom referi la Comunitatea Economică Europeană, deoarece în cadrul politicilor sale economice, politicii agrare i se acordă o atenţie cu totul aparte.

1.2.2 Obiective şi activităţi*

Comunitatea Economică Europeană avea drept sarcină ( conform articolului 2 al Tratatului ) ca prin înfiinţarea unor pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice ale ţărilor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o expansiune continuă şi echilibrată, o creştere a stabilităţii, o sporire accelerată a standardului de viaţă şi relaţii mai strânse între ţările membre.

În înfăptuirea acestor sarcini se considerau oportune următoarele activităţi:

Eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în domeniul importului şi exportului de mărfuri, ca şi a altor măsuri cu caracter echivalent; Instituirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe; Abolierea între statele membre a obstacolelor în privinţa libertăţii mişcării persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; Instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii; Adaptarea unei politici comune în domeniul transporturilor; Instituirea unui sistem care să asigure libera concurenţă în cadrul Pieţei Comune; Aplicarea de proceduri prin care să poată fi coordonate politicile economice ale statelor membre şi remediat dezechilibrul balanţelor de plăţi;

* Se expun după Gabriel Popescu. Politici agricole. Acorduri Europene, Bucureşti, Editura Economică, 1999, p. 16-21

Apropierea reglamentărilor legale din ţările membre în măsura necesară bunei funcţionări a Pieţii comune; Crearea unui fond special european în vederea îmbunătăţirii posibilităţilor de utilizare a forţei de muncă şi pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai al muncitorilor; Înfiinţarea unei Bănci Europene de Investiţii, pentru a facilita expansiunea economică a Comunităţii prin punerea în valoare a resurselor sale; Asocierea ţărilor terţe doritoare şi teritoriilor dependente din punct de vedere politic de ţările membre ale CEE în vederea sporirii comerţului şi pentru promovarea dezvoltării economice şi sociale comune.

Este de remarcat faptul că Tratatul de la Roma nu prevede în mod expres unificarea bugetară, monetară şi a balanţelor de plăţi şi nici cea politică. Dar pe parcurs s-au produs schimbări. Activitatea CEE este mănuită de un sistem de instituţii principale comune precum şi instituţii specializate a căror componenţă şi funcţionalitate se ajustează suficient de fregvent în raport cu cerinţele. 1.2.3 Instituţii principale

(a) Consiliul ministerial al CEE este organismul care adoptă toate deciziile majore, principala sa sarcină fiind acea de a asigura coordonarea politicilor economice generale ale ţărilor membre. Consiliul este singurul organ comunitar ai cărui membri reprezintă în mod direct guvernele naţionale. În general Consiliul este format din câte un ministru de la fiecare stat al CEE, de regulă ministru de externe. În problemele specializate (agricole, financiare, transporturi etc). Consiliul ministerial se formează din miniştrii de resort din guvernele naţionale ale statelor membre. Preşedimtele Consiliului ministerial este, prin rotaţie, câte unul dintre miniştri de externe ai ţărilor membre, în ordinea alfabetică a ţărilor, pentru câte o perioadă de şase luni. Deciziile sunt adoptate fie cu majoritate ponderată de voturi, fie cu unanimitatea acestora, în cazul în care se invocă “ interes esenţial ” pentru ţările membre.

(b) Comisia executivă a CEE, cu sediul la Bruxelles, are rolul ca prevederile tratatului şi măsurile adoptate de instituţiile comunitare să fie realizate. Principala responsabilitate a Comisiei este de a elabora proiecte privind acţiuni comunitare pe care să le prezinte spre aprobare Consiliului ministerial. Comisia urmăreşte, de asemenea, realizarea uniformă în toate statele CEE a politicilor convenite în cadrul Consiliului. Comisia elaborează reglementări de aplicare a deciziilor, care sunt obligatorii în toate statele membre. Membrii Comisiei sunt desemnaţi pentru o perioadă de patru ani prin consens de către guvernele naţionale ale ţărilor membre. Comisia acţionează în colectiv, dar fiecare membru are o anumită responsabilitate. Comisia este condusă de comisar, care trebuie să fie independent de interesele naţionale şi să acţioneze doar în “spirit comunitar”. Comisiei îi sunt ataşate diferite comitete. În 1962 în cadrul unor aranjamente pentru pieţile agricole au fost create Comitete manageriale, practic, pentru fiecare categorie de produse. Comitetele sunt alcătuite din reprezentanţi ai guvernelor naţionale şi prezidate de reprezentanţi ai Comisiei, pentru a da asigurări că imlimentarea legislaţiei secundare este exercitată în strânsă colaborare cu Guvernele statelor membre. Comisia ia notă de opinia comitetului, dar decizia îi aparţine în totalitate. În cazul când decizia Comisiei este în contradicţie cu opţiunea comitetului problema este prezentată Consiliului, care poate răsturna decizia Comisiei în decurs de o lună.

(c) Curtea de justiţie a CEE, cu sediul la Luxemburg, este o instituţie comunitară independentă de celelalte instituţii.Curtea de justiţie este formată din judecători şi avocaţi-generali, toţi numiţi pe termen de şase ani, prin consens între guvernele ţărilor membre. Curtea de justiţie se află în sesiune permanentă şi face interpretări ale tratatelor şi deciziilor adoptate de instituţiile CEE în conformitate cu împuternicirile respective ce le aparţin. Ea decide dacă actele Consiliului ministerial, ale Comisiei executive sau a altor organe sunt compatibile cu tratatele comunitare. Deciziile Curţii de justiţie nu sunt supuse apelului.

(d) Parlamentul european, cu sediu la Strasbourg / uneori însă, sesiunele Parlamentului se ţin la Luxemburg / are un rol consultativ. El trebuie să fie consultat, însă, în mod expres, în legătură cu problemele pe care Comisia executivă le depune spre aprobare Consiliului ministerial al CEE.Parlamentul dezbate toate chestiunele importante ale politicii comunitare, iar membrii săi pot interpela Comisia executivă şi Consiliul ministerial prin întrebări orale sau scrise. Consiliul nu trebuie să ţină seama, în mod obligatoriu, de părerea Parlamentului, dar Comisia poate să-şi schimbe propunerile în urma consultării Parlamentului.

1.2.4 Instituţii specializate

Instituţiile specializate sunt formate în diferite domenii de activitate şi au, în general, caracter consultativ. Dintre acestea amintim următoarele:

Comitetul economic şi social, pe care, în anumite chestiuni, Comisia executivă şi Consiliul ministerial au obligaţia de a-l consulta. Este compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii de activităţi economice şi sociale. Ei sunt numiţi de către Consiliul ministerial pe baza unei liste întocmite de către guvernele naţionale, Banca Europeană de Investiţii este un organism independent, care face parte din CEE. Banca este controlată de către un comitet al guvernatorilor care este compus din miniştri de finanţe ai ţărilor membre ale CEE. Ea este condusă de către un comitet de administraţie şi un consiliu al directorilor, ai cărui membri sunt numiţi de către Comitetul guvernatorilor. Banca Europeană de Investiţii obţine fondurile din capitalul subscris de către ţările membre şi din fondurile atrase prin intermediul lansării de obligaţiuni pe pieţile de capitaluri, Fondul european de dezvoltare este un organism comunitar care primeşte contribuţii din partea ţărilor Pieţii Comune şi acordă asistenţă financiară pentru dezvoltarea unor state care au relaţii speciale cu Comunitatea, mai ales a celora care au fost colonii ale ţărilor membre, Fondul social european se constituie prin contribuţiile statelor membre şi din resurse proprii ale CEE. Resursele financiare ale Fondului se acordă în vederea reorientării şi recalificării lucrătorilor ca urmare a adoptării unor politici comunitare de restructurare. El este administrat de către comisia executivă a CEE cu ajutorul unui comitet al reprezentanţilor guvernelor ţărilor membre, ai sindicatelor şi ai asociaţiilor salariaţilor, Fondul european de cooperare monetară este un organism comunitar, lansat în aprilie 1973 în scopul de a sprigini realizarea uniunii monetare în cadrul CEE şi, în primul rând funcţionarea cursului de schimb ale monedelor comunitare, menţinerea cursului acestora în anumite raporturi de paritate faţă de cursurile oficiale,

Fondul european pentru orientare şi garantare agricolă constituie unul din cele mai importante mecanisme ale funcţionării politicii agricole comune a CEE. Fondul deţine ponderea cea mai însemnată în cheltuiele bugetare ale CEE, asigurând mecanismul de intervenţie în vederea funcţionării sistemului comunitar de preţuri ale produselor agricole şi finanţarea măsurilor cu caracter structural care sunt adoptate privind dezvoltarea agriculturii comunitare. În afara acestor instituţii speciale, în cadrul CEE funcţionează un număr mare de organisme ale producătorilor, lucrătorilor, patronatului etc. Sub forma comitetelor consultative în diferite domenii.

1.2.5 Instrumente legislative

Actele normative adoptate de Consiliu şi de Comisie pot lua diferite forme:

Regulamentele reprezintă forma cea mai puternică, din punct de vedere al legislaţiei Comunităţii. Ele au aplicabilitate generală, sunt restrictive şi au putere pentru toate statele membre; Directivele sunt instrumente legislative prin care Consiliul sau Comisia pot cere statelor membre să amendeze sau să adopte legislaţia naţională până la un termen limită, scopul fiind de a atinge obiectivele din directive; Deciziile se referă la cazuri individuale specifice şi se pot adresa statelor membre, unor firme sau unor indivizi; Rezoluţiile Consiliului, Recomandările şi Opiniile sunt instrumente de realizare a scopurilor, dar nu sunt restrictive.

1.3 Uniunea Europeană

Datorită multiplilor şi profundelor schimbări economice, sociale şi politice din spaţiul european, CEE a fost supusă unui amplu şi continuu proces reformator. Astfel, la grupul celor şase ţări fondatoare ale Pieţii Comune din anul 1973 au mai aderat Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca. Tratatul de aderare efectivă a Greciei a întrat în vigoare la 1 ianuarie 1981, a Spaniei şi Portugaliei – la 1 ianuarie 1986. Din 1iulie 1993 ţările membre AELS / cu excepţia Elveţiei / au întrat în componenţa CEE, care prin întrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht / Olanda / urma să se numească Comunitatea Europeană. După punerea în aplicare a tratatului amintit - se numeşte Uniunea Europeană / UE /, care reprezintă o “ etapă nouă în procesul ce crează o uniune neîncetat mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate de cât mai mulţi cetăţeni cu putinţă” şi care “ este fondată pe baza Comunităţilor Europene completate prin politicile şi formele de cooperare instituite ”*

Tratatul de la Maastricht, de asemenea, a stabilit UE ca o “cupolă “ politică pentru cei doi “piloni” adiţionali ai integrării europene, care sunt Politica Comună Externă şi de Securitateşi Cooperare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne. În plus din 1994 UE a încheiat Acorduri de Parteneriat şi Cooperare / APC / şi “Acorduri Europene” de asociere. Asemenea asocieri, conform articolului 310 al Tratatului, sunt o formă specială de stimulare a relaţiilor, care prevăd, în particular, zone de liber schimb. Acordurile Europene,spre deosebire de APC, rfcunosc faptul că obiectivul final este calitatea de membru al UE şi că asocierea le va ajuta să realizeze acest scop. Acordurile respective sunt destinate integrării graduale în Comunitate.În aprilie 1998 au demarat negocierile privind aderarea Estniei, Republicii Cehă, Ungariei şi Sloveniei. În februarie 2000 a urmat cel de al doilea grup de ţări – Letonia, Lituania, Slovacia, Bulgaria şi România. Drept condiţiipentru aderarea acestor ţări sunt existenţa unor instituţii stabile ce garantează democraţia, suprimaţia legiişi drepturile omului, capacitatea de a face faţă concurenţei şi forţelor de piaţă în cadrul uniunii extinse, capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru.

Republica Moldova a semnat cu UE la Bruxelles APC în 28 noiembrie 1994, care după ratificare a întrat în vigoare la 1iulie 1998. Acest acord este încheiat pentru perioada iniţială de 10 ani, după care va fi reînnoit anual în mod autmat, cu excepţia cazului când una dintre părţi declară denunţarea acestuia.

1.3.1 Obiective şi activităţi

Uniunea Europeană îşi propune realizarea următoarelor obiective:

promovarea echilaterală a progresului economic şi social, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare, al cărui scop final este întroducerea monedei unice; afirmarea identităţii europene pe scena internaţională, cu deosebire prin aplicarea unei politici externe de securitate şi apărare comună; întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre ale Comunităţii, prin instituirea unei cetăţenii comune; dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Conform Articolului 3B al Tratatului de la Maastricht activitatea UE se bazează pe următoarele principii: subsidiaritatea, codecizia şi solidaritatea. Pe principiul subsidiarităţii sunt reglamentate toate raporturile între Comunitate şi autorităţile naţionale, regionale, locale şi indivizi. Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare pentru statele membre şi pot deci, având în vedere dimensiunele sale, efectele acţiunii anvizajate, să fie mai bine realizate la nivel comunitar. Acţiunea Comunităţii nu va depăşi limita necesară pentru a obţine obiectivele prezentului tratat. Celelalte două principii, codecizia şi solidaritatea, se referă la modul de adoptare a deciziilor şi răspunderii comune, solidare în tot ce se întrepride pe linia realizării obiectivelor rezultate din tratate.

Obiectivele stipulate în articolul 1 al Acordului de Parteneriat şi Cooperare între Uniunea Europeană şi Republica Moldova sunt:

asigurarea unui cadru corespunzător dialogului politic între Părţi, care ar permite dezvoltarea unor relaţii politice; promovarea comerţului şi investiţiilor, precumşi relaţiilor economice armonioase între Părţi pentru a încuraja astfel dezvoltarea lor economică durabilă; asigurarea bazei pentru colaborarea în domeniile legislativ, economic, social, financiar şi cultural; susţinerea eforturilor Republicii Moldova de consolidare a democraţiei, de dezvoltare a economiei si de finalizare a tranziţiei sale la economia de piaţă.

Activităţile UE sunt mănuite printr-un sistem de instituţii comunitare identice celor din CEE. Atât doar că componenţa şi funcţionalitatea lor s-au amplificat.

1.3.2 Instituţii Comunitare

Consiliul European este principalul organism decizional. Deşi nu are dreptul la iniţiativă legislativă, deţine competenţa de a aproba, amenda sau respinge propunerile Comisiei Europene. Deciziile sunt adoptate, în urma ultimelor perfecţionări bazate pe Cartea Albă, cu majoritate, şi nu în unanimitate.Consiliul are preşedinte şi un secretariat general, ce asigură permanenţa şi consistenţa proceselor manageriale. Comisia Europeană îndeplineşte, în principal , trei funcţii:

iniţiază strategii, politici etc. Referitoare la UE în ansamblu; reprezintă UE în negocierile comerciale internaţionale; dirijează bugetul UE, amplificat substanţial în ultimii ani.

Acest organism executiv este alcătuit dintr-un preşedinte ales pentru doi ani şi comisari numiţi de ţările membre, câte 1 sau 2, în funcţie de mărimea ţărilor. Ei sunt asistaţi de 2000 de specialişti organizaţi în 25 de directorate generale / DG / *, după cum urmează:

DG I ~ Relaţii economice externeDG I A ~ Relaţii politice externeTFE ~ Task Force EnlargmentDG II ~ Probleme economice şi financiareDG III ~ IndustrieDG IV ~ ConcurenţăDG V ~ Forţă de muncă, relaţii industriale şi probleme socialeDG VI ~ Agricultură

~ Biroul veterinar şi fitosanitarDG VII ~ TransportDG VIII ~ DezvoltareDG IX - Personal şi administraţieDG X ~ Mijloace audio-vizuale, informaţii, comunicaţii şi culturăDG XI ~ Mediu înconjurător, securitate nucleară şi protecţie civilăDG XII ~ Ştiinţă, cercetare şi dezvoltare

~ Centrul de cercetări comuneDG XIII ~ Telecomuncaţii, piaţa informaţională şi exploatarea cercetărilorDG IV ~ PescuitDG XV ~ Piaţa internă şi servicii financiareDG XVI ~ Politici regionaleDG XVII ~ EnergieDG XVIII ~ Credit şi investiţiiDG XIX ~ BugetDG XX ~ Control financiarDG XXI ~ Taxe vamale şi fiscalitate indirectăDG XXII ~ Resurse umane, educaţie, perfecţionare şi tineret

DG XXIII~ Politica întreprinderilor, comerţ, turism şi economie socială~ Serviciul politic al consumatorului

TFHRETY ~ Resurse umane, educaţie, perfecţionare şi tineretDG XXIV ~ Politica în favoarea consumatorilor

Parlamentul European, începând cu anul 1979, se alege prin vot direct de către populaţia Uniunii Europene. El nu are putere legislativă, deciziile sale nefiind obligatorii pentru ţările membre, exercitând, în principal, funcţii consultative. Acest organism dă aprobare finală bugetului UE şi posedă, de asemenea, competenţa – pe care n-a folost-o niciodată – de a emite vot de neîncredere Consiliului European. Parlamentarii tind să urmeze liniile politice ale partidelor pe care le reprezintă, formând grupuri corespunzătoare acestora.

* Sursa: Ovidiu Nicolescu Management comparat, ED. Economică,1998, p. 129Curtea de Justiţie este alcătuită din 15 judecători reprezentând toate statele ce compun UE şi dispune de circa 500 de specialişti şi funcţionari pentru a-şi îndeplini atribuţiile. Ea are misiunea să interpreteze tratatele şi directivele UE şi să asigure aplicarea lor uniformă. Din punct de vedere juridic UE s-a dotat cu un sistem de peste 300 de reglamentări adoptate şi aplicate în ultimii ani în baza Cărţii Albe / tabelul 1/ ce-i conferă un plus substanţial de funcţionalitate, în special în plan economic. Potrivit prevederilor, deciziile Curţii de Justiţie prevalează asupra deciziilor luate la nivel naţional. În practică însă, în numeroase situaţii, statele UE şi companiile nu se conformează.

tabelul 1Sinteza principalelor probleme reglementate juridic în baza Cărţii Albe

Nr. crt.

Domeniu Problemele reglementate

0 1 21. Standarde, testare,

certificare~ jucării;~ automobile, camioane, motociclete;~ telecomunicaţii;~ materiale de construcţii;~ echipamente de protecţia muncii;~ siguranţa maşinilor;~ instrumente de măsurat;~ procedee medicale;~ instalaţii de gaz;~ tractoare agricole şi forestiere;~ cosmetice;~ alimente congelate;~ esenţe alimentare;~ solvenţi organici;~ ambalaje alimentare;~ articole pentru copii;~ geamuri;~ sucuri de fructe;~ controlul alimentelor; ~ băuturi spirtoase şi vinuri aromatizate;~ extrase din cafea şi cicoare;~ aditivi alimentari;~ ustensile casnice;~ auxiliare pentru cauciucuri sub presiune;~ detergenţi;~ îngrăşăminte lichide şi secundare;~ produse medicale;~ interferenţe radio;

~ echipamente de prelucrat pământ;~ echipamente de ridicat şi încărcat.

2. Noi reguli pentru armonizarea ambalării, etichetării şi transportului

~ ingrediente pentru alimente şi băuturi;~ iradiaţii;~ solvenţi organici;~ etichetarea nutriţională;~ etichetarea alimentelor;~ clasificarea, ambalarea şi etichetarea materialelor

periculoase.

3. Armonizarea reglementărilor privind ocrotirea sănătăţii

~ specialităţi medicale;~ produse farmaceutice;~ produse de medicină veterinară;~ medicamente bazate pe tehnologii avansate;~ elemente electromedicale implantabile;~ materiale de unică folosinţă;~ diagnostice in-vitro.

4. Schimbări în reglementările privind comenzile de stat

~ coordonarea procedurilor privind atribuirea lucrărilor de interes public; contracte de aprovizionare;

~ extinderea legilor U.E. şi la telecomuncaţii, utilităţi, servicii de transport.

5. Armonizarea reglementărilor privind serviciile

~ bănci;~ fonduri mutuale;~ telecomunicaţii;~ transporturi rutiere de pasageri;~ căi ferate;~ servicii de informaţii;~ transporturi maritime;~ transporturi aeriene;~ cartele electronice de plăţi.

6. Liberalizarea mişcării capitalului

~ capital pe termen lung;~ capital pe termen scurt.

7. Armonizarea legilor privind comportamentul întreprinderilor

~ fuziuni şi achiziţii;~ marca fabricii;~ drepturi de autor;~ fuziuni cu parteneri din zone frontaliere;~ operaţii contabile în zone frontaliere;~ faliment;~ protecţia programelor de computere;~ taxe pe tranzacţii;~ legea firmei (societăţi comerciale).

8. Armonizarea impozitelor şi taxelor

~ TVA~ Accizele pe alcool, tutun etc.

9. Armonizarea veterinară şi controale fitosanitare

~ reziduuri antibiotice;~ carne de/şi bovine;~ carne de/şi porc;~ sănătatea plantelor;~ peşte şi produse din peşte;~ pui, carne de pui şi ouă;~ reziduuri de pesticide în fructe şi legume.

10. Eliminarea şi ~ introducerea documentului administrativ unic (SAD);

simplificarea documentelor de tranzit naţionale şi a procedurilor pentru comerţul din cadrul CE

~ abolirea plăţii de primire în vamă;~ eliminarea formalităţilor vamale şi introducerea unui

borderou vamal comun.

11. Armonizarea regulilor referitoare la mişcarea liberă a forţei de muncă şi specialiştilor în CE

~ recunoaşterea reciprocă a diplomelor universitare;~ comparabilitatea pregătirii şcolare;~ formarea inginerilor;~ activităţi în domeniul farmaciilor;~ activităţi privind agenţii comerciale;~ previzionale privind impozitul pe venituri;~ eliminarea complexului de cerinţe şi documente privind

acordarea permisului de rezident.

Sursa: Ovidiu Nicolescu Management comparat, Ed. Economică,1998, p. 126, 127, 128

Adoptarea deciziilor la nivelul UE în condiţiile eterogenităţii politice, economice, sociale, culturale şi juridice a devenit posibilă renunţindu-se, de regulă, la aplicarea principiului unanimităţii. Schema decizională / figura 1 / oferă o imagine de ansamblu asupra derulării proceselor decizionale strategice şi tactice la nivelul UE. Procedura din schemă nu se aplică pentru anumite caregorii de decizii, cum ar fi cele referitoare la impozite şi forţa de muncă, care, datorită marilor implicaţii, sunt adoptate pe filiera clasică, fără limite temporale, ce durează între doi şi cinci ani. Chintesenţa activităţilor UE se regăseşte în bugetul propriu.

Bugetul este cel mai important instrument de mănuire. La baza bugetului UE stau principiile solidarităţii şi redistribuirii bunăstării după formula “ cei săraci sunt primii, dar şi principalii beneficiari ai acţiunelor de finanţare”. Adoptarea bugetului se face prin hotărârea comună a Consiliului şi Parlamentului Europei, cu menţiunea că actul decizional este de competenţa acestuia din urmă, care, anual, asigură închiderea exerciţiului bugetar şi garantează fondurile ce se acordă pentru anul următor. Bugetul UE porneşte de la cele două componente clasice: venituri şi cheltuieli.Veniturile sau, în termenologia Comunităţii, sursele de finanţare se formează din Contribuţia statelor membre, ca urmare a consimţământului anual din partea parlamentului ţărilor respective şi resursele proprii.Contribuţia fiecărei ţări-membru la bugetul UE se stabileşte în funcţie de mărimea produsului naţional brut / PNB /, cea ce face ca fondurile cele mai mari , din această sursă, să fie asigurate de ţările cele mai bogate. Participarea ţărolor membre ale UE la formarea bugetului comunitar este prezentată în tabelul 2.

tabelul 2Participarea ţărilor membre la formarea bugetului UE

Ţara 1992 1999

P N B Buget P N B BugetBelgia 3.1 4.0 3.0 3.8Danemarca 1,9 1.8 2.0 2.0Germania 28.2 30.2 26.2 27.7Grecia 1.4 1.3 1.6 1.6Spania 8.2 8.6 6.7 6.7Franţa 18.6 18.7 17.5 17.5Irlanda 0.7 0.8 0.8 1.0Italia 17.0 14.7 14.3 13.4 Luxemburg 0.2 0.2 0.2 0.2Olanda 4.6 6.3 4.6 5.9Austria - - 2.5 2.6Portugalia 1.3 1.5 1.3 1.4Finlanda - - 1.4 1.4Suedia - - 2.8 2.9Marea Britanie 14.8 11.9 15.1 11.9Total UE 100.0 100.0 100.0 100.0

Sursa: Agenda 2000

Statisticele relevă faptul că, în ultimi ani, peste 70 la sută din bugetul UE revine la patru ţări. În principiu, această sursă a contribuit cu 31.1 % la formarea veniturilor bugetare comunitare, fiind a doua după TVA.

Sursele financiare proprii ale UE se formează din:

Impozitele pe salariile funcţionarilor ce activează în organismele comunităţii; Amenzile plătite de operatorii economici pentru încălcarea dreptului comunitar; Prelevările la produsele agricole; Veniturile dobîndite din Tariful Vamal Comun; Taxa pe valoare adăugată /TVA/, aplicată în proporţie de 1% din fondurile încasate de fiecare ţară membră din această taxă. În prezent, TVA este cea mai mare sursă, formând circa 48.5% din buget.

Ca urmare a crizei financiare a CE, din anul 1988, a fost adoptată o altă sursă proprie de venituri, 1% din produsul intern brut /PIB/ al ţărilor membre,calculat anual, care în 1999 a crescut la 1.27% În ierarhia veniturilor bugetare, prelevările la produsele agricole cu ponderea de circa 2.6% sunt pe ultimul loc.Cheltuielele din bugetul UE au conţinut administrativ şi operaţional.Cheltuielele administrative includ salariile funcţionarilor şi agenţilor proprii, costurile instituţionale etc. Cheltuielele operaţionale sunt orientate spre susţinerea politicilor comunitare /cum ar fi PAC/, operaţiunelor structurale, activităţilor externe, acordarea compensaţiilor şi formarea rezervelor.

Acum la început de mileniu putem constata că UE şi-a onorat obligaţiile, s-a consolidat şi este în plină desfăşurare procesul de aderare a noilor state la această prestegioasă comunitate. Pentru primirea statelor noi în UE începând cu anul 2002 şi până în 2006 sunt prevăzute alocări de 13.8 miliarde de ECU. În cadrul UE, pe tot parcursul existenţii sale, politicile economice s-au regăsit şi în spaşiul rural.

* Ovidiu Nicolescu Management comparat, ED. Economică,1998, p. 131, carea fost adoptată după J.A. Quelch, D. Buzzell, E. Saloma, The Management of Challange of Europe 1992, HBR, Boston, 1992, p. 59

Figura 1Adoptarea deciziilor la nivelul Comunităţii Europene

Comisia

Propune

Consiliul ParlamentulDezbate Exprimă opinia

ComisiaIa în consideraţie opinia Parlamentului

Consiliul ConsiliulIa decizia finală Adoptă o poziţie comună prin

majoritate calificată

În decurs de trei luni ParlamentulAdoptă sau Nu ia Amendează cu majoritate Respinge poziţia comunăPoziţia comună nici o sau absolută de voturi poziţia sau a Consiliului cu majoritatea Consiliului poziţie comună a Consiliului absolută de voturi

Consiliul Într-o lună Comisia ConsiliulAdoptă documentul Examinează amendamentele şi poate

modifica propunerea saPoate vota numai în

unanimitate

În decurs de trei luni Consiliul Poate adopta propunerea Poate adopta amendamentele Poate modifica Poate Iniţială a comisisei cu sau Parlamentului neaprobate sau propunerea Comi- sau să nuMajoritate calificată de Comisie în unanimitate siei prin vot unanim acţioneze

Propunerea Comisiei trenează dacă Consiliul nu acţioneză

Sursă: Ovidiu Nicolescu, Management comparat, Ed. Economică, 1998, p.131

Se poate obţine prelungire de o lună dacă Parlamentul este de acord

II CARACTERISTICI ALE CHARTEI EUROPENE A SPAŢIULUI RURAL

Instituţiile Europene au elaborat în favoarea societăţii rurale numeroase recomandări şi rezoluţii. Dispoziţiile pertinente şi instrumentele juridice cu privire la dezvoltarea rurală îşi iau începutul prin Carta socială europeană / Strasbourg, 1961 / şi urmează până în recenta recomandare nr. 1296, WP a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Charta europeană a spaţiului rural, adoptată la 23 aprilie 1996.

2.1 Consideraţii generale

Statele membre în Consiliul Europei, care semnează această Chartă consideră că:

Prin obiectivele Consiliului Europei se înscrie realizarea unei uniuni mai strânse a membrilor săi, astfel încât să salvgardeze şi să promoveze idealurile care le sunt patrimoniu comun, să favorizeze progresul lor economic şi social, Ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă în zonele rurale prin punerea în aplicare a măsurilor adoptate va contribui la progresul economic şi social în Europa, Va trebui să definească principiile unei dezvoltări ruralea mulţumită căreia agricultura, sivicultura, acvacultura şi pescuitul vor fi valabile, mediul înconjurător va fi sănătos şi noi activităţi economice vor putea fi atrase, astfel că aceste principii vor permite, de asemenea, dezvoltarea resurselor umane, Este necesar să se fortifice cooperarea europeană astfel încât să faciliteze această evoluţie şi să încorporeze din ce în ce mai mult toate politicile, inclusiv cele comerciale, principiul dezvoltării durabile în spaţiul natural şi rural.

2.2 Definirea spaţiului rural Spaţiul rural în Europa constituie un patrimoniu peisagistic de viaţă şi de muncă valoros, fructul unei îndelungate istorii şi a cărei salvgardare constituie o vie preocupare pentru societate. Spaţiul rural, conform spiritului Chartei europene, este o zonă interioară, inclusiv satele şi micile oraşe, în care marea parte a terenurilor sunt utilizate pentru:

agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit; activităţile economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie, servicii etc.); zonele neurbane şi de distracţii amenajate (sau rezervaţiile naturale); alte utilizări (în afara celor de locuit).

Segmentele agricole (inclusiv silvicultura, acvacultura şi pescuitul) şi neagricole din componenţa unui spaţiu rural formează o entitate distinctă, care se caracterizează printr-o puternică concentrare de locuitori şi de structuri socioeconomice, cu dispunere atât în plan vertical, cât şi orizontal.Deci, spaţiul rural este tratat în toată complexitatea şi eterogenitatea sa. Spaţiul rural este un tot unitar orientat la obiectivele, criteriile, strategiile dezvoltării de ansamblu. Aceasta înseamnă că obiectivele propuse spre rezolvare trebuie să fie acsate în egală măsură pe problemele de natură economică, socială, culturală, ecologică sau de mediu, avantajând acţiunele de gestiune durabilă a resurselor naturale. În realizarea obiectivelor propuse ţările membre s-au angajat să pună în aplicare funcţiile spaţiului rural.

2.3 Funcţiile spaţiului rural Funcţia reprezintă ansmblu activităţilor omogene, asemănătoare sau complimentare care contribuie la realizarea aceluiaşi sau aceloraşi obiective. Desfăşurarea activităţilor în spaţiul rural presupune divizarea sarcinilor, stabilirea responsabilităţilor, precizarea legăturilor între acestea. În consecinţă fiecare zonă rurală îşi are sarcina, rolul, destinaţia sa, realizează concomitent trei funcţii majore: economică, ecologică şi social-culturală.

(a) Funcţia economică angajază fiecare ţară-membru să acţioneze în aşa fel, încăt spaţiul său rural: Să promoveze un sistem de producţie agricolă care să asigure:1. Nevoile alimentare ale populaţiei;2. Să ofere agricultorilor şi familiilor lor un nivel al beneficiilor comparabil cu cel al altor

profesii liberale cu nivel de responsabilitate comparabil, asigurând astfel o sursă durabilă de beneficii pentru populaţia rurală;

3. să protegeze mediul înconjurător şi să asigure regenerarea mijloacelor de producţie, astfel încât solul sau pânza de apă freatică să ofere condiţii favorabile generaţiilor viitoare, în contextul unei dezvoltări durabile.

Să producă materiile prime necesare economiei, destinate industriei şi producţiei de energie; Să răspundă nevoilor întreprinderilor mici şi mijlocii agricole, industriale, artizanale sau comerciale,precum şi prestărilor de servicii; Să asigure baza activităţilor necesare pentru recreere şi turism; Să conserve resursele genetice, ca bază pentru progresul agriculturii şi promovarea biotehnologiilor; Să acorde prioritate activităţilor şi iniţiativelor care vizează dezvoltarea internă şi care beneficiază mai ales de spriginul şi finanţarea populaţiei rurale; Să încurajeze diversificarea şi adaptarea structurilor de producţie mai ales în regiunele marcate de predominanţa unui sector sau a unei laturi economice ameninţate de recesiune; Să favorizeze combinarea de activităţi compatibile sau complementare în spaţiul rural; Să favorizeze producţia de bunuri şi de servicii care să valorifice capacităţile intelectuale şi artizanale proprii populaţiei rurale, dar şi a resurselor prost utilizate.

(b) Funcţia ecologică angajază fiecare ţară membru să procedeze astfel încât spaţiul său rural:

Să conserve resursele naturale de viaţă- sol, apă, aer –utilizându-le într-o manieră judicioasă şi durabilă; Să protejeze biotipurile şi “spaţiile verzi” de care se dispune şi care joacă un rol esenţial în calitatea mediului înconjurător; Să întreţină şi să conserve peisajul natural; Să conserve şi să protejeze biodiversitatea şi în particular biodiversitatea genetică, diversitatea speciilor şi cea a peisajelor naturale; Să asigure protecţia animalelor sălbatice, prin instrumentele juridice necesare şi în condiţii ecologice adoptate ca atare Să se expluateze raţional resursele naturale, asigurând: Protejarea peisajului, deoarece acesta reprezintă interesul primordial; Salvgardarea frumuseţii şi particularităţilor spaţiului rural, renovâmd satele şi construcţiile, remediind pe cât este posibil degradările naturii şi peisajului; Înregistrarea locurilor unde există specii vechi sau rare de animale de crescătorie, peisaje rurale tradiţionale etc.;

Protecţia şi expluatarea raţională a pădurilor, în principal, acelor care au o funcţie protectivă. Să respecte cu stricteţe dispoziţiile juridice internaţionale cu privire la protecţia mediului şi a naturii.

(c) Funcţia socio-culturală angajează ţările membre să acţioneze astfel încât spaţiul său

rural: Să asigure şi să lărgească rolul socio-cultural în viaţa asociativă locală, precum şi dezvoltarea relaţiilor între populaţia urbană şi rurală, făcându-se uz inclusiv de tehnologiile moderne de informare; Să asigure menţinerea stabilimentelor şcolare şi organizarea activităţii acestora în funcţie de necesităţi; Să dea şcolilor şi elevilor din mediul rural aceleaşi şanse de formare ca şi celor din zonele urbanizate, să dezvolte şi să lărgească ciclurile de formare tehnică şi profesională; Să asigure rezidenţilor permanenţi accesul la locuinţe şi o arhitectură adaptată şi integrată peisajului; Să asigure prestaţiile necesare sănătăţii populaţiei din zonele rurale, în condiţii echivalente cu cele urbane; Să menţină şi să apere diversitatea şi bogăţia patrimoniului cultural şi arhiologic; Să favorizeze protejarea şi dezvoltarea tradiţiilor şi a obiceiurlor, a partrimoniului gastranomic local.

Pentru ca spaţiul rural să poată să exercite funcţiile sale economice, ecologice şi sociale el trebuie să fie dotat cu infrastructuri necesare şi în particular cu surse de aprovizionare moderne şi adaptate nevoilor. Acest lucru este valabil şi pentru sectorul de telecomunicaţii şi de transport în comun, pentru serviciile financiare care trebuie să fie adaptate la nevoile specifice economiei agricole ca şi pentru dotările de toate felurile din domeniul educaţiei şi serviciilor generale. Părţile ar trebui să integreze zonele rurale într-o reţea modernă de transport şi telecomunicaţii, compatibilă cu caracterul şi calitatea mediului zonei rurale.

2. 4 Politici de dezvoltare rurală Spaţiul rural exercită funcţiile sale numai în cazul elaborării politicilor de dezvoltare ca un tot unitar, armonios. Un astfel de program de dezvoltare ar trebui, în măsura posibilului, să pornească de la date concrete regionale, să încurajeze iniţiativele locale şi să se fondeze pe o dezvoltare internă în următorul concept:

Să plaseze omul cu problemele sale în centrul concepţiilor şi deciziilor; Să asigure identitatea comunităţii şi să favorizeze sensul responsabilităţii, cooperării şi creativităţii; Să conserve şi să promoveze particularităţile culturale şi istorice ale spaţiului rural; Să încurajeze diversificarea şi relaţiile între populaţiile rurale şi restul societăţii

În societetea rurală, ca pretutindeni, omul cu capacităţile sale diverse / capitalul uman / constituie potenţialul cel mai preţios a cărui dezvoltare şi promovare ar trebui să fie prioritate absolută. Pentru Republica Moldova, dealtfel ca şi pentru tot spaţiul românesc, entitatea rurală este specifică. Încă marele Eminescu menţiona că clasa ţărănească este naţiunea însăşi. Această clasă este cea mai pozitivă ditre toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului. Ceva mai târziu, în prima jumătate a secolului trecut, Ion Mihălache preciza că ţăranul este un univers spiritual cu credinţa lui, cu tradiţiile lui, mereu însetat de adevăr şi frumos cu dorurile lui; el reprezintă, în ultima analiză, sufletul specific al neamului nostru.Punerea în aplicare al acestui deziderat este posibil numai în cazul în care zona rurală este un spaţiu de viaţă atrăgător dotat cu:

O bună infrastructură; O agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit, viabile; Condiţii locale favorabile activităţilor economice neagricole; Un mediu înconjurător intact şi un peisaj îngrijit.

Politicele dezvoltării spaţiului rural, recomandate în Charta europeană, cuprind toate funcţiile, tot spectru complimentar de activităţi, ţinând cont, cu prioritate, de nevoile şi interesele populaţiei în cauză şi de respectarea principiului dezvoltării durabile. Conform Cartei respective

(a) Toate politicile de amenajare a teritoriului în spaţiul rural ar trebui să se bazeze pe principiul umanist, după care omul se află în centrul proiectelor şi luării deciziilor; (b) Politica de amenajare a zonelor rurale ar trebui să se bazeze pe cooperările intercomunale, interregionale şi de transfrontieră;

(c) Politica de amenajare a zonelor rurale este necesar să facă obiectul unui plan care să ţină cont de funcţiunele atribuite acestor spaţii;

(d) Punerea în aplicare a politicelor de amenajare a teritoriului în zonele rurale trebuie să permită o dezvoltare durabilă în agricultură,silvicultură, acvacultură şi pescuit, a artizanatului, a industriei, a turismului şi a sectorilui serviciilor,

(e) Politica în domeniul mediului impune: luarea de măsuri pentru protecţia şi gestionarea solului, apei şi aerului, ca şi pentru conservarea florei, faunei şi habitatului lor; delimitarea zonelor în care construcţiile, echipamentele, circulaţia sau alte activităţi care sunt dăunătoare mediului vor fi limitate, evitate sau interzise; stabilirea unei cooperări internaţionale ştiinţifice, tehnice şi politice, pentru asigurarea gestiunii şi salvgardarea mediului rural european.

(f) Politicile în domeniu dezvoltării turismului rural în general şi agroturismului în particular trebuie să ţină cont de capacitatea reală a zonelor în cauză, de echilibrul dintre utilităţile turistice şi protecţia naturii, de infrastructurile şi serviciile existente.

(g) Politicile socio-culturale, educaţionale sunt orientate spre punerea în aplicare a funcţiilor respective

Carta europeană consideră agricultura ca una din cele mai esenţiale funcţii ale spaţiului rural. Un sector agricol viabil, organizat în funcţie de particularităţile rurale, apropiat de natură, durabil şi multifuncţional este esenţa spaţiului rural. Politica agricolă, la care vom reveni într-un capitol aparte, este deci chemată să joace în acest sens un rol central.

2.5 Mijloace şi instrumente pentru punerea în aplicare a politicilor de dezvoltare a spaţiului rural

Pentru punerea în aplicare a politicilor de dezvoltare a fost constituit Comitetul Permanent al spaţiului rural european / CPERE / în care este reprezentată fiecare ţară membru. Invitaţii pot fi reprezentaţi printr-un observator. CPERE este convocat de Secretarul General al Consiliului Europei. Se convoacă o dată la doi ani sau de câte ori solicită majoritatea ţărilor membre. El este însărcinat:

Să faciliteze şi să amelioreze punerea în aplicare a Chartei europene; Să facă recomandări Părţilor asupra măsurilor ce trebuie luate pentru punerea în aplicare a Cartei europene.

Fiecare parte contractantă a Chartei europene este chemată să creeze instrumente juridice şi adminisrative, inclusiv din legislaţia naţională, privind amenajarea teritoriului, dezvoltarea agriculturii, protecţia mediului, conservarea peisajului natural şi alte.Părţile semnătare a Chartei se angajază:

Să difinească şi să aplice o plitică agricolă, silvică, de acvacultură şi de pescuit destinată să menţină activitatea economică şi să garanteze funcţiile în spaţiul rural; Să elaboreze norme de protecţie ale dreptului public şi ale dreptului privat şi de protecţie a spaţiului rural împotriva urbanizării intensive şi anarhice; Să facă tot posibilul pentru a pune în aplicare o politică de ajutor financiar de stat şi locală în favoarea spaţiului rural.

În plan politic şi administrativ trebuie să se asigure un înalt grad de independenţă prin crearea de unităţi locale şi regionale viabile, prin dezvoltarea şi consolidarea autonomiei financiare a comunilor şi altor colectivităţi teritoriale.

III AGRICULTURA ÎN ŢĂRILE UNIUNII EUROPENE

3.1 Caracteristici generale Agricultura ocupă un loc vital în economia şi politica mondială. Ea a fost şi rămâne ramură importantă a producţiei materiale. Această activitate umană are cea mai mare contribuţie la bunăstarea populaţiei prin asigurarea hranei cuvenite. Imperativul dezvoltării agriculturii vine anume de la rolul ei vital în satisfacerea nevoilor alimentare. După cel de al doilea război mondial rolul agriculturii în ţările europene a suferit o mutaţie profundă. Scimbările de valoare şi de condiţii generale cum ar fi creşterea beneficiilor, excedentele de producţie, revoluţia agrară şi comerţul internaţional au avut o influienţă directă asupra atitudinii populaţiei faţă de agricultură. Sarcina iniţială tradiţională a agriculturii, de a produce şi a aproviziona cu produse alimentare, s-a pierdut ca importanţă, mai ales din cauza supraproducţiei, scăderii preţurilor agricole, liberalizării şi deschiderii mondiale a comerţului cu produsele agricole. În acelaşi timp, alte prestaţii de interes general au căpătat o importanţă crescândă. Agricultura de azi este multifuncţională cu următoarele sarcini:

Garanţia securităţii aprovizionării cu produse alimentare pe termen lung, cea ce este extrem de dificil din cauza exploziei demografice şi deteriorării mediului înconjurător şi a resurselor naturale în lumea întregă; Producţia de materii prime neconvenţionale, refolosibile; Prezervarea şi întreţinerea patrimoniului peisagistic ca spaţii de destindere şi capital turistic, neuitând că peisajul rural este în acelaşi timp un peisaj agricol de secole; Prezervarea şi promovarea valorilor, modurilor de viaţă, aspectelor culturale şi a altor caracteristici sociale din lumea rurală, în interesul comunităţii; Contribuţia la menţinerea bazelor vitale de viaţă cum sunt solul, apa, aerul şi a expluatării durabile a acestora şi a asigurării stabilităţii pe termen lung a ecosistemelor, printr-o agricultură apropiată de natură, cu moduri de producţie corespunzătoare unei expluatări adaptate; Contribuţia la buna funcţionare a spaţiului rural, la o viaţă sănătoasă la ţară, atât pe plan economic, cât şi socio-cultural.

3.2 Resursele agriculturii Dezvoltarea agriculturii pe tot parcursul istoriei a fost înfluienţată de o multitudine de factori. Eficacitatea activităţii în agricultură este dependentă de valorificarea resurselor. Economia agrară neo-clasică delimitează, de regulă, trei grupări de resurse: naturale, umane şi capitalul. Tot mai fregvent este nominalizat şi managementul ca fiind al patrulea factor. 3.2.1 Resursele naturale

Resursele naturale sunt prielnice unei agriculturi performante şi extrem de eterogene. Spaţiul agricol european este caracterizat prin energie radiantă specifică de 1-1.4 Gcal/m.p.; temperatura medie a lunii iulie de 18 – 25 grade C; suma de temperaturi efective mai mare de 10 grade C (energie termică) - 1000- 1800 grade C*. Depunerile atmosferice şi apa sunt favorabile pentru desfăşurarea activităţii agricole. Evident, resursele naturale în statele din spaţiul UE sunt foarte variate şi condiţionează specializarea atât a ţărilor cât şi a zonelor. Ţările mediteraneene, Spania, Portugalia, Italia şi Grecia practică agricultura în care predomină culturile de citrice, viţa de vie, legumicultura. În centrul şi vestul Europei unde domină clima temperat continentală, se cultivă cereale, oleaginoase, sfeclă de zahar, cartofi, viţa de vie, fiind prezentă şi pomicultura. Sectorul animalier este reprezentat de bovine, porcine şi păsări. În ţările din nordul continentului se cultuvă cartofi, sfecla de zahar şi plante furagere.Aici sunt toate speciile de animale domestice.Producţia agricolă este caracterizată prin dependenţa sa de pământ. Rolul esnţial în asigurarea producţiei de alimente revine utilizării raţionale a fondului funciar. Pământul este baza activităţii agricole. Una din caracteristicele resurselor funciare constă în faptul că există mari inegalităţi pe ţări şi în interiorul acestora în cea ce priveşte folosirea de către agricultură a fondului funciar (tabelul 3).

tabelul 3 Repartizarea fondului funciar în ţările membre ale UE, 1997

ŢaraSuprafaţa totală, mii. ha

din care

Agricolă Arabilă

mii ha % mii ha %

Austria 8386 3412 40.7 1386 16.5Belgia 3052 1375 45.1 841 27.6Danemarca 4309 2721 63.1 2546 59.1Finlanda 33815 2150 6.4 2125 6.3Franţa 54397 30168 55.5 18305 33.7Germania 35697 17335 48.6 11832 33.1Grecia 13196 3465 26.3 2250 17.1Irlanda 7029 4325 61.6 1100 15.6Italia 30132 14685 48.7 8105 26.9Luxemburg 257 127 49.4 60 23.3M. Britanie 24410 15858 65.0 6409 26.3Olanda 4153 1848 44.5 809 19.5Portugalia 9191 3967 43.2 2278 24.8Spania 50599 29649 58.6 14344 28.3Suedia 44996 3177 7.1 2746 6.1UE 323618 134261 41.5 75136 23.2

* Gabriel Popescu. Politici Agricole. Acorduri europene, Ed. Economica,1999,p.72 Tabelul 3 , Sursa: Agriculture: Statistical yearbook 1999, p. 29

Suprafaţa fondului funciar a celor 15 ţări membre ale UE este de aproximativ 324 milioane ha, din care circa 134 milioane ha (41.5 %) sunt terenuri agricole şi peste 75 milioane ha ( 23.2 %) este suprafaţă arabilă. Cel mai mic nivel de folosire a terenurilor agricole este de 6.4 % în Finlanda , iar cel mai ridicat (65.0 %) - în Marea Britanie. Pentru toate celelalte ţări această valoare se înscrie între 40 şi 50 la sută. Ponderea pământului arabil în totalul suprafeţei de teren a ţărilor membre ale UE este de 20 – 30 la sută. Excepţie fac Suedia cu 6.1 %, Finlanda – 6.3 % şi Danemarca – 59.1 %. Pentru comparaţie amintim că terenurilor agricole în Republica Moldova formează 75 % din suprafaţa totală a fondului funciar. Ponderea arăturilor, a viilor şi livezelor constituie respectiv 70.3, 7.3, 7.3 la sută.

Pentru întregul sector agricol, în Europa de Vest, suprafaţa de teren este mai mult sau mai puţin limitată. Mărirea suprafeţei nu este posibilă sau este în mică măsură posibilă. În ultimii zece ani suprafaţa totală a ţărilor UE s-a extins cu circa 11 milioane ha (3.5%), iar cea cu destinaţie agricolă s-a micşorat cu ceva mai mult de 6 milioane ha /4.3%/. Terenurile arabile s-au lărgit cu peste 428 mii ha (5.8 %).

Posibilităţile de extindere a terenurilor, practic nule, de rând cu faptul că terenurile arabile constituie ceva mai puţin de un sfert din suprafaţa totală pun probleme acute în legătură cu expluatarea eficientă a resurselor funciare pentru a asigura populaţia cu hrana necesară. Suprafaţa limitată al pământului se reflectă asupra dimensiunilor expluataţiilor agricole. Mărimea medie a unei expluataţii agricole din cele 12 ţări membre ale UE în anul 1987 a fost de 13.34 ha.Către anul 1995- a sporit până la 17.22 ha. Media pe expluataţie în 1995, după ultima rundă de aderări la UE, a urcat la 17.64 ha. Sunt însă semnificative deosebirele de mărime a unei expluataţii pe ţări. Cele mai mari suprafeţe medii ale unei expluataţii agricole sunt caracteristice pentru Marea Britanie (70 ha), Danemarca şi Luxemburg (40 ha), Franţa (38.5 ha), Suedia (34.5 ha), Germania (30 ha). În extrema opusă se află Elada (4.45 ha), Italia (5.48 ha), Portugalia (8.7 ha). Pe parcursul anilor numărul expluotaţiilor agricole deminuiază de la 8.6 mil. în 1987 la 7.4 mil în 1995.

Se conturează o tendinţă clară de micşorare a numărului de ferme cu suprafaţa terenurilor agricole sub 50 ha. Deşi numărul expluataţiilor cu mărimea de până la 5 ha. s-a redus cu aproape un milion, ponderea lor în 1995 rămâne de circa 57 % micşorându-se în raport cu 1987 doar cu 2 puncte. Cele mai multe dintre aceste ferme mici se află în ţările sud - europene.Este în creştere atât numărul expluotaţiilor cu mărimea de peste 50 ha cât şi suprafaţa terenurilor ce le aparţin. Dacă în 1987 expluataţiilor agricole cu suprafaţa mai mare de 50 ha le revenea 48.2 % din terenuri, apoi în 1995 -aproape 60 la sută.

Suprafaţa nu este cel mai potrivit criteriu pentru compararea proporţiilor fermelor, dată fiind diversitatea calităţii pământului. În ţările membre ale UE dimensiunea activităţii economice a expluataţiilor agricole este măsurată în “Unităţi de măsură europene ”( ESU)*.

Din punct de vedere al dimensiunii (tabelul 4) economice ponderea expluataţiilor agricole sub 16 ESU în 1995 s-a egalat cu 79%. În anul 1987 ponderea unor astfel de expluataţii în spaţiul celor 12 ţări membre ale UE a urcat la 83 la sută.Expluataţiile agricole din Europa de Vest, deşi diferă considerabil ca dimensiune, sunt în cea mai mare parte “ferme familiale”.

În literatura occidentală această noţiune este tălmăcită diferit. Câteodată poate însemna o structură agricolă care foloseşte numai forţa de muncă a familiei char dacă poate fi folosită în acelaşi timp şi munca angajaţilor. Însă tot fermă familială este şi expluataţia care antrenează un volum mare de capital şi resurse, forţă de muncă angajată, derulează cea mai mare perte a comerţului cu produse agricole.

Modelul de ocupare a pământului diferă de la o ţară la alta şi s-a modificat semnificativ de-a lungul timpului. Pământul lucrat este, de cele mai multe ori, proprietate privată. Ca proprietate de stat sau întrprinderi publice nu sunt decât unităţile de cercetare. Două treimi din totalul terenului arabil al ţărilor UE este proprietate particulară. Proprietatea asupra pământului oferă mai multă siguranţă, accesul la credit etc. Piaţa pământului este în principiu liberă, în sensul că guvernul nu impune nici o restricţie asupra drepturilor cetăţenilor de a cumpăra, vinde sau înfluienţa preţul care, spre exemplu, în Franţa este de numai 3200 ECU/ha iar în Germania şi Olanda ajunge până la 15 mii ECU pentru un ha de pământ arabil.

* O fermă din 1987 era considerată ca având o dimensiune economică de 1 ESU atunci când marja brută totală standard ( valoarea producţiei minus anumite costuri variabile ) era de 1200 ECU.

tabelul 4Distribuţia expluataţiilor agricole pe clase de ESU, 1995

Ţările < 4 4-16 16-40 40-100 >100 TotalAustria 93.0 77.8 41.5 9.0 0.6 221.8Belgia 13.1 14.9 14.9 21.1 7.0 71.0Danemarca 4.5 23.0 14.6 16.6 10.1 68.8Finlanda 29.2 38.6 26.6 5.5 1.0 101.0Franţa 200.8 156.2 188.1 149.0 40.7 734.8Germania 185.9 142.8 124.8 92.2 21.2 566.9Grecia 436.7 305.5 53.5 6.1 0.6 802.4Irlanda 47.0 58.9 31.3 14.4 1.9 153.4Italia 1701.1 544.4 153.6 62.3 20.7 2482.1Luxemburg 0.7 0.7 0.7 1.0 0.1 3.2M. Britanie 66.0 56.6 40.9 44.2 26.7 234.5Olanda 2.0 24.7 19.7 36.1 30.6 113.2Portugalia 326.2 97.5 19.0 6.1 1.9 450.6Spania 754.1 365.8 114.3 34.0 9.4 1277.6Suedia 30.5 26.0 15.8 13.4 3.1 88.8U E 3890.6 1933.4 859.5 511.1 175.4 7370.0

Sursa: Calculele autorului dupa Agriculture: Statistical yearbooc, 1999. tabelul 4.5, p. 127,128.

Pământul poate fi arendat de la proprietari particulari. Multe expluataţii agricole pe lângă terenurile ce le posedă iau în arendă pământ. Arendarea predomină în Belgia /68 % din pământ/ şi în Franţa /53 %/, dar este practicată şi în alte ţări pentru că, în principiu, ea oferă o serie de avantage comparativ cu cultivarea pământului direct de către proprietar. Arendaşul nu este obligat să investească în pământ şi construcţii, el îşi poate concentra resursele disponibile pentru echipament şi consumurile curente. Arendarea permite tinerilor calificaţi, dar cu capital limitat să pătrundă în activitatea agricolă. Relaţiile* dintre arendaşi şi proprietarii de pământ sunt reglamentate prin legislaţia ţării respective şi contracte.

În unele cazuri, reglamentările sunt minime. În Germania, spre exemplu, chiar condiţiile legate de durata arendei şi nivelul chiriei sunt negociate liber între partineri. În alte ţări, cum ar fi Belgia, aceste prevederi cât şi altele sunt supuse unor restricţii cum ar fi: arenda durează cel puţin nouă ani.Cooperarea în producţie se întâlneşte destul de rar. Una din puţinele grupări fermiere este “ Groupement agricole d’exploitaiton en commun” /GAEC/ din Franţa. Astfel de grupare permite unui număr de doi sau mai mulţi fermieri /maximum legal este de zece/ să-şi unească mijloacele de producţie, inclusiv pământul pe care-l deţin, precum şi forţa de muncă. În Italia de sud, la fel, există cazuri de administrare comună integrată, în care ferme mici îşi unesc terenurile formând unităţi cu dimensiuni rentabile. Venitul în astfel de expluataţii este împărţit în conformitate cu contribuţia în muncă şi pământ. Se mai întâlnesc şi în alte ţări astfel de asocieri, însă, practic în toate ţările UE, cooperării îi revine un rol important în comercializarea produselor agricole şi prestarea serviciilor.

* Legislaţia care se referă la această problemă pentru fiecare dintre statele membre UE este prezentată în lucrarea Les baux ruraux dans le CEE, publicată de CEPFAR / Centre Europeen pour la promotion et la formation en milieu agricol, Brussels, 1990 /

3.2 Capitalul

Fiind dependentă de resursele naturale şi factorul biologic, agricultura contimporană se caracterizează prin creşterea consumului de factori materiali. Resursele materiale, altfel spus capitalul, sunt formate din astfel de active fizice cum ar fi clădirele, maşinile agricole, efectivele de animale, stocurile de îngrăşăminte, chimicale, furage, mărfuri etc. Capitalul constă din active produse în trecut pe care posesorul intenţionează să le folosească la producţia altora în viitor. Capitalul este în acelaşi timp un rezultat şi o resursă. Pentru a face faţă concurenţii expluataţiile agricole trebuie să-şi asigure resurse materiale moderne. Performanţa în producţia agricolă a ţărilor membre ale UE este susţinută şi motivată de cantitatea şi calitatea capitalului. Aceasta poate fi confirmată prin date statistice din domeniul mecanizării (tabelul 5).

tabelul 5Suprafaţa agricolă şi arabilă (ha) pe un tractor sau utilaj agricol

Ţara

ha / tractor ha / utilaj agricol agricol arabil agricol Arabil

Bejgia-Luxemburg 13.8 7.5 4.7 2.6

Danemarca 19.6 18.3 6.3 5.9Franţa 23.1 13.7 6.0 3.5Germania 13.9 9.7 6.0 4.2Grecia 24.1 10.6 10.2 4.5Irlanda 26.8 8.0 7.0 1.9Italia 11.5 6.3 9.3 5.1Portugalia 26.4 16.0 4.0 2.2Spania 32.1 18.0 14.4 8.7Suedia - 19.0 12.5 7.0M. Britanie 37.0 12.2 8.3 2.7 U E 18.5 11.1 7.3 4.4

Sursa: Gabriel Popescu. Politici agricole. Acorduri europene. Ed. Economica, 1999, p. 76.

Suprafaţa medie de terenuri agricole şi arabile ce se revine la un tractor sau utilaj agricol este foarte mică atât la nivelul UE, cât şi în fiecare ţară-membru a UE. Fluctuaţia acestor date pe ţări, faţă de media pe Uniune, ţine mai mult de specificul condiţiilor naturale, structura produsului agricol, deoarece măsurile de politică agricolă au fost unitare, iar direcţionarea fondurilor de susţinere a agriculturii s-a făcut cu scopul acoperirii condiţiilor de competitivitate între toţi agricultorii, indeferent de ţara de origine.

Spre comparaţie constatăm că în Republica Moldova la 1 ianuarie 1999 fiecărui tractor îi revin 61 ha. de terenuri agricole, iar pământul arabil constituie circa 43 ha sau respectiv de 3.3 şi 3.9 ori mai mult decât în ţările UE.

Pentru a ţine pasul în cursa productivităţii şi a asigura un nivel satisfăcător veniturilor, expluataţiile agricole din ţările UE folosesc masiv substanţile chimice. Spre exemplu, consumul de azotat de amoniu a fost în anul 1995, în Franţa de 282 kg/ha agricol sau 476 kg/ha arabil, în Italia – respectiv de 104 şi 189 kg/ha, iar în Spania – 643 kg/ha agricol sau 114 kg/ ha arabil. Pentru comparaţie amintim că în anul 1998 în ţara noastră în medie pe un ha de semănături au fost utilizate câte 7 kg de îngrăşăminte chimice, substanţă activă.Strâns legată de chimizare este şi extinderea irigaţiilor, care a determinat aproape jumătate din sporul de producţie realizat în ultimul sfert de secol. În ţările UE circa o cincime din terenul cultivat este irigat, în Moldova- ceva mai mult de 10 la sută.

Modernizarea agriculturii determină creşterea continuă a cererii de resurse materiale, de investiţii. Pentru a investi este nevoie de capital,care poate fi obţinut de fermieri pe pieţile financiare. Însă băncile comerciale, cum ar fi, spre exemplu, cele din Marea Britanie, sunt numai parţial interesate de agricultură.

În mai multe ţări membre ale UE fermierii obţin capitalul de la bănci cooperatiste sau prin alte instituţii speciale de credit agricol. În Germania, DG Banc / Deutsche Genossenscehaftsbanc /* oferă peste 40% din împrumuturile sale agriculturii, deşi acestea reprezintă numai 13% din toate împrumuturile totale acordate pe termen mediu şi lung, primite de agricultură. În Olanda, Rabobanc /Raiffeisen-Boerenleen- banc/ furnizează peste 70% din creditul agricol, dar acestea, la râmdul său reprezintă numai 22% din împrumuturile pe care le acordă.* Preţul plătit de expluotaţiile agricole pentru modernizarea sa cu tehnică şi materiale, pentru investiţiile de capital este extrem de mare şi adesea în detrementul nivelului de viaţă a producătorilor, întrucât investiţiile cresc mai repede decât valoarea adăugată. De aici vine necesitatea unor politici rezonabile de capital promovate de UE şi susţinută de guvernele ţărilor membre. 3.3 Forţa de muncă

Munca reprezintă factorul activ şi decisiv de utilizare şi combinare eficientă a celorlalţi factori de producţie agroalimentară. Munca în agrcultură este suficient de dificilă şi extrem de diversificată. Ea are particularităţi care diferă de celelalte domenii ale activităţii umane şi caracteristici cauzate de condiţiile naturale şi sociale, de nivelul de dezvoltare economică, de sistemele de producţie practicate de fiecare ţară. Munca, ca factor primar de producţie, este mai întâi în legătură cu situaţia demografică.

Populaţia totală a celor 15 ţări membre ale UE este de peste 372 mil. locuitori ( tabelul 6). Forţa de muncă activă în ţările UE constituie 161.3 milioane de persoane ce formează 43.3 %, având fluctuaţie între 31.7% în Italia şi 54.8 % în Danemarca.

În agricultura ţărilor membre ale UE în anul 1995 au fost antrenate peste 15 milioane de persoane, sau circa 9.5 % din numărul braţelor de muncă active. Diversitatea condiţiilor pedologice şi climatice, gradul diferit de dezvoltare economică, variaţia nivelului de intensificare a sectorului agroalimentar a provocat difirenţierea ponderii celor antenaţi în agricultura ţărilor UE.

* A vedea Produsele alimentare şi agricultura în economia de piaţă de Michael Trasy, Ed. IMPEX – 92 SRL, 1993, p.20

tabelul 6Resursele de muncă

ŢaraPopulaţia, mil.pers.

Din care antrenată în agricultură în 1995 **

Total*

Forţă de muncăactivă *

total mii pers

% faţă de ceaactivă***

membri afamiliei dede fermier

media anuală a forţei de mun.

% faţă de ceaactivă***

Austria 8.1

3.6 547.3

15.0 525.7 187.4 5.2

Belgia 10.2

4.1 122.0

3.0 112.7 78.9 1.9

Danemarca 5.3

2.9 141.1

4.9 103.2 105.0 3.6

Finlanda 5.1

2.5 232.1

9.2 229.4 131.4 5.3

Franţa 56.6

25.5 1507.4

5.9 1337.3 1015.4 4.0

Germania 82.1

37.8 1325.2

3.5 1147.1 711.0 1.9

Grecia 10.5

4.2 1566.7

37.3 1557.5 637.9 15.2

Irlanda 3.6

1.5 293.3

19.5 277.9 218.5 14.6

Italia 57.5

22.9 4773.2

20.8 4695.6 1818.0 7.9

Luxemburg 0.4

0.2 7.3

3.4 6.6 5.3 2.7

M. Britanie 58.9

28.1 571.7

2.0 422.4 384.0 1.4

Olanda 15. 6.4 276 4.3 212.2 210.0 3.3

6 .2Portugalia 9.

9 4.5 1172

.8 25.9 1111.0 583.6 13.0

Spania 39.3

12.5 2543.1

20.4 2384.8 1089.6 8.7

Suedia 8.9

4.6 164.2

3.6 135.0 87.7 1.9

UE 372.2

161.3 15243.6

9.5 14258.9 7263.5 4.5

Sursa: * Gabriel Popescu. Politici agricole. Acorduri europene, Ed. Economica, 1999, p.77; ** Agriculture: Statistical yearbook, 1999, t. 4.13, 4.14, p. 136-137; *** Prelucrări proprii. În ţările mai puţin dezvoltate economic se înregistrează ponderi sporite la indicatorul nominalizat, cum a fost în 1995, spre exemplu, în Elada – 37.3 %, Portugalia – 25.9 %. În contrast în astfel de ţări dezvoltate ca Marea Britanie a fost doar 2.0 %, Belgia – 3.0 %. Germania – 3.5 %.Caracterul social spesific al muncii agricole se manifestă, în primul rând la nivelul familiei. Cea mai mare parte a forţei de muncă din ţările occidentale este forţa de muncă a familiei. Aproape 93.5 % din cei antrenaţi în agricultură revin braţelor de muncă familiale cu o diversificare pe ţări de la 73 % în Marea Britanie şi Belgia până la 99 % în Grecia şi 98 % în Italia. Munca agricolă familială, practicată în toate ţările din Europa de Vest, se va menţine şi pe viitor chiar dacă se accelerează procesele de asociere şi cooperare. Pentru ţările UE sunt caracteristice procesele de deţărănizare şi urbanizare. Indirect aceasta se confirmă prin reducerea braţelor de muncă familiale în cele 12 ţări membre a UE de la 16.6 mil. în 1987 la 13.4 milioane persoane în anul 1995 sau cu circa 20 la sută. La baza acestui proces stă dezvoltarea maşinismului., nivelul progresului tehnico-ştiinţific a fiecării ţări. Mecanizarea şi automatizarea lucrărilor agricole au impulsionat aceste procese, iar concurenţa marilor companii agroalimentare, în condiţiile dificitului de terenuri cu distinaţie agricolă, a urgentat depopularea satelor.Media anuală a braţelor de muncă în ţările UE s-a redus de la circa 6 % în 1987 la 4.5 % în 1995, oscilând de la 1.4 % în Marea Britanie, 1.9 % în Germania şi Belgia până la 13.0 % în Portuglia, 14.6 % în Irlanda, 15.2 în Grecia.Exploataţiile familiale apelează tot mai puţin la mâna de lucru salariată. Dacă în 1987 în cele 12 ţări ale UE salariaţii se cifrau la 1085.4 mii apoi în 1995- numai 931.3 mii persoane. În ţările UE tendinţa de reducere a muncii salariate în ferme este însoţită de creşterea numărului lucrătorilor cu timp parţial în agricultură şi extinderea sistemului de muncă sezonieră. Uneori astfel de muncitorii sunt angajaţi pentru a presta anumite lucrări sezoniere, cun ar fi recolterea strugurilor, maslinilor sau a altor produse agricole. Altă categorie de muncitori pot fi angajaţi pentru o perioadă de un an. Muncitorii calificaţi, cum ar fi tractoriştii sau crescătorii de vite, de regulă, sunt angajaţi pentru o perioadă de mai mulţi ani. O parte importantă a muncitorilor sezonieri sunt recrutaţi dintre emigranţi faţă de care se practică discriminări salariale. În expluataţiile agricole mici adesea nu exista locuri suficiente de muncă nici pentru membrii familiei. În astfel de cazuri fii sau fiicile, iar câteodată soţia sau chiar fermierul însuşi pot să lucreze timp parţial la fermă, practicând în restul timpului activităţi profitabile, cum ar fi închirierea de cameri la fermă sau concomitent cu munca în agricultură, practică fregvent şi munca salariată în industrie, mai ales în zonele de concentraţie majoră a industriei, cum ar fi Bavaria. Ansamblul proceselor de muncă ce se desfăşoară în orice sistem, inclusiv şi cel agroalimentar, se pot diviza în două categorii principale: procese de execuţie şi procese de management.Procesele de execuţie se caracterizează prin faptul că forţa de muncă asigură un ansamblu de produse şi servicii conform obiectivelor previzionate.Procesele de management se caracterizează prin aceea că o parte din forţa de muncă acţionează asupra celelaltei părţi în vederea asigurării unei eficienţi sporite.

3.4 Management

Managementul are mai multe semnificaţii, care adesea se deosebesc substanţial. Cele mai răspândite sunt formulările de ordin pragmatic, cum ar fi a lui W. Jack Duncan*, că managementul este “procesul conştient prin care acţiunea individuală şi de grup este coordonată pentru a realiza obiectivele organizaţiei”. În cadrul procesului de management se stabileşte raportul relaţiilor între componenţii unui sistem, cum ar fi relaţile între componenţii expluataţiilor agricole sau ale segmentului agroalimentar şi între acestia şi componentele altor sisteme în activităţile de previzionare, organizare, coordonare, antrenare şi control – evaluare. Esenţa managementului o reprezintă procesul de obţinere şi combinare a resurselor naturale, materiale, umane, financiare şi informaţionale în vederea dobândirei de produse şi servicii dorite.Factorul de management joacă un rol chee în dezvoltarea agriculturii, inclusiv şi a agriculturii occidentale. Problemele managementului agricol necesită abordări deosebite ce vin de la specificul acestui segment al economiei. La stabilirea şi realizarea obiectivelor sectorului agroalimentar adesea decisivă, este contribuţia managerilor, bineînţeles fără a se substitui rolul muncii celorlalte categorii de personal. Proprietarii de expluataţii agricole şi managerii acestora sunt, aproape fără excepţii, una şi aceeaşi persoană şi, prin urmare, pentru agricultură este caracteristic managementul participativ.Evident, fiecare proprietar, fiecare manager al expluataţiilor agricole trebuie să dispună de anumite calităţi şi experienţă, de talent şi pregătire specială etc. Un rol important îl joacă vărsta managerului–fermier, care,dealtfel caracterizează şi vârsta agricultorilor (tabelul 7).

tabelul 7Vărsta proprietarilor care sunt şi manageri a expluataţiilor agricole,ani, mii persoane, 1995

Ţara < = 35 35-45 45-55 55-65 > = 65 TotalAustria 38.4 54.1 50.6

41.8 18.3 203.2

Belgia 10.8 14.1 14.7 17.5

11.7 69.0

Danemarca 6.5 13.4 16.0 16.2

15.1 67.1

Finlanda 16.0 26.9 32.4 17.8

6.9 99.9

Franţa 92.2 163.7 177.3 174.3

109.7 717.1

Germania 96.2 140.1 123.8 148.9

38.5 547.6

Grecia 48.5 114.2 160.8 225.4

246.9 795.8

Irlanda 20.5 29.2 33.7 34.2

30.9 148.5

Italia 105.9 253.3 484.1 692.7

887.0 2422.9

Luxemburg 0.4 0.7 0.6 0.6

0.5 2.8

M. Britanie 12.7 34.4 53.9 51.8

44.6 197.4

Olanda 10.2 21.1 27.8 28.1

16.3 103.3

Portugalia 17.9 50.0 85.6 127.0

153.0 433.4

Spania 64.5 139.1 238.2 324. 288.6 1054.6

1Suedia 7.3 16.7 22.2 17.

4 17.5 81.1

UE 547.8 1071.0 1521.6 1917.7

1885.4 6943.6

Sursa: Agriculture: Statistical yearbook 1999, t. 4.15, p.138-139.Ponderea managerior fermieri din ţările UE cu vârsta de până la 35 de ani în 1995 a format 7.9 %, a celor cuvârsta 35-45 ani – 15.4 %. Ambele grupări au sporit cu aproape câte un punct în raport cu anul 1987. Cei cu vârsta 45 – 55 de ani în 1995 au avut ponderea de 21.9 %, iar celor din gruparea 55 – 65 ani – 27.6 %. Ambele s-au redus faţă de 1987 cu câte trei puncte fiecare. Cei cu vârsta de pensie au constituit în anul 1995 circa 27 % din numărul total majorându-şi ponderea cu aproape 4 la sută. Tabloul dispunerii spaţiale a raportului de vârste pe ţări este extrem de eterogen cu tendinţa de îmbătrânire caracteristică pentru toate ţările UE.

Managementul, - după cum arată A. Mackensie*, - este procesul în care managerul operează cu trei elemente fundamentale – idei, lucruri şi oameni, realizând obiectivul prin alţii. Cel mai important instrument al managerului este decizia. Decizia, - în viziunea lui O. Nicolescu**, - constituie piesa de rezistenţă a managementului, expresia sa cea mai activă, cea mai dinamică, prin care îşi exercită în mod plenar funcţiile. Fermierul tipic are de adoptat o mulţime de decizii. Unele din ele sunt zilnice, legate de starea vremii, de starea recoltelor, de operaţiile agricole sau cu privire la tratamentul necesar pentru animale, care trebuie desfăşurate într-un anumit termen, adesea cu precizie de o zi, de o oră. Alte decizii sunt sezoniere, cum ar fi cele cu privire la ce cantitate şi ce fel de seminţe, de îngrăşămpnte sau de chimicale să folosească; unde şi cum să-şi comercializeze mai bine produsul etc. Sunt şi decizii pe termen lung: ce tip de echipament să achiziţioneze, ce construcţii trebui să realizeze sau unde şi ce fel de culturi multeanuale să planteze. El trebuie să adopte decizii, practic, în condiţii de incertitudine şi risc. Fermierul trebuie de asemenea să ştie cum să îşi croiască drum printre formalităţile administrative foarte complicate, să obţină subvenţii, să-şi organizeze circuitul financiar etc.

Activitatea fermirului este dependentă de nivelul de asigurare informaţională. Mulţi dintre fermieri sunt fii de fermieri şi informaţia necesară pentru activitatea lor agricolă se obţine de la generaţiile premărgătoare, desigur adaptată la noile condiţii şi metode. Actualmente astfel de informaţie nu este întotdeauna suficientă şi fermirii apelează suplementar, iar în unele ţări obligatoriu, la cursurile complete sau la diferite cursuri pe termen scurt din instituţiile de instruire specială cum ar fi colegiile şi universităţile. Un rol deosebit de important în ţările UE îl joacă şi serviciile de consultanţă. Revistele agricole oferă săptăminal sau lunar o mare parte a informaţiilor tehnice şi de piaţă necesare fermierilor. Practic aceleaşi informaţii sunt furnizate de radio şi de programele de televiziune. Deşi publicaţiile din aceste resurse informaţionale reprezintă publicitate pură, ele, totuşi, oferă şi informaţii necesare pentru activitatea fermierului. Informaţiile pot proveni, de asemenea, de la industriile legate de agricultură, de la bănci şi instituţiile de credit, demonstraţiile agricole şi alte surse.

Deci, de fapt, fermierul occidental este înzestrat suficient cu informaţia necesară pentru a asigura profitabilitatea proprii activităţi. Eficienţa utilizării resurselor, inclusiv şi a resurselor agricole din ţările membre ale UE se reflectă în bunurile agroalimentere destinate consumătorului.

* W. Jack Duncan Management: Progresive Responsability în Administration, Random House, New Yorc, 1983, p. 7.* A. Mackensie, Harward Business Review, nov-dec.,1969. ** Ovidiu Nicolescu Ion Verboncu Management, Bucureşti, Ed. Economica, 1999, p. 204

3.5 Agricultura în economia UE

Eficienţa utilizării resurselor disponibile pentru agricultură, eficienţa activităţilor în această ramură importantă pentru omenire, se caracterizează, în primul rănd prin valoarea naturală a producţiei medie la o unitate de suprafaţă sau la cap de animal.

Producţia medie la hectar obţinută în ţările UE (tabelul 8), practic la toate culturile, este de un nivel impunător de înalt. Oscilaţiile producţiei medie raportată la un hectar, la principalele culturi agricole, în intervalul perioadei de analiză, sunt extrem de mici de la un an la altul. Pe parcursul anilor urmărim o tendinţă de creştere a producţiei principalelor culturi de pe o unitate de suprafaţă. Aşa, spre exemplu, productivitatea legumelor a sporit în 1998 faţă de 1995 cu 3.5 %, a sfeclei de zahăr -cu 7 %, a cerialelor – cu 13 %, a floarei soarelui – cu 17 la sută. Evident, aceste rezultate atestă urilizarea eficientă a resurselor naturale, materiale, umane, manageriale, informaţionale etc.

tabelul 8Producţia medie la principalele culturi, total UE, kg/ha

Cultura 1995 1996 1997 1998 Ceriale, total 4994.5 5590.4 5398.0 5650.4 din care: - grâu 5283.9 5883.3 5475.3 6044.5 - orz 3950.0 4616.9 4408.1 4600.7 - porumb 7960.4 8489.1 9013.5 8403.9 Floarea soarelui 1334.3 1613.0 1783.5 1556.3 Soia 3280.3 3323.5 3487.8 3244.2 Sfeclă de zahăr 52369.4 54048.5 57197.8 56145.4 Mazăre 4025.9 4010.0 4242.3 4479.2 Legume, total 18716.4 19377.9 19371.5 19373.3 Din care: - tomate 52552.5 57181.8 53785.3 55640.9 - ceapă uscată 33467.0 34601.5 34974.0 35584.6 Fructe, total 5491.5 5851.0 6010.5 6010.5 din care: - mere 24030.5 26687.9 25876.9 27975.0 - pere 17464.4 17899.7 15817.5 17790.6 - prune 7286.4 8918.9 7202.2 8598.7Furage, total 22820.6 22124.9 23059.8 23059.8

Sursa: G. Popescu. Politici agricole.Acorduri europene. Ed. Economica, 1999, p.79

Evoluţia randamentelor medii la hectar la principalele culturi din ţările membre ale UE relevă şi tendinţa de intensificare a producţiei agricole ca urmare a modificărilor structurii culturilor agricole şi a profilării exploataţiilor agricole. Variaţia productivităţii în ţările UE este imensă. Indicatorii contabili în funcţie de tipul de exploataţie în mediu pe cele 12 ţări ale UE (tabelul 9) ne demonstrează că în expluataţiile agricole cu profil de horticultură s-a obţinut cea mai înaltă valoare adăugată netă de 51400 ECU pe fiecare fermă sau de 2.38 ori mai mult în raport cu media pe toate tipurile. Venitul familiei pe unitatea de muncă neplătită în exploataţiile agricole cu profil de horticultură a depăşit de 1.8 ori media tuturor tiprilor de ferme. Sub medie sunt exploataţiile cu profil de culturi arabile, podgorii şi alte culturi perene.

tabelul 9 Rezultatele medii pe unitate de expluataţie în UE, 1994/1995*

Tipul de exploataţie

numărulexploataţiilor, mii

Mărimea exploataţiei Indicatorii medii pe unitate, mii ECU

hectare

forţa de muncă

producţia totală

valoarea adăugată netă

venitul famili ei pe muncă.

Toate tipurile 3507.4 26.3 1.51 47.5 21.6 15.0Culturi arabile 1129.3 29.6 1.40 34.8 18.9 13.4Horticultură 113.4 3.8 2.64 119.2 51.4 26.9Podgorii 228.1 9.3 1.46 40.4 21.7 13.2Alte culturi perene

715.9 7.1 1.42 17.2 11.2 8.2

Lactate 434.8 35.7 1.66 88.2 35.2 25.5Zootehnie 420.7 48.7 1.43 37.2 19.3 15.7Păsări / porci 55.0 17.2 1.67 203.1 40.7 19.8Mixte 410.3 34.3 1.62 65.9 24.2 16.7

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură.

Productivitatea în agricultură (tabelul 10) este dependentă în mare măsură de dimensiunele exploataţiilor. Eficienţa economică este, în general, direct proporţională cu creşterea dimensiunelor. Valoarea adăugată netă pe fermă, evident sub media tuturor mărimelor este caracteristică pentru circa 52 % din expluataţiile agricole. Situaţia similară se referă şi la venitul familiei pe unitate de muncă neplătită.

tabelul 10 Indicatorii contabili în funcţie de mărimea exploataţiei în UE,1994/1995

Tip de exploartaţie numărul de exploataţii mii

Suprafaţa ha.

Rezultatele medii pe unitate,mii ECUproducţia totală

valoarea ad augată netă

Venitul Familiei

Mică 1146.3 6.9 7.6 4.4 3.9 Medie-mică 677.2 12.7 16.3 9.2 8.1 Medie-mare 1102.5 30.4 44.5 20.8 16.2 Mare 455.0 61.1 123.1 51.6 34.3 Foarte mare 126.4 113.0 330.0 141.4 73.7Toate mărimele 3507.4 26.3 47.5 21.6 15.0

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură.

Exploataţiile mici nu pot utiliza raţional tractoarele şi maşinele agricole şi nici nu pot folosi raţional forţa de muncă, mai ales în cazul unei familii numeroase. Ferme familiale mai au dificultăţi şi la comercializarea produselor. Dimensiunele unei exploataţii agricole nu este dependentă numai de suprafaţa de teren sau de efectivul de animale întrucât intervine şi factorul de intensivitate. Aceaste fenomene indiscutabil au impulsionat procesul de creştere a dimensiunelor exploataţiilor agricole în Europa de Vest şi au impus spriginul fermelor familiale mici din bugetul public fie prin subsidii directe, fie prin susţinerea preţurilor. Locul agriculturii în economia ţărilor este exprimat de ponderea producţiei agricole în produsul intern brut (tabelul 11).

tabelul 11 Produsul Intern Brut în ţările UE, 1997

Ţara Total mild. USD

Din care în agricultură Mild.USD %

Austria 157.6 4.7 3.0 Belgia 204.8 4.1 2.0 Danemarca 118.2 4.7 4.0 Finlanda 97.1 6.8 7.0 Franţa 1022.0 24.5 2.4 Germania 1700.0 18.7 1.1 Grecia 106.9 11.8 11.0 Irlanda 59.9 5.3 8.9 Italia 1120.0 37.0 3.3 Luxemburg 10.0 0.5 5.0 M. Britanie 1190.0 22.6 1.9 Olanda 317.8 9.5 3.0 Portugalia 122.1 7.3 6.0 Spania 593.0 21.3 3.6 Suedia 184.3 3.7 2.0 U E 7003.7 182.5 2.6

Sursa: Gabriel Popescu, Politici agricole. Acorduri europene, Bucureşti Ed. Economica, 1999, p. 82.

Contribuţia agriculturii la produsul intern brut al UE în 1997 a constituit 2.6 la sută, oscilând de la 1.1% în Germania la 11% în Elada. Sub medie s-au situat doar trei ţări / Germania, Marea Britanie şi Franţa / cu cea mai dezvoltată economie. De menţionat şi o scădere uşoară a ponderii agriculturii în PIB de la 2.8% în 1992 la 2.6 % în 1997.Fiind încă o importantă ramură de produs social şi venit naţional, deţinând elemente esenţiale ale avuţiei naţionale agricultura trebuie reconsiderată şi apreciată la reala sa valoare prin natura, dimensiunele şi ponderea bunurilor furnizate în calitate de:

Resurse de materii prime de asigurare a securităţii alimentare; Producătoare de bunuri de larg consum; Furnizoare directă sau participantă prin industria alimentară la export.

Valoarea produselor alimentare în viaţa umană, rolul sectorului agroalimentar în economia ţărilor membre ale UE impune elaborarea politicilor agricole şi ajustarea acestea la schimbări.

IV POLITICI AGRICOLE COMUNE

În accepţiunea sa clasică politica economică cuprinde ansamblul măsurilor adoptate de autorităţile publice cu caracter juridic, administrativ, bugetar, fiscal etc. pentru a influienţa dezvoltarea economiei, care evident cuprinde şi segmentul agroalimentar.Obiectivul general al politicii economice din sectorul agroalimentar este de a obţine avantajul comparativ, inclusiv şi din relaţiile economice internaţionale. În cadrul acestui obiectiv general, în funcţie de orientarea politică şi de situaţia concretă, fiecare ţară poate să-şi propună obiective specifice cum ar fi: promovarea şi stimularea exporturilor, protecţia faţă de concurenţa străină, menţinerea unui echilibru general al balanţei comerciale şi plăţilor externe, orientarea schimburilor spre alte ţări sau grupe de ţări etc.

Din teoria şi practica internaţională se cunosc trei tipuri de politici economice în relaţiile agroalimentare internaţionale: autarhică, liber-scimbistă şi protecţionistă.Autarhia este politica prin care se tinde spre crearea unei agriculturi naţionale închise, izolată de alte ţări. Ea se caracterizează prin tendinţe de a dezvolta cu orice preţ toate ramurile şi prin măsuri drastice de oprire a importului. Astfel de politică se orientează spre interior, ignorându-sa avantajele relaţiilor economice internaţionale.

Liberschimbismul este politica unei agriculturi deschise, fără obstacole. Ea este promovată de ţările care au o agricultură cu un înalt grad de eficienţă şi deţin o puternică forţă concurenţială faţă de majoritatea celorlalte ţări. Condiţiile de producţie şi condiţiile generale ale agriculturii, dar mai ales atitudinea societăţii faţă de agricultură sunt foarte diverse în ţările membre ale UE, de unde vin şi obligaţiile fiecărei să găsească soluţii adecvate şi autonome şi să ia măsuri corespunzătoare în următoarele domenii cheie:

Securitatea aprovizionării alimentare; Nivelul de beneficii şi de avantage sociale ale familiilor agricultorilor; Respectarea normelor ecologice.

Aceste particularităţi provoacă dificultăţi pentru politica de liberschimbism, în sensul strict, în agricultură. Protecţionismul este o politică agricolă care prin instrumente specifice de tot felul urmăreşte restricţionarea accesului produselor alimentare străine pe piaţa naţională. Ea poate fi desiori argumentată cu motive de securitate naţională, de sănătate sau cu dificitul în balanţa plăţilor externe şi cu alte motive.

4.1 Premisele Politicii Agricole Comune

Politica agricolă a apărut odată cu formarea statelor. Relaţiile agroalimentare între state s-au creat concomitent cu apariţia comerţului interstatal. Pe la mijlocul secolului XIX comerţul cu produse agricole între ţările europene era suficient de modest şi restricţiile, practic, erau simbolice. Marea Britanie a fost prima ţară, care a desfiinţat taxele vamale la importurile de produse agricole. Franţa a desfiinţat protecţionismul agricol prin tratatul de comerţ cu M.Britanie din 1860.Taxele vamale au fost abolite in Germania în 1853. Olanda a renunţat în 1862 la taxele vamale asupra cerealelor. Belgia a decretat în 1871 accesul liber pentru produse alimentare.În scurt timp protecţionismul a reînviet. Franţa a revenit din 1887 la taxe vamale substanţiale pentru produsele agricole importate. Reîntoarcerea Germaniei la protecţionism a început din anul 1881 cu tariful vamal asupra importului de produse agricole. Italia a restabilit protecţia în 1878. Aceeaşi revenire a fost caracteristică pentru celelalte ţări din Europa.Al doilea val de protecţonism a urmat din anii 30 ai secolului trecut când a apărut a doua barieră de apărare- măsurile netarifare. Una din cele mai eficiente a fost rata morăritului pentru grâu, care a fost adoptată deopotrivă de Franţa şi Germania în 1929 şi care începând cu anul 1930 s-a răspândit în toată Europa. Evident, politica agricolă ce urma să apere interesele ţării care o promova, indiscutabil, afecta interesul altor ţări, care, la rândul lor, adoptau măsuri de contracarare. Pentru a depăşi aceaste efecte nedorite a fost nevoie să se ţină seama, de interesele proprii, dar şi de interesele altora, să se urmeze anumite reguli convenite între state, să se ajungă până la elaborarea politicilor agricole comune. Astfel de concepţie orientată spre corelarea intereselor a fost promovată, mai ales după 1945, imediat după al doilea război mondial, în perioada cu dificultăţi alimentare. Necesitatea formării unei politici economice comune în domeniul agriculturii, care să ducă la relansarea producţiei şi satisfacerea consumului, a pornit din însuşi situaţia precară a acestui sector.Caracterizând situaţia respectivă generalul Marshall*, spunea că “ fermierul a produs întotdeauna bunurile alimentare pe care le poate schimba cu orăşenii contra altor bunuri necesare vieţii. Această diviziune a muncii reprezintă baza civilizaţiei moderne. La ora actuală ea este ameninţată de ruină. Industriile oraşelor nu produc suficiente mărfuri necesare schimbului cu fermierii producători de produse alimentare.

Fermierul şi ţăranul nu pot să găsească pe piaţă mărfurile pe care vor să le cumpere, astfel încât vânzarea produselor lor în schimbul banilor pe care nu pot să-i utilizeze le pare o tranzacţie lipsită de interes. Deci ei au încetat să mai cultive intensiv câmpul pentru a obţine nutreţ în ciuda faptului că le lipsesc înbrăcămintea şi alte produse ale civilizaţiei. În acelaşi timp, locuitorilor oraşelor le lipsesc hrana şi combustibilul. Guvernele sunt deci forţate să se servească de resursele în devize străine şi de credite pentru a cumpăra din străinătate aceste produse indispensabile, epuizând astfel fondurile de care au nevoie urgentă pentru reconstrucţie”.Anume în aceşti ani, pornind de la scopul de a extinde producţia agricolă prin orice mijloc posibil, atât pentru a mări oferta de alimente cât şi pentru a echilibra balanţele de plăţi, statele fondatoare ale Comunităţii Economice Europene au fost de acord că agricultura trebuie inclusă în piaţa comună. Pentru aceasta era nevoie de o politică agricolă comună care să armonizeze diferitele mecanisme naţionale de sprijin şi să stabilească nişte bariere vamale comune pentru bunurile venite din ţările nemembre.

Politica agricolă comună / PAC / a fost una din primele politici decise la nivel comunitar. Tratatul de la Roma, prin care şase ţări au format Comunitatea Economică Europeană, a specificat în punctul “d“ al articolului 3 includerea în mod special a agriculturii în “piaţa comună”, în cadrul căria restricţiile cantitative şi taxele vamale percepute asupra comerţului dintre statele membre urmau să fie înlăturate şi să se stabilească tarife externe comune. Astfel Tratatul de la Roma a prevăzut elaborarea unei Politici Agrare Comunitare, scopurile căria au fost definite în articolul 39:

De a creşre productivitatea în agricultură prin promovarea progresului tehnic şi prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole şi a utilizării optime a factorilor de producţie, în mod special a forţei de muncă; De a asigura un nivel de trai adecvat pentru comunitatea din agricultură, în special prin creşterea veniturilor individuale a persoanelor angajate în agricultură;

* A. Marshall Discurs la Universitatea Harvard, 5 iulie 1947.

De a stabiliza pieţele; De a asigura disponibilitatea produselor; De a asigura că produsele ajung la consumător la preţurile rezonabile.

Este important de remarcat că aceste scopuri nu constituie o obligaţie, fiind concepute atât în interesul producătorului cât şi a consumătirului. PAC s-a bazat pe soluţii de compromis.Articolul 40 a prevăzut organizarea comună a pieţelor, rămănând însă neclare detaliile. Procedurile prin care regulamentele, directivele şi deciziile privind PAC, conform articolului 43, urmau să fie adoptate de către Consiliul de Miniştri, pe baza propunerilor Comisiei şi după consultarea Parlamentului European. Anexa II a Tratatului cuprindea lista produselor agricole reglamentate de PAC

Orientările doctrinare sunt determinate de rolul statului în viaţa economică. În sânul comunităţii există două doctrine:

Neoliberală sau anglo- sacsonă fondată pe nonintervenţia puterii publice pentru a nu deranja mecanismele pieţii şi a elimina excedentele agricole. Conform acestei doctrine susţinerea agriculturii trebuie să fie neutră în raport cu producţia;

Colbertistă, practicată de Franţa, care pleacă de la dezideratul că politica agricolă nu poate şi nu trebuie să fie neutră. Ea trebuie să întărească sectorul productiv, asigurândui dinamism şi eficacitate

Ţările membre ale UE pot să ducă politici diferite fără a se pune în discuţie piaţa unică unde pentru coexistenţa ambelor doctrine Comunitatea trebuie să dea dovadă de toleranţă. Principiile funcţionării şi traducerea în practică a PAC au fost stabilite în cadrul unei conferinţe ce a reunit în 3 – 12 iulie 1958 la Stressa din Italia, miniştrii agriculturii din cele şase ţări membre. La baza politicii agricole comune au fost stabilite trei principii fundamentale:

Crearea şi menţinerea unei singure pieţe, în care produsele agricole circulă liber, şi a unor preţuri comune; Respectul noţiunii de preferinţă comunitară ce se manifestă pentru mărfurile produse în interiorul Comunităţii. Consumătorii de produse necomunitare trebuie să plătească un supracost; Solidaritatea financiară, conform căriea statele membre participă împreună la constituirea resurselor şi beneficiază de finanţarea cheltuielilor PAC.

Aceste trei principii sunt interdependente şi nu pot fi aplicate separat.Aplicarea efectivă a politicii agricole se produce însă începând cu anul 1962, în urma tratatului de la Bruxelles. În cadrul acestui acord, s-au stabilit unele elemente suplementare ale politicii respective, referitoare la principii, obiective, mecanisme de funcţionare, produsele supuse intervenţiei, precum şi reglementările unice, comunitare, privind producţia, preţurile, importurile şi exporturile agricole. Acordul din 1962 a cuprins, de asemenea, şi prevederile financiare. Consiliul a decis crearea Fondului European de Orientare şi Garanţii Agricole (FEOGA). Fondul are două secţiuni distincte:

Secţiunea “orientare” destinată ajustării structurilor agricole şi modernizării agriculturii. Ea acordă sprigin regiunilor mai puţin favorizate iar începând cu 01.01.2000 – finanţează majoritatea programelor de dezvoltare rurală cun ar fi pensionarea prematură, împădurirea, programul pentru agricultură şi mediul înconjurător; Secţiunea “garanţii”ce reprezintă peste 90 % din FEOGA şi este destinată transpunerii în practică a celor trei principii fundamentale. Ea acordă sprigin direct producătorilor/producerii (74%) şi rambursării pentru export.

FEOGA reprezintă cea mai mare componentă a bugetului comunitar, formând circa 50 la sută din totalul bugetului comunitar.

4.2 Factorii de decizie a politicii agrare în UE

Consiliul de Miniştri este format din reprezentanţi ai Statelor membre şi are puterea de decizie în politica agrară. În cadrul acestuia activează diverse comitete şi grupuri de lucru, inclusiv Comitetul Special pentru Agricultură.În principiu, un singur “Consiliu”, “Consiliul pentru Agricultură” are aceeaşi autoritate ca şi “Consiliul Afacerilor Externe” sau oricare alt consiliu.Unul din factorii de decizie a politicii agrare în Consiliul de Miniştri al UE este “Comisia”. Conform articolului 43 al Tratatului de la Roma numai Comisia are dreptul de a elabora propuneri. Consiliul de Miniştri nu poate lua în considerare în mod oficial nici o sugestie ce n-a fost acceptată din partea Comisiei. Propunerile Comisiei în domeniul politicii agrare pot fi adoptate de Consiliu cu “majoritatea calificată” de voturi. În UE a celor 15 state membre distribuţia voturilor este de:

10 voturi fiecare pentru Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie; 8 voturi pentru Spania; 5 voturi fiecare pentru Belgia, Olanda, Grecia şi Portugalia; 4 voturi fiecare pentru Austria şi Suedia; 3 voturi fiecare pentru Danemarca, Finlanda şi Irlanda; 2 voturi pentru Luxemburg.

Majoritatea calificată poate fi obţinută prin 62 din totalul de 87 de voturi. Opoziţia minoritară din 26 de voturi poate să fie formată şi din ţările care deţin un număr mic de reprezentanţi.Timp de mulţi ani s-a practicat “compromisul de la Luxemburg” din 1966, conform căruia atunci când sunt în dezbatere “probleme foarte importante”, Consiliul va încerca să găsească soluţii care pot fi adoptate de toţi membrii.Aceasta a dus la sesiuni “maraton” în Consiliul Agricol cu numeroase derogări şi concesii speciale. Ineficienţa practicii sistemului unanimităţii a dus la “compromisul de la Ioannina” /Grecia/ din 1994 care specifică “dacă sunt 23 voturi împotriva unei propuneri, Consiliul va încerca să ajungă, într-o perioadă de timp “rezonabilă”, la o soluţie ce poate fi adoptată cu cel puţin 65 voturi”.

Rolul incontenstabil în comisie îi aparţine Comisionarului. Primul Comisionar pentru Agricultură a fost Sicco Mansholt căruia i-a revenit misiunea de a organiza piaţa comună. În cea mai mare parte a anilor 70 Comisionar a fost Pierre Lardinois, anterior ministru al agriculturii din Olanda, care a marcat activitatea prin creşterea exagerată de preţuri. Succesorul danez Finn Olav Gundelach a venit din GATT şi n-a avut legături anterioare cu agricultura. După moartea sa subită în 1981, el a fost urmat de un alt danez, fost ministru al agriculturii Poul Dalsager. Între timp s-au agravat problemele bugetare şi următorul care a menţinut postul de Comisionar pentru agricultură în perioada 1985-1988 era fostul ministru de finanţe din Olanda Frans Andriessen, care a propus principalele reforme “stabilizatoare” ce au fost adoptate în 1988. Comisionarul pentru Agricultură în 1989-1992 era Ray Mac Sharry fostul ministru de finanţe şi apoi al agriculturii în Irlanda. În continuare, din 1993, responsabilitatea pentru agricultură a revenit lui Rene Steichen, care a venit direct din postul de ministrul al agriculturii din Luxemburg. Din ianuarie 1995 acest post i s-a încredinţat fostului ministru austriac al agriculturii Franz Fischler care trebuia să pregătească terenul pentru extinderea spre est a UE. Comisia poate solicita diverse Comitete, inclusiv şi de Consultanţă în care sunt reprezentaţi producătorii, grupurile de comerciamnţi şi de consumatori.

Parlamentul European /PE/, în care de mai mulţi ani domină interesele sectorului fermier, în cazul politicii agrare are rolul de a formula şi prezenta Consiliului “Opinia” sa pe care Consiliul trebuie s-o primească, dar pe care adesea o ignoră. Parlamentul are Comitetul său pentru Agricultură unde sunt formulate Opiniile. În problemele de politică agrară un rol important joacă Comitetul Bugetar. Atât PE cât şi Comisiile în rezoluţiile sale reflectă, în general, compromisuri şi lipsă de consistenţă. Eficienţa PE este considerabil micşorată de procedurile sale lente şi de diversitatea opiniilor exprimate de cei 626 membri veniţi în Parlament.din 15 state Europene.

Vitalitatea politicii agrare nu este măsurată numai de numărul de voturi ale persoanelor oficiale. De regălă, ea este dependentă de interacţiunea dintre reprezentanţii structurilor agroalimentare, pe de o parte, şi oficialităţile sau politicenii, pe de altă parte. O astfel de interacţiune poate să aibă loc, în special, atuci cănd reprezentanţii fermelor şi guvernului se consideră egali. Oficialii consideră că este mult mai uşor să lucreze pentru interesele fermierilor decât împotriva lor, iar interesul fermierilor poate fi promovat mai uşor atât timp cât există o simpatie publică pentru cauza lor. În ciuda scăderii populaţiei fermiere, în ţările membre ale UE continuă să se menţină un ataşament sentimental,chiar dacă-i iraţional, faţă de “viaţa rurală”. Comunitatea fermierilor adesea este privită de autorităţile publice drept factor-chee a stabilităţii sociale ce determină necesitatea participării lor la formarea politicii agricole comunitare.

Producătorii şi consumătorii sunt reprezentaţi la nivelul UE de diverse organizaţii. Fermierii sunt reprezentaţi de COPA-Comite des Organisations des Producteurs Agricoles, care grupează organizaţiile naţionale ale fermierilor. El a fost agreat, în special, de Comisionarul Pierre Lardinois. Industria alimentară este reprezentată la Bruxelles de “Confederation of the Food and Drink Industries” /CIAA/. Consumatorii sunt prezentaţi de către BEUC, Bureau Europeen des Unions des Consommateurs, organism tip “umbrelă” care grupează diferite organizaţii voluntare de consumatori. Procesul de elaborare a politicilor agrare începe de la autorităţile publice ale fiecărui stat. Practic, în componenţa guvernelor din toate ţările membre ali UE este ministerul agriculturii. Această autoritate publică naţională are ca obiectiv adoptarea deciziilor aplicabile cu privire la formarea propriilor politici agricole şi promovarea intereselor naţionale în politica agricolă comunitară.Din politicele agricole comunitare, care sunt extrem de nuanţate pe sectoare, tipuri de pieţe şi categorii de agricultori, pot fi desprinse următoarele tipuri dominante:

Politici de intervenţie pe pieţile produselor agricole; Politici structurale, care urmăresc să faciliteze accesul expluataţiilor agricole la factorii de producţie şi în particular la cei mai stabili dintre ei cum ar fi pământul, echipamentele mecanice ect., Politici permanente sau conjucturalede susţinere a profitului întreprinzătorului şi a familiilor lor. În prezent prin aceasta se urmăreşte, în mod esenţial, creşterea gradului de integrare a primelor două tipuri de politici agricole.

4.3 Politici de intervenţie

Intervenţia statelor în sectorul agroalimentar este multiplu motivată. Din prima grupare de motivaţii, care este de natură tradiţională, fac parte motivele:

Sociale, care presupun reducerea disparităţii veniturilor între producătorii agricoli, precum şi între veniturile acestora şi cele realizate în sectoarele neagricole de categorii de personal productiv. Aceste motive mai presupun şi punerea la dispoziţia celor mai sărace pături ale societăţii a unor bunuri alimentare la preţuri reduse; Sanitare, care impun adoptarea unor reglementări şi intervenţii pentru asigurarea produselor care nu dăunează sănătatea consumătorilor; Demografice, care cer măsuri pentru înţinerea populaţiei agricole în vârstă; Economice, care determină necesitatea ocupării integrale a teritoriilor disponibele activităţii agricole şi cauzează măsuri pentru creşterea productivităţii sectorului agroalimentar, menţinerea costurilor de producţie faţă de fluctuaţiile de preţ sau de preţurile inferioare, adaptarea produselor la evoluţia cererii consumatorilor.

Din a doua grupare fac parte motivaţiile care au menirea să asigure protecţia mediului printr-o agricultură ce ar contribui la menţinerea peisajelor, conservarea resurselor naturale, păstrarea biodiversităţii.A treia grupare de motivaţii vizează chestiuni de amenajare a teritoriului privind:

Locul agriculturii şi a industriei alimentare în serviciul rural; Echilibrul interstatal şi interzonal al activităţilor şi veniturilor.

Motivele enumărate solicită atât autorităţilor UE cât şi ale ţărilor membre amesticul în sectorul agroalimentar. Amestucul, mănuirea acestui segment al economiei, se efectuiază prin:

Impunere directă cu astfel de insrumente şi pârghii cum ar fi reglementări şi restricţii; Îndemn şi încurajare cu astfel de instrumente şi pârghii de susţinere ca preţuri şi facilităţi, subvenţii şi ajutoare, stimulare.

4.3.1 Reglementări şi restricţii

Pentru a respecta principiul preferinţei comunitare, în UE se practică reglementări şi restricţii.Reglementările, stabilesc raporturile legale între ţările membre ale UE şi supun unor norme sau unui regulament activitatea agricolă comună a acestora.În esenţă, reglementările din domeniul Politicii Agricole Comune vizează trei obiective distincte: produsul, producătorul şi consumătorul. Producătorii şi consumatorii sunt supuşi reglementărilor, de regulă, indirect, prin intermediul produsului agricol.La reglamentarea activităţilor din sectorul agroalimentar pot contribui numeroşi factori cu efecte restrictive, cum ar fi:

(a) factorii naturali: pământul, terenul agricol existent, structura acestuia pe categorii de folosinţă, transformările naturale ale ternurilor etc; regimul de temperaturi, suma temperaturilor efective, temperatura maximală şi minimală; depunerile atmosferice, regimul de umeditate etc; bolile, vătămătorii şi intoxicaţiile.

(b) factorii sociali: forţa de muncă implicată în segmentul agroalimentar; sistemul informaţional, sistemul de conturi etc; factorii de decizie.

Factorii enumăraţi obiectiv impun multiple norme, principalele dintre care sunt: normele de securitate, măsurile de ordin sanitar, normele privind compoziţia produselor şi reglamentările etichetărilor şi ambalajului. În perioada de după formarea UE, în Politicele Agricole Comune s-a produs o adevărată “explozie” în materie de reglementări prin restricţii de ordim tehnic şi calitativ. Cele mai efective instrumente de reglementări şi restricţii sunt standardele. Standardele europene pentru reglementarea securităţii produselor alimentare sunt subiecte ale Organizaţiei Internaţionale pentru Standardizare.

Reglementărilor prin standarde sunt supuse culturile cerialiere şi produsele de panificaţie, carnea şi produsele din carne, laptele şi produsele lactate, păsările şi oule, legumele, fructele, inul, cânepa, zaharul, vinul, tutunul şi alte produse. Reglementărilor sunt supuse circa 90 la sută din produsele agricole. În UE sunt practicate multiple măsuri de reglementare a securităţii produselor alimentare care pot fi divizate în două categorii:

Măsuri orizontale aplicate pentru aditivi, aromatizanţi, solvenţi, etichetare, ambalate,igienă etc.; Măsuri verticale aplicate numai pentru produse alimentare specifice de nutriţie, pentru produse organice, produse medicale, unele cerinţe de compoziţie ale produselor din ciocolată, cacao etc.

Standardele europene în domeniul reglamentărilor sanitare şi fitosanitare sunt subiecte ale prevederilor Acordului OMC pemtru sanitarie şi fitosanitarie. Este prevăzut principiul de nediscriminare şi evidenţă ştiinţifică în scop de a evita protecţionismul. Preferinţele trebuie să fie acordate în conformitate cu standardele şi prevederile internaţionale.

UE încuragează recunoaşterea mutuală a sistemelor de inspecţie. UE a instituit puncte de informare unde persoanele interesate pot obţine informaţii referitor la proceduri şi sisteme regulatorii. UE şi statele membre informează OMC-ul despre proiectele de măsuri în domeniul sanitariei şi fitosanitariei.Etichetarea produselor alimentare se efectiază în conformitate cu regulile obligatorii ale UE pentru unele produse agricole cum ar fi spre exemplu:

Nocivitatea tutunului, conţinutul de alcool în băuturi; Supravegherea calităţii carnei şi produselor din carne; Existenţa indicatorilor geografici înregistraţi şi desemnarea originii produselor agricole şi alimentare.

Acorduri în bază de reciprocitate bilaterală au fost semnate cu o serie de state cu scopul de a facilita importul produselor, păstrând indicatorii geografici şi desemnarea originii. Între statele membre ale Comunităţii Europene, dealtfel şi între restul statelor, standardele naţionale diferă foarte mult şi astfel de restricţii, adoptate independent de fiecare ţară, deveniseră un obstacol serios în calea dezvoltării relaţiilor.

UE a urmărit iniţial să armonizeze standardele în baza Articolului 100 din Tratatul de la Roma, care oferea “ aproximarea unor prevederi… care ar afecta direct constituirea şi funcşionarea pieţei comune” prin conceptil de “Eurostandarde”. Acest concept, impus de Bruxelles, în unele state membre, spre exemplu Marea Britanie, era foarte nepopular. Armonizarea standardelor naţionale ale statelor membre s-a mai efectuat şi prin directive. Important este că statelor membre li se oferă unele libertăţi în modalitatea de implimentare ale acestor directive. Există numeroase instituţii comunitare care reglementează şi controlează activitatea de producţie şi produsele agroalimentare în toate fazele de realizare ale acestora. Organului responsabil pentru reglamentarea securităţii produselor alimentare este Direcţia Generală pentru protecţia consumatorului din Comisia europeană. În plus, unele reglementări, sunt iniţiate şi administrate de organe semiguvernamentale sau organizaţiile producătorilor locali care adesea depăşesc normalul. Se mai întâmplă că şi autorităţile publice oficiale ale ţărilor membre, instituie proceduri extrem de complicate şi costisitoare pentru agreerea produselor alimentare din alte ţări.

Evident, nici un producător agricol nu se poate orienta în multitudinea de norme impuse de UE şi instituţiile acestea, care reglamentează şi controlează activitatea din sectorul agroalimentar, fără o pregătire prealabilă în perspectiva realizării unui produs, care să corespundă standardelor europene.

Din arsenalul instrumentelor PAC cu caracter strict adminisrativ fac parte şi restricţiile de ordin cantitativ. Practica restricţiilor cantitative a fost abandonată înaintea primului război mondial, a fost reîntrodusă în timpul acestui război şi apoi treptat eliminată până la marea criză din 1929-1933. Din timpil crizei şi până după cel de al doilea război mondial restricţiile cantitative au fost practicate pe scară extrem de largă. Începând cu anul 1947, cănd au fost puse bazele GATT, s-a renunţat treptat la aplicarea restricţiilor cantitative.

Astfel de restricţii sunt admise între ţările UE numai cu titlu temporar şi pentru un număr extrem de limitat de produse alimentare. Aşa, spre exemplu, când a devenit urgentă frânarea creşterii supraproducţiei lactatelor, aflaţi în faţa alternativei de reducere drastică a preţurilor sau de acceptare a sistemului de contingente, miniştrii agriculturii au preferat ultima variantă şi în 1984 au impus cote de livrare pentru lapte. Apoi, în 1988, în scopul reducerii şi alte ţări unde ele se practică mai fregvent, uneori chiar abuziv. Restricţiile de ordin cantitativ se realizează, în principal, prin interdicţii la import, cote la import, licenţe la import, înţelegeri interguvernamentale şi altele.

În toate cazurile însă se porneşte de la respectarea cel puţin a două principii:

Principiul “recunoaşterii reciproce”, care prevedea că produsele care au fost “produse şi comerecializate în mod legal” în unul din statele membre trebuie să fie acceptate atunci când sunt exportate de celălat stat membru; Principiul “proporţinalităţii”, care prevedea că produsele importate trebuie să echivaleze cu cele exportate şi să se limiteze la strictul necesar pentru îndeplinirea obiectivului legitim de protejare a sănătăţii.

4.3.2 Instrumente de susţinere

Preţul este cel mai valoros instrument de intervenţie indirectă, de susţinere în PAC a echilibrului de interese ale producătorului şi consumătorului.

Media Indexelor preţurilor curente la toate produsele agricole din ţările UE /tabelul 12/, a sporit în anul 1997 în raport cu anul 1990 cu 3.8 %,inclusiv indexul preţurilor la produsele animaliere - cu doar 0.8 la sută. Media indexului preţurilor comparabile are o tendinţă clară de reducere şi în 1997 a format doar 80.1 în raport cu anul 1990. Indexele preţurilor atât curente cât şi comparabile oscilează suficient între cele 15 ţări ale Uniunii Europene.

tabelul12Indexul preţurilor la produsele agricole în ţările UE în 1997, %, 1990 = 100

ŢaraIndexul preţurilor curente la

produseleIndexul preţurilor

comparabile la produseletotale Vegetale animale totale Vegetale animale

Austria 76.4 73.8 77.2 63.1 61.0 63.8 Belgia 92.7 92.8 92.7 79.2 79.3 79.2 Danemarca 87.4 84.3 89.1 76.0 73.3 77.5 Finlanda 80.2 56.7 94.9 52.8 49.7 54.1 Franţa 90.6 87.5 94.0 78.6 76.0 81.5 Germania 87.4 87.3 93.8 75.9 72.3 77.8 Grecia 186.2 194.9 164.9 84.7 88.7 75.0 Irlanda 96.4 89.5 97.4 82.5 76.6 83.4 Italia 118.3 121.0 114.2 87.4 89.4 84.3 Luxemburg 84.2 91.5 82.7 71.4 77.6 70.1 M. Britanie 98.6 85.6 107.5 79.0 68.6 86.1 Olanda 104.7 117.5 95.5 87.0 97.7 79.3 Portugalia 95.2 95.4 94.9 64.3 64.5 64.1 Spania 115.2 112.3 119.8 52.8 82.7 88.2 Suedia 91.9 90.3 92.5 74.2 72.9 74.7 UE 103.8 107.1 100.8 80.1 80.2 80.0

Sursa: Agriculture: Statistical yearbook 1999,tab.5.4 şi 5.5

UE a promovat cu consegvenţă susţinerea preţurilor la produsele agricole. Principiul de bază a mecanismului preţurilor în PAC este acordarea preţului producătorului agricol pentru produsele sale în funcţie de forţele pieţei. În esenţă prin acest mecanism se urmăreşte atât protejarea fermierilor împotriva preţurilor excesiv de joase cât şi apărarea consumătorului împotriva preţurilor excesiv de înalte. Acest mecanism se realizează prin:

Preluarea de la producătorii agricoli a surplusului de produse , în vederea stocării acestora; Vânzarea produselor agricole stocate, în situaţia când piaţa acţionează în favoarea cererii.

De regulă, se intervine atunci când surplusul de produse alimentare de pe piaţă poate cauza prăbuşirea preţului.Începând cu anul 1967 cele şase ţări membre în CEE au adoptat preţuri comunitare pentru majoritatea produselor agricole proprii. Astfel s-a lansat o politică comunitară unică de preţuri la produsele alimentare prin care se eliminau diferenţele preţurilor la produsele agricole pe piţele ţărilor componente.Nivelul preţurilor a fost stabilit peste media de pe pieţele ţărilor componente şi cu mult depăşia nivelul mondial.Astăzi sunt recunoscute trei categorii de preţuri:

Preţurile ţintă care sunt preţuri orientative sau preţuri indicatoare şi reprezintă punctul de echilibru între câştigurile motivate ale producătorilor agricoli şi nevoile raţionale ale consumatorilor. Aceste preţuri au la bază preţul unei unităţi de măsură pentru ceriale, în condiţii de livrare Duisburg /Germania/, la care se adaugă costurile de transport din următoarele motive:preţurile cerialelor sunt temelia întregului sistem de preţuri, dat fiind importanţa deosebită a acestora atât în producţia şi consumul tuturor ţărilor membre cât şi în cadrul măsurilor de politică agricolă comunitară; localitatea Duisburg, din zona Ruhr a Germaniei a fost desemnată ca punct de referinţă în stabilirea preţului indicator la produsele agricole, pentru toate ţările din UE, deoarece preţul de piaţă a grâului înregistrează aici cotele cele mai înalte, ca urmare a decalajului foarte mare între oferta şi cererea locală.Preţurile orientative reflectă întru totul cerinţile obiective impuse de renta diferenţială I în formarea preţurilor la produsele agricole.În practică, preţurile ţintă au încetat foarte curând să aibă o altă semnificaţie decât cea de a fi un stadiu în calcularea altor elemente fiindcă în condiţiile normale de piaţă, toţi producătorii agricoli trebuie să obţină câştig din producţia valorificată.

Preţurile prag de frontieră comună sunt, de fapt, preţurile minime de import, care, alături de prelevările variabile la import evită ca importurile să pătrundă pe piaţă sub nivelul preţurilor prag.Scopul preţului prag este de a elimina riscul concurenţei exercitat de produsele importate cu preţuri mai mici decât cele comunitare. Preţul prag se stabileşte în funcţie de preţul indicator. Preţurile prag au fost eliminate în baza acordului încheiat la Runda Uruguay, care a întrat în vigoare la 1 iulie 1995, iar prelevările variabile la import au fost transformate în tarife.

Preţurile de intervenţie sau preţurile garantate sunt preţurile minim stabilite în concordanţă cu cerinţele pieţii. Ele mai sunt numite preţuri limită sau de bază întrucăt sub nivelul acestora nu poate să scadă preţul de piaţă.

Aplicarea preţurilor de intervenţie au rezultat următoarele fenomene:

Profitabilitatea produselor alimentare şi, respectiv, a exploataţiilor agricole; Intensificarea eforturilor întreprinzătorilor în direcţia sporirii producţiei; Creşterea stocurilor la produsele agricole asupra cărora operează aceste preţuri.

Deşi necesitatea preţurilor de intervenţie, menite să asigure funcţionalitatea celor trei principii,- unitatea pieţii, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară,- era evidentă, calea spre preţurile comunitare a fost suficient de anevoiosă. Marile diferenţe de preţuri între cei Şase au provocat tensiuni de proporţii. În mod special guvernul german a fost supus unor presiuni puternice din partea fermierilor, pentru a refuza orice reducere drastică a preţurilor produselor agricole în Germania. Abia la sfârşitul anului 1964 s-a ajuns la un acord, prin intermediul căruia, începând cu anul 1967, urmau să fie întroduse preţuri comunitare. Preţurile comunitare, iniţial fixate, au fost supuse unor actualizări, practic, anuale.

Fixarea preţurilor comunitare a fost posibilă în baza stabilităţii monedelor naţionale. Începând cu anul 1969 modificările ratelor de schimb au devenit tot mai fregvente şi substanţiale. Aplicarea riguroasă a regulilor de convertire a preţurilor comunitare în monedele naţionale ar fi însemnat pentru ţările în care moneda s-a devalorizat /Franţa/ o creştere a preţurilor şi imposibilitatea de a combate inflaţia, iar pentru ţările ce au revalorizat moneda /Germania/ - scăderea preţurilor la producători. Pentru a depăşi această situaţie nedorită a fost necesară aplicarea unor măsuri de sprigin. Încă la sfârşitul anilor şasezeci ai secolului trecut, CE a adoptat pentru majoritatea produselor un sistem de măsuri de protecţie şi de sprigin în cadrul cărora s-a recurs la convenţiile agro- monetare, la aşa numitele “rate verzi”. Conform acestei concepţii preţurile comunitare se determină mai întâi în ECU. Apoi ele sunt transformate în valutele naţionale, folosind “ratele verzi”, şi nu rata de schmb. Convenţiile agro-monetare nu reprezentau o interferenţă binevenită şi de la întrarea în vigoare a pieţii unice, la 1 ianuarie 1993, ratele verzi au fost aliniate la ratele monetare. Cu această ocazie pentru a asigura protejarea, în cazul unei scăderi a preţului, au fost acceptate ajutoarele compensatorii şi subvenţii.

Ajutoarele pot fi:

Pentru producţie şi sunt destinate, în special, fermierilor proprietari de măslini, producătorii de legume în sere, hamei, in, cânepă şi bumbac; De consum, ce se acordă celor care procesează ulei de măsline, legume şi fructe, pentru a facilita vânzarea surplusului de produse finite.

Subvenţiile în UE sunt oferite la nivel regional sau pentru toate statele membre.UE acordă subvenţii pentru orice tip de achiziţii agricole, regionale, structurale, culturale, de cercetare şi dezvoltare. Cheltuielele de sprigin ale UE pentru principalele produse agroalimentare (tabelul 13) sunt impunătoare.

tabelul 13 Cheltuieli de sprijin pentru principalele produse

(in milioane ECU) Produsele CE 12, 1992 UE 15, 1996Cereale, seminte oleagenoase, recolte proteice 10356 17465- rambursari pentru export 3140 921- interventia pe piata interna 5065 694- ajutoare compensatorii pentru micii producatori 1048 3239

- ajutoare compensatorii pentru marii producatori 456 10473- rezerve 286 2138Zahar (a) 1937 1891`- sprijinul pietei interne 632 438- rambursari pentru export 1305 1453Ulei de masline 1754 1754Fructe si legume 1253 1700Vin 1087 1092Tutun 1232 1087Lapte si produse lactate 4006 4139- depozitare - 344 169- ajutorare diversa 2294 2032- rambursari pentru export 2056 1938Carne de vita si vitel 4413 5380- depozitare 2190 218- prime 890 3577- rambursari pentru export 1332 1585Carne de oaie 1749 1668“Masuri suplimentare” - 2150- pensionare inainte de termen - 321- mediu - 1450- impaduriri - 379Alte cheltuieli ( b ) 3582 2971TOTAL GARANTII F E O G A ( c ) 31369 41297

Sursa: Produsele alimentare şi agricultura în economia de piaţă, de Michael Tracy,Ed. IMPEX-92 SRL, p.168.Subvenţiile de export pentru multe din produsele agricole pot fi subiect al limitărilor OMC şi constrângerilor bugetare ale UE. De altfel, ele pot fi şi subiect cheie al noii runde de negocieri în cadrul OMC. Costul spriginului acordat a fost suportat, în principal, de către consumători prin intermediul preţurilor situate deasupra nivelurilor pieţii mondiale. 4.3.3 Instrumente vamale

Politica vamală este instrumentul tradiţional de asigurare pentru economia naţională, inclusiv şi pentru sectorul agroalimentar, a unei protecţii adecvate faţă de concurenţa externă., deci faţă de importul de produse concurente din alte ţări. În unele cazuri politica vamală poate să vizeze şi exportul.Politica vamală are următoarele obiective:

Asigurarea echilibrului favorabil între import şi export; Supravegherea aplicării reglementărilor referitoare la controlul relaţiilor financiare cu străinătatea; Supravegherea diversilor reglementări sanitare, de mediu, sau de ordine morală publică referitoare la produsele alimentare şi la alte mărfuri.

Spre deosebire de îngrădirile de ordin cantitativ, care sunt de natură administrativă, politica vamală este un instrument economic flexibil în Politica Agricolă Comună, care acţionează asupra preţurilor la mărfuri, inclusiv şi la produsele alimentare. Politica vamală poate contribui prin taxele vamale la majorarea preţurilor la produsele agroalimentare, determinând consumătorul să prefere produsele locale. Pe de altă parte, taxa vamală, dacă nu este prohibitivă, dă posibilitate consumătorului să se apere de preţuri excesive practicate de producătorii locali. Politica vamală poate fi un instrument important în reglementările calităţii produselor agroalimentare. Astfel consumătorul este liber să opteze între aprovizionarea cu produse locale sau de import în funcţie de nivelul de preţ şi calitatea lor.UE a adoptat în PAC o poziţie protecţionistă la frontieră, de multe ori extrem de exigentă pentru produsele proprii faţă de cele externe. Reglementarea relaţiilor vamale se efectuiază printr-un şir de acte normative şi instrumente.

Tariful vamal este documentul oficial care cuprinde nomenclatorul produselor alimentare supuse impunerii vamale precum şi taxele vamale percepute la fiecare produs. Tariful vamal se aplică pe teritoriul vamal, prin care se înţelege întregul teritoriu asupra căruia se extinde utilizarea măsurilor vamale prevăzute.Tariful vamal al UE a fost adoptat de către organele legislative comunitare abilitate. Prin acest document se determină relaţiile agricultorilor comunitari din ţările membre ale UE şi protecţia acestora împotriva concurenţei externe. În scopul folosirii mai eficiente a resurselor şi asigurarea liberului schimb s-a recurs la înlăturarea barierelor vamale prin reducerea până la anularea tarifului vamal. Acordul General asupra tarifelor şi Comerţului /GATT/ s-a referit concret la această situaţie, menţionând în Articolul XXIV.5:

Prevederile acestui Acord nu vor restricţiona… formarea unei uniuni vamale… dat fiind că taxele vamale şi alte reglamentări comerciale impuse la instituirea unei astfel de uniuni… cu aplicare la comerţul dintre părţile contractuale ce nu sunt parte a unei astfel de uniuni… nu vor fi per total mai mari sau mai restrictive decăt incidenţa de ansamblu a taxelor vamale şi a reglamentărilor de comerţ aplicabile pe teritoriile cuprinse înainte de formarea unei astfel de uniuni. “Piaţa Comună” formată de CEE este cea mai importantă uniune vamală. Tratatul de la Roma prin Articolul 110 a fixat că “prin stabilirea unei uniuni vamale între ele, Statele Membre urmăresc să contribuie, în interesul general, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la îndepărtarea progresivă a restricţiilor asupra comerţului internaţional şi la atenuarea barierilor vamale”.

Media simplă a tarifelor UE aplicate în 1999 pentru produsele agricole a fost de 17 % fără a lua în consideraţie cota tarifară. Efectele tarifare se realizează prin:

Taxa vamală care este un impozit indirect aplicat asupra produselor alimentare care fac obiectul tranzacţiilor comerciale cu ţările din afara Comunităţii. Taxa vamală este unul din instrumentele principale în PAC cu destinaţia de a proteja fermierii din ţările membre ale UE. În tarifele vamale, taxele figurează la valoarea lor nominală. În Ue, în majoritatea cazurilor, sunt aplicate numai taxele vamale pentru produsele alimentere de import.Plafonul taxelor vamale pendulează de la 0 % până la mai mult de 200 %. La 13% din produsele agricole taxele sunt zero şi la 39%- ad valorem. Cotele tarifare vamale înalte, majoritatea cărora sunt consecinţiile obligaţiilor acceptate de UE vis- a – vis OMC pentru “ acces curent” şi “acces minim”sunt caracteristice pentru cereale, orez, unt, caşcaval, zahar, oi şi capre vii, carne de bovină de calitate superioară şi carne de găină.

Restricţii cantitative şi contingente tarifare prin care se limitează cantitatea de produse agroalimentare sau ale valorii acestora ce se admit a fi importate fie in general, fie, în mod special, din anumite ţări sau se delimitează cantităţile de produse pentru care nu se aplică prevederile tarifului vamal. Produsele nominalizate întrărilor sub nivelul cotei tarifare sunt supuse licenţierii automate. Administrarea unui asemenea tip de cotă este foarte dificilă. În ce mod pot fi satisfăcute doleanţile tuturor doritorilor de a exporta spre UE sub nivelul cotei vamale? Cum se va realiza principiul de nedescriminare stipulat în Articolul XIII al GATT ?

Reglementări tehnice şi administrative cae au caracter de obstacole netarifare şi se referă la stabilirea unor norme tehnece şi de calitate pe care trebue să le îndeplinească produsele agroalimentare şi mărfurile importate. .

În cazul agriculturii, totuşi, menţinerea preţurilor interne ridicate şi a ratelor înalte de protecţie în CE a provocat o deturnare considerabilă a comerţului cu ţările terţe, stârnind o serie de conflicte comerciale.

4.4 Politici structurale

Politicile structurale sunt “acţiuni comune” care au fost întroduse concomitent cu politicile de preţuri şi de piaţă. Scopul politicilor structurale este:

De a accelera procesul de adaptare a structurilor agricole; De a întroduce o diferenţiere regională cu măsuri pentru zonele mai puţin favorizate

În 1968, Comisarul pentru agricultură Sicco Mansholt a propus un memorandum*, denumit oficial “Memorandumul asupra Reformei Agriculturii în ţările Comunităţii Europene” şi cunoscut drept “Planul Mansholt”, cu intenţia de a pune în mişcare reforma globală a agriculturii.

* Memorandumul a fost publicat ca supliment la “ Bulletin of the European Communities”, no. 1, 1969În Memorandumul respectiv el a atras atenţia că “numai politicile nonpiaţă şi cele de spriginire a preţurilor nu pot rezolva dificultăţile fundamentale pentru agricultură” şi “preţurile noastre sunt prea ridicate pentru a ne permite să exportăm în condiţii favorabile”.

Subliniind interrelaţia dintre cele două aspecte ale politicii agricole,- pieţe şi structuri,- S. Mansholt a propus relansarea politicii structurale. În 1972, s-a dat o formă concretă “ Memorandumului Mansholt”, prin aprobarea celor trei directive “ sociostructurale” referitoare la:

Modernizarea gospodăriilor agrcole; Încurajarea de a înceta activitatea; Calificarea persoanelor care lucrează în agricultură.

Politica structurală, promovată de S. Mansholt, intenţiona să creeze “unităţi moderne de producţie” prin spriginirea în mod selectiv a fermelor cu circa 80-120 hectare de pământ arabil sau 40- 60 vaci sau obiective similare în celelalte domenii ale producţiei agricole. În consecinţă, suprafaţa agricolă din Comunitatea celor Şase ar fi trebuit redusă cu cel puţin 5 mil. ha. din 70 mil. ha. existente la momentul respectiv, efectivele de vite – cu aproximativ 3 mil. de vaci. Cira 5 mil. de persoane ar fi trebuit să părăsească agricultura.Deşi, scopurile Planului corespundeau tendinţilor ce aveau loc, o astfel de abordare a provocat o opoziţie violentă în rândurile fermierilor din Comunitate. Dezbaterile au clarificat că astfel de abordare era de neacceptat şi totuşi, în 1972, Consiliul de Miniştri a adoptat:

Directiva 72/159 care a prevăzut ajutor pentru investiţiile în agricultură considerate ca “cele mai potrivite pentru dezvoltare” şi capabile să atingă un venit comparabil cu alte ocupaţii, pentru “una sau două” unităţi de muncă; Directiva 72/160 care a prevăzut plăţi pentru forţa de muncă disponibilizată, sub forma unor anuităţi sau a unor sume globale pentru fermieri în vărstă sau prime pentru cei tineri; Directiva 72/161 care a căutat să prevadă o îndrumare socio-economică şi calificare.

În anul 1985 directivele de bază au fost înlocuite cu Reglementarea 797/85, iar în următorii ani s-au mai făcut alte amendamente şi adăugări. Întreaga orientare s-a modificat odată cu reforma globală a Fondurilor de organizare din 1988.Un alt aspect al problemelor în cauză se referă la “zonele mai puţin favorizate”, pentru care prin Directiva 75/268 au fost prevăzute “alocaţii compensatorii”. Numărul şi dimensiunea exploataţiilor din zonele considerate mai puţin favorizate a crescut în mod constant şi în anii 90 acopereau 55% din totalul suprafeţei agricole a celor 12 ţări membre ale UE.Numărul beneficiarilor era de 1.2 milioane şi reprezentau 66% din totalul fermierilor din Irlanda, 37% din Germania, 29% din Grecia şi Portugalia, !5% din Spania şi doar 2% din Italia. Ultima a provocat dificultăţi serioase care au fost motivul adoptării în 1978 a unui set de măsuri în favoarea regiunelor mediterane.

Prezentul în UE este dominat de o mare varietate de politici structurale. Politicile funciare, ca parte a politicilor de structură, sunt considerate a fi cele mai impotante în contextul valorificării factorilor de producţie. Rolul lor este de a facilita accesul la pământ prin ajutoare financiare pentru extinderea exploataţiilor, prin atenuarea altor sectoare de activitate, prin stimularea dezvoltării procesului de asociere a proprietarilor de terenuri.Tot în cadrul politicilor structurale se înscriu şi politicile de stimulare a transformării structurii produselor agroalimentare. Prin aceasta se urmăreşte, spre exemplu în Franţa, spriginirea tinerilor agricultori în faza de “instalare” sau în alte ţări, ajutorarea grupurilor de agricultori care doresc să se asocieze pentru a aplica tehnologii moderne. V. CONSTATĂRI PRIVIND APLICAREA POLITICII AGRICOLE COMUNE

Eficienţa Politicilor Agricole la nivelul U.E este în dependenţă directă de modul de aplicare a lor în practică. Din această cauză, pentru cunoaşterea mecanismelor aplicării PAC în spaţiul european, atât de eterogân prin resursele naturale, de forţă de muncă şi de capital, este necesar un studiu a practicii existente în plan tehnic, economic şi politic. Lâsăm cititorului avizat libertatea de gândire în formularea concluziilor rezultate din compararea eficienţei măsurilor de politică agrară ale U.E.cu cele practicate În Republica Moldova.

Scopul, după cum am mai menţionat, este de a favoriza întreaga activitate de producţie ca să crească productivitatea exploataţiilor, să asigure şi să sporească rentabilitatea lor şi să diminueze preţurile de cost. În ultimii ani, ca urmare a conştientizării problemelor ce privesc mediul înconjurător, au fost prevăzute diverse proiecte pentru diminuarea efectelor dăunătoare asupra mediului şi destinate să asigure o diversificare a activitâţîi, cum ar fi turism agricol, în mediul rural. Unele din cele mai răspândite modalităţi de realizare ale acestor obiective sunt ajutoarele, care îmbracă forma subvenţiilor şi garanţiilor pentru împrumuturile contractate de către producători, cât şi de diverse asociaţii şi cooperative, de pe lângă instituţiile de creditare.

5.1 Ajutoare pentru instalare şi pentru investiţii

Aceste intervenţii sunt limitate la 3% sau la 5% cel mult, între 5-15 ani, pentru ceea ce se numeşte subvenţii-interes. Se urmăreşte diminuarea costului de acces la capital, a cărui rentabilitate în agricultură este relativ scăzută, în raport cu celelalte sectoare ale economiei. Din 1993, data regionalizării F.I.A., subvenţia-interes a fost limitată la 5 %, cu un minim de 3 % pentru şarja* de exploatare. Aceasta înseamnă că, dacă organismul de creditare practică o dobândă de 9%, procentul de 5% este în şarja F.I.A., iar 4% în şarja agricultorului; dacă dobânda este de 7%, întreprinzătorul ia în şarjă 3% şi F.I.A. 4%.

Garanţia complementară nu poate sâ acopere mai mult de 75% din credit. În caz de neplată din

partea agricultorului, această garanţie asigură organismul de creditare că F.I.A. va rambursa

majoritatea creditului, atunci când toate celelalte recursuri au fost deja utilizate.

Începând cu 15 februarie 1991, subvenţia-interes s-a redus prin aplicarea unui coeficient de

reducţie, pentru ca bugetul anual al F.I.A. să nu fie depăşit. Coeficientul de reducţie se sîabileşte

în fiecare an. Astfel, F.I.A. compară angajamentele necesare pentru satisfacerea cererilor de

intervenţie pe o perioadă de 12 luni cu mijloacele disponibile ale bugetului.

Dacă aceste angajâmente sunt superioare disponibilităţilor bugetului, subvenţia-interes acordată

este redusă, pentru ca bugetul să nu fie depăşit. Coeficientul de reducţie rămâne constant pe

întreaga durată a subvenţiei-interes, a creditului.

* Sarjă - cotă de participare.

Un proiect avangardist al reformei F.I.A. a fost adoptat de către parlamentul Wallon** , pe data

de 8 februarie 1996, care antrena următoarele modificări esenţiale:

Posibilitatea agricultorilor, ce desfaşoară şi activităţi neagricole (turism, artizanat, silvicultură, înţreţinerea spaţiului rural ş.a.), de a recurge la ajutoarele F.I.A.; O creştere de 22% a plafonului ajutoarelor; Posibilitatea întreprinzătorilor de a alege între subvenţia-interes şi prima de capital, în scopul evitării îndatorărilor excesive; Extinderea ajutoarelor asupra Cooperativelor de Utilizare a Materialului Agricol în comun (C.U.M.A.); Ajustarea ajutoarelor la regiunile defavorizate; Ajustarea sumelor în cadrul convenţiilor pentru valorificarea stocurilor de produse agricole.

În cadrul Obiectivului 5a, U.E. a pus în aplicare un regim de ajutoare comunitare, pentru

efectuarea de investiţii în exploataţiile agricole (Regulamentul european nr. 3669/93 şi 2843/94).

Aceste ajutoare urmăresc ameliorarea competitivităţii exploataţiilor agricole, în cadrul unei

dezvoltări naţionale şi durabile a producţiei agricole, protejând veniturile agricultorilor. F.I.A.

are sarcina distribuţiei acestor ajutoare în Regiunea Wallonă. Taxa de cofinanţare asigurată de

U.E. este în general de 25%, ea putând ajunge, în unele zone, la 75%.

Întreprinzătorii care doresc să beneficieze ,de acest regim de ajutoare trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

Să exercite activitatea agricolă, cu titlu principal, adică să consacre cel puţin jumătate din timpul lor agriculturii, iar în desfaşurarea activităţii agricole, în cadrul exploataţiei, să rezulte cel puţin jumătate din profîtul lor total. Timpul consacrat activităţilor forestiere, artizanale, turistice şi ecologice, desfaşurate în cadrul exploataţiilor, poate fi, de asemenea, luat în calcul; Să aibă un profit, pe unitatea de lucru (hectar), mai mic de 1,2 ori decât profitul de referinţă fixat de statul membru, în cazul nostru al Belgiei; Să posede o pregătire profesională satisfâcătoare, ţinând cont de formarea lor şi/sau de experienţa lor profesională. Această pregătire profesională este definită de statul membru, cu acordul Comisiei Europene; Să prezinte un plan de ameliorare materială a exploataţiei. Acest plan trebuie să demonstreze că investiţiile sunt justificate şi că realizarea sa îmbunătăţeşte durabil situaţia exploataţiei. Trebuie, de asemenea, să comporte o descriere a situaţiei iniţiale şi a celei finale, iar, în plus, să indice investiţiile prevăzute.

Aceste ajutoare sunt acordate sub forma unei subvenţii de capital sau sub forma unui echivalent

de bonificaţii de interese. Ca o regulă generală, aceste ajutoare nu pot fi acordate decât pe un

volum total al investiţiei de 90 000 ECU pe Unitatea de munca umană (UTH)* şi de 180 000

ECU, pe exploataţie. Statele membre pot să fixeze limite inferioare acestor sume.

** Wallonia - regiune din Belgia, cu o suprafaţă de 15.754 km2, care se bucurâ de o largâ autonomie.* UTH-este echivalentul a 1800 ore de muncâ/an.

Restricţiile ajutoarelor acordate s-au aplicat diferenţiat în funcţie de situaţia pe piaţa agricolă. Valoarea ajutorului acordat de statele membre, exprimată în procente din suma investiţiilor, este limitată şi diferenţiată, astfel:

În zonele defavorizate: - 45% pentru bunurile imobiliare; - 30% pentru alte tipuri de investiţii.

În afara zonelor defavorizate: - 35% pentru bunurile imobiliare; - 20% pentru alte tipuri de investiţii.

În privinţa agricultorilor care nu pot să beneficieze de acest regim, U.E. a pus în aplicare un

ansamblu de măsuri destinate încadrării ajutoarelor naţionale pentru investiţii în exploataţiile

agricole. F.I.A. este supus acestor măsuri. Acestea urmăresc stabilirea limitelor în care.statele

membre pot să acorde ajutoare care nu întrunesc condiţiile fixate prin regimul comunitar al

âjutoarelor pentru investiţii (Reglementările nr.3669/93 şi 2843/94). Aceste ajutoare naţionale nu

sunt rambursate de U.E.

5.2 Ajutoare acordate în cadrul adaptărilor structurale (Qbiectivul 5A)

Scopul acţiunilor întreprinse în cadrul Obiectivului 5A este accelerarea adaptării structurilor

agricole în cadrul Reformei P.A.C. În opozlţie cu Obiectivul 5B, ale cărui acţiunî se limitează la

anumite zone, Obiectivul 5A este ceea ce numim o "mâsura.orizontală", adica ea poate fi

aplicată întregului ansamblu de exploataţii agricole vizate de aceste ajutoare pe tot teritoriul UE.

Reforma P.A.C. a modificat mecanismele de gestionare a pieţelor excedentare.

Pentru a ajuta agricultorii să-şi adapteze sistemul lor de producţie la această situaţie nouă,

Comisia a adoptat unele acţiuni, în cadrul intervenţiilor finanţate, din fondurile structurale.

Aceste acţiuni, regrupate în Obiectivul 5A, privesc, în principal, ameliorarea condiţiilor de

producţie, de prelucrare şi comercializare a produselor agricole şi silvice. Măsurile structurale

orizontale, aplicate în cadrul obiectivului amintit cuprind:

Ajutoâre pentru susţinerea veniturilor agricole şi pentru menţinerea unei comunităţi agricole viabile, în zonele de munte şau în cele defavorizate; Ajutoare care să faciliteze instalarea în muncă a tinerilor agricultori; Ajutoare pentru investiţii în exploataţiile agricole; Ajutoare pentru formarea prbfesională;

Ajutoare pentru îmbunătăţirea preluctârii şi comercializării produselor agricole şi silvice; Ajutoare pentru încurajarea constituirii unor grupuri de producători.

Reforma Fondurilor structurale, din 1988, a introdus principiul programării, care se aplică tuturor obiectivelor Fondurjlor. Totodată, în ceea ce priveşte Obiectivul 5A, programarea nu se referă decât la regiunile rămase în urmă, în privinţa dezvoltării, şi măsurile referitoare la prelufcrarea şi comercializarea produselor:

În regiunile defavorizate încluse în Obiectivul 1 Cadrul Comunitar de Sprijin (C.C.S.) sau în Documentul Unic de Programare (DOCUP) al regiunii; Pentru restul teritoriului comunitar, măsurile Obiectivului 5A sunt administrate de către autorităţile naţionale competente, adică Ministerul Agriculturii şi alte organisme de pe lângă acesta. Doar măsurile referitoare la obţinerea, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole şi silvice fac obiectul unei programări proprii şi sunt reluate în C.C.S. sau în DOCUP, efectuându-se în C.C.S.-uri sau DOCUP-uri sectoriale.

Aportul comunitar este fixat de F.E.O.G.A.-Orientare. În regiunile mai puţin dezvoltate (Obiectiv 1), aportul comunitar este definit în C.C.S. sau DOCUP. El variază, deci, de la un C.C.S./DOCUP la altul.În toate celelalte regiuni sau zone, acest aport este limitat la 25% din finanţarea totală. Totodată, F.E.O.G.A. poate să finanţeze până la 50% din măsurile aplicate pentru ajutoarele de instalare în muncă a tinerilor ăgricultori.

5.3 Denumiri deorigine şi indicaţii geografice

În conformitate cu Regulamenţul european nr. 208l/92, 184.8/93 şi Deciziile nr.53/93 şi 437/94, obiectivul acestor ajutoare este de a pune în aplicare un sistem comunitar de protecţie a produselor agroalimenitare, beneficîind, de o denumire de origine şi de o indicaţie geografîcă, penţru:

A favoriza diversificarea producţiei agicole; A aduce un ajutor zonelor rurale, prin promovarea unor produse cu anumite caracteristici legate de o arie geografîcă determinată; A informa consumatorul; A armoniza sistemele existente.

Regulamentul nr.53/93, întrat în vigoare la data de 24. 07. 1993, este obligatoriu şi direct aplicabil în statele membre. Şe limitează la produsele agricole şi la anumite mărfuri alimentare, la care există o legăturâ între caracţensticile produsului şi originea sa geografică. Ele nu se aplică produselor din sectorul viti-vinicol şi nici băuturilor răcoritoare sau spirtoase. Sunt prevăzute două niveluri diferite de referinţă geografică:

Denumirea de origine (DO) - numele locului de origine al unui produs, a cărui calitate sau caracteristici provin dintr-un mediu geografic, cuprinzând factori naturali şi umani, şi a cărui producere, prelucrare şi elaborare au loc într-o arie geografică delimitată; Indicaţiile geografîce (IG) - numele unui, loc determinat, care serveşte la desemnarea unui produs originar din acel loc, a cărui calitate, reputaţie sau altă caracteristică, poate fî atribuită acestei origini geografice şi a carui producere, prelucrare şi/sau elaborare au loc în aria geografică delimitata.

Penţru fiecare produs vizat trebuie să fie prezentat un caiet de sarcini, care să cuprindă cel puţin urmâtoarele elemente:

Numele podusului; Descrierea produsului (materiile prime, principalele caracteristici fizice, chimice, microbiologice şi/sau organoleptice); Delimitarea ariei geografice; Probe de origine; Descrierea metodei de obţinere a produsului; Elemente care să justifice legătura cu mediul geografic; Refermţe cu privire la structura său structurile de control; Eventuale exigenţe ce trebuie respectate.

IG şi DO trebuie să fie înregistrate la nivel comunitar. Cererea se face pe lângă statul membru în care este situată aria geogrâfîca. Denumirile sunt înscrise într-un registru de DO şi IG, ţinut de Comisie. Procedura de înregistrare permite opuneri şi retrageri, în cazul nerespectării caietului de sarcini.Structurile de control sunt desemnate de statele membre. Ele verifîcă dacă produsele purtând o denumire protejata corespund exigenţelor din caietul de sarcini. Costul controlului este suportat de producător.Un comitet ştiinţifîc va fi ales de către Comisie, din răndul experţilor în materie de DO şi IG, el fîiiîd format din 7 membri titulari şi 7 memibri supleanţi. Comitetul examineazâ problemele tehnice şi juridice legate de aplicarea regulamentelor.

5.4 Ajutoare pentru agricultura biologicâ

UE a hotarât susţinerea şi protejarea producţiei biologice, prin crearea condiţiilor unei concurenţe loiale. În acest scop a fost elaborat Regulainentul european nr.2092/91 din 24.06.1991, modificat în ultima parte de Regulamentul nr.0418/96 din 8.03.1996, privind modul în care se obţin produsele agricole, prin agricultura biologică.Acest Regulament priveşte, atât produsele agricole vegetale neprelucrate, cât şi produsele destinate alinîentaţiei umane, care sunt compuse din unul sau mai multe ingrediente de origine vegetală. În aşteptarea unei reglementări europene privitoare la produsele animale, în prezent se aplica reglementarea naţională sau practicile intemaţionale recunoscute în materie de producţie animală biologică.În cadrul Regulamentului european nr.2078/92 cinci ani consecutivi se acordă prime, spre exemplu, fermierilor belgieni care practică agricultura biologică şau trec 1a acest tip de agricultură. Valoarea primelor variaza astfel: 181,1 ECU/ha, la culturile anuale pentru care se ofera bonificaţii anuale, 301,9 ECU/ha pentru alte culturi anuale, 483 ECU/h.a, pentru măslin, 845,3 ECU/ha pentru culturi perene şi viţă de vie. Suplimentar sunt stabilite umătoarele valori maxime pentru primele alocate:

245,0 ECU pentru fiecare cap de animal la care s-a renunţat; 120,8 ECU pentru fiecare cap de animal din rasă aflată în pericol, care este crescut în fermă; 724,5 ECU pentru fiecare hectar de pământ scos din sectorul agricol; 301,9 ECU pentru fiecare hectar de pământ abandonat, dar întreţinut; 301,9 ECU pentru cultivarea plantelor ameninţate de alterare genetică.

Aceste prime sunt acordate pe parcelă. 0 exploataţie poate avea, în acelaşi timp, parcele în cultură biologică, în conversie şi sub formă de exploataţie convenţională. Aceste prime pot fi cumulate cu celelalte prime acordate în cadrul P.A.C.

5.5 Ajutoare acordate pentru împâdurirea terenurilor agricole

Aceste ajutoare au menirea să faciliteze utilizarea alternativă â terenurilor agricole, prin împădurirea lor şi dezvoltarea activităţilor forestiere, în cadrul exploataţiilor agricole.Regimul de ajutoare, având la bază Regulamentele europene nr.2080/92 şi 1054/94, cuprinde următoarele aspecte:

Ajutoare destinate să acopere costurile împăduririi; O primă anuală, pentru fiecare hectar împădurit, destinată acoperirii costurilor cu întreţinerea suprafeţelor împădurite. Aceste două ajutoare vizează toate persoanele fizice şi juridice care recurg la împădurirea suprafeţelor agricole. În câzul plantaţiilor forestiere formate din specii având o creştere rapidă şi exploatate pe termen scurt, se acordă numai ajutoarele care privesc costurile de împădurire, singurii beneficiari fimd întreprinzătorii agricoli cu titlu principal. Menţionăm că aici nu sunt incluse plantaţiile formate din brazi pentru Crăciun; O primă anuală, pe hectar, destinata compensării pierderilor de venituri, ce decurg din împădurirea suprafeţelor agricole (accesul la această. prirnă este posibil pentru toţi întreprinzatorii agricoli şi pentru orice altă persoană fizică sau juridică); Ajutoarele pentru investiţii ce privesc, ameliorarea suprafeţelor împădurite, cum ar fi: amenajarea unor puncte de alimentare cu apă, a unor drumuri de exploatare foristieră, a unor adaposturi contra vânatului etc.; O contribuţie comunitară la costurile de împădurire a terenurilor agricole, împădurire realizată de autorităţile publice competente ale statelor membre.

Statele membre sunt cele care pun în aplicare acest regim de ajutoare, prin intemiediul programelor multianuale, naţionale sau regionaie, aprobate de Comişie. Ele pot sa pună în aplicare planuri zonale de împădurire, care să reflecte diversitatea situaţiilor din mediul înconjurător, a condiţiilor. naturale şi a structvrilor agricole. În ceea ce priveşte alocarea ajutoarelor, acestea pot ajunge la 75% în regiunile Obiectiv 1 şi la 50% în restul teritoriilor din U.E.

5.6 Ajutoare pentru agricultura practicată în zonele defavorizate

În confomiitate cu directiva 75/268/C.E.E.şi cu Regulamentele nr. 2328/91, 3669/93, 2843/94 şi 2387/95, aceste ajutoare au drept obiectiv compensarea dificultăţilor induse de coridiţiile naturale grele. Aceste zone reprezintă în jur de 54% din suprafaţa agricolă utilă totală a U.E. şi beneficiază de două tipuri de ajutoare:

O indemnizaţie care compensează handicapurile naturale permanente; Ajutoare pentru investiţiile colective.

Aceste ajutoare sunt acordate:

Agricultorilor care exploatează cel puţin 3 hectare din suprafaţa agricolă utilă proprie;

Crescătorilor de bovine, ovine şi caprine. În zonele defăvorizate, limita fiind de 20 de vaci de lapte pe exploatâţie; Agricultorilor, pentru suprafeţele destinate furajelor, grâului şi culturilor intensive.

Îndemnizaţia compensatorie este acordată, atât pentru producţiile animale, cât şi pentru cele vegetale (la hectar). Ea nu poate fi mai mică de 20,3 ECU/Unitate vită mare (UGB), sau pe hectar. În general, suma se situează între 150 ECU (caz normal, în zonele defavorizate) şi 180 ECU/UGB sau pe hectar. Doar exploataţiile care au o încărcătură egală sau mai mică de 1,4 UGB pe hectarul furajer beneficiază de indemnizaţii compensatorii. Suma maximă eligibilă este limitată la 120 UGB, pe exploataţie (primele.60 cu tarif întreg, iar următoarele 60 cu jumătate de tarif).Ajutoarele pentru investiţiile colective privesc, de exemplu, achiziţionarea în comun a materialelor pentru producerea furajelor, inclusiv stocarea şi distribuţia lor, amenajarea păşunilor exploatate în comun etc. În zonele de munte, ele pot să fie îndreptate şi spre drumurile de acces la păşunile alpine, la sursele de apă, la anumite lucrări hidrotehnice de mică anvergură. Plafonul sumei eligibile este de 150.000 ECU de inveştiţie colectivâ, de 750 ECU/ha pentru păşunile alpine şi de 7.300 ECU/ha irigat. Aceste ajutoare se referă şi la investiţiile individuale din zonele de munte.

Nivelul aportului comunitar este flxat, de regulă, la 25% din finanţarea totală. în regiunile de Obiectiv 1, taxa de cofinanţare comunitară poate ajunge la 75%. În ceea ce priveşte indemnizaţia compensatorie, statele membre pot să modifice suma acesteia, în funcţie de situaţia economică a exploataţei şi profitul întreprinzătorului, sau în funcţie de practicile utilizate vizavi de mediul înconjurător. Aceste eventuale majorări nu pot fi cumulate cu beneficiul obţinut din măsurile agricole, referitoare la mediul înconjuirător.

5.7 Ajutoare pentru prepensionare

În conformitate cu Regulamentul european nr.2079/92 din data de 30.06.1992, modificat în ultima parte de Regulamentul nr.2773/95, din 01.12.1995, obiectivele acestor măsuri sunt următoarele:

Sa ofere un anumit venit agricultorilor în vârstă, care hotărăsc să cedeze exploataţiile lor; Să favorizeze înlocuirea acestor agricultori cu unii mai tineri care vor putea să amelioreze viabilitatea economică a exploataţiilor; Să dea utilizări neagricole unor terenuri, atunci când folosirea lor în scopuri agricole nu mai respectă condiţiile satifacătoare de viabilitate; Să ofere un venit salariaţilor agricoli în vârsfă, care rămân fară serviciu, ca urmare a prepensionării întreprinzătorului (proprietarului exploataţiei); Să orgânizeze extinderea exploataţiilor agricole, precum şi refacerea terenurilor unor utilizări neagricole, asigurându-se o folosinţă raţională a spaţiului rural.

Aceste măsuri privesc:

Agricultorul, proprietar de exploataţie agricolă, care încetează definitiv întreaga activitate agricolă cu scopuri comerciale; Salariaţii agricoli prezenţi într-o exploataţie a unei persoane, înainte de prepensionare şi care încetează definitiv întreaga activitate agricolă; Întreprinzătorul care preia, total sau parţial, terenurile cedate, în scopul măririi dimensiunilor exploataţiei;

Persoana sau organul care preia, total sau parţial, terenurile eliberate, în vederea afectării lor unor utilizări neagricole, silviculturii sau creării unor rezervaţii ecologice.

Cei care cedează terenurile prin prepensionare trebuie sâ fie în vârstă de cel puţin 55 de ani, fară să fi atins vârsta normală de pensionare, în momentul cedării terenurilor. Ei trebuie, de asemenfia, să fi desfaşurat activitate agricolă, cu titlu principal, timp de 10 ani, înaintea cedării terenurilor exploataţiei. Persoanele de la punctul 3. trebuie să aibă pregătire agricolă şi să se angajeze să exercite activitate agricolă cu titlu principal, în cadrul exploâtaţiei, pentru cel puţin 5 ani. Persoanele de la puncul 4. trebuie să se angajeze să utilizeze terenurile eliberate, în condiţii compatibile cu menţinerea sau ameliorarea calitâţii mediului înconjurător sau a spaţiului natural.Statele membre pun în aplicare regimul ajutoarelor, pe întreg teritoriul lor, prin intermediul programelor multianuale stabilite la nivel naţional sau regional. Acest regim trebuie să fie ajutat de Comisie.Ajutoarele pentru prepensionare, acordate celor care cedează terenurile agricole, se pot prezenta sub următoarele forme:

Până la plecarea din serviciu; Îndemnizaţie anuală, independentă de suprafaţa terenunlor eliberate; Un adaos de prepensionare, atunci când suma fixată, în cadrul regimului naţional.de prepensionare, este prea scazută pentru a stimula încetarea activităţii agricole.

Ajutoarele acordate salariaţilor pot fi sub una din formele:

Primă de plecare, de retragere; Îndemnizaţie anuală.

Statele membre pot să acorde un ajutor pentru demararea serviciilor şi a reţelelor de sarcini în vederea extinderii exploataţiilor agricole, cât şi în vederea reafectării terenurilor unor utilizări neagricole, asigurându-se folosirea raţională a spaţiului rural. Acest ajutor contribuie la acoperirea cheltuielilor de funcţionare. Modalităţile precise sunt definite de comun,acord cu fiecare stat membru, în baza următoarelor condiţii:

pentru agricultorul care cedează propriul teren - o indemnizaţie anuală de maxim 10.000 ECU de la vârsta prepensionară pâna la vârsta nomială de penşioanre; pentru salariat - indemnizaţia de mai sus este de 2.500 ECU; un ajutor de demarare a activităţii, în valoare de 36.000 ECU, pentru fiecare agent angajat cu normă întreagă, pentru primii 5 ani de activitate ai acestuia în serviciile şi reţelele de sarcini, care se ocupă de organizarea predării exploataţiilor agricole, de la un proprietar la altul.

Aportul comunitar poate atinge 75%, în regiunile Obiectiv 1, şi 50% în celelalte regiuni.În primăvara anului 1996, aceste măsuri erau implementate în 10 din cele 15 state membre ale UE. Se aşteaptă ca în cadrul acestor programe să fie incluşi aproximativ 212.000 de beneficiari, aceştia eliberând o suprafaţă de aproximativ 4,3 milioane hectare, care va fi folosită, în principal, perttru a stabili fermieri tineri, pentru extinderea actualelor proprietăţi, dar şi pentru unele obiective neagricole.

5.8 Ajutoare pentru formarea profesională

Iniţial, aceste ajutoare aveau ca scop ridicarea nivelului formării generale, tehnice şi economice a populaţiei agricole, mai ales în privinţa gestiunii, producţiei şi comercializării. Agricultorii tineri erau, asfel, beneficiari privilegiaţi. În viitor, aceste ajutoare sunt rezervate măsurilor legate de: instalarea tinerilor, de investiţii în exploataţiile agricole şi acţiuni ce însoţesc aceste investiţii (ajutoare pentru ţinerea contabilităţii, pentru demararea serviciilor de întrajutorare, de gestionare). Ele nu se aplică cursurilor şi stagiilor care fac parte din programele normale de învăţământ agricol, secundar şi superior.Ajutoarele se raportează la frecventarea şi organizarea de cursuri sau stagii complete sau complementare de formare şi de perfecţionare profesională în domeniul agricol. Ele sunt destinate:

Întreprinzătorilor şi salariaţilor agricoli care au depăşit vârsta şcolarizării obligatorii; Conducătorilor grupurilor de producători şi conducătorilor de cooperative; Agricultorilor tineri, înainte de a urma stagii de cel puţirt 150 de ore, pentru a atinge nivelul de formare cerut pentru obţinerea ajutorului de instalare.

Ajutoarele pentru frecventarea sau organizarea de cursuri sau stagii de formare sau perfecţionare se ridică la 10.500 ECU pe persoană, din care 400 ECU pentru cursurile privind apărarea mediului înconjurător, referitoare la păduri şi despre reorientarea producţiei. Ajutorul nu este acordat beneficiarului decât o singură dată în cursul vieţii.

VI DEZVOLTAREA UNIUNII EUROPENE ŞI REFORMA POLITICII AGRICOLE COMUNE

Acum, în pragul mileniului trei, spaţiul european se confruntă cu multiple şi profunde schimbări de natură geopolitică şi economică. Modificările ce vor avea loc în perioada următoare, sunt legate, în cea mai mare parte, de efectele induse de aderarea ţărilor din Centrul şi Estul Europei la U.E.

6.1 Caracteristici generale cu privire la evoluţia Politicii Agricole Comune

Ţările de pe bătrânul continent european, chiar cele mai dezvoltate, au pus în aplicare diverse politici agricole, care se caracterizau prin diferite grade de intervenţie şi de protecţie exterioară. În ciuda marii varietăţi ale politicilor agricole promovate de aceste state şi a diversităţi structurilor agricole, a structurii produsului agricol, a nivelurilor de înzestrare tehnică etc. a apărut şi s-a dezvoltat interesul comun de coexistenţă.

Acest interes comun s-a materializat în Tratatul de la Roma, prin care cele Şase ţări semnătare au format Comunitatea Economică Europeană. În mod special Tratatul a specificat includerea agriculturii în “piaţa comună”, în cadrul căria restricţiile cantitative şi taxele vamale percepute asupra comerţului dintre statele membre urmau să fie înlăturate şi să se stabilească tarife externe comune. Tratatul de la Roma a conturat Politica Agrară Comună, stabilind scopurile la baza cărora era intenţia de a asigura un echilibru între interesele producătorilor şi cele ale consumătorilor, prevăzând organizarea comună a pieţelor şi stabilind procedurile prin care urmau să fie adoptate regulamentele, directivele şi deciziile.Difinită prin Tratatul de la Roma, concretizată şi explicată prin conferinţa de la Stressa Politica Agricolă Comună a fost pusă în aplicare treptat între anii 1958 şi 1968. Unul din scopuri era de a asigura un preţ “suficient de ridicat” produselor livrate pieţii. Intervenţia se aplica direct pe piaţă. Primele produse agroalimentere au fost supuse reglementărilor pieţei comune în 1962. În acelaşi an s-a decis crearea Fondului European de Orientare şi Garanţii Agricole. UE prin acest fond se angaja să cumpere produsele la un preţ garantat, fixat anual.

Eforturile depuse au permis Comunităţii să atingă gradul de autosuficienţă la majoritatea produselor agricole. Deja în 1973, nevoile comunitare de ceriale, carne de vită, produse lactate, carne de pasăre şi legume erau asigurate în proporţie de 100 % din producţia proprie. Ca orice politică dinamică, şi PAC a suferit de-a lungul timpului ajustări şi modificări atât în scopul adaptării la noile circumstanţe şi priorităţi cât şi datorită evoluţiilor pieţei şi tehnologiilor. Au fost făcute eforturi însemnate, în special pentru limitarea producţiei excedentare, reducerea costurilor bugetare şi împiedicarea prăbuşirii veniturilor agricole.

După aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcii la Comunitate /1973/ au apărut, pentru unele produse /carne de oae, semunţe oleaginoase/ un sistem de susţinere, inspirat de la ţările respective, bazat pe plăţi compensatorii. Preţul se stabilea liber pe piaţă, iar diferenţa dintre acest preţ şi nivelul preţului garantat era acoperit din ajutoarele acordate producătorilor agricoli.Sistemul de preţuri practicat a antrenat o creştere a unor produse alimentare, care a depăşit capacitatea de absorbţie a pieţii europene. Au rezultat stocuri costisitoare care au fost valorificate pe piaţa mondială la preţuri inferioare celor la care au fost obţinute. În plus, acest sistem de susţinere a preţurilor a dat naştere la dependenţe structurale greu de ajustat şi favoriza exploataţiile agricole situate în regiuni favorabile. Se cereau modificări. Prima modificare a PAC a fost operată în 1979. Pentru produsele agricole, noii Membri trebuiau să-şi adapteze preţurile la nivelul comunitar în şase etape anuale. Diferenţele de preţ urmau să fie compensate prin “sume compensatorii de acces” aplicate la frontiră. În aceşti ani PAC a evaluat pe două direcţii:

Încurajarea dezvoltării reformelor structurale; Restricţii cu privire la susţinerea preţurilor pentru a limita cheltuielelor de intervenţie.

Modificări importante în PAC s-au produs mai tîrziu, după aderarea Greciei /1981/, între anii 1984 şi 1988, practic în perioada de aderare a Portugaliei /1985/ şi a Spaniei /1986/. În anul 1984 a fost întrodus sistemul cotelor la producţia de lapte, iar în 1985, conştientă de efectele reale ale PAC, Comunitatea Europeană operează modificări dorind:

Să orienteze politica de preţuri la nevoile reale ale pieţii; Monitorizarea veniturilor obţinute din exploataţiile de dimensiuni mici; Aplicarea unui regim de retragere a terenurilor şi de reconservare a producţiei agricole; Să susţină activităţile agricole în zonele în care era necesară ocrotirea mediului ambiant; Atenuarea scăderilor de venituri prin ajutoare ce nu sunt legate de volumul producţiei.

Recunoscând nesatisfăcătoare efectele rezultate din aceste măsuri, Consiliul de Miniştri al CE a operat în 1988 schimbări radicale în PAC prin aprobarea anuală a unui plafon maxim de cheltuieli pentru politica agricolă comună care nu mai putea să depăşească 74 % din rata de creştere a PIB-ului comunitar. Cei doisprezece s-au decis să aplice plafoane pentru garanţiile acordate principalilor produse agricole Comunitare la unnivel determinat /cantitatea maximă garantată, CMG/. Pentru cereale, CMG a fost fixat la 160 milioane de tone pe an. În cazul depăşirii acestui plafon se proceda la reducerea preţului cu 3% pe parcursul anului următor recoltei luate în considerare. În acelaşi timp, a fost întrodus un plan “complementar”, conform căruia producătorii care în mod voluntar şi-au restrâns cel puţin 20% din terenul arabil pentru cel puţin cinci ani erau îndreptăţiţi la o compensaţie.

Sumele alocate anual agriculturii din bugetul comunitar au sporit de la 26 miliarde în 1988 la 36 miliarde ECU în 1992. Începând cu 1988, Comunitatea a mobilizat simultan resursele din Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă, Fondul European de Dezvoltare Regională şi din Fondul Sociai European în scopul susţinerii sectorului agricol ce continuă să fie temelia Europei rurale. Stabilizatorii au avut un succes limitat. Conjuctura internaţională nefavorabilă a condus la pirderea de către Comunitate a unor pieţe tradiţionale la export şi în 1991 Comunitatea a lansat o nouă iniţiativă “Leader” destinată, în principal, regiunelor rurale.După mai mult de un an de discuţii şi negocieri, Consiliul de Miniştri a adoptat oficial, în iunie 1992, reforma cea mai radicală pe care a cunoscut-o agricultura europeană în cei trizeci de ani de politică agricolă comună.

Reforma din 1992, numită “reforma MacSharry” după numele comisarului european însărcinat cu agricultura, a constituit fundamentul strategiei vizând plasarea PAC în centrul stategiei de dezvoltare rurală a Uniunii Europene cu următoarele obiective esenţiale:

Menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole, prin creşterea competitivităţii agricultorilor săi, atât pe pieţele interne cât şi pe cele externe; Diminuarea producţiei până la nivelul cererii manifestate pe piaţă; Concentrarea ajutorului pentru susţinerea veniturilor asupra acelora ce au în mod evident cea mai mare nevoie de sprigin; Încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile; Protejarea mediului şi dezvolterea potenţialului natural al satelor.

Reforma din 1992 a vizat cerealele, oleaginoasele, plantele proteice şi carnea de bovine. Elementul central al reformei MacSharry este reducerea preţurilor de intervenţie la produsele cheie şi scoaterea din cultură a terenurilor arabile ne afectând echilibrul structural între cerinţele calitative şi cantitative şi ofertele de pe piaţa europeană.Preţurile minime garantate, spre exemplu la ceriale, s-au micşorat cu 29 % pe parcursul a trei ani începând cu campania agricolă 1993/1994. Prin această reducere preţurile cerialelor s-au apropiat de cele de pe piaţa mondială.

Anual, în funcţie de cererea estimată pe piaţă, un procent din suprafaţa arabilă destinată cerialelor este retrasă din cultură. Pentru primul an suprafaţa de bază retrasă din cultură s-a stabilit la 15 % din suprafaţa cerealieră a UE, iar actualmente este de 5 la sută.

Producătorilor de cereale li se compensează direct şi integral pierderea de venit rezultată din reducerea preţurilor garantate cu condiţia retragerii din cultură a procentului stabilit din suprafaţa cultivată cu cereale, oleaginoase şi plante proteice. Cei ce produc mai puţin de 92 tone de ceriale pe an primesc compensaţii fără obligaţia de îngheţare a unui procent din suprafaţa cerealieră.Fermierii au fost compensaţi prin plăţi directe, fiind stimulaţi să raţionalizeze costurile de producţie, să sporească calitatea produselor.Schimbarea mecanismelor pieţii pentru produsele alimentare a fost însoţită de măsuri menite să protegeze mediul înconjurător.Reforma MacSharry, char dacă radicală, s-a bazat pe principiile fundamentale ale PAC şi a dat agricultorilor asigurarea că Comunitatea nu şi-a scimbat angajamentul său în cea ce-i priveşte. Noul sistem de susţinere directă a veniturilor nu mai crează o dependenţă a fermierului faţă de o anumită formă de intervenţie. El a determinat o stabilizare a producţiei la un nivel mai apropiat de consumul comunitar.

Consumatorii au avut a câştiga în calitatea produselor alimentare. Ei, cei care în calitate de conribuabili plătesc câte circa 100 de EURO pe an fiecare în contul PAC, doresc să-şi vadă banii cheltuiţi eficient. Cheltuielele bugetare nete, chir dacă au sporit în termeni reali de la 36 miliarde în 1992 la 43 miliarde ECU în 1997, şi-au redus ponderea sa în bugetul comunitar de la 58% în 1992 la 52% în 1997. Astăzi o familie din Uniunea Europeană cheltuieşte 15% din bugetul său pe alimente ce constituie jumătate din nivelul celor a anului 1960. O atenţie deosebită se acordă promovării şi protejării produselor specifice regionale. Prin această PAC s-au dinamizat eforturile de spriginire a zonelor rurale în scopul menţinerii unui nivel de activitate suficient de ridicat pentru păstrarea unor colectivităţi locale din spaţiul rural.A fost inevitabil ca plăţile compensatorii să devină tot mai criticate de către populaţia ţărilor membre ale UE datorită costurilor mai mari decât a prevăzut Comisia. Una din cauze a fost refuzul iniţial al Consiliului de a limita rata compensaţiei pentru fermele mari. O altă cauză vine de la fluctuaţiile valutare între statele membre ale UE. A treia cauză a fost aderarea, prin referendum, la 1 ianuarie 1995 a Austriei, Finlandei şi Suediei la UE, care deşi au trebuit să-şi adapteze imidiat nivelurile de preţ la cele practicate în UE, deoarece intraseră in vigoare Piaţa Unică, au început să primească compensaţii şi alte subvenţii prevăzute de PAC. În plus s-a început pregătirea întrării în UE a ţărilor din Europa Centrală şi de Est.

6.2 Extinderea spre Est

În decembrie 1997 şefii de stat şi de guvern din ţările membre ale UE au luat decizia istorică să iniţieze o nouă lărgire a Uniunii. Negocierele începute la conferinţa de la Londra din martie 1998 vor mări în viitorii ani numărul de membri la 21-26 prin integrarea ţărilor central şi est europene şi a Ciprului. Oficial, nu s-a stabilit o limită în timp şi nici o nominalizare concretă pentru ţările din estul Europei pretendete la integrare. Sunt însă cunoscute ţările aspirante şi caracteristicele generale le acestora / tabelul 14 /.Lărgirea spre est va adăuga peste 105 milioane de consumători de produse alimentare. Este adevărat că se va adăuga aproape o jumătate din suprafaţa actuală a Uniunii, forţa de muncă angajată în această ramură se va dubla. Economiile ţărilor candidate sunt caracterizate printr-o mult mai mare dependenţă de agricultură decât actuala componenţă a statelor membre ale UE.

tabelul 14

Suprafaţa şi populaţia ţărilor CEEC

Nr. Ţara Suprafaţa totală km.p. Populaţia mii locuit.

1 Bulgaria 110994 8329

2 Cehia 78866 10307

3 Estonia 45227 1463

4 Letonia 64610 2472

5 Lituania 65301 3706

6 Polonia 312685 38802

7 România 238391 22572

8 Slovacia 49036 5404

9 Slovenia 20259 1995

10 Ungaria 93030 10157

Total 1078399 105207

Sursa: Gabriel Popescu Politici agricole. Acorduri europene. Bucureşti.Ed.Economica, 1999, p.

68.

Dacă sectorul agricol a actualelor state membre produce 2.4% din PIB-ul UE şi ocupă 5.3% din populaţia activă a Uniunii apoi în ţările central şi est europene cifrele corespunzătoare sunt de 9% şi respectiv 22.5%. În prezent, în majoritatea ţărilor C.E.E.C. preţurile la principalele mărfilri agricole sunt inferioare preţurilor din UE. Acest decalaj este apreciat în medie de 10-30% pentru cereale, oleaginoase şi proteaginoase, de 40-50% pentru sfecla de zahăr (deşi pentru zahăr decalajul de preţ este, în general, ceva mai mic), de 30-40% pentru lapte şi produse lactate şi până la 35-45% pentru carnea de vită. Pentru ţările din CEEC aderarea la UE apare ca o rezolvare a situaţiei dificile în care se află agricultura lor.La conferinţa de la Copenhaga (iunie, 1993), Consiliul european a decis ca "ţările asociate din Europa Centrală şi de Est, care doresc, pot deveni membre ale U.E. dacă îndeplinesc criteriile economice şi politice". Punctual, iată aceste criterii:

Economice, reflectate de un nivel suficient de bogat al economiei naţionale şi de o contribuţie netă pozitivă la bugetul comunitar; Democratice, concretizate în pluralismul politic şi altemanţa la guvemare; De piaţă liberă fimcţională, care să predomine proprietatea privată; Sectoriale, care presupun cât mai puţine probleme dificile pe calea restructurării şi retehnologizării, ceea ce creează resurse suplimentare. UE a impus ţărilor foste solicitante integrării câteva cerinţe cadru, deosebit de importante: Apropierea preţurilor mărfurilor agroalimentare de niveul celor practicate de Uniune; Aducerea agriculturii, pe cât posibil, la standardele europene; Privatizarea definitivă a industriei alimentare, până în momentul integrării.

Alocările bugetare ce sunt prevăzute pentru integrare, în intervalul anilor 2002-2006, însumează 13,8 mild. EURO. Costurile necesare aceştei acţiuni sunt estimate la peste 36 mild. EURO. Evident, ţările enumărate în ordine alfabetică în tabelul 14 nu pot deveni în acelaşi timp membri ai UE. Ţările vor adera la UE în câteva etape, în câteva valuri.În primul val vor intra, bineînţeles, acele ţări ale căror costuri de integrare, însumate, sunt în limita fondurilor alocate acestei acţiuni prin bugetul UE. În primul val vor intra numai o parte din CEEC,dintre care Polonia, Ungaria şi Cehia finisează această procedură.În ţările CEEC începând cu 1989 s-au produs scimbări structurale substanţiale, dar mai sunt încă multe de făcut. Preţurile produselor agricole sunt mult mai scăzute decât în ţările membre ale UE, costurile produselor agricole sunt mai mari, structurile exploataţiilor agricole încă rămân foarte diferite. Acestea cât şi alte devieri impun articularea politicilor agricole ale ţărilor din CEEC la Politica Agricolă Comună.

6.3 Articularea politicilor agricole din C.E.E.C. la P.A.C.

Articularea legislaţiei U.E. cu cea a ţărilor candidate a fost şi rămâne o problemă prioritară. Această actiune presupune, pe lângă procesul de modificare a legislaţiei, o întreagă reformă instituţională, astfel încât noile legi să poată fi corect şi eficient aplicate. Sectorul agricol a polarizat o bună parte din acţiunile legislative şi instituţionale. Astfel, în agricultură se regăseşte cca 40% din legislaţia comunitarâ, cu 20000 de pagini de reglementări, iar Cartea Albă identifîcă cca 1000 de reglementări, din care 200 au fost considerate ca măsuri cheie pentru aproximarea legislaţiei din ţările asociate.

Din analiza şi interpretarea acestor documente, rezultă obiectivele, criteriile, condiţiile şi previziunile procesului de integrare a CEEC în UE. Obiectivele acestei acţiimi se regăsesc în:

Crearea unui sector agricol unic; Competitivitate şi profitabilitate ridicate; Intervenţii minime din partea guvemelor în probleme de marketing şi producţie.

Câteva ţări au trecut prin experienţa integrării agriculturii proprii în cea a U.E. Totuşi, nici una din rundele precedente de lărgire nu se poate compara cu ceea ce implică aderarea ţărilor central şi est-europene la U.E. De asemenea, nu au aderat până acum ţări în care agricultorii să considere acest demers ca o soluţie pentru rezolvarea problemelor lor curente. În rundele anterioare de lărgire a U.E., noile state membre au fost nevoite să accepte întreg pachetul de legi şi politici existent în acel moment. In vederea extinderii, unele ţări din CEEC au fost deja invitate să devină "premembri", ceea ce implică diferite forme de dialog politic cu U.E. Dacă acestea se constituie în mai mult decât o confruntare cu procedurile politice ale U.E., ţările C.E.E.C. trebuie să fie deschise unor dezbateri despre eventualele ajustări ale politicilor, fapt ce ar putea înlesni procesul de pregătire pentru aderare la U.E.

În domeniul politicilor agricole, foarte importante sunt distincţiile între membri şi nonmembri ai U.E. Una din cele mai importante distincţii rezultă din implicaţiile bugetare ale P.A.C., deoarece principiul de bază al P.A.C. a fost solidaritatea financiară. Acest principiu înseamnă că toate veniturile generate de P.A.C. (cum ar fi taxele de import prelevate de autorităţile statelor membre) sunt colectate de bugetul comun şi toate cheltuielile facute în regimurile de piaţă P.A.C. (ca, de exemplu, preţurile de intervenţie plătite de autorităţile statelor membre), sunt finanţate tot din bugetul comun. Implicaţiile economice ale acestui principiu sunt, într-adevăr, un element de integrare la o piaţă agricolă comună şi ar fi greu de conceput o circulaţie liberă între statele membre, dacă acest principiu nu ar fi respectat.Pentru viitoarele state membre, în ceea ce priveşte aderarea lor, aceste consideraţii au implicaţii extrem de importante. Profitabilitatea economică are la bază preţurile practicate pe pieţele intemaţionale, atâta timp cât aderarea la Uniune nu a avut încă loc. 0 dată cu aceasta, situaţia se schimbă radical. Orice surplus obţinut de ţara respectivă trebuie să fie exportat, cu acordare de subvenţii pentru export (atâta timp cât preţul P.A.C. este superior preţului de pe piaţa modială). Înainte de aderarea la Uniune, ţara respectivă trebuie să-şi finanţeze exporturile din surse extrabugetare.O implicaţie a acestei schimbări fundamentale în politicile agricole este aceea că, atâta timp cât nu sunt încă membre U.E., statele candidate trebuie să-şi reconsidere priorităţile din politicile agricole, într-o manieră ce diferâ foarte mult de cea a statelor membre.

Faptul că statele membre U.E. acceptă, fară probleme, implicaţiile pe care le are P.A.C. asupra pieţelor lor, nu trebuie să amăgească viitoarele state membre, în sensul că aceleaşi politici ar fi dezirabile şi pentru ele însele. Atât U.E., cât şi C.E.E.C. trebuie să ajungă cât mai repede la un acord asupra modului în care trebuie stabilită baza oricăror cote ale producţiei sau asupra unei verificări suplimentare ce trebuie să existe în momentul aderării.Politica agricolă aleasă de o ţară este o combinaţie complexă a unor instrumente diverse. Pentru toate ţările, o alegere importantă, cu implicaţii profunde asupra întregii structuri a politicilor agricole şi a instrumentelor adoptate, vizeazâ sprijinul şi protecţia garantată producătorilor. Orice decizie, luată în această privinţă, are implicaţii adânci asupra dezvoltării agriculturii şi ea nu poate fi revizuită într-o perioadă scurtă de timp.

Prin urmare, alegerea nivelului sprijinului şi protecţiei, în domeniul agricol, este un exemplu tipic al unei politici decizionale fundamentale, cu implicaţii pe termen lung. Luarea celei mai adecvate decizii în această privinţă este unul din obiectivele centrale ale politicilor agricole proiectate în C.E.E.C. pentru următorii ani. Într-adevăr, politicile dezbătute în C.E.E.C., în ultimii ani, au subliniat foarte mult importanţa acestei alegeri. Reiese din acestea o tendinţă de a încuraja o protecţie mai mare împotriva concurenţei altor ţări şi un nivel mai ridicat al sprijinului acordat agriculturii.Unul din principalii factori evidenţiaţi în această direcţie ar fi nivelul scăzut al profitabilităţii şi dificultăţile financiare cu care se confruntă părţi importante ale agriculturii ţărilor central şi est-europene. Pe de altă parte, din cauza unor constrângeri existente pe plan local, este dificil de preconizat o mai mare protecţie a agricultorilor din C.E.E.C.Pentru C.E.E.C., un mod de a aborda nivelul optim al sprijinului şi protecţiei din agricultură este acela care analizează posibilitatea cea mai bună de aliniere a acestui ajutor la cel acordat prin P.A.C., în perspectiva unei aderări, în viitorul apropiat, la U.E. 0 astfel de abordare presupune alegerea între următoarele opţiuni:

Alinierea, pe cât de repede posibil, a preţurilor produselor agricole, din Europa Centrală şi de Est, la cele din P.A.C.; Alinierea preţurilor treptat, după o traiectorie bine conturată, în cursul unui anumit număr de ani; Păstrarea preţurilor la nivelul actual, până în momentul aderării.

Modul în care preţurile din C.E.E.C se pot alinia la preţurile P.A.C. depinde de diferenţele existente între preţurile produselor agricole din C.E.E.C. şi cele din U.E. în general, preţurile practicate de ţările de la Vişegrad sunt inferioare celor practicate de P.A.C., reprezentâd cca. o treime din acestea.

Este cunoscut faptul că pentru C.E.E.C. este avantajos ca în cadrul politicilor adoptate, până în momentul aderării, să practice un nivel mai redus al sprijinului şi protecţiei pentru agricultură. Acest lucru apare ca o contradicţie, deoarece tocmai nivelul scăzut al ajutoarelor a constituit o piedică în calea aderării. Situaţia impusă de extinderea UE spre est derând cu necesitatea diminuării intervenţiei pe pieţile Comunităţii, cu insistenţă impusă UE de organizaţiile internaţionale, cum ar fi OMC, au determinat utilitatea unor noi reforme a Politicii Agricole Comune.

Preocupările U.E. pentru jalonarea dezvoltării viitoare au fost permanente. Astfel, în decembrie 1995 la Madrid, Comisia a prezentat Consiliului Europei Strategia Agriculturii. Aceasta sublinia importanţa îmbunătăţirii competitivităţii sectoriale agricole şi agroalimentare europene pe piaţa internă şi pe cea mondială, în contextul liberalizării comertului şi al unei cereri de alimente în creştere. Se sublinia, de asemenea, necesitatea adoptării unei politici rurale integrate, care să însoţească procesul de reformă. Mai mult, s-a cerut simplificarea radicală a legislaţiei la nivelul Uniunii şi o descentralizare substanţială în aplicarea politicilor sectoriale.Ulterior, în noiembrie 1996, printr-un raport privind coeziuriea în U.E., s-a argumentat necesitatea adoptării unei dezvoltări mai raţionale a producţiei agricole, printr-o mai mare orientare spre piaţă a preţurilor şi o continuă modificare structurală. Totodată, se propunea intensificarea eforturilor pentru mărirea potenţialului economic, în paralel cu valoarea ecologică a zonelor rurale.Oficial, documentul care face bilanţul realizărilor precedente şi defineşte, în acelaşi timp, direcţiile, obiectivele şi strategiile dezvoltării viitoare în domeniul P.A.C. este Agenda 2000.

6.4 Agenda 2000

Comisionarul pentru agricultură, Franz Fischler, a înaintat Consiliului European lucrarea “Agricultural Strategy Paper”, care i-a fost solicitată în contextul lărgirii UE. Gospodaritul,- după cum menţiona autorul,- întotdeauna a fost spriginul comunităţilor rurale, dar in ziua de astazi alte masuri sunt necesare pentru asigurarea unui viitor economic prosper suprafetelor noastre rurale. Nici un producator nu poate ramine indiferent faţa de responsabilităţile ecologice sau faţa de sarcina de a produce hrană de o calitate superioara, care corespunde standardelor de siguranţă şi ia in consideraţie bunăstarea animalelor. Toate acestea intr-un context financiar mai strict ca oricind vor asigura buna utilizare a impozitelor plătite de contribuabili si stabilitate pentru fermieri, ambele de a fi investite in viitor. În anul 1997, în baza materialelor prezentate de F.Fischler Comisia Europeană a publicat documentul întitulat “Agenda 2000”, care de altfel, depăşeşte prerogativele PAC şi este orientată spre sustinerea unei economii rurale mai largi decât producerea agricolă. Acest document promovează trei obiective principale:

Să intărească agricultura si silvicultura, ultima acum fiind recunoscută ca o parte integrală a politicii de dezvoltare rurală; Să sporeasca competitivitatea generala a activităţilor rurale; Să menţina mediul si să păstreze mostenirea rurală a Europei (metodele de gospodarire ecologic inofensive, păstrarea habitatelor si peisajelor naturale).

Gestionarea noii politici rurale se va realiza prin:

Decentralizarea responsabilităţlor şi delegarea lor de la nivelul UE la cel local; Flexibilitatea programării bazate pe un „meniu" de actiuni care pot fi implementate in conformitate cu necesităţile specifice ale ţarilor; Fiecare Stat Membru trebuie să-si stabileasca programele sale pentru dezvoltarea rurala in scopul priorităţilor sale naţionale si regionale; Planuri concordate cu cadrul aprobat de UE, in conformitate cu criteriile UE pentru a evita distorsiunea concurenţei.

Dat fiind că agricultura trebuie sa joace un rol cheie la protejarea mediului rural si spaţiilor naturale si vitalităţii vieţii rurale, Agenda 2000 propune un model nou a PAC cu următoarele caracteristici principale:

Un sector agricol competitiv care să poată face faţă, în mod treptat, concurenţii pe pieţele internaţionale fără să fie nevoie să recurgă la subvenţii, care sunt din ce în ce mai puţin acceptate la nivel internaţional; Metode de producţie sănătoase şi care protegează mediul, capabile să furnizeze produse de calitate în varietăţile cerute de populaţie; Forme diverse de agricultură, bogate în practici tradiţionale care nu sunt numai orientate către un nivel mare de producţie, dar care caută să menţină frumuseţele naturii şi ale peisajului rural, precum şi a comunităţii rurale dinamice şi active, generând şi menţinând nivelul de ocupare a forţei de muncă; Linii clare de separaţie între deciziile care trebuie să fie adoptate în comun şi cele ce rămân în competenţa Statelor Membre; Justificarea cheltuielelor de serviciile pe care fermierii le furnizează societăţii în sens larg.

UE este determinată să dezvolte un sector agricol real multi-functional, durabil si competitiv. Modelul de agricultură promovat în Agenda 2000 va fi baza UE pentru trei subiecte cheie:

Creşterea accesului la toate pieţele pentru beneficiul tuturor. Negocierile pot duce la paşi viitori in reducerea barierelor la comerţ si distorsiunilor, dar nu le vor elimina completamente; Acordarea subvenţiilor de export reduse, cu condiţia că toate aceste forme de ajutor sunt tratate pe picior de egalitate: credite de export, asigurări de credite de export, agenţii sau intreprinderi de stat cu drepturi de comerţ exclusive, ajutor abuziv alimentar care promoveaza accesul la pieţe noi etc.; Reducerea in continuare din valoarea suportului naţional, având in vedere faptul că tipurile de ajutor fermierilor, incluse in „boxa verde si albastra"(ajutoarele „nelegate de producere"), continuă să fie permise intr-o formă potrivită;

Agenda 2000 programează următoarele măsuri:

Pentru produsele cerealiere preţurile de intervenţie vor suferi o reducere de 15% , care va fi efectuata in doua etape egale, prima in 2000/2001 si a doua cel mai probabil in 2001/2002; Pentru carnea de vita si carne de viţel acelaşi procent, dar in trei etape; Pentru produsele lactate reducerea de 15% din 2005/06, in trei etape egale si mentinerea cotelor de producere.

In perioada 1998/99 au fost deja realizate pentru uleiul de olive si tutun. Suplimentar au fost decise măsuri pentru in şi cânepă. Discutiile cu privire la măsuri pentru fructe si legume, orez si zahăr sunt în plină desfăşurare în Comitetul special pentru agricultura al Consiliului UE.Agenda 2000 prevede o medie anuala a subvenţiilor de 100 bn. EURO, pentru perioada 2000-2006, din care cel putin o jumatate sunt destinate agriculturii.

Conform politicii curente a UE, stipulată in agenda 2000, asistenţa tehnică se reduce de la 7 la 3, în aşa fel ca 70% din fonduri să fie indreptate spre regiunile mai puţin dezvoltate.

Toate resursele sunt structurate în 4 fonduri:

Fondul european de dezvoltare regionala cu menirea de a investi in infrastructură si in micul business; Fondul european social, căruia îi revine pregatirea profesionala si ajutor angajatilor; Fondul European pentru Orientare si Garantare Agricola, care acordă asistenţă pentru dezvoltarea rurală şi imbunatăţirea structurilor agricole. Acesta mai este şi un instrument al Politicii Europene de Coeziune Economica si Sociala; Fondul de Coeziune care continua sa ajute Grecia, Irlanda, Portugalia si Spania a caror PNB per capita este mai mic de 90% al mediei pe UE. Pentru peroada 2000/06 fondul dispune de 18 bn. EURO. Activeaza puţin diferit de prevederile altor fonduri.

Se propun si instrumente financiare pentru ajutorul orăşelelor de pe lingă coastă, afectate de declinul industriei piscicole.Sarcinile prioritare ale fondurilor sunt:

Alocarea ajutorului regiunilor ramase in urma. Regiuni cu produsul intern brut mai mic de 75 % din media pe UE. Se implica numai in cele mai indepartate regiuni ale 9 (noua) State Membre;

Regiunile care necesită ajutor pentru a face faţa problemelor cauzate de declinul in unele activitati sau de rata marită a şomajului. Maximum 18% a populatiei UE este protejată, din care 10% se află in regiuni rurale si industriale, 5% in regiuni urbane si 1% in cele piscicole; Educaţie, instruire si angajare in cimpul muncii. Ajutor persoanelor de a se adapta si a fi gata pentru schimbare. Finanţarea masurilor ce au drept scop inzestrarea lucratorilor cu un nivel mai inalt de calificare pentru lucru. Contribuie la strategia de angajare in cimpul muncii a UE si ale Statelor Membre.

O parte mica (5,35%) a Fondurilor Structurale este destinată cooperării transnaţionale, trans-frontaliere si inter-regionale, menite sa stimuleze dezvoltarea echilibrata in intreaga UE si conversiunea economică si socială a oraşelor si orăşelelor aflate in stare critică.Reformele in sectorul agrar, care urmeaza a fi promovate în limitele finanselor prevazute în bugetul pentru perioada anilor 2000-2006, prevăd:

(a) Schimbari interne: A reactiona la noile riscuri de dezechilibru de piaţă în citeva sectoare de produse cum ar fi grîu, produse lactate, carne, zahar etc. ; A integra interesele ecologice in sectorul agrar.

(b) Schimbari externe: A micşora diferenţa dintre preţurile UE si a tarilor candidate, cea ce va fi prea costisitor. Reesind din aceste considerente preturile UE trebuie reduse.

Deciziile "de la Berlin" din martie 1999 in cadrul Agendei 2000 au specificat:

Progres radical si schimbări de politică in favoarea spriginului mai larg a economiei rurale în raport cu producerea agricolă. Fermierii trebuie sa fie remuneraţi nu numai pentru cât si ce ei produc, dar pentru contribuţia lor generală societăţii. Aprecierea contribuţiei lor la "bunurile publice"; Simplificarea organizării pieţei comune. Spre exemplu - pentru vinuri - un singur regulament a inlocuit 23 de regulamente. Pentru alte produse managementul a fost decentralizat si atribuit Statelor Membre; Măsuri structurale si măsuri ce tin de protectia mediului inconjurator; Consolidarea reformelor integral in negocierile curente cu Organizaţia Mondială a Comerţului; Trecerea in revista a reformelor in 2002 (termen mediu). Comisia poate propune revizuirea descendenta a nivelurilor preturilor si restricţii majorate de producere.

Este recunoscut că a doua reformă, "Agenda 2000", va contribui la modernizarea si intarirea Uniunii Europene.

VII. CONSIDERAŢII PRIVIND COMERŞUL CU PRODUSE AGROALIMENTARE ÎN ŢĂRILE COMUNITĂŢII EUROPENE

Filozofia comerţului se întemeiază pe nevoile şi dorinţele oamenilor.Omul are nevoie de hrană, apă, aer, înbrăcăminte şi adăpost pentru a supraveţui. El doreşte să se recreeze, să înveţe etc. Oamenii îşi satisfac nevoile şi dorinţele cu ajutorul bunurilor şi serviciilor. Există patru modalităţi prin care oamenii pot să obţină bunurile şi serviciile: prin activitatea sa proprie, prin constrângere celui ce produce bunul sau furt, prin cerşit şi prin schimb. Scimbul reprezintă procesul de obţinere a unui produs dorit, oferind altceva în loc. Criteriul de alegere a unuia din produse este valoarea atribuită de consumător.Două părţi sunt angajate într-un scimb atunci când ele negociază şi se îndreaptă către un acord. În momentul în care acordul s-a realizat, a avut loc o tranzacţie, care este acceptabilă dacă valoarea produselor ce se schimbă este echivalentă. Tranzacţia reprezintă un schimb de valori între două părţi: vânzători şi cumpărători. Schimbul de produse prin cumpărarea şi vânzarea lor este comerţ.

7.1 Aspecte generale ale teoriei comerţului internaţional

Comerţul, în esenţă, este ramura econoniei în cadrul căreia se desfăşoară circulaţia mărfurilor. Circulaţia poate avea loc în interiorul ţarii /comerţul naţional/ sau între ţări /comerţul internaţional/. Raportul între comerţul naţional şi internaţional s-a modificat continuu de-a lungul etapelor de dezvoltare parcurse de economiile naţionale. În primele faze comerţul exteror avea cu precădere rolul de aprovizionare a economiei naţionale cu factori de producţie şi bunuri de consum, exportul constituia adesea, sursa de obţinere a mijloacelor de plată pentru mărfurile importate. În etapele actuale de dezvoltare a statelor, exportul devine componenta principală a economiilor naţionale, reprezentând o însemnată cale de realizare a unei mari părţi de producţie, cu efecte pozitive asupra economiei.

Creşterea deosebită a importanţei comerţului internaţional a intensificat preocupările în formarea politicelor şi elaborarea strategiilor atât pe plan mondial cât şi pe plan naţional. Politica comercială a devenit partea importantă a politicii economice generale, inclusiv şi a politicii agricole comune.Pe parcursul anilor de la primele faze până în prezent s-au depus şi se depun eforturi considerabile pentru elaborarea şi dezvoltarea fundamentelor teoretice ale comrţului internaţional. Diversitatea problemelor la care se referă teoria contemporană a comerţului internaţional impune constatarea că, de fapt, ea reprezintă un complex de teorii şi doctrine:

Teoria avantajului comparativ , datorată lui David Ricardo / 1772- 1823 /, susţine că superioritatea potenţială în relaţiile comerciale depinde de diferenţele între costurile comparative şi nu de diferenţele absolute a valorilor produsului în diverse comune, judeţe, ţări. Cu cât diferenţele între costuri sunt mai mari cu atât mai mare este avantajul cauzat de comerţ. Dat fiind că resursele se modifică, relaţia între costuri se va schimba cu speranţa că se vor apropia. Pentru o ţară, restul lumii poate fi privit ca o singură regiune, ca un singur partiner de relaţii comerciale. Dacă luom în considerare că această ţară poate propune mai multe mărfuri, atunci produsele trebuie să fie ordonate în rfuncţie de costurile lor comparative. Ţara are interes să-şi adapteze propria sa structură de producţie până când costurile în sumă corespund celor mai eficienţi operanţi externi. De aici rezultă că comerţul multilateral oferă posibilităţi de avantaj mai mari decât cel bilateral. Obiectivul politicii comerciale rămâne acelaşi de a obţine avantajul comparativ de la relaţiile de pe piaţă.

Teoria “dotării cu factori de producţie” sau teoria factorilor de producţie este fregvent descrisă ca teoria “Hecksher-Ohlin”. Diferenţele de costuri pot apărea ca urmare a faptului că factorii de producţie sunt utilizaţi în proporţii diferite pentru fabricarea diverselor produse, şi sunt, totodată, disponibili în proporţii diferite în diverse ţări. Doterea factorială diferă. De aceea, o ţară cu pământ relativ ieften în raport cu forţa de muncă poate avea un profit comparativ mai mare în producerea cerealelor, iar ţara cu pământ relativ scump, faţă de forţa de muncă, poate obţine profit relativ mai mare în producerea laptelui. Evident, orice factor poate fi substituit cu altul, factorii pot migra de la un domeniu de producţie la altul cu exepţia resurselor naturale. De aici, raţionamentul comerţului internaţional care ar presupune ca factorii de producţie să fie liberi şi să se deplaseze dintr-o ţară în alta, ca urmare a diferenţelor de preţ şi venit, până când acestea vor dispare şi atât preţurile cât şi veniturile se vor egala, este perfect cu excepţia factorilor naturali. Aici se cere a fi menţionat, că cu cât este mai mare deosebirea dintre partineri în ce priveşte înzestrarea fiecăruia cu factorii naturali, cu atât mai mari sunt şansele şi perspectivele de dezvoltare a comerţului internaţional. Anume de efectul factorilor naturali trebuie să se ţină cont în construcţia politicilor şi strategiilor agricole.

Demonstraţia faptului că comerţul duce la creşterea veniturilor factorilor folosiţi intensiv în producţia bunurilor cu preţuri mari, pentru export şi invers, este denumită teoria “Stolper- Samuelson”.

Teoria cursului de schimb este complexă şi contraversată, dar implicaţiile ei practice pot fi deosebit de importante pentru sistemul agroalimentar. În exprimarea sa cea mai simplă cursul de schimb dintre două monede naţionale este preţul de echilibru la care ele sunt comercializate pe piaţa valutară.Cursul de schimb este înfluienţat de diversile componente ale balanţei de plăţi. Un curs de schimb supraevaluat ar scumpi exporturile unei ţări şi ar ieftini importurile sale, şi invers. În cazul extrem, cănd o ţară are costuri mai mari calculate la cursul de schimb curent pentru toate produsele, ea poate începe să importe pe scară largă. Dar din moment ce nu poate exporta, cererea cetăţenilor pentru valută străină destinată plăţii importurilor ar depăşi curând cantitatea de valută străină pe care ar putea-o obţine. Creşterea preţului valutei străine faţă de moneda naţională, deprecierea proprii monede, ar duce la micşorarea preţului produselor sale până în momentul în care unele exporturi devin competitive şi este atins echilibrul.O ipoteză în ceea ce priveşte cursul de schimb, care s-ar atinge în absenţa intervenţiei oficiale, este teoria parităţii puterii de cumpărare. Aceasta spune că cursul de schimb, cel puţin pe termen lung, va reflecta preţurile relative ale bunurilor si serviciilor din ţările implicate în relaţiile de schimb. În realitate, atunci când cursurile de schimb sunt libere să fluctuieze, ele provoacă “aprecierea” sau “deprecierea” monedei luate în discuţie.Tranzacţiile financiare sunt înfluienţate nu numai de competitivitatea monedelor ţărilor implicate în relaţii de comerţ, dar şi de rata dobînzelor. Deoarece în zilele noastre există fonduri foarte mari, ce pot fi uşor deplasate în jurul lumii, fluctuaţiile care se produc pot fi ample şi pot canaliza economia, inclusiv agroalimentară, pe o altă traectorie decât cea dorită. O astfel de acţiune poate cauză confruntări. Pentru a le evita se depun eforturi de proporţii de a instaura moneda unică europeană.

Teoria liberului schimb, care presupune circulaţia liberă a produselor, prezintă un interes deosebit, deoarece înfluienţează direct sau indirect structura producţiei naţionale. Încă din timpul lui Adam Smith comerţul liber a fost recomandat ca ideologism către care trebuie să tindă politica comercială. Cu toate că avantagul comerţului liber este evident, foarte puţine ţări îl acceptă. Raţiunele care stau la baza comerţului liber nu sunt atât de simple ca ideia în cine fiindcă el poate provoca stresuri puternice în economia naţională. Din acest motiv ţările apelează la diferite constrângeri, cea mai practicată fiind taxa vamală.

Impactul taxei vamale asupra comerţului internaţional este încurcat. Efectele tarifare pentru sectorul agroalimentar au fost ilustrate de Michael Tracy* care a examenat cazul carnei de vacă “unde preţul mondial este fără îndoială mai mic decât preţul intern”. În situaţia în care nu se apelează la comerţ, echilibrul pieţii poate fi obţinut la un preţ în jurul a trei mii ECU/tonă, la o producţie de aproximativ 8 milioane de tone. Să presupunem că CE ar putea importa 2 milioane de tone la un preţ de 2600 ECU/tonă. La acest preţ cantitatea totală cerută în CE ar fi de 9 milioane tone, cantitatea furnizată din cadrul Comunităţii scăzând la 7 milioane tone.

Impunerea unui tarif de 200 ECU pe tonă ridică preţul intern la 2800 ECU. Producţia internă creşte de la 7 la 7.5 milioane tone; consumatorii cumpără 8.5 în loc de 9 milioane tone; importurile scad de la 2 la 1 milion tone.

A Costul economic al tarifului

330 D S

320 310 300 290280 270 a c b 260 250 240 230220 B 210 6 6.5 7 7.5 8 8.5 9 9.5 10

A - preţ (ECU pe tonă)B - cantitate (milioane tone)

Sursă: Produsele alimentare şi agricultura în economia de piaţă, Michael Tracy, Ed. IMPEX –92 SRL, p. 115

* Produse alimentare şi agricultura în economia de piaţă, de Michael Tracy, Bucureşti, Ed. IMPEX-92 SRL, p. 116.

Graficul /figura 2/ face posibilă, cu o anumită aproximaţie, estimarea câştigurilor şi pierderilor:

Consumatorii pierd până la limita în care preţul este mai mare şi cantitatea cumpărată este mai mică. Această pierdere corespunde intrgii zone a+b+c+d /este foarte uşor de demonstrat că aceasta ajunge la 1750 milioane ECU în acest exemplu/;

Producătorii obţin un venit brut suplimentar corespunzătir creşterii preţului multiplicat cu creşterea cantităţii vândute. Dar ei suportă şi costuri de producţie suplimentară. După cum curba ofertei reprezintă costul marginal agregat al tuturor producătorilor, suprafaţa de sub această curbă reprezintă costul total de producţie pentru fiecare punct de pe curbă;de aceea costul adiţional corespunde triungiului b. Câştigul net al producătorului este suprafaţa a / 1450 milioane ECU în acest exemplu /;

Guvernul /bugetul/, obţine venituri de pe urma tarifului, constând în rata unitară a tarifului multiplicată cu cantitatea importată după ce tariful a fost impus: şi anume, suprafaţa c / aici 200 milioane ECU/.

Din moment ce pierderea consumatorului este reprezentată de a+b+c+d, în timp ce câştigul producătorului este doar a şi cel al “guvernului” doar c, rezultă că există un câştig net naţional corespunzând triungiului b plus d / 50 + 50 milioane ECU/. Rezultă că:

Triungiul b reprezintă o pierdere datorată faptului că o parte a ofertei a fost obţinută la un cost relativ ridicat din producţia internă când ar fi putut să fie obţinut mai ieften în străinătate – adesea numit “efectul de producţie”; Triungiul d reprezintă partea din pirderea consumatorilor ce nu este depăşită de câştigul, fie al producătorilor fie al “guvernului” – adesea numit “efectul de consum”

Desfiinţarea tarifelor ar permite consumatorilor să recâştige 1750 milioane ECU faţă de o pierdere a producătorilor de 1450 milioane ECU şi o pierdere a venitului “guvernamental” de 200 milioane ECU. În principiu, există un câştig naţional net şi dacă 1650 milioane ECU ar fi fost transferaţi de la consumatori la producători şi “guvern”, consumatorii ar fi avantajaţi până la limita de 100 milioane ECU.

Dat fiind că internaţionalizarea comerţului este într-o dezvoltare continuă sunt necesare instrumente efective pentru asigurarea echilibrului de interese a producătorilor şi consumatorilor din ţările Comunităţii Europene. Mecanismele efectelor tarifare au inspirat aplicarea tarifelor comune şi constituirea uniunilor vamale.

Elementele fundamentale ale teoriei comerţului intrnaţional se aplică şi în comerţul produselor alimentare, în Politica Agricolă Comună.

7.2 Piaţa produselor agroalimentare

Piaţa,- menţionează Philip Kotler*,- este reprezentată de toţi clienţii potenţiali care au aceeaşi nevoie sau dorinţă şi care sunt dispuşi şi au capacitatea de a se angaja într-o relaţie de schimb pentru satisfacerea acestor navoi sau dorinţe. Piaţa,- în viziunea Letiţiei Zahiu**,- este spaţiul economic în care se realizează ansamblul de scimburi, tranzacţii comerciale şi relaţii între agenţii economici care fac schimburile, procese în care tendinţile către echilibrul cerere - ofertă nasc concurenţă.

Piaţa produselor agricole a apărut în timpuri îndepărtate, atunci când funcţia consumului s-a separat de funcţia productivă. Ea prezintă o punte istorică de legătură între consumători şi producătorii agricoli. Piaţa produselor agricole se manifestă ca un proces care ia forma unor relaţii specifice între producători şi consumători, ca un mod specific de confruntare dintre cerere şi ofertă.

* Philip Kotler Managementul marketingului. Traducere în limba română de Dan Criste şi alţii, Bucureşti, 1998, p.40. * Letiţia Zahiu. Agricultura mondială şi mecanismele pieţii. Bucureşti, 1992, p.657.2.1 Cererea

Cererea reprezintă dorinţă pentru un anumit produs, exprimă o solicitare privind cantitatea şi calitatea de bunuri şi servicii necesare pentru a acoperi consumul.Cererea are menirea să asigure securitatea alimentară. Cererea de produse agroalimentare este dictată de nevoile şi dorinţele alimentare, de satisfacerea necesarului de alimente, de consumul ce se caracterizează prin cantităţile fizice ale produselor agroalimentare folosite în mod efectiv. Nevoia de consum de produse agricole este o nevoie fiziologică şi face parte din grupul de nevoi de prim ordin material. Normele fiziologice de nutriţie care stau la baza consumului necesar organismului uman, diferă în funcţie de sex, vărstă, greutate corporală, temperament, ocupaţie etc.

Aceste norme, care permit inlocuirea consumurilor energetice ale oamenilor, dezvoltarea normală a individului, protejarea organismului de factori nocivi, sunt de circa 3000 calorii şi 100 grame proteină zilnic pentru fiecare persoană.

Disponibelul de calorii (tabelul 15) este corespunzător, în unele cazuri char în exces, în raport cu norma fiziologică de nutriţie. În unele ţări, cum ar fi Suedia, cu populaţie conştientă de importanţa alimentării pentru sănătate, chiar dacă au venitul ridicat, consumul de calorii /2978/ este relativ scăzut.Consumul de calorii creşte spre sudul Europei. Disponibilitatea de proteine vegetale tinde să fie cea mai scăzută acolo unde cea de proteine animale este mai ridicată.

tabelul 15 Disponibelul de calorii şi consumul principalelor produse alimentare

Indicatorii MB DM OL G F IT SPDisponibilităţi de calorii pe zi 3270 3472 3078 3775 3593 3498 3472Proteine, grame a. vegetale din produse: b. animale

40 37 33 54 40 50 42 54 63 59 58 73 58 59

Consumul principalelor produse alimentare , kg / persoană / anCereale, echivalent făină 75 68 58 73 72 121 71Cartofi 94 57 86 75 74 41 105Zahăr, echivalent zahăr alb 39 41 40 35 35 28 27Legume, inclusiv conservate 65 80 99 81 124 178 192Fructe, inclusiv conservate 38 49 38 61 58 93 66Carne, total 70 97 86 94 101 83 91Lapte, produse proaspete,exclusiv smântână şi unt 131 145 137 93 97 64 114

Sursa: Produsele alimentare şi agricultura în economia de piaţă, de Michael Tracy, Ed. IMPEX- 92 SRL, selecţie din tabelele 4.1 şi 4.2, p. 84, 85.

Consumul fiecărui produs alimentar pe locuitor diferă între ţările Europei de Vest. Dacă fiecare persoană din Olanda consumă 58 kg de făină cerialieră /fără orez/ pe an, apoi din Italia – 121, ce se datorează in principal dragostei lor faţă de pastele făinoase. Consumul legumelor diferă de la 65 kg în Marea Britanie la 192 kg pentru o persoană pe an în Spania. Mai mică este amplituda consumului de lactate şi carne. Cererea de produse agroalimentare este instabilă şi se află sub influienţa unui număr impunător de factori care îi determină astfel de proprietăţi ca mobilitatea şi chiar schimbarea. Instabilitatea cererii poate fi determinată de factori obiectivi şi subiectivi, se poate manifesta faţă de un produs sau grupă de produse şi poate fi temporară sau definitivă. Proprietatea cererii de consum de a se modifica în cadrul factorilor care o determină reprezintă elasticitatea cererii.

Cererea de produse agroalimentare este înfluienţată, în mare măsură, de structura consumului. Consumul produselor agroalimentare, la rândul său, este determinat de numeroşi factori: preferinţele populaţiei, tradiţiile localităţii, nivelul, structura şi repartizarea venitului, preţul de pe piaţă etc.Cererea de consum de produse agroalimentare variază cantitativ, mai întâi, în dependenţă de creşterile demografice. Cererea cantitativă de produse alimentare în UE este puţin elastică întrucât creşterele demografice nu-s explozibile, iar modelele de alimentare în ţările Europei de Vest poartă un caracter relativ stabil. Alimentele diferă de majoritatea altor bunuri şi servicii deoarece consumul lor fizic nu poate creşte la infinit. La un anumit nivel, atunci când oamenii au mai mult decât necesarul de hrană, când apare nivelul de saturaţie, volumul total al alimentelor consumate nu mai poate creşte. În astfel de situaţii cererea se confruntă cu aşa zisa “utilitate marginală”. Utilitatea marginală scade atunci când consumul creşte. Fiecare unitate suplimentară consumată oferă o satisfacţie mai mică decât cea de dinainte. Utilitatea marginală poate deveni zero sau chiar negativă dacă este atins pragul de saturare. În plus, sumele pe care un anumit consumator sau familia ar fi dispus să le plătească pentru fiecare unitate de produs scad odată cu creşterea cantităţii consumate. Cererea se referă la nevoile fundamentale ale consumatorilor în legătură cu cantităţile de produse alimentare ce urmează să fie cumpărate. Deci, cantitativ şi calitativ, cererea este în funcţie de nivelul veniturilor.Elasticitatea cererii faţă de venit este definită ca fiind proporţia modificării cheltuielelor pentru produsele alimentare ca urmare a modificării venitului consumatorului. Ideală ar fi o corelare proporţională, însă venitul, după cum s-a mai menţionat, nu este singurul factor care diferenţiază nivelul consumului. S-a constatat că numărul de copii al unei familii poate avea o influienţă şi mai mare, că efectul preferinţelor consumatorilor nu poate fi neglijat.

Este imperios necesar să se ia în considerare mutaţiile în repartizarea venitului între grupurule sociale. Grupurile sociale a căror situaţie materială s-a deteriorat ca urmare a redistribuirii venitului, prin impozite spre exemplu, îşi vor micşora volumul de consum cu o cantitate ce diferă de cdeşterea consumului celor a căror situaţie materială s-a ameliorat. În consecinţă se poate întâmpla că tendinţa de egalizare a veniturilor să mărească cererea pentru alimente.

Cererea este dependentă de preţul produselor alimentare. Elasticitatea cererii la preţ este definită drept proporţia modificării cantităţii cerute ca răspuns la o modificare dată a preţului. Efectul schimbării preţului asupra cantităţii cerute are:“efect de substituţie”, prin faptul că o creştere a preţului îi determină pe consumatori să substituie alte bunuri celui pentru care a crescut preţul;“efect al venitului”, prin faptul că venitul consumatorului se reduce.În cazul alimentelor care sunt o componentă esenţială a consumului şi care, deşi în ţările Europei de Vest sunt relativ ieftene, ocupă o parte importantă a cheltuielelor, o creştere a preţului poate determina scăderea cheltuielelor pentru alte produse, fie chiar importante, din cauza scăderii venitului, precum şi creşteri ale cantităţii cumpărate din produsele relativ mai ieftene.Dacă elasticităţile ar fi estimate cu precizie ele ar fi elemmtul chiee pentru formarea politicilor agricole şi, în special, pentru prognoza tendinţilor cererii. Efectele instabilităţii cererii se regăsesc în modificările structurale ale segmentuli agroalimentar Cererea, incontestabil, stimulează producţia de bunuri agroalimentare, creşterea varietăţii acestora şi înbunătăţirea continuă a calităţii lor, înfluienţează oferta.

7.2.2 Oferta

Oferta înseamnă propunerea spre cumpărare a unui pridus, bun sau serviciu. Oferta este categorie economică, care exprimă relaţiile ce se stabilesc în legătură cu prezenţa pe piaţă a bunurilor materiale şi serviciilor destinate schimbului prin intermediul vănzării-cumpărării.Oferta de produse agroalimentare este propunerea făcută de o persoană altei persoane pentru vânzarea-cumpărarea acestora şi se caracterizează prin prezenţa anumitor trăsături specifice, generate de particularităţile agriculturii şi producţiei agroalimentare. Oferta de produse agricole, practic, corespunde cantitativ cu recolta obţinută de producători. Volumul şi structura producţiei recoltate este într-o dinamică permanentă cauzată de soiuri şi hibrizi de plante, rase de animale, cantitatea fertilitanţilor, resursele naturale, materiale şi umane folosite de producători.

Cantitatea celor mai importante produse agricole recoltată în cele dousprezece ţări ale UE / tabelul 16 / este reativ constsntă cu o uşoară tendinţă spre diminuare sau majorare. Excepţie face sfecla furageră, cantitatea căreea s-a micşorat de la 20.2 milioane tone în 1989 la 9.3 milioane tone în 1997 sau ceva maimult de două ori şi maslinele, cantitatea cărora în anii respectivi a sporit de 2.2 ori. Oferta agricolă are un comportament specific provocat de termenii pentru care este destinată. Unele produse pot fi menite pentru o perioadă scurtă, altele-lungă. Pe termen scurt oferta este variabilă în funcţie de caracteristicele regimului de temperaturi, depunerilor atmosferice etc. Ea este înfluienţată de factorii sezonieri precum şi de nivelul stocurilor în cazul produselor stocabile. Oferta de alimente persibile, cum ar fi fructele,legumele şi altele, a căror stocare este dificilă poartă un caracter rigid. În cazul produselor persibile se impune vânzarea rapidă a acestora şi în astfel de situaţie oferta se echivalează cu recolta. Ca urmare oferta devine iregulabilă.

tabelul 16 Producţia principalelor culturi, total UE, milioane tone

Denumirea produselor 1990 1995 1996 1997 1998Grâu boabe 84.8 87.7 99.7 94.5 103.6Orz 51.0 43.5 52.7 52.6 51.7Porumb pentru boabe 24.3 30.3 35.5 39.4 …Soia boabe 2.1 1.0 1.1 1.5 …Cartofi 42.5 44.7 50.6 48.0 …

Sfeclă de zahar 111.4 112.0 112.3 120.7 …Sfeclă furajeră 20.2* 10.6 9.9 9.3 …

Tomate 13.3 13.0 14.6 13.7 …Mere 8.7 8.0 8.1 7.9 7.8Pere 2.5 2.2 2.5 2.3 …Cireşe 0.5 0.4 0.5 0.4 …Apelsine 5.3 5.2 5.1 6.0 5.3Struguri 27.4 23.2 26.1 25.4 …Masline 5.4 7.1 9.4 11.8 …

Sursa: Agriculture: Statistical yearbook 1999, selecţie din tabelurile 2.4 şi 2.6.

Profitul de la oferta pe termen scurt este în funcţie de preţul produsului respectiv. Profitul poate fi maximizat dacă fiecare unitate de producţie adaugă mai mult la venit decât la costuri. Dacă preţul este egal cu costul marginal, creşterea preţului asigură majorarea profitului. Deci, profitul maxim poate fi obţinut din structura ofertei şi din folosirea chibzuită a resurselor naturale, materiale şi umane. Randamente sporite pot fi obţinute dacă, spre exemplu, resursul natural principal “pământul” permite fermierului să utilizeze mai eficient resursele materiale /utilaj, tractor, combină etc./ şi resursele umane.

Comportamentul ofertei produselor agroalimentare pe termen scurt este determinat de perspectiva modificării preţurilor. Aşa, spre exemplu, reducerea preţului într-un an poate să nu aibă un efect deosebit. Dacă nu se anticipează redicerea preţului şi pentru anii următori, atuci problemele nu se lasă aşteptate. Mai notăm că reacţia faţă de scăderea preţului este mult mai lentă decât în cazul creşterii preţului. Pe termen lung oferta produslor agroalimentare este relativ stabilă şi depinde de volumul producţiei anuale, de nivelul stocurilor acumulate în timp, de efectul politicilor agricole.Scopul producătorilor ce oferă pe termen lung bunuri agroalimentere pe piaţă rămâne profitul. Oferta pe termen lung, în majoritatea cazurilor, este asociată cu creşterea investiţiilor în speranţa obţinerii unui profit mai mare. Primul fermier care face acest lucru într-adevăr poate profita. Însă odată cu creşterea numărului de fermieri care se antrenează în această cursă se majorează producţia respectivă şi se reduce preţul produsului pe piaţă ce contribuie la reducerea profitului. Aceasta este reacţia ofertei pe termen lung la preţ, cunoscută sub noţiunea de elasticitate. Elasticitatea ofertei este difinită drept proporţia modificării cantităţii de produs sau serviciu oferită ca răspuns la o anumită proporţie a modificării preţului. Seriile dinamice a varietăţii preţurilor impune variaţia cantităţilor de produse agroalimentare. Elasticitatea ofertei se referă la proporţia modificării cantităţii Elasticitatea este determinată, în mare măsură, de timpul disponibil pentru adaptarea la noul preţ. Cu cât este mai scurtă perioada, cu atât este mai probabil ca oferta să fie inelastică. Oferta de produse agricole urmăreşte oscilaţia preţurilor, dar după o perioadă de timp ce depăşeşte, de cele mai multe ori un an. La animalele vii este nevoie de 2-3 ani în funcţie de perioada necesară pentru maturizarea acestora. La vii şi le vezi putem urmări preţurile după o perioadă de 4-7 ani, când plantaţiile întră în roadă.

Oferta pe termen lung este în funcţie de aproximaţia cu care se prognozează preţurile pentru viitor. Activităţile ferrmierilor ce ţin de anticiparea dinamicii modificărilor nivelului de preţ au loc în condiţii de incertitudine şi este însoţită de risc. Există pericolul potenţial că după o perioadă în care preţurile au fost foarte ridicate, oferta să înregistreze cote extrem de înalte. Evident, rezultatul este o ofertă suplimentară care determină în cascadă scăderea preţurilor şi implicit a veniturilor producătorilor agricoli. Anume incertitudinea şi riscul îi determină pe fermierii să-şi reducă oferta pentru termen lung.Tendinţele pieţii agricole sunt fluctuante sub impactul dezechilibrului ofertă – cerere. Una din activităţile ce contribuie la asigurarea echilibrului cerere-ofertă este organizarea pieţii.

7.2.3 Organizarea pieţii

Piaţa produselor agroalimentare este locul de întâlnire dintre cererea consumătorilor şi oferta de bunuri agroalimentare ale vânzătorilor. Funcţiile generale ale pieţii produselor agroalimentare sunt:

De a verifica şi a asigura echilibrul continuu dintre cantitatea, structura, calitatea produselor agroalimentare oferite şi cantitatea, structura, calitatea produselor agroalimentare cerute de consumatori în corespundere cu nevoile umane; De a oferi informaţii obiective, ieftene şi rapide tuturor participanţilor la piaţă

Există o mare diversitate de modele naţionale de organizare a pieţilor agroalimentare. În ţările Europei de Vest fermierii îşi pot comercializa produsele, în funcţie de produs şi condiţiile locale prin:

Vânzările directe către consumător. Piaţa agricolă poate oferi vânzări “la poarta fermei” pentru produsele lactate, ouă, fructe şi legume. În cazul fructelor şi legumelor se mai practică şi sistemul de “auto-recoltere”,care poate oferi forţă de muncă utilă, extrem de necesară în perioada de recoltare, şi venituri suplimentare pentru familiile de fermieri. Vânzările directe pe pieţele mici din zonele rurale relativ îndepărtate sunt desiori nesatisfăcătoare. În general vânzările directe reprezintă doar o mică parte din totalul produselor comercializate;

Vânzările prin licitaţii. Cea mai mare parte a efectivelor de animale sunt vândute în acest mod, deşi se practică si pentru alte produse agricole, spre exemplu pentru fructe şi legume. Pentru ca sistemul să funcţioneze este necesar un sistem de comunicaţii şi transporturi bine aranjat şi calitatea trebuie să fie stabilită corect. “Lecitaţiile olandeze” au o reputaţie deosebită sub aspectul eficienţii;

Vânzări către comercianţi. Comercianţii specializaţi sunt desiori principalii cumpărători de ceriale şi de vite. În Comunitatea Europeană piaţa cerialelor, după cum am mai menţionat, este spriginită de “agenţii de intervenţie”, care aşteaptă să cumpere producţia la preţurile de intervenţie prestabilite. În cazul sfeclei de zahăr, cultivatorii primesc o cotă anuală , pe care , în mod normal, o vând direct celei mai apropiate făbrici de zahăr, la un preţ determinat;

Vânzări către cooperative. Cooperativele din “prima treaptă” cumpără produsele de la fermieri şi le pot supune la o primă prelucrare, iar cele din cea de “a doua treaptă” coordonează desfacerea produselor prin cooperativele din “prima treaptă” şi îşi pot asuma continuarea prelucrării. Dimensiunea şi organizarea cooperativelor diferă de la o ţară la alta. Dacă Italia are peste 30 de mii de cooperative cu un mumăr mediu de membri de numai 50-60, apoi Irlanda are circa 140 de cooperative, cu un număr mediu de membri ce depăşişte mia.Calitatea de membru este voluntară, profiturile sunt reinvestite sau distribuite între membri, care, în principiu pot controla conducerea. Scopul cooperativelor de comercializare îl constituie promovarea intereselor membrilor, printr-o comercializare cât mai eficientă şi o putere mai mare de negociere;

Vânzări către industria prelucrătoare. Acest mod de vănzări reprezintă o formă de “integrare verticală” şi se realizează în baza contractelor. Prin astfel de contracte producătorii se obligă să furnizeze anumite cantităţi şi, de regulă, să respecte anumite condiţii privind calitatea produselor. Firma prelucrătoare se obligă să cumpere produsul la un anumit preţ şi poate oferi credit şi asistenţă tehnică. Industria alimentară, a băuturilor şi a tutunului este una din cele mai mari din Comunitatea Europeană şi este extrem de variată ca organizare, cuprinzând de la firme mici foarte numeroase , până la firme multinaţionale foarte mari;

Vânzările cu amănuntul a produselor alimentare. Distribuţia produselor alimentare către consumator se efectuiază prin reţeaua de magazine alimentare. Numărul magazinelor alimentare se reduce continuu, iar dimensiunea lor medie creşte. În Marea Britanie, spre exemplu, în 1976 existau 1.9 magazine la 1000 de locuitori, peste zece ani, în 1985, s-a ajuns la un magazin pentru aceeaşi mie de locuitori. Este în creştere cantitatea de produse alimentare consumate în afara casei, la cantine şi restuarante. Consumul total de alimente în Europa s-a deplasat de la mesele preparate şi consumate în gospodărie către alimentaţia publică.

Piaţa nu poate funcţiona fără organizare, condiţie , practic incontestabilă, pentru asigurarea unui echilibru real al cererii şi ofertei. Tendinţa majoră a comerţului cu produse alimentare este formarea alianţelor, eliminarea barierilor comerciale şi “internaţionalizarea” pieţii. 7.3 Noile orientări în organizarea pieţii produselor agroalimentare din ţările UE

Agricultura este o ramură economică cu particularităţi specifice şi cu un comportament propriu. Există multiple studii care confirmă că rezultatele activităţii în agricultură sunt dependente în primul rând de factorii naturali chiar şi în condiţiile actualului progres tehnico-ştiinţific de neimaginat. Avantajul comparativ, după cum am mai menţionat, poate fi obţinut dacă agricultura ţărilor membre ale UE va fi orientată la produsele pentru care factorii naturali sunt favorabili.

În documentele oficiale ale UE teritoriile ţărilor membre, în funcţie de calitatea solului, au fost împărţite în zonele:

Nord-vestului Eurpei, unde solurile sunt catologate ca cele mai bune şi agricultura este recunoscută ca cea mai dezvoltată; Mării Mediterane, care se caracterizează prin multitudinea condiţiilor naturale şi pluritatea nivelului de dezvoltare a agriculturii; Necuprinse în primele două categorii, caracterizate ca fiind mai puţin productive şi necesită mai mari cheltuieli pentru obţinerea unor rezultate pozitive.

În ţările din aceste zone există avantage comparative autentice pentru anumite produse agricole datorită condiţiilor pedologo-climatice oportune. Condiţiile naturale a Italiei s-au dovedit a fi avantajoase pentru struguri şi fructe, a Olandei- pentru cartofi şi produse animaliere, a Germaniei-pentru cerealiere şi culturile furagere, a Eladei- pentru alămâi şi masline. Astfel pot fi caracterizate şi celelalte state europene a coror produse pot concura favorabil cu bunurile agricole din alte ţări de pe continentul nostru. În acelaşi timp perceperea inginerească a populaţiei unor ţări, cum ar fi spre exemplu a Germaniei, va face ca maşinele şi utilagele sale pentru sectorul agroalimentar să fie competitive pe piaţă. Ţările Europei de Vest s-au pomenit în faţa dilemei: să-şi satisfacă nevoile alimentare din produsele agricole crescute în spaţiul ţării respective sau, pornind de la principiul avantajului comparativ, să accepte schimbul produselor agricole, să accepte liberalizarea comerţului.

Alegerea trebuie să ţină cont şi de efectul “Legii lui King”. Statisticeanul englez Gregory King / 1648-1712 / studiind piaţa grâului din Londra a observat că veniturile totale ale vânzătorilor cresc atunci cănd oferta scade. Atunci când piaţa este liberă, într-o ţară dată, la o epocă dată, pentru o producţie agricolă dată, valoarea în bani a recoltei diminuiază când producţia creşte. O recoltă bună aduce venituri mediocre producătorilor, iar una slabă – venituri majore. Deci în cazul unei recolte slabe obţinute în medie de mai multe ţări, agricultorii ţărilor care au obţinut recolte bune realizează venituri ridicate. Apare o contradicţie flagrantă între interesul general al ţărilor şi interesul particular al fiecăria dintre ele. Această contradicţie poate fi depăşită prin înţelegeri bilaterale şi multilaterale între ţări.

Ideea schimburilor libere de mărfuri şi servicii, de comerţ liber a apărut în secolul trecut prin lărgirea posibilităţilor oferite de partinerii la actul comercial internaţional, în principal prin măsuri de facilitare reciprocă.Chiar dacă unii autori, spre exemplu Paul Bairoch*, au contestat avantagele comerţului liber pe baza analizei statistice care arată că fazele creşterii economice rapide din ultima parte a secolului XIX nu coincideau perioadelor comerţului liber, dealtfel interpretare criticată, liberalizarea comerţului în Europa de Vest practic este ireversibilă. Fenomenul liberalizării comerţului şi conjugării eforturilor pentru dezamorsarea tensiunelor interstatale şi asigurarea securităţii alimentare reprezintă triumful ideilor liberalismului şi uniformizării standardelor şi metodelor de producţie agroalimentară. Acest concept este aplicat în practică prin acorduri bi şi multelaterale, prin constituirea zonelor de comerţ liber, prin lansarea “Pieţii Comune”.

Acordul reglamentează circuitul produselor agroalimentare între două sau mai multe ţări. Acordurile bilaterale pot specifica cantitatea şi caltatea produselor, preţurile şi tarifele vamale, restricţiile şi facilităţile convenite reciproc. Aceste acorduri mai pot conţine principii şi reguli generale pentru scimburile comerciale, condiţii speciale de plată, aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate. Astfel de acorduri pot include unul sau mai multe produse. Ele pot fi consacrate investiţiilor, evitării dublei impuneri etc. Pot fi acorduri speciale sau înţelegerile privind produsele agroalimentare pot fi parte din acordul general semnat de două ţări. Acordurile, de regulă, nu sunt obligătoare în reglementarea relaţiilor cu ţările terţe. Aceste relaţii pot fi legalizate în acordurile multilaterale şi generale.

Acordurile multilaterale,practic au aceeaşi misiune ca cele bilaterale cu deosebirea doar că înţelegerile se referă la toţi semnătarii, dacă nu sunt indicate aranjamente speciale.Acordurile generale, de regulă, sunt destinate unei activităţi concrete sau unui grup de activităţi de acelaşi gen. Aşa, spre exemplu, regimul tarifar a foest reglamentat prin “Acordul General pentru Tarife şi Comerţ” /GATT/, deşi în principiu, nu făcea distincţie între produsele agricole şi celelalte produse. Astfel de situaţie s-a menţinut şi după modificările de la Runda Uruguay. Acord general pentru agricultură care să reprezinte o parte a acordului global al Rundei Uruguay a fost încheeat abea în decembrie 1993 şi semnat la Marakkesh în aprilie 1994. Azi tarifele vamale sunt coordonate de un organ nou si puternic, care înlocuieşte GATT, Organizaţia Mondială a Comerţului. Acordurile, deşi sunt foarte răspândite, au o influienţă suficient de redusă asupra liberalizării comerţului interstatal. Zona de comerţ liber este spaţiul economic format de ţările semnătare a unui acord comun cu intenţia de a înlătura diversile bariere tarifare şi netarifare din calea tuturor sau numai a unora dintre produsele agroalimentare care fac obiectul schimburilor comerciale reciproce. Zonele de liber schimb au ca obiectiv eliminarea taxelor vamale şi a îngrădirilor cantitative în comerţul reciproc cu produse agroalimentare. Zonele de liber schimb se caracterizează prin extinderea comerţului preferenţial.

Caracteristicele specifice se concretizează în acordul dintre statele membre Zona de comerţ liber implică numai integrarea comercială dintre ţările membre, fără însă ca acestea să formeze un bloc comercial în relaţiile cu ţările terţe, din afara grupării.Zonele de comerţ liber, în general, există între naţiuni cu puteri economice comparabile al căror cetăţeni au standarde de viaţă similare. *A vedea: Commerce exterieur et developpement de l’Europe au XIX siecle, Mouton, Paris, 1976.Una din primele grupări de ţări europene care au format zonă de liber schimb în 1960 a fost Asociaţia Europeană a Liberului Schimb /EFTA sau AELS/. Asociaţia a fost fondată de Marea Britanie şi Danemarca, care ulterior au aderat la CEE. Apoi din această grupare de ţări făcea parte Islanda, Finlanda, Norvegia, Suedia, Elveţia, Austria şi Liechtenstein. La 1 ianuarie 1995 Austria, Finlanda şi Suedia au aderat la UE subscriind la RAC.

Liberul schimb, comerţul cu produse agricole şi alimentare între ţările membre din EFTA se desfăşoară fără taxe vamale, în timp ce la importul acestora din ţările terţe fiecare stat membru aplică tariful vamal naţional. Zonă de liber schimb au format şi ţările din centrul Europei. Acordul de Comerţ Liber în Europa Centrală / CEFTA /, încheiat la început între Cehoslovacia /actualmente Cehia şi Slovacia/, Ungaria şi Polonia a fost semnat la 4 decembrie 1992 şi a devenit aplicabil începând cu 1 martie 1993. Ulterior au mai devenit membre Slovenia /1996/, Bulgaria /1997/ şi din iulie 1997 - România.

Deşi urma să fie aplicate prevederile Tratatului Uniunii Europene de la Maastricht obiectivul principal era liberalizarea totală a comerţului dintre partineri în triunghiul de la Vişegrad. Pornind de la obiectivul general s-a convenit asupra:

Dezvoltării comerţului între ţările din centrul Europei, precum şi prevenirea viitoarelor reduceri ale comerţului din această regiune; Contrabalansării efectelor negative induse de acordurile comerciale de asociere cu UE; Promovării cooperării regionale; Pregătirii ţărilor din Europa Centrală în vederea aderării lor la UE.

Principalele mijloace de realizare a obiectivelor menţionate sunt eliminarea taxelor şi restricţiilor cantitative pentru realizarea unui comerţ liber cu produse agricole pe termen lung. Spre deosebire de altele, acordul CEFTA are căteva trăsături specifice:

Reducerile obstacolelor puse comerţului sunt stipulate pe o bază bilaterală între ţările membre; Concesiile între ţările membre sunt simetrice, adică reciproce; Cooperările economice nu au un cadru instituţionalizat.

Pe parcursul anilor acest acord a fost supus unor amendamente. În ultimele decenii au mai avut loc şi alte grupări în perspectiva intensificării proceselor de formare a Pieţii Comune Europene. Piaţa Comună reprezintă un spaţiu economic în care este garantată libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalului şi a persoanelor.Comunitatea Europeană a modelat piaţa unică ca un imperativ. Articolul110 din Tratatul de la Roma a stabilit că “Statele membre urmăresc să contribuie în interesul general la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la îndepărtarea progresivă a restricţiilor asupra comerţului internaţional şi la atenuarea barierelor vamale”. Tratatul oferă norme serioase pentru acţiune, dar nu şi bază suficientă pentru “Piaţa Unică”.

Foaiea Albă redactată de către Comisie în 1985 a stabilit scopul finalizării unei “Pieţe Unice interne” până în 1992. Acest scop implica “desfiinţarea barierilor de toate tipurile, armonizarea reglamentărilor, aproximarea legislaţiei şi a structurii taxelor, întărirea cooperării monetare şi a măsurilor necesare prin care să se încurageze activitatea comună a firmelor europene”.Actul Unic European din 1986, prin care parţial s-a modificat Tratotul de la Roma, a stabilit scopul de “instuarare progresivă a pieţii interne, pe o perioadă care ar expira pe 31 decembrie 1992”, declarând că “piaţa internă va cuprinde o regiune fără frontiere, în care este garantată libera deplasare a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului”.

Ca urmare a constituirii pieţii agricole unice, nivelul schimbului intracomunitar a produselor agroalimentare a crescut de la 15 miliarde ECU în 1973 la 120 miliarde ECU în 1995. Libertatea de a cumpăra şi vinde pe piaţa internă a UE reprezintă elementul cheie al concurenţei şi permite reducerea costurilor. Consumatorii comunitari au avut şi au cel mai mult de profitat. Ei pot opta astăzi pentru o gamă de produse agroalimentare greu de imaginat în urmă cu câţiva ani. În ciuda creşterii preţurilor procentul din bugetul de familie alocat alimentaţiei în Uniunea Europeană a scăzut în ultimii treizeci de ani de la 28 la 19.5 la sută. Piaţa agricolă unică este fără îndoială un succes.

Intensificarea procesului de înternaţionalizare a pieţelor agricole, în perspectiva “Europei fără frontiere”, va lărgi posibilităţile consumătorului si va contribui la creşterea concurenţei. Ca urmare, constituirea unui potenţial de ofertă competitiv la nivel european devine indispensabilă şi pentru agricultură, constituind o componentă importantă în Politica Agricolă Comună a UE.

VIII CARACTERISTICI ALE COMERŢULUI AGRICOL

Contactul între cumpărători şi vânzători, între producători şi consumatori se produce pe piaţă, unde au loc tranzacţiile comerciale. Aşa, cum s-a arătat mai înainte, este foarte important să se asigure echilibru intereselor consumatorilor şi producătorilor, echilibru dintre cerere şi ofertă. Extrem de însemnat este şi echilibrul de interese între ţări, între producătorii diferitelor state membre ale Comunităţii.

8.1 Echilibrul pieţii

Conceptul de “echilibru de piaţă” are valoare practică pentru previzionarea comportamentului pe piaţă. El, de asemenea, ajută la formarea politicilor comerciale ale statelor sau ale grupărilor acestora. Conduita actualii politici agricole, se caracterizează prin liberalizarea pieţii produselor alimentare şi întărirea controlului comunitar. Echilibrul de piaţă contribuie la determinarea structurii produsului naţional, inclusiv şi a celui agricol. Piaţa, practic, niciodată nu-si găseşte punctul de echilibru. Şi mai problematică este obţinerea echilibrului pieţii pentru produsele agroalimentare. Fluctuaţiile produselor agricole în jurul punctului de echilibru au loc din următoarele motive:

Producătorii sunt numeroşi şi, prin urmare orice producător individual are o influienţă nesemnificativă asupra producţiei totale; Decalajul de timp, specific pentru producătorii din agricultură, între momentul deciziei privind producţia şi momentul obţinerii producţiei. Acest decalaj variază de la un an pentru culturile arabile până la câţiva ani pentru viţa de vie, culturile pomicole şi alte culturi multianuale; Fiind produs bunul agroalimentar, în special cel perisabil, trebuie vândut. Fluctuaţiile producţiei agroalimentare, cu mici excepţii, nu pot fi reglementate prin stocarea acestora;. Preţurile curente. O sporire a preţului determină creşterea cantităţilor oferite şi descreşterea cantităţilor cerute. La rundul său această descreştere contribuie la micşorarea cantităţilor oferite, cea ce, inivitabil, va duce la majorarea preţului.

Astfel de comportare a pieţii justifică măsurile de intervenţie asupra circuitului de produse agroalimentare în perspectiva diminuării fluctuaţiei, respectând principiul general de liber schimb. Liberalizare comerţului cu produse agroalimentare a devenit un imperativ al contimporanităţii.S-au făcut numeroase studii privind efectele liberalizării comerţului agricol. Oricum concluzia generală este clară. Deşi tendinţele de liberalizare a scimburilor pe piaţa mondială sunt puternice , instituirea unei coordonări a politicii internaţionale pe pieţile agricole rămâne o condiţie a echilibrului. Autorităţile publice trebuie să intervină pe piaţa produselor alimentare pentru a menţine echilibrul cerere-ofertă.

În primul rând, recunoscând că un anumit nivel de fluctuaţie al preţurilor, în timp, este normal pentru pieţele agricole, deşi costisitor pentru întreaga economie, guvernele trebuie să încerce să creeze pieţe stabile în agricultură.

În al doilea rând, trebuie facută o distincţie clară între preţul de echilibru şi preţul garantat. Guvernele luptă pentru menţinerea stabilităţii pieţei prin ridicarea preţurilor garantate la un nivel superior preţurilor medii practicate pe piaţă, ceea ce ar putea deveni un lucru foarte costisitor.În al treilea rând, o bună funcţionare a pieţelor, pe termen lung, poate reduce fluctuaţia preţurilor. Guvemul trebuie să creeze condiţii în care activităţile private să se poată defâşura coprespunzător.Agenţii economici, participanţii la activităţile de piaţă nu pot acţiona, într-un mod raţional, dacă nu dispun de informaţii, cea ce impune formarea şi menţinerea unor bune sisteme informaţionale, care să furnizeze informaţii asupra preţurilor şi a altor caracteristici ale pieţei.Alte cerinţe pentru realizarea unei stabilităţi de piaţă, se referă la accesul la credite şi crearea condiţiilor legale de utilizare colaterală a depozitelor. În condiţiile în care se acordă credite subvenţionate, ar fi mai bine ca acestea să se îndrepte spre activităţi de depozitare, decât spre investiţii în maşini şi utilaje, care, în timp, nu vor mai fi productive.

Pentru stabilitatea pieţei agroalimentare este, de asemenea, important ca pieţele să cuprindă regiuni întinse, chiar de pe teritoriul altor state. Tot mai intens producătorii din diferite ţări se asociază pentru a-şi conjuga eforturile, pentru a uniformiza bunurile ofertele sau pentru a retrage produsele de pe piaţă în perioadele de supraofertă. Acesta se realizează de către ţările membre ale Pieţii Comune. Circuitul produselor agroalimentare se face între ţările membre ale UE şi între Piaţa Comună /Uniunea Europeană/ şi alte ţări sau grupări de ţări / tabelul 17/.

tabelul 17Evoluţia comerţului CE cu produse agricole, miliarde ECU

CE Anul Comerţ în Interiorul CE

Import din terţe ţări

Export către terţe ţări

CE 6 1963 2.5 9.4 2.5 1972 9.4 14.0 4.7

CE 9 1973 15.3 25.4 7.4 1980 37.0 42.5 19.5

CE 10 1981 42.3 44.7 26.0 1985 66.4 60.6 34.5

CE 12 1986 69.2 53.7 29.4 1993 92.9 54.6 41.8

UE 15* 1996 94.4 41.3 30.7 1997 98.9 44.4 33.6

Sursa: Produsele alimentare şi agricultura în economia de piaţă de Michael Tracy, Ed. IMPEX - 92 SRL, p. 230

La momentul înfiinţării Comunităţii comerţul cu produse agricole în interiorul CE era egal cu exportul către terţe ţări şi aproape de patru ori mai mic decât importul din terţe ţări. În primii ani de la constituirea CE, din 1963 până în 1972, comerţul agricol între primele şase State Membre a sporit ca valoare cu câte 15.9% anual, mult mai accelerat decăt importurile din ţarile terţe, care au avut o creştere anuală de 4.5 la sută, şi decât exporturile, care s-au majorat cu câte 7.4 % anual

După 1973, când piaţa internă a Comunităţii era pe punctul de a fi saturată, s-a accelerat exportul. Dacă comerţul agricol în interiorul CE între anii 1973 şi 1980 a avut o creştere anuală de 13.5 %, apoi exportul către terţe ţări s-a majorat anual cu câte 14.9 %, întimp ce importurile provenite din ţările terţe au crescut relativ puţin, doar cu câte 7.6 la sută anual.Includerea Portugliei şi, în special, a Spaniei în anul 1986 a determinat majorarea comerţului între statele membre şi a exportului către treţe ţări. Din 1986 până în 1993 comerţul în interiorul CE a înregistrat o creştere anuală de 5.0 %. Au continuat să crească şi exporturile către ţările terţe cu câte 6 % anual, în timp ce importurile din ţările terţe au stagnat ca valoare, majorându-se doar cu câte 0.3 la sută anual. Pentru o serie de bunuri agroalimentare volumul importurilor a marcat chiar o scădere.* Agriculture: Statistical yearbook 1999, p. 33După punerea în aplicare la 1 noiembrie 1993 a Tratatului de la Maastricht, aderarea oficială la CEE a Austriei, Suediei şi Finlandei începând cu 1 ianuarie 1995 şi Comunitatea Economică Europeană urma să se numească Uniunea Europeană, comerţul în interiorul UE, a continuat să crească. După cum era şi firesc comerţul cu ţările terţe relativ a stagnat ca apoi uşor să sporească. Deci, o tendinţă generală pentru Uniunea Europeană a fost, este şi rămâne organizarea agriculturii interne în aşa mod ca să asigure satisfacerea nevoilor alimentare din producţia agricolă proprie. Autonomia alimentară care a fost o obţiune fundamentală pentru Politica Agricolă Comună rămâne un imperativ şi azi pentru Piaţa Comună.

În Uniunea Europeană gradul de autosuficienţă la cele mai importante produse agricole, practic, se majorează continuu.

tabelul 18Evoluţia gradului de autosuficienţă la unele produse agricole, %

Produsele agricole

CE 6 CE 9 CE 10 CE 12 UE 151968/69

1973/74

1973/74 1985/86 1985/86 1990/91 1994/95

Cereale total

94 97 91 121 114 127.9 117.0

Grâu 112 114 103 132 126 141.4 115.6Legume 100 97 93 101 107 - -Unt 113 116 93 133 105 - 105.3Brânză 102 106 107 107 106 - 106.4Carne:-de bovine-de oaie şi capră-de pasăre

89

96

100

108

107

116.2 108.4

56 74 67 76 80 82.4 82.5

98 101 103 107 104 105.6 108.8

Sursa: Agricultura în Uniunea Europeană – în pas cu timpul. Bucureşti, 1999, p.10

După cum urmează din tabelul 18, încă în anii 1968/1969, Comunitatea Europeană, în componenţa primelor şase ţări membre, a atins gradul de autosuficienţă la astfel de produse agricole cum ar fi grâu şi legume, unt şi brânză. În 1973, nevoile comunitare de ceriale, carne de vită, produse lactate, carne de pasăre şi legume erau asigurate în proporţie de 100 % din producţia proprie. Uniunea Europeană în preajma anului 1993 producea cu 20 % mai multe cereale decât avea nevoie. Până în 1993 producţia agricolă a Comunităţii Europene creştea în mediu cu 2 % în timp ce cererea stagna sau chiar era în scădere. În mod progresiv şi în ciuda extinderii succesive până la 15 ţări membre, Uniunea Europeană către anul 1994 a devenit excedentară la ceriale, carne de vită şi de pasăre, produse lactate precum şi legume proaspete. Numai la un număr foarte redus de produse alimentare producţia internă nu acoperă cererea internă, printre care carnea de oaie şi capră.

Semnificativ este faptul că autosuficienţa s-a obţinut, după cum urmează din materialele tabelului 18, prin sporul remarcabil al randamentelor. Între anii 1970 şi 1993 randamentele cerialiere au înregistrat o dublare în Olanda, Luxemburg, Belgia şi Franţa. Randamentele la cereale în 1993 variază de la 4800 kg/ha în Italia la 8080 kg/ha în Olanda. O creştere vertiginoasă a randamentelor cartofului s-a produs în Franţa şi Italia / 2.65 ori /, Belgia şi Germania / aproape de două ori/. Deşi pentru Olanda sporul a fost mai maodest / 1.78 ori /, în 1993 s-a recoltat câte 46.4 tone de pe fiecare hectar.Randamentul zahărului în 1993 a pendulat de la 5540 kg/ha în Italia la 9940 kg/ha în Franţa. Randamentele, practic a tuturor culturilor, în UE sporesc. A crescut şi randamentul la laptele de vacă cu 73 % în Franţa, 69 % în Italia, 45 la sută în Olanda. Productivitatea agriculturii în ţările membre ale Uniunii Europene s-a ameliorat continuu şi a depăşit nivelul care asigură gradul de autosuficienţă, practic, la toate produsele agricole importante, cea ce justifică Politica Agrară Comunitară.În perspectiva extinderii UE, sporirea randamentelor rămâne şi în continuare unica cale de rezolvare a problemelor alimentare, în mod special, pentru ţările ce aspiră să adere la Piaţa Comună.Diversitatea randamentelor, care inivitabil va exista şi pe viitor, fiind obiectiv condiţionată de varietatea factorului natural, va impune schimbul produselor agroalimentare, va impulsiona comerţul, în primul rând între ţările membre ale Uniunii Europene.

tabelul 19Evoluţia randamentelor în statele fondatoare ale UE, kg/ha

Ţara Anul Cereale Zahăr Rapiţă Cartofi* Lapte*

Germania 1970 3340 6020 2180 22000 37791993 5710 7200 3020 39300 5237

Franţa 1970 3380 6740 1750 14000 31161993 6540 9940 2780 37100 5396

Italia 1970 2690 3800 1830 9000 26591993 4800 5540 2430 23800 4489

Olanda 1970 3760 6320 2910 26000 41701993 8080 8690 3000 46400 6014

Belgia 1970 3360 6120 2480 22000 36401993 6980 8330 3000 41900 4493

Luxemburg 1970 2400 190001993 5190 3000 23000 5255

Sursa: Agricultura în Uniunea Europeană – în pas cu timpul. Bucureşti, 1999, p.7

8.2 Comerţul produselor agroalimentare în interiorul Pieţii Comune

Fundamentul politicii comerciale între ţările membre ale Uniunii Europene se regăseşte în articolul 110 al Tratatului de la Roma în care se declară că “prin înfiinţarea unei uniuni vamale, Statele Membre au ca scop să contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, abolierea progresivă a restricţiilor asupra comerţului internaţional şi reducerea barierilor vamale”. Dezvoltarea factorilor de producţie, creşterea productivităţii şi a randamentului au contribuit la extinderea şi diversificarea schimbului de produse agricole, a pieţii produselor agroalimentare. Procesul de scimb are caracter dinamic modificându-şi conţinutul şi formele concrete de desfăşurare în dependenţă de evoluţia înregistrată în producţie şi sub influienţa factorilor ce condiţionează piaţa agricolă. Comerţul produselor agroalimentare a evoluat de la schimbul bilateral la multilateral, la Piaţa Comună. Piaţa agricolă unică are menirea să asigure liberul scimb al produselor agroalimentare între ţările membre ale Uniunii Europene. Comerţul intracomunitar a produselor agroalimentare a sporit de la 4.38 miliarde ECU în 1968 la 98.93 miliarde ECU în 1997. Comerţului cu produse agricole în 1997 i-a revenit aproape 9 la sută din comerţul total în interiorul Pieţii Comune. * Pentru cartofi este anul 1960, dar nu 1970** Pentru lapte – kg / vacă

Una din problemele importante se referă la corespondenţa dintre creşterea comerţului intracomunitar şi avantajul comparativ al diversilor ţări şi regiuni din grupare. Comerţul produselor agroalimentare între ţările UE /tabelul 20/ se caracterizează prin faptul că exportul depăşeşte importul produselor agroalimentare cu 2.2 la sută. Şi mai diversificat şi contraversat este ratortul import – export pentru ţările membre ale UE. În opt state Comunitare importul depăşeşte exportul. În 1993 în Finlanda importul produselor agricole a depăşit exportul de 3.7 ori, în Portugalia – de 3.3 ori, în Austria şi Suedia- de două ori.

În şapte ţări exportul întrece importul. În 1993 în Danemarca exportul a fost de 2.7 ori mai mare decât importul, în Irlanda şi Olanda – de aproape două ori. Raporturile relaţiilor de schimb nu sunt echivalente sau cel puţin proporţionale între ţările membre ale UE. Peste 71 la sută din importurile intracomunitare revin Germaniei, Franţiei, Marei Britanii, Italiei şi Olandei. Două treimi din exporturile efectuate între statele UE aparţin Olandei, Franţei, Germaniei şi Belgiei.

tabelul 20Comerţul produselor agroalimentare între ţările Uniunii Europene, 1997

Ţara Importul din interiorul UE Exporturile în interiorul UE total Legume şi fructe Total Legume şi fructe

mln.ecu % mln.ecu % mln.ecu % mln.ecu %Austria 2699 2.73 733 3.16 1353 1.34 230 1.02Belgia/Luxemb. 8858 8.95 1547 6.66 11786 11.66 3142 13.98Danemarca 2387 2.41 521 2.24 6441 6.37 170 0.76Finlanda 1060 1.07 326 1.40 286 0.28 15 0.07Franţa 14066 14.22 3373 14.53 19179 18.97 2729 12.14Germania 20870 21.10 7243 31.19 12947 12.81 1345 5.98Grecia 2275 2.30 217 0.93 1055 1.04 618 2.75

Irlanda 1869 1.89 345 1.49 3549 3.51 154 0.68Italia 12170 12.30 1544 6.65 7004 6.93 3146 14.00M. Britanie 12739 12.88 3873 16.68 6623 6.55 505 0.25Olanda 10361 10.47 1869 8.05 20374 20.15 4634 20.62Portugalia 2143 2.17 365 1.57 652 0.64 185 0.82Spania 5359 5.42 583 2.51 8783 8.69 5529 24.60Suiedia 2077 2.10 683 2.94 1056 1.04 73 0.32UE 15 98934 100 23222 100 101089 100 22475 100

Sursa: Agriculture: Statistical yearbook 1999, tabelul 1.5, p. 34

Depăşirea inechităţii reprezintă o problemă de o deosebită importanţă pentru politica agrară.Piaţa Comună n-a fost lăsată să funcţioneze liber în domeniul agriculturii. Mai mult ca atât, susţinerea agriculturii a fost inevitabilă în momentul când guvernele ţărilor au decis să asigure securitatea alimentară şi dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale. Şi, Uniunea Europeană, după cum s-a mai menţionat, practică un nivel ridicat de subvenţionare a agriculturii.

Măsurile de ajutorare a agricultorilor sunt destinate pentru obţinerea de recolte superioare, asigurarea standardelor şi criteriilor de calitate, precum şi pentru a facilita contractarea de credite. Astfel de măsuri includ, după cum am mai menţionat, şi sistemul de compensaţii. Principiul compensaţiei pretinde că cei avantajaţi îi recompensează pe cei dezavantajaţi. Fără îndoială complexitatea şi rigiditatea sistemului de sprigin al agriculturii a contribuit la apariţia unor probleme serioase cărora UE trebuie să le facă faţă. Sistemul de subvenţionare, bazat pe garantarea preţurilor de producţie, a dat naştere la dependenţe structurale greu de ajustat.

Tendinţa de globalizare a economiei, însoţită de liberalizarea comerţului produselor agroalimentare necesită anularea sau, cel puţin, restrângerea acelor măsuri de politică agricolă menite să distorsioneze funcţionarea normală a pieţilor naţionale şi a Pieţii Comune. Modificarea politicii agricole, schimbările înregistrate în gustul consumatorului precum şi respectarea principiului preferinţei comunitare au înfluienţat serios structura importurilor şi exporturilor intracomunitare a producţiei agricole.Ponderea produselor agroalimentare în structura importurilor din ţările membre ale UE este foarte variată /tabelul 20/. Cele mai mici importuri din interiorul UE sunt de animale vii, produse furagere şi peşte. Cele mai impunătoare sunt importurile de legume şi fructe, carne şi produse lactate. Practic similară cu structura importurilor este şi structura exporturilor intracomunitare.

Deşi toate produsele beneficiază de acces liber pe piaţa comunitară în raporturile de schimb au fost şi rămân mai avantajoase legumele şi fructele, carnea şi produsele lactate decăt produsele furagere.

Suficient diferă raportul import- export între ţări şi chiar pentru o ţară pe fiecare produs în parte. Dacă, spre exemplu în Germania, după cum urmează din tabelul 20, importul intracomunitar a produselor agricole a constituit circa 21%, apoi a fructelor şi legumelor – mai mult de 31%. Exportul a format respectiv 12.8 şi 6 la sută. În Italia, importul produselor agricole a fost 12.3%, a fructelor şi legumelor – 6.6%, iar exportul – respectiv 7 şi 14 la sută. Aceasta vorbeşte despre aprofundarea specializării statelor în anumite produse în scopul obţinerii avantajului comparativ.

tabelul 21 Structura produselor agroalimentare schimbate între statele membre ale UE,1997

Produsele agroalimentareImportul din interiorul UEExportul din interiorul UE

Mln. ECU % Mln. ECU %Comerţul total 1110321 100 1165121 100Inclusiv produse agricole 98934 8.91/ 100 101089 8.68/ 100Din care: - animale vii 3001 3.03 3152 3.12 - carne 15933 16.10 17035 16.85 - produse lactate 14532 14.69 14396 14.24 - peşte 7160 7.08 7572 7.49 - cerealiere 11726 11.85 11804 11.68 - legume şi fructe 23222 23.47 22475 22.23 - produse furagere 5183 5.24 5375 5.32 - alte produse 18177 18.37 19281 19.07

Sursa: Agriculture: Statistical yearbook 1999 tabelul 1.5 p. 34

Profilarea ofertei, structura producţiei şi a comerţului atât în UE cât şi în ţările membre a fost înfluienţată de către PAC prin diferite măsuri de sprigin. De altfel, se practica spriginul intern, diferenţiat pentru fiecare product. Pentru fiecare produs se calcula o anumită dimensiune a spriginului agregat, care reprezintă diferenţa dintre preţul de referinţă extern şi preţul de sprigin intern, multiplicat la volumul producţiei. Organizaţia Mondială a comerţului insistă ca în UE să se reducă spriginul agregat intern şi, în mod special, plăţile directe către producători.

Reacţia producătorilor din ţările membre ale UE a fost adecvată evoluţiei PAC. Pe măsură ce producătorii mai eficienţi au început să bebeficieze de lărgirea pieţii, s-a produs şi o specializare a acestora.În Olanda a sporit producţia cărnii de porc şi a celei de pasăre, a legumelor şi fructelor. Irlanda având un avantaj natural în producţia de animale ierbivore a sporit producţia cărnii de vacă şi a laptelui. Danemarca a obţinut cele mai bune rezultate în domeniul porcilor şi păsărilor. Avantajul Marii Britanii s-a reflectat în creşterea cerialelor şi seminţelor oleaginoase. Franţa, de rând cu cerialele şi seminţele oleaginoase, a dezvoltat producţia de carne de pasăre. Italia dorind să obţină un avantaj mai mare din climatul său favorabil dezvoltă producţia de fructe şi legume. O mare parte a producţiei de vin a fost de calitate proastă şi a trebuit să fie redusă. Spania şi Portugalia s-au ales cu rezultate bune pentru fructe şi legume, principalele produse de export. Grecia, după ce a întrat în CE în 1981, a avut dificultăţi în menţinerea unor exporturi tradiţionale, cum ar fi vinul, ce era subvenţionat, în timp ce Danemarca ţi Olanda au avut posibilitatea să-şi extindă vânzările de carne de porc şi de produse lactate pe piaţa Greciei. Urmând principiul preferinţii comunitare PAC a favorizat în primul rând producţia şi consumul produselor agricole originare din Statele Membre ale UE, dar cu toate acestea frontierile exterioare ale Comunităţii au rămas deschise.

8.3 Comerţul Uniunii Europene cu terţe ţări

Piaţa Comună a produselor agroalimentare are un comportament specific, întrucât producţia agricolă a ţărilor membre ale UE este destinată prioritar consumului inracomunitar, are un grad înalt de autosuficienţă şi se caracterizează prin stabilitate relativă. Echilibrul pe Piaţa Comună, însă, este supus mereu încercărilor cauzate de un număr impunător de factori. Menţinerea unei pieţe agroalimentare inercomunitare concurenţiale, garantarea şi apărarea securităţii alimentare a populaţiei depinde de relaţiile comerciale ale UE cu restul lumii. Tendinţa către echilibru pe Piaţa Comună ţine de nevoile de import şi disponibilităţile de export ale diferitelor categorii de produse agroalimentare. Schimburile de produse agricole ale UE cu restul lumii, după cum am menţionat mai sus /tabelul 16/ sunt în creştere continuă, deşi nivelul creşterii anuale are o tendinţă clară de micşorare.

Importul are ca scop satisfacerea nevoilor alimentare precum şi aprovizionarea cu furagele necesare pentru vitărit. În ciuda preferinţei comunitare, PAC n-a împedicat creştere importurilor agricole din afara Comunităţii. UE a adoptat măsuri speciale pentru liberalizarea accesului unor produse agroalimentare pe Piaţa Comună. S-au acordat concesii privind “contingentele tarifare de acces curent” cu taxe foarte scăzute sau nule. Concomitent s- lansat şi “ accesul minim”. Sub prevederile accesului minim sunt create oportunităţi de import pentru un echivalent de 3% din consumul intern. În acest scop reducerile tarifare pot ajunge până la 32 la sută din nivelul staabilit iniţial. Contingentele tarifare minime şi curente ale UE au întrat în vigoare la 1 iulie 1995, fiind aplicate pe o perioadă de bază de un an între iulie şi iunie următor.

Dorinţa UE de a-şi deschide piaţa pentru produsele agricole era oarecum limitată de perspectiva unei supraofertea propriilor producătroi. Totuşi au fost eliminate restricţiile cantitative la importurile produselor agricole din ţările membre ale CEFTA / TECE / Atunci când acordurile Ue cu TECE au întrat în vigoare suplimentar au fost făcute concesii şi la taxele vamale. Ţările Europei Centrale şi de Est au făcut şi ele, la rândul lor, concesii UE care în general au fost mai puţin generoase. Pentru cele trei ţări baltice a fost aplicată o reducere cu 60% ataxelor care urmau să fie mărite pe un interval de trei ani, în special pentru carne şi lactate.

Măsurile de intervenţie ale UE aplicate asupra importurilor produselor agroalimentere, incontestabil, au influienţat atât volumul cât şi structura produselor ajunse pe Piaţa Comună. Importul din ţările terţe în 1997 a format circa 45% din importurile intracomunitare. Mai mult de un sfert din import aparţine legumelor şi fructelor. Doar 1.3% din importul total revin animalelor vii şi 1.8% - lactatelor. Astfel domină în importuri produsele tropicale şi sucurile de fructe. Extrem de variat se repartizează importurile produselor între ţările membre ale UE /tabelul 22/.

tabelul 22Comerţul produselor agroalimentare a ţărilor membre ale UE cu statele din restul lumii,1997, milioane ECU

Ţara Import Export Total Fructe şi

Legume cereale carn

e total fructe şi

legume Cereale Carne

Austria 568 236 24 87 667 124 82 85Belgia/Lux. 3186 1556 198 202 2247 226 541 318Danemarca 1886 98 11 15 3196 55 340 1366Finlanda 475 104 14 3 600 40 128 40Franţa 5320 1502 196 313 5800 404 1602 857Germania 8924 2732 154 867 5057 405 740 344Grecia 554 126 33 55 630 361 81 56Irlanda 336 46 7 4 1280 9 18 331Italia 4334 876 411 276 3071 866 992 195M. Britanie 7454 2029 334 827 2892 150 572 188Olanda 4970 1829 161 402 4825 931 284 529Portugalia 1038 154 101 23 191 53 23 29Spania 4089 751 280 124 2476 900 258 159Suiedia 1286 310 35 43 622 26 166 37UE 15 44420 12351 1958 3243 33554 4551 5827 4534

Sursa: Agriculture: Statistical yearbook 1999, tab. 1.6, p.35

Cele mai multe produse agroalimentare, 20% din total, importă din terţe ţări Germania. Aproape 12 % din total formează importurile Franţiei. Între 9 şi 11 la sută din importurile totale revin Spaniei, Italiei şi Olandei. Doar 0.7% din total alcătuiesc importurile Irlandiei. Până la 1.2% ajung importurile Eladei, Finlandei şi Austriei.Astăzi UE importă mai multe produse decât exportă, fapt care face ca balanţa sa comercială cu restul lumii să fie deficitară. Dificitul în 1997 a alcătuit aproape 11 miliarde ECU. Evidentă este necesitatea de a elabora măsuri efective ce ar impulsiona exportul.

Exportul are ca scop a vinde în afara ţării bunurile şi serviciile care au fost produse în ţară. Exportul este operaţie cu caracter comercial de pătrundere a unei ţări sau grupări de ţări cu produsele sale agroalimentare pe piaţa altor state. Exportul produselor agroalimentare s-a majorat de la 2.5 miliarde ECU în 1963 la 33.6 miliarde ECU în 1997. Deşi se micşorează tempurile de spor al exportului, ele în ultimii ani sunt mai înalte /6%/ decât tempurile creşterii anuale a comerţului în interiorul UE /5%/ şi net superioare creşterii anuale a importului din terţe ţări /0.3%/. Exportul UE către terţe ţări în 1997 a constituit 33 la sută din exporturile produselor agroalimentare intracomunitare. Ţările membre ale UE s-au străduit să reglementeze exporturile produselor agroalimentare prin subvenţii. Reglementările au contribuit la limitarea exportului unor produse şi au provocat o serie de probleme atât bugetului UE cât şi statelor membre. Aşa, spre exemplu, s-a convenit că după 1990 cheltuielele bugetare pentru subvenţionarea exportului trebuie reduse cu 36% în combinaţie cu o reducere de 21% a volumului de exporturi subvenţionate într-o perioadă de şase ani. Pentru anul 1995 subvenţiile la exportul grâului şi făinii de grâu din 12 ţări membre ale UE au fost limitate la cheltuielele de 2069 milioane ECU şi 19119 mii tone, a zaharului 730 milioane ECU şi 1560 mii tone, a carnei de bovine 1901milioane ECU şi 1119 mii tone, fructe şi legume proaspete 97 milioane ECU şi 1108 mii tone. Trebuie să menţionăm că nu sunt limitate exporturile nesubvenţionate. Reglementările enumărate au evitat reducerea bruscă a exporturilor, dar au înfluienţat esenţial structura produselor agroalimentare exportate. UE exportă mai ales cereale, carne de vită, unt şi vin fiind un furnizor considerabil la nivel mondial pentru aceste produse. Conform materialelor prezentate în tabelul 21 întâetatea în exportul produselor agroalimentare, în anul 1997, le aparţine cerealelor cu 17.4% din total. Apoi urmează produsele lactate cu 14.7%, fructele şi legumele cu 13.6%, carnea cu 13.5 la sută. Chiar dacă n-au existat restricţii, exportul animalelor vii a format doar circa 2% din total Exportul este suficient de variat între ţările membre ale UE. Dacă exportul produselor agroalimentare din Franţa în 1997 a constituit 17.3% din total, Germania - 15.1%, Olanda – 14.4%, apoi Portugalia – doar 0.6 %. Finlanda, Suedia, Grecia şi Austria în 1997 au exportat fiecare câte 1.8-1.9 la sută din totalul exportului produselor agroalimentare.

Uniunea Europeană dezvoltă relaţii comerciale cu ţările terţe situate practic pe toate continentele. UE este un importator net a produselor tropicale, semi-tropicale şi nutreţurilor pentru animale, aşa cum este un exportator net pentru alimentele de “zonă temperată”. Însă importul şi exportul de produse agroalimentare este inegal în spaţiul geografic şi nu întotdeauna exprimă raporturi favorabile cu toate ţările lumii. S-a conturat o mare diversitate atât a volumului de produse comercializate cu fiecare din statele lumii, cât şi a structurii acestor produse. Structura importurilor şi exporturilor de produse agricole pe regiuni şi grupări de ţări este următoarea:

Din America de Nord UE importă produse furagere, cum ar fi soia şi porumbul, şi grâu tare canadian pentru panificaţie. Se exportă o mare varietate de alimente prelucrate, inclusiv produse lactate, carne prelucrată, preparate din cereale, vin şi alte băuturi spirtoase, în special whisky; Din fosta Asociaţie Europeană a Liberului Schimb /AELS, din care făceau parte Islanda, Norvegia, Elveţia, Liechtenstein şi actualele membre ale UE Finlanda, Suedia şi Austria/ UE importă peşte, unele produse lactate, carne şi vite. Se exportă fructe, legume, flori, vinuri şi alcooluri distilate; Din alte ţări industrializate UE importă carne din Australia şi Noua Zeelandă, unt din Noua Zeelandă, fructe din Africa de Sud etc.; Din ţările mediteraneene UE importă citrice şi tomate, vin şi ulei de masline. Se exportă cereale, zahăr şi produse lactate; Din ţările de pe Africa şi Caraibe Ue importă zahăr, carne de vacă, fructe, legume, cafea, ceai şi cacao. Se exportă cereale, produse lactateşi zahăr; Din America Latină UE importă banane şi alte fructe, soia, carne de vcă şi ceai. Se exportă diverse alimente prelucrate cum ar fi lapte praf; Din alte ţări în curs de dezvoltare UE importă o mare varietate de produse tropicale şi semi-tropicale. Se exportă ceriale, zahăr, produse lactate şi carne; Din Europa Centrală şi de Est UE importă carne de porc şi produse din carne de pasăre, animale vii, fructe şi legume, seminţe de rapiţă, tutun şi vin. Se exportă cereale, carne şi unt.

Relaţiile comerciale ale UE cu ţările TECE /tabelul 23/ au un caracter specific condiţionat de intenţia acestora de a obţine statutul de membru cu drepturi depline. Consiliul UE din noiembrie 1995 a acceptat mărirea contingentelor cu 25% timp de cinci ani şi a dat Comisiei mandatulde a negocia anumite “îmbunătăţiri”în aranjamentele preferenţiale decizând, în special, calea spre combinarea unor contingente pentru grupe de produse omogene, precum şi pentru includerea noilor produse. În 1989 comerţul TECE către UE era de 1.5 ori mai mare decât al UE către TECE. Apoi în grupul TECE s-au produs scăderi ale ofertei. Exportatorii de alimente din vest au fost mai rapizi în a-şi însuşi avantagele deschiderii pieţilor în TECE, chiar atuncicând nu se acordau de către ţările menţionate tarife preferenţiale sau când acestea erau nesemnificative. În consecinţă, balanţa comercială agricolă s-a modificat în favoarea UE şi în 1994 comerţul TECE către UE era deja 0.79% din al UE către TECE.

tabelul 23Comerţul cu produse agroalimentare între UE şi TECE, miliarde ECU

Relaţiile comerciale 1989 1990 1991 1992 1993 1994 TECE către UE 2.4 2.9 3.2 2.8 2.5 2.7 UE către TECE 1.6 1.6 2.4 2.4 3.1 3.4

Sursa: Produsele alimentare şi agricultura în economia de piaţă de Michael Tracy, Editura IMPEX- 92 SRL, p. 245.

Liberalizarea comerţului multilateral, încurajarea importurilor fie prin reducerea tarifelor vamale, fie prin alte modalităţi va stimula consumul şi reduce producţia în ţările protecţioniste. Creşterea cererii de import va duce la creşterea preţurilor mondiale. Ca urmare vor benificia atât exportatorii, cât şi consumatorii şi contribuabilii din ţări importatoare. Producătorii din aceste ţări vor fi în pierdere, deşi creşterea preţurilor mondiale va atenua respectivul impactDiversitatea intereselor comerciale ale UE în relaţiile cu ţările din restul lumii au impus elaborarea politicilor comerciale pentru produse sau grupări de produse agroalimentare.

IX REGLEMENTĂRI PRIVIND PRODUSELE AGRICOLE (ORGANIZAŢIILE COMUNE DE PIAŢĂ)

9.1 Organizatii comune de piaţă – principii generale de organizare şi funcţionare

Tratatul de instituire a Comunităţii Europene stipulează că regulile stabilind crearea Pieţei Comune se aplică cu unele excepţii şi în domeniul agriculturii . Aceeaşi prevedere a Tratatului stabileşte că aceste reguli vor fi consolidate prin elaborarea unei Politici Agricole Comune în cadrul căreia un loc central îl ocupă Organizaţiile Comune ale Pieţei (OCP).

Organizaţiile comune de piaţă (OCP) pentru 26 produse/grupe de produse. La început în 1962 pentru grâne, mai apoi cu variaţii pentru majoritatea produselor de bază.

În anumite sectoare ale agriculturii, circulaþia liberă a produselor constituie obiectul reglementărilor OCP cu privire la organizarea pieţei , e.g. respectarea anumitor standarde de calibraj calitativ şi de ambalare, împreună cu anumite reguli cu privire la etichetare, analiză, inspecþie şi control. Aceste sectoare sunt : fructele ş legumele, (21 de măsuri ) , carnea de porc, ouă ş păsări (3 măsuri ) , carnea de vită şi de oaie (5 măsuri ) , vinurile, sector în care există şi reguli speciale privind indicarea originii şi etichetarea (25 de măsuri), etc. În plus, există standarde minime de calitate pentru plantele vii, florile tăiate şi hamei, dar acestea sunt oarecum de modă veche şi nu sunt considerate ca fiind cerute de normele producţiei actuale.

Există reguli şi cu privire la prezentare şi clasificare care se aplică pentru lapte şi produsele lactate, pentru ulei şi grăsimi - care, de asemenea, au influenţează asupra liberei circulaţii a bunurilor. Niveluri minime şi maxime ale grăsimii diferitelor feluri de lapte la vânzarea cu amănuntul sunt, de asemenea, cuprinse în reglementări. Trebuie acordată atenţie reglementărilor orizontale cu privire la protecţia denumirilor de origine şi a provenienţei geografice.

Scopul acestor reglementări este promovarea producţiei de alimente de calitate având caracte-ristici specifice, legate de provenienţă, în special pentru produsele regionale tradiţionale. Ca parte a creării Pieţei Interne denumirile de origine care sunt înregistrate sunt şi protejate împotriva altor mărfuri care nu sunt înregistrate ( imitaţii, false prezentări, false denumiri de produse, etc). Aceste standarde nu pot fi separate de celelalte aspecte ale PCA. Astfel, într-o măsură dife-renţiată, standardele sunt rezultatul spijinirii pieţei şi a altor forme de reglementare. Cu privire la Ţările Europei Centrale şi de Est, este foarte posibil ca aplicarea acestor scheme sã fie necesar a fi precedată de o lungă perioadă de pregătire şi de adaptare cel puţin la părţile de bază ale PCA. Legat de înfăptuirea acestei ajustări, Comunitatea - după ce studiează contextul legal şi economic din ţările în cauză - poate propune un program cu obiective generale şi cu o serie de puncte de îndeplinit . Aceste obiective vor include probabil, în primul rând, îmbunătăţirea producţei, a condiţiilor de prelucrare şi a celor de comercializare . Pe lângă investiţiile pentru modernizare, acest program va marca eforturile majore în domeniul pregãtirii profesionale şi adaptarea organizaţiilor comerciale existente şi a stucturilor administrative la sarcinile managementului pieţei, controlului de calitate, monitorizării pieţei şi a distribuţiei.

Consiliul European, în cadrul întrunirii sale de la Berlin din 24 – 25 Martie 1999 a primit decizia de a reforma Politica Comună Agrară . Reforma are drept scop pregătirea agriculturii europene pentru schimbările de pe piaţa internă şi externă, care tot mai mult îşi impun condiţiile sale.Această reformă va încuraja agricultura de a fi mai competitivă şi de a atrage o atenţie deosebită protecţiei mediului ambiant. Reforma este un pas înainte în ce priveşte politica de sprijin direct al fermierilor, în ce priveşte remunerarea nu numai a produselor fermierilor, dar şi a contribuţiilor sale adiţionale societăţii. Reforma are drept scop călăuzirea producerii agricole europene către cererea pieţei, luînd în consideraţie cerinţele crescînde ale consumătorilor cu privire la calitatea produselor. Micşorarea preţurilor de intervenţie prevăzută de reformă va duce la micşorarea preţurilor de piaţă, cea ce va contribui la lichidarea diferenţei dintre preţurile europene şi cele mondiale (primile actualmente fiind mult mai înalte). Mărirea ajutorului direct fermierilor va contribui la asigurarea unui nivel stabil al veniturilor fermierilorPolitica dezvoltării rurale a devenit unul din punctele centrale ale Politicii Comune Agrare, avînd drepr scop îmbunătăţirea situaţiei economico-sociale în spaţiul rural. Reforma atrage o atenţie deosebită protecţiei mediului înconjurător prin introducerea unor mecanizme absolut noi, cum ar fi dependenţa ajutorului direct fermierilor de respectarea cerinţelor de protecţie a mediului înconjurător.

Autorităţile naţionale au primit în cadrul acestei reforme împuterniciri mai largi, cea ce va permite apropierea Politicii Comune Agrare de realitatea exzistentă şi de aşteptările populaţiei, în deosebi a fermierilor.

9.2 Organizaţia Comună de Piaţă a Fructelor şi Legumelor

Baza legislativă

Reglementarea No 2200/96 cu privire la Organizaţia Comună de Piaţă a fructelor şi legumelor, Reglementarea No 2201/96 cu privire la Organizaţia Comună de Piaţă a fructelor şi legumelor prelucrate servesc drept documente de bază, care reglementează această organizaţie. Comisia Europeană are drept obiectiv încurajarea producătorilor europeni pentru a face faţă economiei de piaţă şi concurenţei prin îmbunătăţirea activelor sale, şi anume:

Calitatea produselor sale; Dinamismul lor şi posibilitatea de a se adapta condiţiilor pieţei; Oferta unei serii de produse variate şi ecologic pure.

La 12 Julie 2000 Comisia Europeană a adoptat propunerea de a modifica Organizaţia Comună de Piaţă a fructelor şi legumelor. Această propunere are drept scop soluţionarea neajunsurilor de a fi adresate urgent. Noua Reglementare se aplica fiecărui produs sau grup de produse începînd cu anul 2001/2002.O limită mai strictă se aplică către fondurile operaţionale a organizaţiilor de producători începînd cu 1 Januarie 2001. Aceasta este prima modificare substanţială a Organizaţiei Comune de Piaţă a fructelor şi legumelor din 1996.

În ceea ce priveşte Piaţa Internă şi importurile/exporturile, organizarea comună a pieţelor în sectorul fructelor şi legumelor prevede măsuri care stabilesc normele de calitate obligatorii. O reglementare specifică, cu indicarea standardelor de siguranţă alimentară, standardelor ecologice se aplică fiecăruia dintre produsele în cauză .

Comercializarea fructelor şi legumelor (fie că sunt produse pe teritoriul comunitar, fie că sunt importate) nu este autorizată decât după realizarea controalelor de calitate; ca o regulă generală, un certificat de control trebuie să însoţească marfa. Normele de calitate se referă în special la caracteristicile tehnice cum ar fi aspectul fructelor şi legumelor, dar nu cuprind elementele fitosanitare.

Unele ţări asociate au cerut deja în mod formal Comisiei Europene recunoaşterea de către UE a echivalenţei serviciilor lor de control al calităţii, ceea ce ar facilita procedurile comerciale şi pe cele de frontieră, controalele de calitate la importuri în UE putându-se efectua atunci la origine. Totuşi, ca urmare a moratoriului care a survenit în elaborarea normelor comune, toate procedurile de recunoaştere a serviciilor de control ale ţărilor terţe au fost amânate pentru mai tarziu. De fapt, în prezent, nici o ţară terţă nu beneficiază de această posibilitate.

9.2.1 Cererea şi oferta mondială

Producţia modială a fructelor şi legumelor în anii 1998-1999 a fost de 1 100 milioane tone: din această sumă 530 milioane tone au revenit fructelor şi 470 milioane tone legumelor. Asia ocupă primul loc în producerea fructerlor şi legumelor cu o cotă de 56%, ea este urmată de America Latină şi ţările mării Caraibelor cu 12%, Uniunea Europeană 10%, Africa 9%, America de Nord 7%. Cel mai mare producător al fructelor şi legumelor este China (29%), Uniunea Europeană (10%), India (10%) şi SUA (7%).

Consumul mondial în aceaşi perioadă (960 milioane tone) a fost cu aproximativ 180 milioane tone mai mic decit produs. Din nou Asia se află pe primul loc în consumul fructelor şi legumelor cu 59%, ea este urmată de UE 10%, Africa 9%, America de Nord 8%, America Latină şi ţările mării Caraibelor 8%.

La nivel mondial se observă un trend puternic spre creşterea producerii, consumul însă crescînd cu tempuri mai lente. În unele ţări în curs de dezvoltare creşterea producerii este orientată spre creşterea consumului domestic, pe cînd în altele producerea orientată spre export se dezvoltă. În anii recenţi comerţul anual a atins cifra de 50 miliarde EURO şi 70 milioane tone. În perioada 1996-1998 SUA a fost cel mai mare exportator mondial cu 18%, urmat de UE cu 12%, China 7%, Mexica 7%, Turcia 7%. În decursul aceleaşi perioade cel mai mare importator mondial a fost UE cu 27%, urmată de SUA 18%, Japonia 11% şi Canada 6%. Două ţări au un vizibil deficit comercial , UE ( -9 miliarde EURO) şi Japonia (-5 miliarde EURO), surplusuri au fost înregistrate în China (+3 miliarde EURO) , Mexica (+2.5 miliarde EURO) şu Turcia (+2 miliarde EURO). Fiindîn cel mai mare importator mondial UE este cea mai mare piaşă solventă.

9.2.2 Cererea şi oferta în UE

În ultimii ani producţia legumicolă în UE a fost de 55 milioane tone, pe primul loc între Statele Membre (SM) se afla Italia cu 15 milioane tone, urmată de Spania cu 11.5 milioane tone. Producţia fuctelor proaspete a UE a fost de 30 milioane tone, dintre care 9 milioane tone au fost fructele citrice. Aici pe prim loc se află Spania cu 10 milioane tone, dintre care 5.5 au fost fructele citrice, ea este urmată de Italia cu 9.5 milioane tone, dintre care 3 milioane tone fructele citrice. Cerere în UE pentru fructe şi legume proaspete este de respectiv 29 şi 41 milioane tone, cea ce este echivalentul a consumului pe cap de locuitor a 92 şi 133 kg. Consumul froctelor prelucrate are o tendinţă clară de creştere.

UE este un activ participant pe piaşa mondială. Printre produsele proaspete principalele importuri sumt fructele citrice, merele, fructele exotice tropicale şi poama. Sucurile de fructe la fel reprezintă impoturi substanţiale. După catrof (care nu este acoperit de OCP) ciapa şi roşiile sunt cele mai importate legume proaspete. Totuşi, legumele îngheţate reprezintă un volum mult mai înalt. Exporturile de bază a UE revin fructelor citrice, merelor, poamei, roşiilor şi ciapei. Destinaşiile tradişionale sunt Rusia, şările Europei de Est, Elveţia şi Norvegia. Fructele şi legumele ocupă în jur de 4% a Spaţiului Agricol utilzat a UE. Cele mai importante regiuni de creştere a fructelor şi legumelor sunt plasate în Grecia, Spania şi Italia.

9.2.3. Funţionarea pieţei legumelor şi fructelor proaspete

9.2.3.1 Stabilirea preţurilor

Pentru fiecare an sunt stabilite două feluri de peţuri pentru fiecare produs sau grup de produse:

(a) Preţul de bază : Este fixat pentru fiecare produs în parte, luînd în consideraţie preţurile de piaţă pe parcursul ultimilor trei ani şi necesitatea de a contribui la sprijinul veniturilor fermierilor. Este utilizat pentru a calculat preţul de cumpărare.

(b) Preţul de cumpărare : Este fixat între 30% şi 65% a preţului de bază în conformitate cu produs.

Din aceste două preţuri ”instituţionale” derivează încă două feluri de preţuri :

(a) Preţuri de retragere : Este socotit din preţul de bază şi preţul de cumpărare şi este preţul mai jos de care organizaţiile producătorilor nu oferă spre vînzare produsele membrelor săi : acestora din urmă în loc li se plătesc compensaţii.

(b) Preţul public de cumpărare : În caz că piaţa suferă o criză esenţială, agenţiile de intervenţie pot cumpăra produse în surplus la un preţ ce nu depăşeşte preţul de cumpărare, stabilit pentru calitatea de clasa a II.

9.2.3.2 Preţul de intrare

Efectul major al Acordului GATT asupra sectorul fructelor şi legumelor este înlocuirea vechii scheme a preţurilor de aşa numita schemă a preţurilor de intrare. Conform acestei scheme, care este în vigoare începînd cu 1995, Tariful Comun Vamal conţine diferite clasificări pentru fiecare dintre cele 16 produse implicate, în dependenţă de preţul bunurilor importate(preţul de intrare) ce înseamnă că comisioanele de import sunt diferite pentru fiecare produs în parte şi sunt calculate în baza preţului de intrare. Preţul de intrate este stabilit pe lot.

Reglementarea No 3223/94 din 21 Decembrie 1994 stipulează următoarele reguli: ofiţerul vamal clasifică lotul, şi deci fixeză comisioanele de import, conducîndu-se de „valoare standadă de import” calculată fiecare zi de către Comisie, pe produs şi pe origine, în baza preţurilor de pe piaţa comunitară de import angro. Importatorul beneficiază de dreptul de a accepta acestă clasificare sau de a cere o altă clasificare în baza datelor specifice pentru lotul în cauză. În ultimul caz importatorul va trebui să dovedească corectitudinea declaraţiilor sale în baza preţului actual cu amănuntul a bunurilor importate.

9.2.4 Rambursările de export

Pentru a facilita exportul, rambursările de export, destinate pentru a acoperi diferenţa dintre preţul intern şi preţul pieţei mondiale, pot fi acordate.

9.2.5 Operaţiuni de retragere

În cazul în care organizaţiile producătorilor nu au fost în stare să comercializere o parte din producţia sa şi au plătit compensaţie producătorilo, ei vor beneficia de compensare finaciară de la Fondul European Pentru Orientare şi Garantare Agricolă (EAGGF). Această compensaţie este echivalentul celei plătite producătorilor (cea ce nu poate întrece preţurile de retragere), minus primirile curate obţinute de la retragerea produsului de pe piaţă. Compensaţiile financiare la fel pot fi plătite în cazul cumpărărilor publice. Pentru roşii, mandarine, clementine, portocale, lămîi, persici, nectarine, mere şi conopidă există un prag pentru retragere. Daca cantităţile extrase de pe piaţă în un singur an întrec acest prag, atunci preţul de cumpărare pentru anul viitor va fi redus progresiv cu 1%, subiect al reducerii maxime de 20%.

9.2.6 Măsurile de acompaniere a mechanismelor preţurilor

(a) Crearea unui registru comunitar pentru cultivarea fructelor citriceCrearea unui astfel de registru are drept scop îmbunătăţirea orientării spre producere şi deasemenea pentru a îmbunătăţi măsurile de control comunitare. Acest registru este necesar pentru a avea acces la potenţialul de producere a fructelor citrice în UE.

(b) Măsuri de promovare

Compensare financiară pentru a susţine prelucrarea fructelor citriceAceastă schemă se aplică portocalelor, lămîilor şi citicelor de dimensiuni mici. Premii sunt plătite prelucrătorilor, prin aceasta asigurînd aprovizionarea regulată a industriei prelucrătoare cumunitare cu fructele comunitare, prin aceasta facilitînd realizarea fructelor. Contractele de aprovizionare dintre producători şi prelucrători sunt bazate pe preţul minim fixat înainte de începerea anului de piaţă. Pentru portocale şi citricele de dimensiuni mici preţul minim este fixat la nivelul celui mai înalt preţ de retragere observat în cazul retragerilur substanţiale. Pentru lămîi preţul minim este de 105% de la preţul mediu de retragere. Compensarea finaciară nu poate fi mai mare decît diferenţa dintre preţul minim şi preţul cerut pentru materia primă în ţările producătoare non-comunitare.

Măsuri pentru creşterea consumului merelor şi a fructelor citrice. Comunitatea contribuie cu 50 % - 60% la finanţarea schemelor de promovare a consumului merelor proaspete şi fructelor citrice crescute în Comunitate.

Măsuri speciale pentru transportarea anumite fructe şi legume originare în Grecia. Compensaţiile finaciare pentru transportarea în Statele Membre, altele decît Italia, Spania şi Portugalia sunt plătite de expeditor pentru a acoperi costurile de transport ce apar în rezultatul conflictului din fosta Jugoslavie.

9.2.7 Funcţionare pieţei fructelor şi legumelor prelucrate

9.2.7.1 Instrumente de piaţă specifice

(a) Acorduri de comerţ extern

Pentru a facilita exportul , rambursări de export în mărimea diferenţei dintre preţul comunitar şi preţul mondial pot fi acordate.Un preţ minim la frontieră a fost introdus pentru anumite produse prelucrate, inclusiv anumite pentru anumite produse prelucrate din cireşe, vişine şi poamă uscată. O măsură similară este introdusă în cazuri specifice pentru anumite fructe moi, prelucrate sau care urmează a fi prelucrate şi care originează în anumite ţări Est Europene.

(b) Ajutor pentru fructele şi legumele prelucrate

Această schemă a fost introdusă în 1978 ca parte componentă a politicii generale pentru regiunile mediterane. Această schemă de ajutor a fost necesară din cauza diferenţei dintre preţurile produselor comunitare şi a celor importate; scopul acestei scheme este de a asigura venituri adecvate producătorilor fructelor şi legumelor proaspete prin intermediul preţului minim , obligatoriu de a fi plătit de către prelucrător producătorilor pentru a fi eligibili ajutorului. Comisia stabileşte preţuri minime fiecare an prin intermediul Comitetului de Management. Preţurile sunt stabilite pe produs înainte de inceperea anului de piaţă , luînd în consideraţie preţul minim al anului precedent şi tendinţa generală a preţurilor pe piaţa produselor proaspete, precum şi necesitatea de a asigura vănzări normale de produse proaspete diferitor consumători finali. Schema este relevantă pentru produsele din roşii, prăsade şi persici în sirop şi/sau suc natural, prune, poamă şi smochine uscate. Ultimile două produse beneficiază şi de ajutor pentru depozitare.

Comisia a hotărît în 1990/1991 să stabilească ajutorul fix pentru prelucrare pentru toate produsele cu excepţia poamei uscate într-aşa un fel, ca să compenseze costul materiei prime folosite în Comunitate şi cel al materiei prime din ţările concurente non-comunitare.

(c) Mechanisme de stabilizare

1. Sistema de limitare a ajutorului îndreptat spre anumite cantităţi stabilite în prealabil: în prezent se foloseşte pentru rosiile prelucrate:

Rosii prelucrate: această sistemă a fost stabilită prin Reglementarea No 1320/85; Reglementarea No 668/93 restrînge alocarea ajutorului pentru producere pentru toate organizaţiile de prelucrare în fiecare Stat Membru, începînd cu anul 1993/1994 la o cantitate maximă a produselor prelucrate din roşii, pentru Comunitate, corespunzător unui volum de roşii proaspete de 6 596 787 t.; Acest volum este divizat în următorul fel:- 4 317 339 t pentru prelucrarea concentratelor de roşii;- 1 543 228 t pentru prelucrarea roşiilor curăţate întregi- 736 220 t pentru prelucrarea altor produse din rosiiAcest volum de rosii proaspete este divizat între Statele Membre şi alocat de cătreStatele Membre întreprinderilor prelucrătoare în baza cantităţii produse de fiecare din ele pe parcursul ultimilor trei ani precedenţi celui, pentru care este prevăzut ajutorul.

2. Sistema pragurilor garantate, depăşirea cărora duce la reducerea ajutorului pentru producere pe parcursului anului curent (nu mai este utilizată din 1994);

3. Sistema pragurilor garantate, depăşirea cărora duce la reducerea ajutorului pentru producere pe parcursului anului viitor.

Persici în sirop şi suc de fructe natural: pragul este de 582 000 t pentru Comunitate (Reglementarea No 1205/90); Prăsade de soiul Williams şi Rocha în sirop: din momentul întroducerii ajutorului pentru producere, ajutorul a fost limitat la o cantitate fixă. Această cantitate, schimbată în praguri garantate pentru prăsadele Williams şi Rocha în sirop şi/sau suc natural curent este de 102 805 t. Poamă uscată:

(a) Pragurile garantatea în Comunitate pentru poama uscată sunt următoarele: stafide negre 68 000 t, stafide 93 000 t, moscatel 4 000 t,(b) În ce priveşte ajutorul pe hectar, reducerea se aplică în cazul în care regiunile poamei uscate întrec suprafaţa maxim garantată de 53 000 ha.

9.2.8 Ajutor pentru producere pentru ananas

Destinaţia acestui ajutor este de a ajuta industria în cauză să menţină preţuri competitive în relaţie cu preţurile ţăruilor producătoare non-comunitare, prin intermediul asigurării incasărilor relevante pentru producătorii ananasului; ajutorul pentru producere este acordat prelucrătorilor, care se angajează să plătescă producătorilor cel puţin preţul minim stabilit fiecare an.

9.2.9 Măsuri speciale

(a) Schema specială pentru ymeura, care urmează a fi prelucrată (Reglementare No 1991/1992)

Secţia de Garantare a Fondului European Pentru Garantarea şi Orientarea Agricolă contribuie cu 50% la finanţarea ajutorului acordat de către Statele Membre organizaţiilor de producători înregistrate care au prezentat programe pentru îmbunătăţirea competitivităţii industriei zmeurii.

(b) Măsuri speciale pentru poama uscată (Reglementarea No 399/94 din 21 Februarie 1994)Comunitatea finanţează între 70% şi 100% din costul provenit de la aplicarea măsurilor speciale în regiunile de calitate şi promovare a poamei uscate , care au fost stabilite sde asociaţiile reprezentative din sector.

9.2.10 Controlul Naţional şi Comunitar

Grupuri speciale de experţi ai UE în sectorul fructelor şi legumelor au efectuat misiuni de control în cadrul Statelor Membre pînă în anul 1999. Obiectivul acestor misiuni a fost de a verifica implementarea reglementărilor Comunitare în ce priveşte normele comune de calitate, şi aceste controluri de calitate serveau pentru atestarea lucrului serviciilor oficiale de control a Statelor Membre. Concluziile fiecărei misiuni erau transmise Statelor Membre în cauză în limba oficială a SM. Sumarul neajunsurilor, depistate în fiecare SM vor servi drept punct focal la discuţia experţilor în fructe şi legume în anul 2001.

9.3 Organizaţia Comună de Piaţă a Strugurilor şi a Produselor Derivate

Baza legislativă

Reglementarea No 1493/1999 din 17 May1999 cu privire la Organizaţia Comună de Piaţă a Strugurilor şi a Produselor Derivate.Reglementarea No 1227/2000 din 31 May 2000 specificarea detaliată a regulilor de implementare a Reglementării No 1493/1999 cu privire la Organizaţia Comună de Piaţă a Strugurilor şi a Produselor Derivate în ce priveşte potenţialul de producere.

9.3.1 Situaţia pe piaţa europeană a strugurilor şi a produselor derivate

Uniunea Europeană se află pe poziţie de lider pe piaţa mondială a strugurilor şi a produselor derivate:

Plantaţiile de struguri europene ocupă circa 45% din plantaţiile de struguri mondiale, Uniunii Europene îi revine circa 60% din producerea mondială de vinuri, Uniunii Europene îi revine circa 60% din consumul mondial de vinuri Uniunea Europeană se află de poziţie de lider mondial în ce priveşte exportul şi importul strugurilor şi a produselor derivate.

În prezent piaţa comunitară a strugurilor se află în faţa unor noi circumstanţe. În rezultatul globalizării crescînde concurenţe devine din ce în ce mai dură. Între anii 1994-1996 importurile comunitare mai mult decît s-au dublat, şi Bulgaria, Ungaria şi Romania împreună au devenit furnizorul principal al Uniunii Europene. Alte ţări, cum ar fi Statele Unite, Cili, Argentina, Africa de Sud şi Australia la fel au dezvoltat strategii agresive de marketing , prin care îşi promovează produsele sale la preţuri foarte competitive. Mai mult ca atît, Uniunea Europeană trebuie să ieie în consideraţie faptul că plantaţiile sale de struguri îmbătrînesc. Din 1975/76 , drept rezultat al întroducerii a interdicţiei în ce priveşte plantaţiile noi de struguri, regiunile producătoare de struguri al UE se află în descreştere. Din 1976 pînă în 1996 plantaţiile de struguri europene s-au micşorat de la 4.5 la 3.4 milioane hectare, cea ce reprezontă o rată anuală de descreştere de 1.4% (circa 56000/ha pe an). O tendinţă negativă se observă în producţia vinurilor în ultimii 20 de ani: de la nivelul de 210 milioane hl în prima jumătate a anului 1980, producţia a scăzut în mediu pînă la 155 milioane hl în ultimii ani.

Reeşind din aceste circumstanţe noi, reforma sectorului strugurilor şi a produselor derivate este evidentă. Prima încercare de reformă a fost în 1994, cînd noi prevederi cu privire la Organizaţia Comună de Piaţă a strugurilor şi a produselor derivate au fost discutate şi mai apoi adoptate drept parte componentă a Agendei 2000.Noua Organizaţia Comună de Piaţă a strugurilor şi a produselor derivate are drept scop menţinerea unei balanţe între cerere şi ofertă pe piaţa comunitară, permiţîndu-le producătorilor să beneficieze de noile posibilităţi oferite de piaţa crescîndă şi permiţînd-ui sectorului să devină mai competitiv în perspectivă. Un alt scop este eliminarea intervenţiei prin piaţă de desfacere artificială pentru producţia în surplus, dar menţinerea pieţelor tradiţionale de desfacere pentru băuturile alcoolice şi produsele bazate pe struguri, adaptînd diversitatea regională şi recunoscînd rolul producătorului. Obiectivul final este de a simplifica considerabil legislaţia în domeniu.

Organizaţia Comună de Piaţă a strugurilor şi produselor derivate este relevantă pentru :

Struguri proaspeţi, cu excepţia sorturilor de masă, Suc de struguri şi must, Vin din struguri proaspeţi, inclusiv vinuri spumante, vinuri lichior şi vinuri semi- spumante, Oţet de vin, Drojdii de vin, Vinuri ieftine, Brăndi, rezultat din strivirea strugurilor.

9.3.2 Potenţialul de producere a strugurilor

Intredicţia generală cu privire la sădirea noilor plantaţii de struguri rămîne în forţă pe parcursul unei perioade de tranziţie (pînă la sfîrşitul anului 2010) pentru a asigura balanţa pe termen lung dintre cerere şi ofertă.

(a) Noi drepturi de sădire

În acelaşi timp, anumite prevederi au fost stipulate în ce priveşte noile drepturi de sădire. Ele vor vi aplicate numai în cazuri specifice şi vor fi supuse unui control strict. Această măsură are drept scop urmărirea tendinţelor cererii şi potenţialului anumitor producători, care sunt constrînşi de lipsa posibilităţilor de producere în regiunele, unde cererea este în creştere. Aceste drepturi adiţionale vor fi alocate către anul 2003, subiect al limitei de 68 000 ha şi în conformitate cu anumite criterii (disponibilitatea nu trebuie să depăşască cererea şi inventarierea potenţialului de producere a regiunii în cauză trebuie să fie efectuată). Prioritate vor avea producătorii tineri, care abea îşi ăncep activitatea.

(b) Replantarea

Prevederile referitor la sistemul de transfer a drepturilor de replantare nefolosite producătorilor cărora ele le sunt necesare rămîn în vigoare. În caz de necesitate pentru facilitarea procesului de producere pot fi stabilite rezerve a drepturilor de sădire. Aceste rezereve pot fi oferite producătorilor tineri, şi contra plată şi altor producători. Statele Membre se pot abţine de la aplicarea sistemului de rezerve atîta timp, cît pot dovedi că sietemul actual de management a drepturilor de sădire este eficient.

(c) Restructurarea şi conversiunea

Măsurile de gardare a ofertei, aplicabile plantaţiilor de struguri cu scopul de a restructura potenţialul de producere cît priveşte cantitatea, atît şi calitatea, vor fi continuate , dar vopr avea un caracter mai exact: fiecare Stat Membru va înainta regiunile şi tipurile producţiei eligibile pentru acest ajutor. Vor fi implicate regiunile, unde producerea nu mai face faţă cererii pieţei şi care vor avea mari dificultăţi în viitor de a îndeplini doleanţele consumătorilor.

Aceste măsuri vor fi finanţate de Comunitate la rata de 50% ( 75% pentru regiunile indicateîn Obiectivul 1 a Fondurilor Structurale) pentru costurile de restructurare şi conversiune.

(d) Inventarierea

Noile drepturi de sădire, ajutorul pentru restructurare şi conversiune sunt acordate numai după efectuarea inventarierii. Scopul este de a colecta informaţie despre regiuni, varietăţi şi drepturi de sădire. O distincţie clară trebuie făcută între înnoirea planificată a plantaţiilor de struguri (înlocuirea plantelor bătrîne cu plante tinere) şi restructurarea şi conversiunea lor (sădirea varietăţilor noi, relocalizarea plantaţiilor de struguri pe suprafeţe, ce vor da roadă de calitate mai bună). Aceasta va da posibilitatea de a se asigura că fondurile Comunitare vor fi folosite nemijlocit pentru activităţile de restructurare şi conversiune, care sunt destinate spre adaptarea la cerere şi calitate superiaoră.

9.3.3 Mecanismele pieţei

Avînd în vedere efortul structural pentru controlul producerii, intervenţia de piaţă Comunitară se va concentra la următoarele mecanisme:

(a) Ajutor pentru depozitarea privată

O schemă de ajutor a fost introdusă în scopul acordării asistenţei producătorilor în ce priveşte depozitarea privată a vinurilor de masă, mustului de struguri, mustului de struguri concentrat. Ajutorul este acordat în cazul semnării unui contract de depozitare pe termen lung cu agenţiile de intervenţie şi care este subiect al unor condiţii specifice.

(b) Distilarea

Distilarea este subiectul unui şir întreg de prevederi. Presarea peste măsură a strugurilor, presarea drojdiilor de vin şi refermentarea strugurilor striviţi pentru alte scopuri decît distilarea este interzisă. Persoanele care posedă aceste produse sunt obligate să le prezite pentru distilare. Persoana care efectuiază distilarea este obligată să plătescă un preţ minim pentru aceste produse şi poate beneficia, respectînd anumite condiţii, de ajutor sau poate să livreue alcoolul primit la o agenţie de intervenţie. Aceaşi schemă de distilare este aplicabilă şi pentru vinul produs în exces cantităţii normale dintr-o anumită cantitate de struguri. Comunitatea poate acorda ajutor la distilarea vinurilor de masă în scopul susţinerii pieţii vinurilor şi la menţinerea aprovizionărilor cu produse distilate de vin a sectoarelor care tradiţional folosesc aşa fel de alcool(spirturi de vin şi lichioruri de vin). În aceste cazuri ajutorul ia forma ajutorului primar (ajutor la distilare contra plătirii de către persoana care efectuiază distilarea unui preţ minim producătorului) şi a ajutorului secundar pentru a acoperi costul depozitării a produsului rezultant. Adiţional, o măsură voluntară de distilare în condiţii de criză poate fi implementată în cazuri excepţionale de tulburări pe piaţă cauzate de surplusuri serioase sau probleme de calitate. Scopul acestei măsuri este de a elimina surplusurile şi de a asigura continuitatea aprovizionărilor de la o roadă la alta.

(c) Ajutor pentru folosirea alternativă a producţiei vinicole şi pentru schemele de promovare

Ajutorul existent pentru folosirea strugurilor este menit de a mări tăria alcoolică a anumitor produse vinicole şi de a încuraja prepărarea altor produse , precum ar fi sucul de struguri. Acest ajutor rămîne în vigoare. Se observă o tendinţă clară de alocare a unei părţi mai mari din acest ajutor pentru campaniile de promovare a consumului sucurilor din struguri pe teritoriul Comunitar. Comisia a înaintat o propunere referitor la o Reglementare orizontală (Jurnalul Oficial C 32 din 6 Februarie 1999) care are intenţia de a implementa, la nivel comunitar, măsuri de promovare şi furnizare a informaţiei cu privire la produsele agricole comunitare, inclusiv vinurile în ţările non-comunitare.

9.3.4 Organizaţiile producătorilor

Organizaţiile producătorilor sunt organizaţiile, care sunt formate la iniţiativa proprie a producătorilor şi au sopul :

De a se asigura ca producerea este planificată şi ajustată cererii, De a promova concentrarea aprovizionărilor şi plasarea pe piaţă a produselor sale, De a reduce costurile de producere şi de a stabiliza preţurile producătorilor De a promova folosirea practicilor de cultivare şi atehnicilor de producere ecologic pure

Statele Membre recunosc astfel de organizaţii drept organizaţii de producători în cazul respectării unor anumite condiţii, şi atunci aceste organizaţii devin subiect al Reglementării No 1493/1999 din 17 May1999 cu privire la Organizaţia Comună de Piaţă a Strugurilor şi a Produselor Derivate.

9.3.5 Practicile vinificaţiei şi specificarea produselor

O listă de proceduri şi practici permise este prezentată în Anexa IV şi IVa a Reglementării No 1493/1999 din 17 May1999 cu privire la Organizaţia Comună de Piaţă a Strugurilor şi a Produselor Derivate. Aceste practici pot fi folosite pentru asigurarea unei vinificări, păstrări şi rafinări corespunzătoare a produsului. Vinificarea mustului importat este interzisă, precum este interzis şi amestecul vinului dintr-o ţară non-comunitară cu vinul comunitar, excepţie fiind acordurile internaţionale. Reglementarea la fel stipulează lista produselor care nu pot fi folosite pentru consumul uman, spre exemplu produsele care au fost supuse practicilor vinificaţiei neautorizate de regulile comunitare. La fel există reguli specifice în ce priveşte descrierea, prezentarea şi denumirea produselor . Aceste reguli au drept scop protejarea intereselor consumătorilor şi a producătorilor, asigurarea funcşionării eficiente a pieţei interne şi promovarea producerii produselor de calitate înaltă. Produsele ce nu corespund acestor cerinţe nu au dreptul să fie expuse pe piaşa comunitară sau să fie exportate. Anumite reguli de producere sunt stabilite pentru vinurile de calitate. Statele Membre trebuie să transmită Comisiei lista vinurilor de calitate care au fost recunoscute de către ele.

9.3.6 Comerţul cu ţările non-comunitare

Importurile în Uniunea Europeană a produselor specificate în Organizaţia Comună de Piaţă a Strugurilor şi a Produselor Derivate sunt subiect al unei licenţe de import, care este elaborată de către Statele Membre. Aceste licenţe sunt valabile pe tot teritoriul comunitar. Cotele tarifare, rambursările de export, măsurile utilizate la comerţul cu ţările non-comunitare în cazul tulburărilor serioase derivate a exporturilor sau importurilor, contrare obiectivelor PCA sunt stipulate în Articolul 33 al Tratatului de la Amsterdam.Tabloul mondial al pieţei vinurilor a suferit schimbări majore şi ţările „noi” în lumea vinurilor sunt tot mai mult şi mai mult prezente în acest tablou. În acest nou mediu UE a adoptat în cadrul Agendei 2000 cerinşe calitative mai stricte şi controlul strict al producerii va permite UE să menşină poziţia dominantă pe piaşă, care va fi tot mai deschisă şi mai competitivă.

9.3.7 Aspecte bugetare

În anii 2001-2005 costul total al Organizaţia Comună de Piaţă a Strugurilor şi a Produselor Derivate este estimat în jurul 1.3 miliarde EURO pe an. O treime din această sumă este alocată măsurilor menţinute şi doă treimi vor fi alocate noilor măsuri (măsuri de restructurare şi conversiune, posibilitatea distilării în condiţii de criză,etc..). Cifrele indicate prezintă o creştere neînsemnată în comparaţie cu anii precedenţi, dar această creştere este justificată prin ţelul creării unui sector european al vinurilor calitativ. Măsurile stabilite de noua Organizaţia Comună de Piaţă a Strugurilor şi a Produselor Derivate sunt valabile începînd cu 1 August 2000, ele au înlocuit printr-o singură Reglementare cele 23 de Reglementări existente. Această singură Reglementare şi regulile de implementare ale ei sunt o contribuţie practică la simplificarea legislaţiei agricole comunitare şi facerea ei mai accesibilă pentru public.

9.4 Organizaţia Comună de Piaţă a Culturilor Arabile

Baza legislativă

Reglemenatarea No 1253/1999 cu privire la Organizaţia Comună de Piaţă a Culturilor ArabileReglementarea No 1251/1999 cu privire la sistemele de sprijin a producătorilor anumotor culturi arabileReglementarea No 2316/1999 cu privire la regulile detaliate de implementare a reglementării No 1251/1999 cu privire la sistemele de sprijin a producătorilor anumotor culturi arabileReglementarea No 1252/1999 cu privire la sistemul de cote in ce priveşte producerea amidonului din cartofi.

9.4.1 Situaţia pe piaţă europeană a culturilor arabile

Culturile arabile includ cerealele, seminţele uleice, culturile care conţin proteină, culturile de in cu destinaţie non-textilă. Aceste culturi alcătuiesc unul din sectoarele de bază a agriculturii europene, care beneficiază de un sprijin bugetar considerabil: în jur de 17 miliarde EURO, cea ce reprezintă circa 40 % din bugetul EAGGF. Suprafaţa totală, folosită la cultivarea culturilor arabile în 1998 a constituit 53 milioane hectare, circa 42% din suprafaţa agricolă utilizată a UE. Produsele de bază sunt următoarele:

Cerealele, cu un volum total al producţiei de 208 milioane tone în 1998 ( 103 mil. t grîu, 51 mil. t orz, 35 mil. t porumb, 0.6 mil. t sorg, 37.2 mil. t produse rezultat la prelucrării primare a cerealelor (făină, crupe, griş, malţ, etc)) şi cu o suprafaţă totală de 37.2 milioane hectare, Seminţele uleice cu un volum total ap producţiei de 15.1 milioane tone în 1998 (9.7 mil. t rapiţă, 2.3 mil. t froarea soarelui, 1.7 mil. t soia) şi cu o suprafaţă totală de 5.9 miloane hectare, Culturile care conţin proteină (mazăre, fasule) cu un volum total al producţiei de 5.9 milioane tone în 1998 şi cu o suprafaţă totală de 1.5 milioane hectare, Culturile de in cu destinaţie non-textilă cu un volum total al producţiei de 0.4 milioane tone în 1998 şi cu o suprafaţă totală de 300 000 hectare).

UE produce 118% din necesităţile sale în cereale (circa 18% merge la export), 44 % din necesităţile sale în seminţe uleice şi 80% din necesităţile sale în culturi care conţin proteină. Pe plan mondial UE este al treilea cel mai mare producător de cereale cu o cotă de 13%. UE îi revin 18% din exportul mondial al grîului şi 11% din exportul mondial al boabelor neprelucrate.

9.4.2 Reforma Organizaţiei Comune de Piaţă a Culturilor Arabile

Reforma Politicii Comune Agrare din 1992 este destinată pregătirii agriculturii europene de a face faţă schimbărilor de pe piaţa internă şi externă. Reforma are drept scop încurajarea agriculturii de a fi mai competitivă şi mai mult orientată spre protecţia mediului înconjurător. Reforma este remarcabilă prin trecerea de la sprijinul produselor la sprijinul fermierilor, prin remunerarea cît a producţiei fermierilor, atît şi a contribuţiilor aduse de către ei societăţii.

Reforma din 1992 se bazează pe trei principii de bază:

Reducerea sprijinului preţurilor, Plăţi de compensare, Managementul aprovizionărilor.

Preţurile de intervenţie, adică preţurile la care agenţiile de depozitare în fiecare Stat Membru sunt obligate de a procura cerealele oferite de producători în perioada May – Noembrie, în sectorul cerealelor au fost simplificate şi a fost creat un singur preţ de intervenţie pentru toate cerealele, care a fost redus cu o treime. În sectorul cerealelor preţurile interne comunitare sunt mai înalte decît preţurile mondiale. Aceasta face exportul culturilor cerealiere şi a produselor rezultate din prelucrarea lor practic imposibil fără subvenţionare – rambursările primite de exportatori pentru compensarea diferenţei dintre preţul de cumpărare pe piaţa europeană şi preţul de vînzare pe piaţa mondială. Drept parte a angajamentelor UE faţă de Organizaţia Mondială a Comerţului, exporturile subvenţionate fiecare an au o limită cît în ce priveşte cantitatea, atît şi în ce priveşte valoarea. Aducerea preţurilor comunitare la cele mondiale este o necesitate, care va permite exportul fără subvenţii, şi deci fără restricţii cantitative. Acest lucru va permite bunurilor comunitare să beneficieze de oportunităţile pieţelor mondiale, unde volumul comerţului este în creştere permanentă. Preţurile instituţionale pentru seminţele uleice şi culturile care conţin proteină au fost abandonate. În scopul compensării acestei abandonări plăţi specifice pe hectar au fost introduse pentru producătorii acestor culturi. Aceste plăţi sunt fixe şi se bazează pe roada medie istorică a perioadei 1986 – 1990. Pentru aplicarea acestor plăţi Statele Membre sunt obligate să prezinte un aşa numit plan de regionalizare. Factorii specifici, care influenţează roada, cum ar fi fertilitatea solului, trebuie luaţi în consideraţie. Regiunea în cauză, adică regiunea ce urmeză să beneficieze de aceste plăţi nu trebuie să depăşască suprafaţa de bază a regiunii, adică numărul mediu a hectarelor din această regiune alocaţi pentru creşterea boabelor sau rezervaţi în contextul schemelor de asistenţă publică din 1989, 1990 şi 1991. Pentru rapiţă, soia şi floarea soarelui regionalizarea se bazează pe recoltele medii a crerealelor sau a seminţelor uleice. Pentru culturile care conţin protein şi pentru culturile de in cu destinaţie non-textilă compensarea se bazează pe recolta cerealelor.Pentru porumb o recoltă specifică poate fi aplicată cu o posibilă distincţie între suprafeţele irigate şi cele neirigate. Pentru suprafeţele definite mai sus plăţile pe hectar se calculă prin înmulţirea sumei de bază pe tonă la recolta medie istorică a cerealelor. Managementul aprivizionărilor se bazează pe definirea suprafeţelor eligibile pentru plăţi compensatorii, mărimile acestor suprafeţi nu pot fi depăşite şi producătorii cointeresaţi sunt obligaţi de a rezerva o parte din suprafeţele sale eligibile. Această parte rezervată a suprafeţelor eligibile a devenit instrumentul de bază a managementului aprovizionărilor şi este revăzută fiecare an în dependenţă de situaţia de pe piaţă.

9.4.3 Cerealele

Inovaţiunea majoră în acest sector este o reducere de 15%, în două etape, a preţului de intervenţie pentru cereale în combinaţie cu ocreştere progresivă în ajutorul direct producătorilor. Preţul de intervenţie (la moment 119.19 EURO pe tonă) se va micşora pînă la 110.25 EURO pe tonă în anii 2000/2001 şi pînă la 101.31 EURO pe tonă în anii 2001/2002. În acelaşi timp ajutorul direct se va mări de la nivelul curent de 54.34 EURO pe tonă de recoltă istorică regională a cerealelor pînă al 58.67 EURO şi apoi pînă la 63.00 EURO. Principilu măririi lunare a fost menţinut, el se aplică în decursul a şapte luni (Noembrie – May). Comisia Europeană va continua să stabilească standardele minime de calitate necesare cerealelor pentru a fi eligibile pentru intervenţie.

9.4.4 Seminţele uleice şi suprafeţele rezervate

Suma plăţilor pe hectar, reprezentate prin EURO pe tonă de recoltă istorică regională a cerealelor, va fi micşorată în trei etape pînă la nivelul existent pentru cereale şi suprafeţe rezervate. Ea va fi de 81.74 EURO pe tonă pentru anii 2000/2001, 72.37 EURO pentru anii 2001/2002 şi 63 EURO pentru anii 2002/2003 şi mai departe. Aprobarea sumei de 63 EURO va face posibil stabilirea unui ajutor unic pentru cereale, seminţe uleice şi suprafeţele rezervate. Prevederile Acordului Blair House , care menţioneză acordarea ajutorului redus în cazul depăşirii suprafeţelor agricole, rămîn în vigoare pe parcursul perioadei 2000-2002 necătînd la faptul că suma ajutorului plătit în final nu este cu mult mai mică decît suma ajutorului prevăzut pentru cereale şi suprafeţe rezervate.Suprafeţele cultivate cu seminţi uleice nu pot depăşi suprafeţele maxim garantate, precum stipulate în Acordul Uruguay.Rata obligatorie a suprafeţelor rezervate pentru perioada 2000-2006 a fost stabilită la 10%. Această rată poate fi modificată în viitor în lumina condiţiilor de piaţă. Rata de 10% este rata minimă şi rata maximă rămîne la discreţia Statelor Membre. Suma ajutorului pe hectar este identică în cazul cerealelor şi a suprafeţelor rezervate.

9.4.5 Culturile care conţin proteină, culturile de in cu destinaţie non-textilă şi amidonul din cartofi

Plata pentru culturile care conţin proteină începînd cu anul 2000 va fi stabilită la 72.50 EURO pe tonă de recoltă istorică regională a cerealelor. Plata compensatorie pentru culturile de in cu destinaţie non-textilă va fi stabilită la 88.26 EURO pe tonă de recoltă istorică regională a cerealelor, la 75.63 EURO pentru anul 2001 şi la 63 EURO învepînd cu 2002.Cartoful ca atare nu este subiect al Organizaţiei Comune de Piaţă a Culturilor Arabile, dar amidonul din cartofi este reglementat de această organizaţie dat fiind faptul că el este utilizat drept înlocuitor al amidonului din cuturile cerialiere. Reforma prevede micşorarea preţului minim pe tonă (preţul obligatoriu de a fi plătit producătorilor) pînă la 194.05 EURO în 2000 şi pînă la 178.31 EURO începînd cu 2001. În lumina schimbărilor de pe piaţă o reducere viitoare a preţului minim poate lua loc. În acelaşi timp ajutorul producătorilor pe tonă de carofi necesari pentru a produce o tonă de amidon din cartofi va fi de 98.74 EURO în 2000 ţi de 110.54 EURO începînd cu 2001. Plăţile vor fi efectuate în baza contractelor de cultivare dintre producătorii de cartofi şi producătorii de amidon din cartofi în limita cotelor naţionale.

9.4.6 Producătorii mici

Prevederile cu privire la producătorii mici au un caracter mai flexibil. Producătorii care au înaintat cerere pentru ajutor echivalent ajutorului acordat pentru producerea a mai puţin de 92 tone de cereale vor fi eliberaţi de rezervarea obligatorie a suprafeţelor. Totuşi , în cazul în care aceşti producători îşi exprimă dorinţa de a participa la rezervarea voluntară a suprafeţelor, ei au tot dreptul de a o face. Începînd cu anul 2000 micii producători vor fi eligibili pentru ajutor specific pentru seminţe uleice, culturi care conţin proteină, culturi de in cu destinaţie non-textilă şi porumb.

9.4.7 Impactul economic al reformei şi impactul asupra mediului înconjurător

Pieţele agricole operează din ce în ce mai mult în condiţiile globalizării mondiale. Reforma este menită de a uşura participarea agriculturii europene în acest proces şi de a călăuza producerea către cerere, ţinînd cont de doleanţele consumatorilor cu privire la calitatea produselor. Micşorarea preţurilor de intervenţie va contribui la micşorarea preţurilor de piaţă, cea ce va duce la balansarea preţurilor europene cu cele mondiale. Mărirea ajutorului direct producătorilor va contribui la asigurarea unui nivel stabil al fermierilor. O parte din ajutorul direct fermierilor va fi alocat în baza criteriilor specifice naţionale de către Statele Membre cu scopul de a aduce Politica Comună Agrară mai aproape de realitate. Reforma este de asemenea un signal pentru comunitatea agricolă şi pentru fermieri în particular de a studia riguros profitabilitatea produselor sale. Pe de o parte acest lucru necesită raţionalizarea tehnicilor de producere şi a structurii fermelor şi incorporarea permanentă a ajunsurilor tehnico-ştiinţifice, pe de altă parte căutarea noilor ieşiri pe piaţă, îmbunătăţirea calitativă şi micşorarea costului producţiei. Statele Membre sunt obligate de a lua măsurile necesare pentru protecţia mediului înconjurător şi de a elabora penalităţi pentru neîndeplinirea acestor măsuri. Statele Membre vor urmări cu stricteţe alocarea a tot felul de ajutoare, urmărind ca beneficiarii acestor ajutoare să respecte cerinţele comunitare cu privire la protecţia mediului ambiant. Reglementarea cu privire la dezvoltarea rurală prevede figurarea măsurilor agri-ecologice în toate programele de dezvoltare rurală a Statelor Membre. Luînd în consideraţie acest lucru, fermierii care vor semna un contract pe cinci ani vor beneficia de un ajutor financial pentru acoperirea costurilor suplimentare care vor apărea în rezultatul implementării măsurilor agri-ecologice. Este deja confirmat că producătorii de floarea soarelui şi rapiţă vor fi beneficiari ai acestui program.

9.5 Organizaţia Comună de Piaţă a Tutunului

Baza legislativă

Reglementarea No 2075/92 cu privire la Organizaţia Comună de Piaţă a TutunuluiReglementarea No 2848/98 cu privire la regulile detaliate de implementare a Reglementării No 2075/92 cu privire la Organizaţia Comună de Piaţă a TutunuluiReglementarea No 660/1999 cu privire la modificarea Reglementării No 2075/92 în ce priveşte fixarea premiilor şi intrărilor garantate de tutun pe varietăţi şi State Membre pentru recoltele anilor 1999, 2000 şi 2001

9.5.1 Situaţia pe piaţa europeană a tutunului

OCP a tutunului a fost reformată radical în 1992. Această primă reformă care a desfiinţat intervenţia şi rambursările pentru export, a introdus cotele de producere şi un control mai strict al sectorului s-a dovedit a produce rezultate foarte pozitive. Costurile bugetare a sectorului au fost identificate, riscul fraudelor în sector a fost redus. Necătînd la faptul că din punct de vedere bugetar reforma a fost un mare succes, din punct de vedere economic reyultatele au fost limitate. Problema majoră a sectorului astăzi este calitatea joasă a producţiei comunitare. În 1995 preţul de cumpărare a tutunului proaspăt comunitar , cea ce este cel mai bun indicator al calităţii sale, a constituit doar 20% din premiile plătite. Pieţele de desfacere de bază a acestui tutun de o calitate proastă sunt în afara Europei în regiunile cu un nivel de viaţă jos. Premiile constituie 80% din venitul producătorilor. Nivelul premiilor nu se schimbă în dependenţă de calitatea tutunului produs. Deci, pentru producători este mai convinabil de a reduce costul producerii şi de a produce tutun de o calitate joasă decît de a investi în calitate.

Această situaţie nu poate continua, specializarea curentă a producţiei comunitare la cel mai jos nivel al pieţei tutunului nu este viabilă pentru o perioadă lungă de timp (consumătorii devin din ce în ce mai pretenţioşi în ce priveşte caliatatea tutunului şi produsele de o calitate joasă din ce în ce mai greu ăşi găsesc locul pe piaţă). Nu este normal ca 80% din veniturile sectorului să depindă de subvenţiile publice. Scopul pe viitor este de a îmbunătăţi economia sectorului prin sporirea calităţii( şi drept consecinţă a preţului tutunului produs).

Aici apare o simplă întrebare – este oare necesară Organizaţia Comună de Piaţă a Tutunului, este oare necesar de a subvenţiona acest sector ? Răspunsul Uniunii Europene este definitiv – această Organizaţie Comună de Piaţă este absolut necesară. Argumentele sunt următoarele:

Sectorul tutunului asigură circa 200 000 locuri de muncă, Nu există o alternativă agricolă vitală acestei culturi căci ea creşte pe soluri de o calitate foarte proastă, Încurajarea fermierilor de a sta în acest sector prin intermediul ajutorului la creşterea tutunului asigură supraveţuirea regiunilor, care sunt ameninţare de dezertificare şi depopulare rurală, Supraveţuirea industriei europene prelucrătoare a tutunului este dependentă de menţinerea producerii tutunului în UE. Industria prelucrătoare nu poate supraveţui prin prelucrarea tutunului importat căci preţul transportării tutunului proaspăt este foarte înalt, Finanţarea programelor de cercetări ştiinţifice în acest sector şi subvenţionarea acestui sector au drept scop crearea noilor sorturi de tutun, care vor dăuna mai puţin mediului înconjurător, Subvenţionarea acestui sector ajută la folosirea alternativă a produselor de tutujerie (cercetări medicale şi farmacologice).

9.5.2 Sistemul de premiere în cadrul Organizaţiei Comune de Piaţă a Tutunului

Scopul premierii este de a suplimenta veniturile celor producători, a căror produse corespund cerinţelor pieţei şi de a facilita distribuirea tutunului produs în Comunitate. În conformitate cu Articolul 43 (2) al Tratatului de la Amsterdam Consiliul Europei trebuie să fixeze suma premiilor pentru fiecare recoltă de tutun luînd în consideraţie posibilităţile curente şi viitoare de distribuire a diferitor sorturi de tutun pe piaţa Comunitară şi mondială.Suma premiilor trebuie să fie stabilită :

Pe kilogram de frunze de tutun care nu au fost supuse prima prelucrare şi pregătire pentru comercializare, Pe fiecare grupă de tutun proaspăt.

Alocare premiilor se efectuează în baza condiţiilor următoare:

Tutunul trebuie să provină din regiunea specificată pentru sortul de tutun în cauză, Cerinţele de calitate trebuie să fie îndeplinite, Frunzele de tutun trebuie livrate de către producător primului prelucrător în baza contractului de cultivare.

Contractele de cultivare trebuie să conţină următoarele:

Obligaţiunea primului prelucrător de a plăti producătorului , adiţional sumei de cumpărare, o sumă egală cu premia la momentul livrării pentru cantitatea livrată conform condiţiilor contractului, Obligaţiunea producătorului de a livra primului prelucrător tutun proaspăt care corespunde cerinţelor de calitate, Organele responsabile trebuie să ramburseze prelucrătorului suma premiei contra prezentării dovezii precum că producătorul a livrat tutunul şi precum că suma indicată în contract a fost plătită.

9.5.3 Sistemul de limitare a producerii

Cantitatea maximă , care va avea ieşire garantată la piaţă este stabilită în Comunitate la 350 000 tone pe recoltă de tutun proaspăt. Fiecare an Consiliul trebuie să stabilească o cantitate garantată pentru fiecare grupă de varietăţi, luînd în consideraţie condiţiile de piaţă şi agronomice a regiunilor în cauză. Pentru fiecare recoltă Consiliul trebuie să aloce printre Statele Membre producătoare cantităţile disponibile pentru fiecare grupă de varietăţi. În baza cantităţilor alocate Statele Membre trebuie să repartizeze cotele de prelucrare între primii prelucrători în proporţie cu cantităţile medii livrate pentru prelucrare pe parcursul a trei ani precedenţi anului ultimei recolte, făcînd o distincţie pe grupe de varietăţi. Pentru prelucrătorii, care îşi încep activitatea în anul curent sau au început-o anul precedent Statele Membre trebuie să rezerveze 2% din cantitatea totală disponibilă. În cadrul acestui procentaj, primii prelucrători vor obţine o cantitate care nu depăşeşte 70% de la capacitatea lor de prelucrare.Un prim prelucrător nu poate încheia contracte de cultivare sau fi rambursat cu suma premiilor pentru cantităţile care depăşesc cota alocată lui sau producătorului.

9.5.4 Măsuri pentru conversiunea producerii

În scopul concentrării ofertei şi a adaptării ei la condiţiile calitative ale pieţei un ajutor specific de 10% de la premie este alocat acolo, unde contractele de cultivare sunt încheiate între un prim prelucrător şi un grup de producători recunoscut şi unde livrările stipulate în acest contract constituie producţia totală a membrelor acestui grup. Un ajutor specific trebuie plătit grupurilor de producători pentru a îmbunătăţi organizarea şi orientarea producerii. Un fond comunitar pentru cercetări în domeniul tutunului este stabilit. Acest fond este finanţat prin incasarea unui rabat de nu mai mult de 1% de la premii la timpul plăţii. Fondul este menit de a finanţa şi coordona programele de cercetări ştiinţifice pentru a promova cunoaşterea efectelor negative a tutunului şi metodele curative de a trata aceste efecte, de a orienta producerea comunitară a tutunului spre sorturi mai puţin dăunătoare. În 1993 Comisia a adoptat o programă de trei ani de conversiune a plantaţiilor unor sorturi de tutun( Mavra, Tsebelia, Forchheimer Havanna IIc) în plantaţii de tutun de sorturi care corespund cerinţelor pieţei. Rezultatul acestei conversiuni s-a dovedit a fi pozitiv şi conversiuni similare în prezent sunt în proces de derulare.

9.5.5 Comerţul cu ţările non-comunitare

În comerţul UE cu ţările non-comunitare următoarele sunt interzise:

Colectarea oricărui comision care are un efect echivalent celui de taxă vamală, Aplicarea oricăror restricţii cantitative sau a măsurilor cu efect echivalent.

În caz că importurile sau exporturile produselor de tutungerie cauzează sau există pericol că vor cauza în viitor disturbări serioase a pieţei, UE are dreptul de a lua măsuri în ce priveşte comerţul cu ţările non-comunitare pentru stabilizarea pieţei. În cazul apariţiei unei astfel de necesităţi Comisia, la iniţiativa sa proprie sau la cererea unui Stat Membru, trebuie să decidă asupra măsurilor necesare, care la rîndul său trebuie să fie notificate de Statele Membre şi imediat aplicabile. În cazul primirii cererii de la un Stat Membru Comisia este obligată să primească o decizie pe parcursul a 24 ore de la primirea cererii.

9.5.6 Reforma Organizaţiei Comune de Piaţă a Tutunului

Comisia Europeană a studiat în detalii toate scenariile posibile pentru viitorul acestui sector şi a exclus un şir de schimbări posibile. Retragerea Comunităţii din sectorul tutunului va însemna sfîrşitul producerii comunitare şi implicaţiile sociale vor fi foarte înalte. Aceasta va însemna angajarea alternativă a circa 200 000 de oameni şi va avea un efect zero asupra consumului de tutun. Întroducerea sistemului de ajutor pe hectar sau a subvenţiilor directe nu va rezolva problemele arzătoare de calitate a sectorului. Mai mult ca atît, astfel de alternative vor necesita un cost bugetar major celui existent.O micşorare esenţială a premiilor Comunitare imediat va afecta majoritatea producerii comunitare fără sporirea calităţii. Menţinerea sistemului curent va păstra sistemul curent, în care pentru producători este mai convinabil de a reduce costul producerii şi de a produce tutun de o calitate joasă decît de a investi în calitate. Stricteţea regimului prezent face foarte dificilă accesibilitatea sectorului, noii veniţi (fermierii tineri) practic nu au şanse de a se incadra în acest sector.

Şase măsuri pentru o reformă fundamentală:

(a) Încurajarea producătorilor tutunului de o calitate mai bună

În viitor premiile acordate fiecărui producător vor fi dependente de calitatea produselor sale. Ajutorul comunitar va fi modulat în conformitate cu preţul de cumpărare a tutunului proaspăt, care este unicul indicator obiectiv al calităţii sale. Sistema adoptată de modulare include o parte fixată şi una variabilă. Aceasta combină funcţia socială a ajutorului comunitar, care este de a asigura un nivel de venituri minim pentru producătorii de tutun şi funcţia economică, care este de a încuraja încurajarea producţiei de calitate înaltă. Sistema este menită să încurajeze acei producători, care depun un efort de a spori calitatea producţiei sale prin premii mai înalte decît cele acordate producătorilor de tutun de calitate joasă. Scopul este de a modula între 30 şi 45% din premii în conformitate cu calitatea produsului după o perioadă de tranziţie de trei ani. Sistema prevede compararea valorii tutunului produs de către toţi producătorii unui grup de producători şi deci este un instrument puternic pentru sporirea calităţii.

(b) Sporirea protecţiei mediului înconjurător şi cercetări ştiinţifice în vederea obţinerii varietăţilor de tutun mai puţin dăunătoare

Suma premiilor disponibile la moment pentru finanţarea fondului pentru cerecetări ştiinţifice în domeniul tutunului a fost dublată. Mai mult ca atît, grupurile de producători vor trebui să finanţeze măsuri de asigurare a protecţiei mediului înconjurător folosind ajutorul acordat anume pentru aceste ţeluri. Comisia a inaintat o propunere în cadrul Agendei 2000 de a introduce posibilitatea de a face ajutorul direct dependent de respectarea anumitor condiţii de protecţie a mediului înconjurător. Acest lucru se va referi şi la sectorul tutunului.

(c) Oferirea posibilităţii producătorilor de a-şi schimba genul de activitate

O sistemă de răscumpărare a cotelor va fi introdusă pentru producătorii care au luat decizia de a părăsi acest sector. La moment sistema nu prevede nimic pentru producătorii care ar dori sa-şi schimbe genul de activitate dar nu pot găsi cumpărător cotei sale de producere. Pentru a rezolva această problemă Comisia propune introducerea sistemei de răscumpărare a cotelor pentru producătorii care doresc să-şi schimbe genul de activitate. Funcţia de bază a acestei sisteme este socială, acordîndu-le o anumită siguranţă producătorilor.

Producătorii de tutun, care au dorinţa de a-şi schimba genul de activitate deja pot beneficia de Reglementarea No 2079/92 cu privire la pensionarea timpurie a fermierilor, respectînd toate cerinţele necesare stipulate de către reglementările naţionale. Aceste cerinţe urmează a fi incorporate în programele de dezvoltare rurală a Statelor Membre, ţinînd cont de restructurarea Fondurilor Structurale în cadrul Agendei 2000.

(d) Controluri mai stricte

Necătînd la faptul că reforma din 1992 conţine anumite prevederi cu privire la stricteţea controlurilor, unele State Membre pînă în prezent nu dispun de mijloacele necesare de a impune penalităţi efective prelucrătorilor în caz de nerespectare a legii comunitare. O sistemă de aprobare naţională pentru prelucrători va fi creată pentru soluţionarea acestei probleme. Sistema prevede un număr de controluri obligatorii şi un număr de controluri voluntare.

(e) O sistemă mai flexibilă de cote

Managementul sistemei de cote urmează a fi mai flexibil pentru a apropia producerea comunitară a tutunului de cerinţele pieţei. Reforma va simplifica transferul cotelor de producere între grupele de varietăţi şi între producători. Reforma prevede crearea unei sisteme de licitaţie pentru contractele de cultivare. Scopul este de a se asigura că preţurile indicate în contract reflectă situaţia de pe piaţă.

(f) Simplificarea administrării sectorului

Prin înlocuirea sistemei curente de eliberare a cotelor producătorilor individuali printr-o sistemă unde cotele vor fi repartizate grupurilor de producători fiecare trei ani reforma va reduce considerabil povara adiministrativă , care în prezent este suportată de autorităţile naţionale. Acest lucru va permite autorităţilor naţionale să se concentreze asupra controlului calităţii tutunului, cea ce este o problemă majoră.

9.6 Organizaţia Comună de Piaţă a Bovinelor şi Viţeilor

Baza legislativă

Reglementarea No 1254/1999 cu privire la Organizaţia Comună de Piaţă a Bovinelor şi Viţeilor,Reglementarea No 2342/1999 cu privire la regulile detaliate de implementare a Reglementării No 1254/1999 cu privire la Organizaţia Comună de Piaţă a Bovinelor şi Viţeilor,Reglementarea No 907/2000 cu privire la regulile detaliate de implementare a Reglementării No 1254/1999 în ce priveşte depozitarea privată în sectorul bovinelor şi a viţeilor.

9.6.1 Situaţia pe piaţa europeană a bovinelor şi viţeilor

Producerea bovinelor şi a viţeilor în Uniunea Europeană în prezent constituie 14% din producţia mondială. Producerea anuală netă în UE în ultimii ani a fost de circa 8 milioane tone, cei mai mari producîtori fiind Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie, care împreună produc două treimi din totalul pe UE. La nivel european producerea bovinelor şi a viţeilor constituie 11.9% din valoarea totală producţiei agricole. În prezent piaţa comunitară face faţă unui declin, fie şi modest. Producerea de bovine şi viţei în UE în 1998 a constituit 7.6 milioane tone în 1998, cea ce este cu 4.2% mai jos decît producerea anului 1997. Aceasta se explică prin crisa cauzată de BSE (bovine spongiform encephalopathy) din octombrie 1996. În 1999 consumul cărnii de bovine şi viţei în UE a fost de 19 kg pe cap de locuitor. Introducerea programelor comunitare pentru promovarea cărnii de bovine şi viţel de o calitate înaltă a contribuit la reîntoarcerea condidenţialităţii consumătorilor.

Exportul European de bovine (în mod special carne, dar din ce în ce mai mult şi animale vii) în anii recenţi a întrecut suma de 1 milion tone, pe cînd importul constituie circa 450 000 tone. În prezent în UE activează circa 2 milioane holdinguri de creştere a vitelor cornute ( în total în UE activează circa 7.8 milioane holdinguri agricole). Începînd cu anii 80 numărul holdingurilor din sector s-a micşorat cu circa 5% pe an, pe cînd mărimea medie a holdingurilor (exprimată prin numărul animalelor pe holding) a crescut. În UE două treimi din carnea de vită originează din vitele de lapte. Cea mai înaltă concentrare de vite cornute în relaţie cu păşunile disponibile se află în Danemarca, Olanda şi anumite regiuni din Franţa, Italia şi Grecia. Cele mai mari holdinguri de creştere a vitelor cornute se află în Germania. Organizaţia Comună de Piaţă a Bovinelor şi Viţeilor a fost creată în 1968. Sistema de sprijin a acestui sector este compusă din două elemente de bază:

Sprijinul pieţei sub formă de protejare a hotarelor, intervenţie la cumpărare şi rambursări pentru export, Plăţi directe sub formă de premii plătite pe cap de vită cotrnută.

Ultima revizuire a sistemei a avut loc în 1992, cînd a fost luată decizia de a reduce sprijinul de piaţă şi de a-l compensa prin premii pe cap de vită cornută. Premiile de bază pentru producătorii de carne vită, premiile pentru vitele care alăptează şi premiile speciale pentru animalele de gen masculin au fost majorate în trei etape pentru a compensa reducerea preţurilor de intervenţie.

9.6.2 Reforma sectorului bovinelor şi a viţeilor

Reforma sectorului bovinelor şi a viţeilor prevede măsuri pentru:

Stabilizarea pieţei, Asigurarea unui nivel de viaţă stabil pentru comunitatea agricolă, Rebalansarea consumului de carne comunitar în favoarea sectorului bovinelor şi a viţeilor,

Sporirea competitivităţii produselor acestui sector pe piaţa mondială.

Elementele de bază ale acestor măsuri includ plăţile directe producătorilor de bovine, plăţile pentru depozitarea privată şi o schemă de depozitare publică. O schemă explicită de plăţi directe a fost elaborată pentru a compensa reducerea treptată a sprijinului pieţei şi în termen lung va contribui la obţinerea unei balaţe între cerere şi ofertă pe piaţa europeană. Toate prevederile reformei cu privire la plăţile directe producătorilor sunt direct aplicabile începînd cu 1 Januarie 2000. Noua schemă de intervenţie va intra în vigoare începînd cu 1 Julie 2002.

9.6.3 Sprijinul pieţei şi schema de intervenţie

Reglementarea nouă a Organizaţiei Comune de Piaţă a Bovinelor şi Viţeilor introduce o reducere de 20% a nivelului sprijinului pieţei în trei etape . Preţul de intervenţie este stabilit la 3 475 EURO pe tonă pentru primele şase luni a anului 2000 şi apoi este redus la 3 242 EURO pe tonă pentru anii 2000/2001 şi la 3 013 EURO pe tonă pentru anii 2001/2002.La 1 Julie 2002 preţul de intervenţie va fi înlocuit cu un preţ esenţial pentru depozitare, care va fi stabilit la 2 224 EURO pe tonă. Ajutorul pentru depozitarea privată se va acorda atunci, cînd preţul mediu comunitar va fi mai jos de 103% de la preţul esenţial.

Începînd cu 1 Julie 2002 producătorii vor putea beneficia de sistema de intervenţie „funcţionarea stabilă a sistemului financiar”. În cazul în care preţul mediu de piaţă a taurilor sau a juncanelor într-un Stat Membru (sau într-o regiune) va fi mai mic decît 1 560 EURO pe tonă pe parcursul a două săptămîni consecutive, atunci Comisia prin intermediul Comitetului de Management va organiza licitaţii de cumpărare în Statele Membre respective. Mai mult ca atît, Consiliul European a împuternicit Comisia să monitorizeze cu atenţie piaţa europeană a cărnii ve vită şi viţel şi să întreprindă măsurile necesare în caz de existenţă a unui pericol de tulburare a pieţei. 9.6.4 Plăţile directe producătorilor

Ţinînd cont de varietatea holdingurilor de şeptel în cadrul Comunităţii Europene, a fost primită decizia ca plăţile directe fermierilor să includă diferite feluri de măsuri de sprijin direct. Aceste măsuri sunt menite pentru:

A compensa reducerile în preţul de intervenţie (premiul pentru abatoar ţi premiul special pentru carnea de vită), A sprijini veniturile producătorilor specializaţi în producerea cărnii de vită (premiul pentru vitele sugace), A încuraja fermierii la crearea fermelor de proporţii mari (premiul pentru extindere), A ajuta acei producători din regiunile mai puţin favorizate a Statelor Membre, care sunt specializaţi în producerera cărnii de vită (premiul adăugător pentru vitele sugace), A balanţa piaţa pe parcursul întregului an (premiul sezonier), A permite Statelor Membre de a sprijini sisteme de producere specifice (plicuri naţionale).

9.6.5 Premiile esenţiale

(a) Premiul special pentru carnea de vită

Acest premiu este un premiu anual şi se acordă pe an calendaristic şi pe holding în cadrul limitelor plafonului naţional pentru nu mai mult de 90 de animale (Statele Membre au dreptul de a modifica această limită în corespundere cu criteiile sale obiective): O dată în viaţă pentru taurii mai în vîrstă de 9 luni sau la un stârv minim de 185 kg, De două ori în viaţă pentru juncani, prima dată la vîrsta de 9 luni şi a doua dată la vîrsta de după 21 luni.

(b) Premiul pentru vitele sugace

Premiul pentru vitele sugace este plătit anual producătorilor, care prezintă dovezi precum că pe parcursul a cel puţin şase luni consecutive de la momentul depunerii cererii pentru primirea premiului procentul de vite sugace şi junci în posesia lor în relaţie cu numărul animalelor pentru care premiul este solicitat este de cel puţin 80% pentru vitele sugace şi de cel mult 20% pentru junci. Acest premiu este limitat de un plafon individual şi de un plafon facultativ legat de cota de lapte (în prezent 120 000 kg de lapte, Statele Membre au dreptul de a stabili un plafon diferit). Acest premiu poate fi completat de un premiu adiţional naţional de maximum 50 EURO pe animal cu condiţia că nu se observă nici o discriminare între fermierii din sector din Statele Membre.

Plafoanele naţionale pentru premiile adăugătoare pentru vitele sugace sunt stabilite la cel mai înalt nivel al premiilor adăugătoare din anii 1995, 1996 şi 1997 plus 3%. Reglementarea nouă prevede menţinerea de către fiecare Stat Membru a unei rezerve naţionale de premii adăugătoare pentru vitele sugace. Această rezervă urmează a fi folosită pentru alocarea premiilor noilor veniţi, tinerilor fermieri şi altor producători prioritari. Suma totală a premiilor adăugătoare pentru vitele sugace în fiecare Stat Membru poate fi stabilită în baza plăţilor premiilor efectuate în anii precedenţi, cu o anumită creştere pentru menţinerea rezervelor naţionale.

9.6.6 Alte premii

(a) Premiul pentru abator

Acest premiu este valabil pentru abatoare şi pentru exporturile în ţările non-comunitare. Animalele eligibile pentru obţinetea acestui premiu sunt urmîtoarele:

Taurii, juncanii, vitele de lapte şi juncele de la vîrsta de 8 luni (80 EURO pe cap), Viţeii la o vîrstă de mai mult de 1 lună şi mai puţin de 7 luni şi care au mai puţin de 160 kg greutatea stîrvului (50 EURO pe cap).

Premiul pentru abator va fi plătit direct fermierului, care a prezentat o dovadă precum că animalele eligibile se află în posesia lui de cel puţin două luni. Mai mult ca atît, acordarea acestui premiu este subiectul unei dovezi speciale precum că animalul va fi măcelărit sau exportat într-o ţară non-comunitară.Plafoanele naţionale pentru premiile pentru abator sunt stipulate în reglementarea No 2342/1999.

(b) Premiul sezonier

Premiul sezonier este menit pentru încurajarea măcelăririi în afara sezonului de măcelărire . Scopul este reducerea valurilor sezoniere în aprovizionare şi reducerea presiunii asupra preţurilor. Premiul este disponibil în acele State Membre, unde măcelărirea juncanilor într-un anumit an constitue mai mult de 60% din numărul total al animalelor măcelărite de gen masculin şi unde mai mult de 35% de măcelării au loc în perioada 1 Septembrie – 30 Noembrie. Mărimea premiului este dependentă de timpul măcelăririi (de la 72.45 EURO pentru animalele măcelărite în primele 15 săptămîni ale anului pînă la 18.11 EURO pentru animalele măcelărite între a 22 şi a 23 săptămînă a anului).

(c) Premiul pentru extindere

Producătorii care beneficiază de premiul special şi/sau de premiul pentru vitele sugace au dreptul de a se califica pentru un ajutor adiţional de 100 EURO pe premiul acordat, cu condiţia prezentării unei dovezi precum că pe parcursul anului calendaristic densitatea şeptelului în holdingul lor este mai mică decît 1,4 unităţi de şeptel pe hectar.

Statele Membre primesc decizia de acordare a premiului pentru extindere în modul următor:

1. Pentru anii calendaristici 2000 şi 2001 în sumă de : 33 EURO pentru o densitate a şeptelului de 1.6 unităţi de şeptel pe hectar sau pînă la 2 unităţi de şeptel pe hectar, 66 EURO pentru o densitate a şeptelului de mai puţin de 1,6 unităţi de şeptel pe hectar.

2. Pentru anul calendaristic 2002 şi anii următori: 40 EURO pentru o densitate a şeptelului de 1.4 unităţi de şeptel pe hectar sau pînă la 1.8 unităţi de şeptel pe hectar, 80 EURO pentru o densitate a şeptelului de mai puţin de 1.4 unităţi de şeptel pe hectar.

Criteriile de calificare au devenit foarte rigoroase prin obligarea fermierilor de a lua în consideraţie toate vitele cornute adulte prezente la fermă , precum şi toate oile pentru care premiul este solicitat.Numărul hectarelor luate în consideraţie este limitat la păsunile temporare şi permanente şi la toate celelalte terenuri furajiere, excepţii fiind culturile arabile. Păşunile, care urmează a fi determinate de către Statele Membre, trebuie să reprezinte cel puţin 50% din totalul terenurilor furajiere declarate. Aceasta nu exclude folosirea mixtă a acestor terenuri pe parcursul aceluiaşi an. În Statele Membre, unde mai mult de 50% de lapte este produs în regiunile muntoase, premiul pentru extindere este acordat şi pentru vitele de lapte, care sunt crescute în holdoingurile din aceste regiuni.

9.6.7 Plicurile naţionale

Statele Membre sunt împuternicite de a efectua plăţi adiţionale producătorilor în formă de plăţi pe cap de vite cornute masculine, vite sugace sau vite de lapte şi junci, fie în baza schemelor premiilor esenţiale sau drept suplimente la premiile pentru abator pentru vitele adulte. La fel pot fi efectuate plăţi pentru susţinerea păşunilor permanente (care urmeăză a fi definite de către Statele Membre) care sunt folosite pentru hrănirea vitelor cornute şi nu drept sprijin pentru solicitarea ajutorului adiţional pentru vitele cornute.

Suma totală a acestor ajutoare este stabilită la 164.4 milioane EURO pentru anul 2000, 328.7 milioane EURO pentru anul 2001 şi 493 milioane EURO pentru anul 2002. Această sumă urmează a fi distribuită Statelor Membre în baza cotelor deţinute de ele în producţia comunitară a cărnii de vită.

9.6.8 Protecţia mediului înconjurător

Statele Membre sunt încurajate să adopte acele măsuri de protecţie a mediului înconjurător, pe care ele le consideră necesare. La adoptarea acestor măsuri Statele Membre vor avea trei posibilităţi:

Implementarea măsurilor agro-ecologice, care sunt stipulate în priogramele de dezvoltare rurală, Efectuarea plăţilor directe acelor organizaţii de piaţă, care respectă şi implementează cerinţele comunitare pentru protecţia mediului înconjurător, Ataşarea condiţiilor specifice , legate de protecţia mediului înconjurător, la acordarea plăţilor directe.

X UNIUNEA EUROPEANÂ ŞI REPUBLICA MOLDOVA

La 28 noiembrie 1994, la Bruxelles Republica Moldova şi Uniunea Europeană au semnat Acordul de Parteneriat şi Cooperare /APC/, care după ratificarea sa, a intrat în vigoare la 1 iulie 1998. Părţi semnătare ale APC-ului sunt, pe de o parte, Republica Moldova, şi pe de altă parte, toate cele trei Comunităţi Europene plus Statele lor Membre. În continuare pentru „părţile europene” ( Comunităţile şi/sau Statele Membre) va fi utilizat termenul „Uniunea Europeană”. Din momentul punerii sale în aplicare, APC-ul substituie Acordul între Comunităţile Europene şi ex-URSS privind comerţul şi cooperarea comercial-economică din 18 decembrie 1989 (art.105 al APC).

Textul acordului este însoţit de cinci anexe, Protocolul privind asistenţa reciprocă între autorităţile administrative în materie vamală, declaraţii şi schimb de scrisori, prin care se interpretează unele prevederi ale APC. Acordul a fost încheiat pentru perioada iniţială de zece ani. După expirarea acestei perioade, APC-ul va fi reînnoit anual în mod automat, cu excepţia cazului când una dintre părţi declară denunţarea acestuia.

10.1 Obiectivele şi principiile generale

Obiectivul general al APC este de a stabili un parteneriat şi o colaborare ce ar consolida şi extinde relaţiile între UE şi Moldova în baza valorilor comune pe care le împărtăşesc. Obiectivele acestui parteneriat conform primului articol al APC sunt:

Asigurarea unui cadru corespunzător dialogului politic între Părţi, care ar permite dezvoltarea unor relaţii politice; Promovarea comerţului şi investiţiilor, precum şi relaţiilor economice armonioase între Părţi pentru a încuraja astfel dezvoltarea lor durabilă; Asigurarea bazei pentru colaborare în domeniile legislativ, economic, social, financiar şi cultural; Susţinerea eforturilor Republicii Moldova de consolidare a democraţiei, de dezvoltare economiei şi de finalizare a tranziţiei salela economia de piaţă.

Astfel parteneriatul urmează a fi considerat ca o formă specifică a cooperării între UE şi Moldova în diverse domenii, cu excepţia problemelor ce ţin de apărare. Acest parteneriat nu prevede aderarea Moldovei la UE, dar APC-ul (paragraful 14 din Preambul) menţionează „apropierea graduală între Moldova şi o zonă mai largă de cooperare în Europa şi regiunile limitrofe, precum şi integrarea treptată a Moldovei în sistemul comerţului internaţionaldeschis”.

Pe de altă parte, APC-ul nu exclude participarea Moldovei în Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.). Articolul 3 al APC încurajează – fără a menţiona C.S.I. ca organizaţie – menţinerea şi dezvoltarea cooperării între statele, care au apărut în rezultatul destrămării URSS, aşa numitele Noile State Independente (NSI). Mai mult, art.51 paragraful 4 al APC se referă la cooperarea moldo-europeană destinată susţinerii „ cooperării între statele independente”.

Pe lângă cooperarea în cadrul APC-ului propriu-zisă, acordul menţionează şi alte forme de cooperare, cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) (art.8 al APC), Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) (art. 5 APC) şi Tratatul Cartei Europene pentru Energie (art. 60, 61, 97 APC).

Principiul general al parteneriatului între Moldova şi UE este “de a consolida libertăţile politice şi economice ce constituie însăşi baza parteneriatului” (Preambulul APC,aliniatil 3)În acest context, сonform articolului 2 APC principiile parteneriatului includ respectarea democraţiei, dreptului internaţional şi a drepturilor omului, aşa cum sunt definite în special în actul final de la Helsinki şi Carta de la Paris pentru o nouă Europă, precum şi a principiilor economiei de piaţă, inclusiv celor enunţate în documentele Conferinţei CSCE de la Bonn. Declaraţia comună a părţilor APC-ului privind articolul 99 reliefează că violarea acestor elemente esenţiale stipulate în articolul 2 APC vor fi considerate drept „caz de urgenţă specială”, care permite celeilalte părţi de a întreprinde măsurile apropriate, până de a solicita soluţionarea cu asistenţa Consiliului de Cooperare.Recunoscând că Comunitatea şi Republica Moldova doresc să instituie un parteneriat şi o colaborare, care ar consolida şi extinde relaţiile stabilite anterior menţionăm că „comerţul cu bunuri” este un subiect al competenţei CE, în timp ce regulile privind stabilirea şi funcţionarea companiilor rămâne a fi în competenţa Statelor Membre ale CE. În acest fel, APC-ul nu limitează Statele Membre ale Comunităţilor Europene în competenţele lor de a încheia acorduri bilaterale cu Moldova (art.101 al APC). Aceasta se referă, de exemplu, la acordurile bilaterale privind promovarea şi protejarea investiţiilor sau acordurile privind evitarea dublei impozitări (art.53, paragraful 2 al APC).

10.2 Cadrul instituţional

APC-ul stabileşte un cadru instituţional pentru realizarea obiectivelor sale, ce constă din trei organisme, care sunt Consiliul de Coordonare, Comitetul de Coordonare şi Comitetul Parlamentar de Cooperare. Adiţional, APC-ul prevede şi alte forme de cooperare, şi anume reuniuni la nivel de oficialităţi de nivel înalt şi canalele diplomatice tradiţionale pentru purtarea dialogului politic.

Consiliul de Cooperare, conform primului aliniat al Articolul 83 APC, este compus, pe de o parte, din membrii Consiliului Uniunii Europene (adică membri ai guvernelor Statelor Membre ale UE, conform Articolul 203 Tratatul CE) şi din membrii Comisiei Comunităţilor Europene şi, pe de altă parte, din membrii Guvernului Republicii Moldova. Consiliul se întruneşte la nivel ministerial o dată pe an. Preşedinţia Consiliului de Cooperare este exercitată pe rând de către un reprezentant al Comunităţii şi un membru al Guvernului Republicii Moldova.Consiliu de Cooperare, potrivit Articolului 82, urmăreşte realizarea prezentului Acord. El examinează orice probleme importante care apar în cadrul Acordului, precum şi toate celelalte chestiuni bilaterale sau internaţionale de interes comun în scopul realizării obiectivelor prezentului Acord. Consiliul de Cooperare poate de asemenea face recomandări corespunzătoare în baza unui acord comun între cele două Părţi. El este responsabil pentru interpretarea APC-ului şi pentru soluţionarea disputelor (Art.93 APC).

La reuniunea sa din 14 iulie 1998, la Bruxelles, Consiliul de Cooperare a adoptat regulile sale de procedură şi „Programul Comun de Lucru” pentru implementarea APC-ului care identifică următoarele domenii ca prioritare pentru cooperare:

crearea condiţiilor necesare pentru înfiinţarea zonei de liber schimb (Art.4 APC ); perfecţionarea nivelului de protecţie a proprietăţii intelectuale, industriale şi comerciale (Art.49 APC, ); armonizarea legislaţiei în general şi investiţiile străine directe (Art.50, 53 APC); ştiinţa şi tehnologia, educaţia şi instruirea şi cooperarea culturală (Art.57, 58 şi 77 APC); mediul (Art.61 APC); transporturile (Art.62, 30, 38 şi 39 APC); combaterea crimei organizate (Art.66, 76 APC); vamele (Art.73 APC şi Protocolul privind asistenţa reciprocă între autorităţile administrative în materie vamală); cooperarea transfrontalieră.

Comitetul de Cooperare. Consiliul de Cooperare, potrivit Articolului 84 APC, este ajutat la îndeplinirea sarcinilor sale de către un Comitet de Cooperare compus, pe de o parte, din reprezentanţi ai membrilor Consiliului Uniunii Europene şi membrilor Comisiei Comunităţilor Europene şi, pe de altă parte, de către reprezentanţii Guvernului Republicii Moldova, de obicei la nivel de înalţi funcţionari. Preşedinţia Comitetului de Cooperare este exercitată pe rând de către Comunitate şi Republica Moldova.Consiliul de Cooperare poate delega oricare din competenţele sale Comitetului de Cooperare, care va asigura continuitatea între reuniunile Consiliului de Cooperare.

La aceeaşi reuniune din 14 iulie 1998, în Regulile sale de procedură, Consiliul de Cooperare a stabilit obligaţiile Comitetului de Cooperare, care cuprind pregătirea reuniunilor Consiliului de Cooperare, precum şi modalităţile de funcţionare a Comitetului.

La reuniunea Comitetului de Cooperare din 27 noiembrie 1998, a fost decisă distribuirea ariilor de activităţi ale Comitetului de Cooperare în cadrul următoarelor subcomitete:

Subcomitetul nr.1 „Comerţ şi investiţii” Subcomitetul nr.2 „Probleme economice şi financiare” Subcomitetul nr.3 „Vama, cooperarea transfrontalieră, combaterea crimei organizate” Subcomitetul nr.4 „Transporturi, telecomunicaţii, energie, mediu, educaţie şi instruire, ştiinţă şi tehnologie, cultură” Subcomitetul nr.5 „Grupul de contact ECSC” (comerţul cu oţel şi cărbune)

Consiliul de Cooperare, conform Articolul 85, poate decide constituirea oricărui alt comitet special sau organului, care ar putea să-l asiste în realizarea obligaţiunilor lui şi va determina componenţa şi obigaţiile unor astfel de comitete şi organe, precum şi modul lor de funcţionare.Comitetul Parlamentar de Cooperare a fost instituit în conformitate cu Articolul 87 APC. Comitetul Parlamentar de Cooperare, potrivit Articolului 88, este compus, pe de o parte, din membrii Parlamentului European şi, pe de altă parte, din membrii Parlamentului moldovenesc. Acest Comitet se va reuni la intervale de timp determinate de către el însuşi. Preşedinţia Comitetului Parlamentar de Cooperare este exercitată pe rând de către Parlamentul European şi Parlamentul moldovenesc, în conformitate cu dispoziţiile, trasate în Regulile lui de prosedură. El are menirea de a deveni un for de întruniri şi schimburi de opinii pentru membrii Parlamentului moldovenesc şi cel European.

Comitetul Parlamentar de Cooperare, conform Articolului 89 APC, poate cere Consiliului de Cooperare să-i furnizeze informaţii pertinente referitoare la realizarea prezentului Acord şi acesta îi va furniza informaţiile cerute. El deasemenea va fi informat despre recomandările Consiliului de Cooperare. Comitetul Parlamentar de Cooperare poate adresa recomandări Consiliului de Coperare.

10.3 Dialogul între Moldova şi UE

Potrivit articolului 94 APC, Părţile convin să se consulte imediat şi promt, pe căi potrivite, la cererea oricărei Părţi pentru examinarea oricărei probleme referitoare la interpretarea sau implementarea prezentului Acord şi altor aspecte pertinente ale relaţiilor dintre Părţi.

Între Părţi, conform Articolului 6 APC, se instituie un dialog politic regulat, pe care ele intenţionează să-l dezvolte şi să-l intensifice. El va însoţi şi va consolida apropierea dintre Comunitate şi Republica Moldova, va sprijini schimbările politice şi economice în curs de desfăşurare în această ţară şi va contribui la instituirea unei noi forme de cooperarare.

Dialogul politic:

va întări legăturile dintre Republica Moldova şi Comunitate, iar prin aceasta şi cu Comunitatea naţiunilor democratice. Nivelul de convergenţă economică, realizat graţie prezentului Acord, va antrena o intensificare a relaţiilor politice; va conduce la o mai mare convergenţă a poziţiilor pe probleme internaţionale de interes reciproc, întărind astfel securitatea şi stabilitatea; va încuraja Părţile să coopereze în probleme privind consolidarea stabilităţii şi securităţii în Europa, în respectarea principiilor democraţiei, în respectarea şi promovarea drepturilor omului, în particular a drepturilor minorităţilor şi vor desfăşura consultări, dacă va fi necesar, pe aceste probleme.

Părţile vor stabili proceduri şi mecanisme pentru dialogul politic, care vor include, în special următoarele forme:

reuniuni regulate de înalţi funcţionari între reprezentanţii Comunităţii; utilizarea pe deplin a canalelor diplomatice între Părţi, inclusiv contactele necesare la nivel atât bilateral, cât şi multilateral, de exemplu, în cadru ONU, reuniunilor CSCE, precum şi cu alte ocazii; schimbul de informaţii în probleme de interes comun privind cooperarea politică în Europa; orice alte mijloace care ar contribui la consolidarea şi dezvoltarea acestui dialog politic.

Potrivit aliniatului 2 din Articolul 90 APC, în limitele împuternicirilor şi competenţelor lor respective, Părţile:

vor încuraja adresarea la arbitraj pentru soluţionarea litigiilor legate de tranzacţiile comerciale şi de cooperare încheiate de către agenţi economici din Comunitate şi din Republica Moldova; sunt de acord ca atunci, când litigiul este supus arbitrajului, fiecare Parte la litigiu poate, în afară de cazul când regulile din centrul de arbitraj ales de către Părţi prevăd altceva, să-şi aleagă propriul arbitru, indiferent de cetăţenia lui, şi că al treilea arbitru, care execută preşedinţia, sau arbitrul unic poate fi un cetăţean al unui stat terţ;

vor recomanda agenţilor lor economici să aleagă de comun acord legea aplicabilă contractelor lor; vor încuraja recursul la regulile de arbitraj, elaborate de către Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional (CNUDCI) şi la arbitraj prin orice centru al unui stat semnatar al Convenţiei asupra Recunoaşterii şi Exercitării Sentinţelor Arbitrale Străine, încheiată la New-York la 10 iunie 1958.

În conformitate cu Articolul 93, fiecare dintre cele două Părţi poate adresa Consiliului de Cooperare orice dispută legată de aplicarea sau interpretarea prezentului Acord. Consiliul de Cooperare poate soluţiona disputa prin intermediul unei recomandări.În cazul imposibilităţii soluţionării disputei, orice Parte poate s-o informeze pe cealaltă de desemnarea unui conciliator; cealaltă Parte trebuie să desemneze pe cel de-al doilea conciliator într-un termen de două luni. În vederea aplicării acestei proceduri, Comunitatea şi Statele Membre sunt considerate ca o singură Parte a disputei. Consiliul de Cooperare desemnează un al treilea conciliator.Recomandările conciliatorului sunt adoptate cu majoritate de voturi. Aceste recomandări nu sunt obligatorii pentru Părţi.

10.4 Cooperarea economică

Comunitatea şi Republica Moldova, potrivit aliniatului 1 din Articolul 51 APC, stabilesc o cooperare economică orientată să contribuie la procesul de reformă şi de redresare economică şi la dezvoltarea durabilă a Republicii Moldova. Această cooperare va consolida legăturile economice existente spre binele ambelor Părţi.

În acest scop, activitatea se va concentra asupra cooperării industriale, promovării şi protecţiei investiţiilor, aprovizionării publice, standardelor şi evaluării gradului de conformitate, sectorului minier şi materiilor prime, ştiinţei şi tehnologiei, instruirii şi pregătirii cadrelor, agriculturii şi sectorului agroindustrial, energiei, mediului înconjurător, transporturilor, telecominicaţiilor, serviciilor financiare, spălării banilor, politicii monetare, dezvoltării regionale, cooperării sociale, turismului, întreprinderilor mici şi mijlocii, informării şi comunicării, protecţiei consumatorilor, cooperării în domeniul statisticii, economiei şi combaterii drogurilor.

Cooperarea industrială vizează în particular promovarea:

dezvoltării legăturilor comerciale între agenţii economici ai ambelor Părţi, de exemplu în ceea ce priveşte transferul de tehnoligii şi de know-how; participarea Comunităţii la eforturile întreprinse de către Republica Moldova în vederea restructurării şi modernizării tehnice a industriei sale; ameliorarea gestiunii; dezvoltarea regulilor şi practicilor comerciale adecvate, inclusiv comercializarea produselor; protecţia mediului înconjurător; adaptarea structurii producţiei industriale la standardele unei economii avansate de piaţă; conversiunea complexului militar-industrial.

Cooperarea în domeniul energiei se va desfăşura în cadrul principiilor economiei de piaţă şi a Cartei Europene pentru Energie şi pe fundalul integrării progresive a pieţelor de energie din Europa. Cooperarea, conform Articolului 60 APC, va include printre altele şi următoarele domenii:

impactul livrării şi consumului de energie asupra mediului înconjurător cu scopul de a preveni sau de a minimaliza daunele ecologice cauzate de aceste activităţi; ameliorarea calităţii şi siguranţei aprovizionării cu energie, inclusiv diversificarea furnizorilor, într-un mod sănătos din punct de vedere economic şi ecologic; elaborarea unei politici energetice; ameliorarea gestiunii şi reglementării sectorului energetic în conformitate cu o economie ide piaţă; realizarea unui ansamblu de condiţii instituţionale, juridice, fiscale şi altele necesare pentru a încuraja investiţiile şi schimburile de energie crescânde; promovarea folosirii raţionale şi efective a energiei; modernizarea, dezvoltarea şi diversificarea infrastructurii energetice; perfecţionarea tehnologiilor energetice de aprovizionare şi de utilizare finală, indiferent de tipul energiei; gestiunea şi pregătirea tehnică în sectorul energetic.

Cooperarea în domeniul transporturilor vizează, printre altele, restructurarea şi modernizarea sistemelor şi reţelelor de transport în Republica Moldova şi dezvoltarea şi asigurarea, dacă e cazul, a compatibilităţii sistemelor de transport în contextul globalizării acestuia. Cooperarea,potrivit Articolului 62 APC se va axa printre altele pe:

modernizarea gestiunii şi exploatării transporturilor rutiere, căilor ferate, poturilor şi aeroporturilor; modernizarea şi dezvoltarea infrastructurilor rutiere, feroviare, portuare, aeroportuare şi căilor navigabile, inclusiv modernizarea celor mai importante căi de interes comun şi reţelelor transeuropene pentru tipurile de transport menţionate mai sus; promovarea şi dezvoltarea transporturilor multimodale; promovarea programelor comune de cercetare şi dezvoltare; pregătirea cadrului juridic şi instituţional pentru elaborarea şi realizarea politicii în sectorul transporturilor, inclusiv privatizarea lui.

Cooperarea în domeniul comunicării şi informaţiei, conform Articolului 63 APC se vor extinde şi consolida în domeniile ce ţin de:

stabilirea unor politici şi directive pentru dezvoltarea sectorului telecomunicaţiilor şi serviciilor poştale; formularea principiilor politicii tarifare şi a comercializării serviciilor poştale şi de telecomunicaţii; încurajarea elaborării proiectelor în domeniul telecomunicaţiilor şi serviciilor poştale şi atragerea investiţiilor; sporirea eficacităţii şi calităţii prestări serviciilor de telecomunicaţii şi poştale, printre care şi liberalizarea activităţii sub-sectoarelor; aplicarea avansată a telecomunicaţiilor, mai ales în domeniul transferului fondurilor electronice; gestionarea şi “optimizarea” reţelelor de telecomunicaţii; o bază reglementară adecvată pentru prestarea serviciilor de telecomunicaţii şi poştale şi pentru utilizarea unui spectru de frecvenţă radio; pregătirea cadrelor în domeniul telecomunicaţiilor şi serviciilor poştale în vederea exploatării lor în condiţii de piaţă.

Părţile încurajează dezvoltarea metodelor moderne de mânuire a informaţiei referitoare, inclusiv, la mijloacele mass media, şi favorizează un schimb reciproc efectiv de informaţii. Prioritatea este acordată programelor ce furnizează publicului larg informaţiile de bază despre Comunitate şi Republica Moldova, inclusiv, în măsura posibilului, accesul reciproc la bazele de date, în conformitate deplină cu drepturile la proprietatea intelectuală.

Cooperarea în domeniul mediului înconjurător şi protecţiei sănătăţii oamenilor1, conform Articolului 61 APC, spiritului Cartei Europene pentru Energie şi Declaraţiei Conferinţei de la Lucerna din 1993, va cuprinde în special:

supravegherea efectivă a poluării şi evaluarea mediului înconjurător, un sistem de informare despre starea mediului înconjurător; lupta împotriva poluării locale, regionale şi transfrontaliere a aerului şi apei; reabilitarea mediului înconjurător; producerea şi consumul durabil, eficient şi ecologic efectiv al energiei; securitatea întreprinderilor industriale; clasificarea şi folosirea fără pericol a substanţelor chimice; calitatea apei; reducerea, reciclarea şi îndepărtarea sigură a deşeurilor, implicarea Convenţiei de la Basel; impactul agriculturii, eroziunii solurilor şi poluării chimice asupra mediului; protecţia pădurilor; conservarea biodiversităţii, zonelor protejate, utilizarea şi gestiunea durabilă a resurselor biologice; amenajarea teritorială, inclusiv construcţiile şi urbanismul; utilizarea instrumentelor economice şi fiscale; evoluţiile climaterice globale; educarea şi sensibilizarea ecologică; implementarea Convenţiei de la Espoo privind evaluarea impactului asupra mediului înconjurător în contextul internaţional.

Cooperarea se referă în special la următoarele domenii:

planificarea gestiunii catastrofelor şi altor situaţii de urgenţă; schimbul de informaţii şi de experţi, inclusiv în materie de transfer de tehnologii nepoluante şi de utilizare ecologică raţională a biotehnologiilor; activităţi comune de cercetare; adaptarea legislaţiilor la normele comunitare; cooperarea la nivel regional, inclusiv în cadrul Agenţiei Europene a Mediului Înconjurător, şi la nivel internaţional; elaborarea strategiilor, în particular a celor ce se referă la problemele globale şi climaterice, precum şi la realizarea unei dezvoltări durabile; studii ale impactului asupra mediului înconjurător.

Cooperarea în domeniul cercetării ştiinţifice civile şi dezvoltării tehnologice, ţinând cont de disponibilitatea resurselor, de accesul adecvat la programele lor respective şi asigurarea unei protecţii efective a drepturilor la proprietate intelectuală, industrială şi comercială va cuprinde:

schimbul de informaţii ştiinţifice şi tehnologice; activităţi comune de cercetare şi dezvoltare;

activităţi de pregătire a cadrelor şi programe de mobilitate pentru oamenii de ştiinţă, cercetătorii şi tehnicienii ambelor Părţi, care lucrează în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice.

Pe baza unui comun acord, Părţile se pot angaja şi în alte forme de cooperare în domeniul ştiinţei şi tehnologiei.În cadrul acestor activităţi de cooperare, o atenţie deosebită este acordată reamplasării oamenilor de ştiinţă, inginerilor, cercetătorilor şi tehnicienilor, care participă sau au participat la cercetări privind producerea armelor de distrugere în masă.

Cooperarea în vederea ridicării nivelului învăţământului general şi calificării profesioniste în Republica Moldova, atât în sectorul public, cât şi în cel privat se referă în particular la următoarele domenii:

modernizarea sistemelor de învăţământ superior şi de instruire în Republica Moldova, inclusiv sistemul de atestare a instituţiilor de învăţământ superior şi diplomelor învăţământului superior; pregătirea cadrelor din sectoarele public şi privat şi funcţionarilor publici în domeniile prioritare, care urmează a fi determinate; cooperarea între instituţiile de învăţământ şi între instituţiile de învăţământ şi întreprinderi; mobilitatea profesorilor, absolvenţilor, administratorilor, tinerilor savanţi şi cercetătorilor ştiinţifici şi tineretului; promovarea predării în domeniul studiilor europene în instituţiile corespunzătoare; predarea limbilor comunitare; pregătirea instructorilor.

Eventuala participare a unei Părţi la diferite programe ce ţin de instruirea şi pregătirea celeilalte Părţi poate fi examinată în conformitate cu procedurile lor respective şi, dacă e cazul, va fi stabilit cadrul instituţional şi programele de cooperare privind participarea Republicii Moldova la programul TEMPUS al Comunităţii.

10.5 Particularităţile cooperării în sectorul agroalimentar

În acest domeniu, potrivit Articolului 59, cooperarea vizează promovarea reformei agrare, modernizarea, privatizarea şi restructurarea agriculturii, a sectoarelor agro-industrial şi serviciilor în Republica Moldova; dezvoltarea pieţelor interne şi externe pentru produsele moldoveneşti în condiţii, care ar asigura protecţia mediului înconjurător, ţinând cont de necesitatea de a spori siguranţa aprovizionării cu produse alimentare. De asemenea, Părţile au drept obiectiv apropierea graduală a normelor moldoveneşti de regulamentele tehnice comunitare referitoare la produsele alimentare agricole şi industriale, inclusiv a normelor sanitare şi fitosanitare.

Cooperarea în sectorul agroalimentar dintre UE şi statele Europei de Est ( din care face parte Republica Moldova) are loc sub incidenţa PAC ale UE şi este supusă normelor specificate în Acordurile Europene. Pentru sectorul agrar în acordurile Europene sunt prevăzute doar unele măsuri primordiale de liberalizare prin reducerea reciprocă a tarifelor (în unele cazuri pînă la cota zero), prin deschiderea cotelor tarifare, iar pentru unele produse nu se prevăd schimbări.Lista produselor liberalizate în acest an este următoarea:

produse nesensibile - definite ca produse supuse impozitării în UE la o cotă egală sau mai mică de 10%; sau acele bunuri care nu sunt produse în Statele Europei Centrale şi de Est. Petru aceste produse se prevede o scutire imediată de taxe vamale; produse sensibile – un alt grup, care este subiect al scutirii tarifare, dar numai în cadrul unor cote tarifare limitate, care urmează să fie mărite anual de la 10 la 15%. UE a inclus în acest grup produsele pentru care Organizaţiile Pieţei Comune prevăd taxe vamale de import şi subvenţii la export dar nu prevăd mecanisme de intervenţii. Toate subvenţiile pentru export în cazul acestor produse urmează a fi anulate de toate părţile participante.

În documentul “Startegia Extinderii” din 9 noiembrie, Comisia Europeană a prezentat Statelor Membre un plan detaliat pentru desfăşurarea negocierilor. Acest plan propune divizarea cererilor în 3 grupe:

cererii acceptabile: numai de tranziţie şi tehnice fără nici un impact asupra concurenţei sau funcţionării pieţii comune; cererii care sînt negociabile: cererii cu impact mai mare, dar care sub anumite circumstanţe pot fi acceptate să fie nogociate; cererii neacceptabile care cauzează probleme fundamentale şi urmează să fie respinse.

Acest plan de asemenea propune ordinea de tratare a problemelor nerezolvate în anii 2001 şi 2002 şi timpul cînd Statele Membre trebuie să dispună de o “poziţia comună” pentru a satisface cererile. Agricultura, incluzînd în particular regulamentele veterinare şi sanitare, este pe agendă în a doua jumătate a anului 2001.

Agenda 2000 are pe ordinea de zi procesul de extindere a UE şi acordă atenţie specială acţiunilor, care necesită a fi întreprinse pentru a facilita integrarea sectoarelor agricole ale Statelor Candidate în EU. Acţiuni prioritare : investiţii în gospodăriile fermiere, dezvoltarea industriei prelucrătoare şi a structurilor de marketing, îmbunătăţirea standardelor/controlurilor de sănătate a plantelor şi animalelor şi încurajarea eficienţei şi divesificării economice în spaţiile rurale. Agenda 2000 a UE prevede dublarea ajutorului financiar faţă de cel precedent: din 2000 pînă în 2006, în valoare de 3.120 mil. Euro prin intermediul programelor PHARE, ISPA şi SAPARD.

PHARE finanţează consolidarea capacităţii instituţionale şi investiţiile subiecte neacoperite de cele două instrumente speciale. Bugetul anua este de 1560 mln. Euro. Este administrat de Directoratul General pentru Extindere al Comisie Europene.

ISPA (instrument pentru faza de pre-aderare pentru politici structurale) finanţează infrastructura transport şi mediu înconjurător. Bugetul anualeste de 1040 mln. Euro. Este administrat de Directoratul General pentru politici regionale şi Comitetul pentru ISPA. ISPA finanţează o parte din proiecte, celălaltă parte este finanţată de ţările beneficiare.

SAPARD (program special de aderare pentru dezvoltarea agrară şi rurală care înlocuieşte programul PHARE pentru asistenţă în sectorul agrar al ţărilor candidate) finanţează dezvoltarea agrară şi rurală avînd în vedere integrarea viitoare în PCA. Bugetul anual – 520 mn EURO. Administrarea este efectuată de Directoratul General pentru agricultură şi dezvoltare rurală.

Alte programe mai mici de ajutorare. UE ajută statele candidate să corespundă standardelor Statelor Membre în implementarea şi punerea în aplicare a normelor, regulilor şi regulamentelor UE prin intermediul unei scheme de asistenţă numite „Twinning”( program care funcţionează în baza legăturilor dintre două localităţi înfrăţite).Această schemă uneşte administraţiile şi organizaţiile semi-publice a Statelor Candidate cu “partenerii înfrăţiţi” din unul sau altul Stat Membru. Twining (înfrăţirea) presupune deplasarea experţilor UE în Statele Candidate. Fiecare proiect twinning (de înfrăţire) dispune de cel puţin un consultant în domeniul pre aderării, care este parte al administraţiei unui Stat Membru şi este angajat permanent al administraţiei corespunzătoare a Statului Candidat pentru cel puţin douăsprezece luni.Statele Candidate pot participa în programele UE care suportă cooperarea şi schimburile trans-frontaliere dintre cetăţeni şi business. Sunt incluse progaramele „Socrates” şi „Leonardi da Vinci” în domeniul învăţămîntului şi a învăţămîntului profesional , la fel sunt incluse programe în domeniul mediului ambiant, energiei, cercetărilor ştiinţifice etc.

10.6 Aspecte privind stabilirea şi funcţionarea companiilor, condiţiile de muncă, promovarea şi protejarea investiţiilor.

Părţile, în conformitate cu prevederile Articolelor 29- 35 APC, vor face tot posibilul pentru evitarea unor măsuri sau acţiuni, ce ar face mai restrictive condiţiile privind stabilirea şi funcţionarea companiilor lor, decât cele existente la ziua ce precedă data semnării prezentului Acord.Acţionând în spiritul parteneriatului şi al cooperării Guvernul Republicii Moldova va informa Comunitatea de intenţiile sale de a prezenta o nouă legislaţie sau a adopta noi regulamente, care vor face mai restrictive condiţiile de stabilire şi funcţionare în Republica Moldova a sucursalelor sau filialelor societăţilor comunitare, decât cele existente la ziua ce precedă data semnării APC. Comunitatea poate cere de la Republica Moldova informaţii referitoare la proiectele unor asemenea legi sau regulamente şi iniţierea consultărilor asupra acestor proiecte.

Când noile legi sau regulamente adoptate în Republica Moldova vor genera condiţii mai restrictive în ceea ce priveşte stabilirea societăţilor pe teritoriul său, activitatea sucursalelor şi filialelor societăţilor comunitare, stabilite în Republica Moldova, decât cele existente în ziua precedentă datei semnării prezentului Acord, aceste legi sau regulamente nu vor fi aplicate în decursul a trei ani după intrarea lor în vigoare, faţă de sucursalele şi filialele societăţilor deja stabilite în Republica Moldova la momentul intrării acestora în vigoare.Adiţional, capitolul II al Titlului IV al APC (Art.29 – 35) conţine reguli specifice privind stabilirea şi funcţionarea companiilor. Termenii de bază utilizaţi în acest compartiment sunt definiţi cu o vastă extindere în Art.31 APC, cât şi în Declaraţia comună.Prevederile Art.29 – 35 APC sunt direcţionate spre beneficiul companiilor moldoveneşti şi celor comunitare (Art.31 (a) APC), incluzând companiile în proprietate comună (Art.42 APC) şi spre beneficiul companiilor de transport maritim proprietare a navelor înregistrate în UE sau în Moldova (Art.31 (ultimul alineat) APC). Cu toate acestea, Art.33 APC stipulează clar că companiile stabilite ocolind APC-ul pot fi excluse din aria avantajelor oferite conform Art.29 – 35 APC.Excepţiile din cele menţionate se referă la ne-aplicarea Art.29 APC la transportul aerian, transportul acvatic intern şi transportul maritim (Art.30 APC) şi oferă aplicarea măsurilor prudenţiale conform Art.32 APC. Totuşi, Art.30 para.2 APC oferă agenţiilor internaţionale navale tratamentul naţiunii celei mai favorizate.

Obligaţiile UE. Conform Art.29 para.1 APC, UE va acorda tratamentul naţiunii celei mai favorizate pentru stabilirea companiilor moldoveneşti şi funcţionarea filialelor companiilor moldoveneşti (cum ar fi locuri permanente de afaceri fără statut de persoană juridică, Art.31 (c) APC). Cât priveşte funcţionarea sucursalelor companiilor moldoveneşti (cum ar fi companiile înregistrate în UE dar controlate de o companie moldovenească, Art.31 (b) APC), UE va oferi tratamentul naţional.Aceste obligaţii sunt supuse unor rezervări din Anexa IV APC, vizând sectoarele specifice sau activităţile de genul telecomunicaţiilor şi serviciilor personale.

Obligaţiile Moldovei Conform Art.29 para.2 APC, Moldova va acorda tratamentul naţiunii celei mai favorizate sau tratamentul naţional, în dependenţă de faptul care dintre acestea este mai convenabil pentru stabilirea companiilor comunitare pe teritoriul său şi pentru funcţionarea filialelor şi sucursalelor companiilor comunitare stabilite pe teritoriul său. Aceste obligaţii sunt supuse rezervărilor din Anexa V APC.Adiţional, Moldova nu va face condiţiile pentru stabilirea şi funcţionarea companiilor mai restrictive, decât condiţiile care au existat în ziua, precedentă zilei în care a fost semnat Acordul Interimar (Art.106 APC). Măsurile legislative de acest tip pot fi întreprinse numai după notificarea oficială către UE şi actele legislative menţionate pot fi aplicate la companiile vizate numai pe parcursul a trei ani după intrarea lor în vigoare (Art.35 parag.3, 4 APC).Urmând principiile stabilite în Art.92 APC, regulile privind stabilirea şi operarea companiilor (şi filialelor) au drept scop abolirea sau, cel puţin, reducerea regulilor descriminatorii aplicate la acestea prin acordarea tratamentului naţiunii celei mai favorizate sau tratamentului naţional. APC-ul nu oferă cetăţenilor unei părţi dreptul de a fi angajaţi în câmpul muncii pe teritoriul celeilalte părţi a acordului (Art.46 APC). Respectiv, prevederile ce ţin de condiţiile de muncă (Art.23 – 28 APC) numai interzic discriminarea cetăţenilor celeilalte părţi legal angajaţi în contextul naţionalităţii acestora, dar Art.23 APC ca atare nu acordă dreptul la angajare.Totuşi, ca excepţie din cele menţionate mai sus, Art.34 para.1 APC acordă drepturi la angajare pentru personalul-cheie al companiilor din UE sau Moldova (viză, permis de reşedinţă şi de lucru Art.34 para.1, 41, 46 APC), care respectă condiţiile definite în Art.34 para.2 APC. Personalul-cheie înseamnă angajaţi ai companiilor moldoveneşti sau comunitare la nivel superior cu funcţii de administrare, sau persoane având cunoştinţe speciale, esenţiale pentru angajaţi, sau „cesionari intra-corporativi” care sunt transferaţi temporar în contextul activităţilor economice.

Potrivit articoluli 68, Părţile dezvoltă cooperarea în scopul creşterii nivelului de protecţie a săntăţii şi securităţii muncitorilor. Cooperarea se referă în special la:

instruirea şi pregătirea cadrelor în domeniul sănătăţii şi securităţii, atenţie deosebită acordându-se sectoarelor de activitate cu risc sporit; dezvoltarea şi promovarea măsurilor preventive pentru combaterea bolilor şi suferinţelor profesionale; prevenirea riscurilor majore de accidente şi gestionarea substanţelor chimice toxice; cercetarea în vederea dezvoltării bazei de cunoştinţe referitoare la mediul de lucru şi sănătate şi la securitatea muncitorilor.

În domeniul locurilor de muncă, cooperarea include în special asistenţă tehnică pentru:

optimizarea pieţei de muncă; modernizarea serviciilor de plasare în câmpul muncii şi de consultări; planificarea şi gestionarea programelor de restructurare; promovarea angajării pe plan local;

schimbul de informaţii despre programele referitoare la angajarea flexibilă, inclusiv a celora care stimulează angajarea independentă şi încurajează spiritul întreprinzător.

Părţile acordă o atenţie deosebită cooperării în domeniul protecţiei sociale, mai ales cooperării în materie de planificare şi de realizare a reformelor protecţiei sociale în Republica Moldova. Aceste reforme urmăresc dezvoltarea în Republica Moldova a metodelor de protecţie caracteristice economiilor de piaţă şi cuprind toate formele de protecţie socială.Unul dintre obiectivele APC-ului (Art.1) este promovarea investiţiilor. Ţinând cont de împuternicirile şi competenţele respective ale Comunităţii şi Statelor Membre, cooperarea are drept scop crearea unui climat favorabil investiţiilor naţionale şi străine în special prin crearea unor condiţii mai favorabile pentru protejarea investiţiilor, transferul de capitaluri şi schimbul de informaţii referitor la posibilităţile de investire. Cooperarea, conform Articolului 53 APC, are drept obiectiv promovarea:

încheierii, dacă e cazul, a unor acorduri între Statele Membre şi Republica Moldova referitoare la promovarea şi protejarea investiţiilor; încheierii, dacă e cazul, între Statele Membre şi Republica Moldova a unor acorduri ce vizează evitarea dublei impozitări; creării unor condiţii favorabile pentru atragerea investiţiilor străine în economia moldovenească; punerii în aplicare a dreptului afacerilor stabil adecvat şi condiţiilor similare acestora, schimbului de informaţii în materie de legi, regulamente şi practici administrative în domeniul investiţiilor; schimbului de informaţii despre posibilităţile de investire în cadrul târgurilor, expoziţiilor, săptămânilor comerciale şi altor manifestări.

10.7 Comerţul, concurenţa şi protecţia consumatorului

Comerţul cu bunuri. Cel mai important principiu pentru comerţul reciproc cu bunuri este principiul de ne-discriminare, care este reflectat prin tratamentul naţiunii celei mai favorizate şi/sau prin tratamentul naţional.Părţile, potrivit primului aliniat din Articolul 10, îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate în toate domeniile cu privire la:

impozite şi taxe vamale pe importuri şi exporturi, inclusiv metodele de percepere a acestora; regulile de achitare a taxelor vamale, tranzitul, depozitarea mărfurilor şi transbordarea; taxe şi alte impozite interne de orice natură aplicate direct sau indirect la mărfurile importate; metodele de plată şi de transferare a astfel de plăţi; regulile privind vânzarea, cumpărarea, transportarea, distribuirea şi folosirea mărfurilor pe piaţa internă.

Tratamentul naţiunii celei mai favorizate înseamnă că părţile APC îşi acordă reciproc un tratament, care nu este mai puţin favorabil decât tratamentul oferit unei alte ţări. Tratamentul naţiunii celei mai favorizate este oferit, printre altele, vis-a-vis de plăţile şi taxele vamale şi în alte domenii relevante pentru accesul bunurilor la piaţă. Cu toate acestea, tratamentul naţiunii celei mai favorizate nu se extinde până la avantajele specifice acordate de părţile APC altor state, cu care acestea au instituit zone de liber schimb sau uniuni vamale (Art.10 para.2 APC).

Tratamentul naţional înseamnă că părţile APC îşi acordă reciproc un tratament, care nu este mai puţin favorabil decât tratamentul acordat bunurilor locale pe piaţa lor internă. Acest tratament urmează a fi acordat, printre altele, la impunerea impozitelor interne sau altor taxe interne sau la aplicarea regulilor de tot genul la produsele importate din cealaltă parte a APC (Art.14 APC).Părţile APC-ului (cât şi, anterior, ale Acordului Interimar) au stabilit un regim pentru comerţul reciproc cu bunuri care, cel puţin în unele aspecte, ar substitui temporar prevederile GATT. Conform acestora,

unele prevederi ale APC (ex., Art.10 para.3, 11 para.3, 15, 18 para.1, 43) se referă explicit la prevederile GATT, respectiv la Acordul General pentru Comerţ cu Servicii (GATS); Art.5 APC menţionează aderarea Moldovei la OMC ca unul dintre evenimentele majore care pot introduce modificări în APC; Art.86 APC stipulează că prevederile APC cu referinţe la GATT vor fi interpretate în modul ce este în conformitate cu interpretările acestora de către Părţile Contractante la GATT.

Pe lângă ne-discriminare, APC-ul prevede liberul tranzit al bunurilor (Art.11) şi Art.13 APC interzice restricţiile cantitative la importurile din cealaltă parte, cu excepţia produselor industriei siderurgice şi miniere (Art.21 APC). Acordul pentru textile (Art.5), menţionat mai sus, prevede condiţii specifice pentru introducerea restricţiilor cantitative la importurile de textile în UE. APC-ul nu exclude aplicarea măsurilor prudenţiale bazate pe Art.19, care completează Art.91 APC privind protecţia intereselor publice cum ar fi moralitatea publică, securitatea publică, sănătatea etc.. Art.17 şi 18 APC conţin reguli privind măsurile de protecţie comercială:

Art.17 APC vizează cazul, când produsele sunt importate pe teritoriul părţii APC în asemenea cantităţi majorate şi la asemenea condiţii încât cauzează sau pot cauza un impact negativ asupra producătorilor locali. În această situaţie, partea vizată este abilitată să întreprindă măsurile apropriate (Art.17 para.5 APC), urmând procedurile menţionate în Art.17 parag.2 – 4 APC. Art.18 APC vizează măsurile anti-dumping şi de compensare, cu referinţe la respectivele prevederi ale GATT.

Stabilirea Zonei de Liiber Schimb. Art.4 APC menţionează stabilirea zonei de liber schimb între Moldova şi UE în virtutea unui acord special în domeniu. Acest acord de liber schimb va aboli impunerea taxelor vamale la (practic toate) bunurile originare din respectivele teritorii vamale, în timp ce va permite continuarea impunerii taxelor vamale naţionale (şi ale UE) la bunurile originare din ţările terţe.

La reuniunea sa din 14 iulie 1998, Consiliul de Cooperare a conclusiont că aderarea Moldovei la OMC este prioritară vis-a-vis de negocierea stabilirii zonei de liber schimb. Adiţional, Consiliul de Cooperare a convenit că urmează a fi efectuat un studiu de fezabilitate în scopul evaluării implicaţiilor stabilirii zonei de liber schimb. Studiul a fost finalizat în 1999 şi concluzia a fost că, dat fiind rolul important, pe care comerţul şi investiţiile îl joacă în stimularea creşterii economice, o zonă de liber schimb între UE şi Moldova ar putea aduce beneficii economice substanţiale dacă va fi introdusă într-un mediu economic apropriat, unde firmele şi individualii sunt liberi şi capabili să exploateze oportunităţile de afaceri, care sunt create. Conform studiului, cadrul legal şi administrativ pentru afaceri în Moldova necesită perfecţionare până când zona de liber schimb între UE şi Moldova ar putea fi stabilită cu efecte benefice pentru părţi.

Concurenţa. Art.48 APC conţine reguli specifice privind concurenţa, care sunt aplicabile în contextul comerţului dintre părţi. Art.48 para.2 APC se referă la următoarele circumstanţe, care pot duce la denaturarea concurenţei:

restricţii cauzate de întreprinderi (ex.: prin acorduri, practici concertate); ajutor de stat acordat întreprinderilor sau producerii anumitor bunuri; practici discriminatorii ale monopolurilor de stat cu caracter comercial; denaturări ale comerţului cauzate de întreprinderi de stat sau întreprinderi cu drepturi exclusive.

Părţile APC sunt obligate să înlăture denaturările menţionate prin aplicarea respectivelor legi cu privire la concurenţă. În ce priveşte monopolurile de stat şi întreprinderile publice (inclusiv cele cu drepturi exclusive), părţile urmează să-şi respecte obligaţiile pe parcursul a patru ani din momentul intrării în vigoare APC-ului (respectiv, a Acordului Interimar) (Art.48 parag.2.4. şi 2.5., Art.106 APC).

După cum s-a menţionat deja, Art.48 APC vizează numai denaturările comerţului reciproc între Moldova şi UE. Cu toate acestea, APC-ul nu neglijează denaturările concurenţei, care au efecte exclusiv pe piaţa internă a Moldovei. Art.50 parag. 2 APC încurajează Moldova de a-şi aduce gradual legislaţia respectivă în compatibilitate cu cea a UE.

Protecţia consumatorilor. Părţile stabilesc o cooperare strânsă în vederea realizării compatibilităţii sistemelor lor de protecţie a consumatorilor. Această cooperare cuprinde schimb de informaţii privind activitatea legislativă şi reforma instituţională, stabilirea unor sisteme permanente de informare reciprocă despre produsele periculoase, ameliorarea calităţii infornaţiei furnizate consumatorilor, îndeosebi în materie de preţuri, caracteristici ale produselor şi serviciilor oferite, dezvoltarea schimburilor între reprezentanţii intereselor consumatorilor, sporirea gradului de compatibilitate a politicilor de protecţie a consumatorilor şi organizarea de seminare şi cursuri.

10.8 Cooperarea vamală şi prestarea de servicii transfrontaliere

Cooperarea vamală are drept scop asigurarea conformităţii tuturor dispoziţiilor care urmează să fie adoptate în domeniul schimburilor comerciale şi apropierii regimului vamal al Republicii Moldova de cel al Comunităţii. Cooperarea, conform aliniatului 2 din Articolul 73, se va axa în special pe:

schimbul de informaţii; îmbunătăţirea metodelor de lucru; realizarea nomenclaturii combinate şi documentului aministrativ unic; interconexiunea dintre sistemele de tranzit ale Comunităţii şi Republicii Moldova; simplificarea procedurilor de inspectare şi formalităţilor ce ţin de transportarea mărfurilor; susţinerea introducerii sistemelor moderne de informare vamală; organizarea seminarelor şi cursurilor de instruire a cadrelor.

Prestarea de servicii transfrontaliere. Spre deosebire de Acordul General pentru Comerţul cu Servicii (GATS), care este parte a cadrului de reglementare a OMC, APC-ul nu conţine un cadru sistematic şi coerent pentru toate tipurile de prestare a serviciilor. GATS face deosebire dintre patru moduri de prestare a serviciilor:

prestarea transfrontalieră a serviciilor; deplasarea consumatorului de serviciu către prestator în altă ţară; prestarea serviciilor prin prezenţa comercială a prestatorului pe teritoriul altei ţări; prestarea serviciilor prin prezenţa persoanei fizice pe teritoriul altei ţări.

Capitolul III al Titlului IV al APC (Art.36 – 39) se referă la prestarea transfrontalieră a serviciilor (modul 1). Alte compartimente ale APC, cum ar fi privind stabilirea şi funcţionarea companiilor sau privind intrarea şi şederea pe teritoriul altei părţi (Art.41 APC)acoperă modurile 3 şi 4 de prestare a serviciilor. Cel de al doilea mod de prestare a serviciilor (deplasarea consumatorului) nu este acoperit în mod special de APC.În ce priveşte prestarea transfrontalieră a serviciilor la general, APC-ul conţine numai principii generale: părţile vor coopera în scopul dezvoltării unui sector de servicii orientat spre piaţă în Moldova (Art.37 APC); adiţional, părţile vor întreprinde paşii necesari pentru admiterea progresivă a prestării transfrontaliere a serviciilor. Obligaţiunile mai detaliate, cum ar fi accesul nerestricţionat la piaţa maritimă internaţională, sunt oferite de Art.38 APC sau pot fi convenite prin încheierea unor acorduri speciale în domeniul transporturilor, la care face referinţe Art.39 APC. Toate regulile privind prestarea transfrontalieră a serviciilor se supun prevederilor generale în domeniu din Art.40 – 46 APC. Acestea, printre altele, confirmă că APC-ul, ca regulă, nu permite persoanelor fizice să intre sau să stea pe teritoriul celeilalte părţi a APC (Art.46 APC).

10.8 Armonizarea legislaţiei

După cum s-a menţionat mai sus Uniunea Europeană se bazează, în primul rând, pe aşa-zisul Tratat de la Roma care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1958 şi a fost modificat de Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam. Tratatul CE este considerat mai mult drept legea europeană „primară”; înainte de toate, el oferă principiile CE, stabileşte fundamentele politicilor CE şi conturează cadrul instituţional al comunităţilor. Unul dintre obiectivele majore ale CE (Art.2 Tratatul CE) a fost crearea pieţei interne comune. În acest scop, Tratatul CE stipulează stabilirea aşa-numitelor patru libertăţi, care sunt libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului în interiorul comunităţii.Pentru a realiza obiectivele Tratatului, instituţiile CE (Comisia, Parlamentul şi Consiliul European) au fost abilitate cu dreptul de a adopta regulamente şi directive, care constituie „corpul” legislaţiei europene „secundare”. Conform Art.29 al Tratatului CE, regulamentele sunt de aplicare generală. Ele sunt integral obligatorii pentru implementare şi direct aplicabile în toate Statele Membre, pe când directivele devin obligatorii pentru implementare ca rezultat al aprobării iniţial de fiecare Stat Membru, oferind autorităţilor naţionale dreptul de a alege formele şi metodele. Cu alte cuvinte regulamentele sunt aplicabile în mod direct, iar directivele urmează a fi implementate prin adoptarea legislaţiei interne respective a Statului Membru.Este necesar de menţionat că, graţie caracterului specific al legislaţiei europene, în multe domenii ale legislaţiei nu există o singură bază legală europeană. În majoritatea acestor domenii (dreptul antreprenorial, contabilitatea, impozitarea, etc.), legislaţia naţională a Statelor Membre rămâne a fi sursa de drept majoră. Evident legislaţiile naţionale ale Statelor Membre urmează a fi armonizate cu o vastă extindere în virtutea directivelor europene.

APC-ul este un document cu un impact major asupra sistemului legislativ al Moldovei. Acest fapt este valabil în contextul diferitor tipuri de obligaţii ale Moldovei în cadrul APC-ului şi a armonizării legislaţiei după cum prevede Art.50 APC.

Obligaţiile Părţilor, conform APC-ului pot fi divizate în:

obligaţii concrete ale părţilor, privind comerţul cu bunuri (Art.10 - 22 APC), stabilirea şi funcţionarea companiilor, inclusiv angajarea personalului-cheie (Art.29, 34 APC), plăţile curente şi circulaţia capitalului (Art.47 APC), cât şi concurenţa şi protecţia proprietăţii industriale, intelectuale şi comerciale (Art.48 APC); obligaţii generale (în special ale Moldovei), în primul rând privind armonizarea legislaţiei (Art.40 APC) sau activităţile care urmează a fi întreprinse în contextul cooperării economice (Art.51 – 76 APC).

Prevederile APC-ului nu pot fi executate în mod automat, dat fiind că conţin referinţe la legislaţia internă a părţilor (cum ar fi Art.48 privind concurenţa) sau la recomandările Consiliului de Cooperare, sau pot fi supuse unor excepţii (Art.18, 19 APC). Ca urmare, prevederile APC-ului urmează a fi implementate prin adoptarea legislaţiei naţionale.Art.50 parag.1 APC se referă la armonizarea legislaţiei fără a specifica sectoarele relevante. O listă indicativă, şi nu exhaustivă, a sectoarelor este menţionată în Art.50 parag. 2 APC, acoperind şaisprezece domenii ale legislaţiei. Aceste domenii sunt relevante pentru comerţul reciproc (în particular, vama şi impozitarea indirectă) şi pentru dreptul antreprenorial şi aspectele aferente.Armonizarea legislaţiei, prevăzută de Art.50 APC, este într-o strânsă inter-relaţie cu alte compartimente ale APC-ului. Astfel, la unele sectoare menţionate în Art.50 parag. 2 APC se referă, de asemenea, prevederile APC-ului pentru cooperare. Acestea ţin, printre altele, de vame (Art.73 APC), protecţia lucrătorilor la locul de muncă (Art.68 APC) şi mediul (Art.61 APC). Pe de altă parte, prevederile pentru cooperare menţionează armonizarea legislaţiei şi în domeniile ce nu sunt indicate în Art.50 parag. 2. Acest fapt este valabil pentru:

crearea unei legislaţii stabile şi adecvate pentru antreprenotiat (Art.53 parag.2 APC); crearea unui cadru juridic pentru cooperarea în domeniul industriei miniere şi nucleare (Art.56 parag.2 APC); introducerea condiţiilor legale pentru încurajarea comerţului şi investiţiilor în energetică (Art.60 parag.2 APC); crearea unui cadru de reglementare pentru telecomunicaţii şi servicii poştale şi pentru utilizarea spectrului de frecvenţe radio (Art.63 APC); dezvoltarea cadrului pentru întreprinderile mici ţi mijlocii (Art.70 APC).

Cu toate acestea, nu toate dintre prevederile menţionate specifică faptul că legislaţia europeană urmează a fi utilizate drept model pentru măsurile legislative în Moldova.

10.9 Asistenţa tehnică

Pentru a facilita implementarea APC-ului şi a realiza obiectivele sale, UE oferă Moldovei asistenţă tehnică în cadrul Programului Tacis (Art.78 APC). Această asistenţă tehnică este finanţată prin granturi şi este oferită în strânsă cooperare cu alţi donatori, cum sunt Banca Mondială, BERD, PNUD (Art. 81 APC). Conform Art. 80 APC, asistenţa tehnică se bazează pe un program indicativ şi pe programe de acţiuni pentru proiecte specifice.Activităţile Tacis-ului au demarat în Moldova în 1991. În perioada 1991 – 1999 (cu un buget total de 66,6 milioane Euro), prioiectele Tacis-ului s-au concentrat asupra industriei alimentare, dezvoltării sectorului privat şi dezvoltării resurselor umane. Adiţional, Moldova beneficiază de alte programe europene de asistenţă cum ar fi Programul Tacis Interstatal, Programul pentru Cooperare Transfrontalieră, de credite pentru susţinerea balanţei de plăţi şi asistenţă umanitară, acordate de UE.

În aprilie 2000, au demarat activităţile unui proiect Tacis special pentru implementarea APC; obiectivele acestui proiect sunt:

acordarea asistenţei părţilor moldoveneşti ale Consiliului de Cooperare, Comitetului de Cooperare şi subcomitetelor sale; acordarea asistenţei legislatorilor moldoveni în armonizarea legislaţiei interne cu cea europeană; crearea unui Centru European de Documentare; instruirea experţilor moldoveni în materie de politici şi legislaţie europeană; diseminarea informaţiei despre UE în societatea Moldovei.

Următoarele activităţi în derulare în cadrul Programului Tacis vizează susţinerea promovării exporturilor, asistenţă consultativă pentru Prim Ministru şi asistenţă în procesul de aderare a Moldovei la OMC.

XI TENDINŢE ŞI POLITICI AGROALIMENTARE ÎN PERSPECTIVA INTEGRÂRII REPUBLICII MOLDOVA ÎN COMUNITATEA EUROPEANÂ

Pentru toate ţările agricultura constituie cel mai puternic factor de echilibru în armonizarea dezvoltării economice. Independenţa naţională, aplanarea conflictelor sociale sunt direct condiţionate de gradul de autonomie alimentară, de nivelul securitaţii alimentare. În plus specific pentru agricultura Republicii Moldova este şi faptil că ea a fost şi rămâne coloana vertebrală a economiei naţionale, constituind circa 30 la sută din produsul intern brut şi având angajată jumătate din populaţia aptă de muncă. 11.1 Caracteristici generale

Suprafaţa terenurilor agricole formează 2556 mii ha sau 75% din suprafaţa totală a fondului funciar. Ponderea arăturilor, a viilor şi livezilor constituie respectiv 70.3 , 7.3 şi 7.3 la sută. De notat că suprafeţele ocupate cu vii şi livezi s-au redus considerabil.

Figura 3

Sursa: Departamentul Analize Statistice şi Sociologice.

De la începutul perioadei de trecere la economia de piaţă, producţia agricolă a scăzut vertiginos /figura 3/ şi în anul 2000 a constituit doar 45.8 la sută de la nivelul anului 1990,inclusiv producţia vegetală - 52.2%, iar cea animalieră - 36.3 la sută. Ponderea producţiei agricole din gospodăriile populaţiei şi gospodăriile de fermieri în totalul acestea s-a majorat de la 38.6 la sută în 1993 la 74% în anul 2000. Volumul producţiei vegetale în îtreprinderile mari agricole s-a redus cu 71 %, în sectorul privat a crescut cu 7.7%.

Reducerea producţiei agricole a fost determinată de micşorarea suprafeţelor cultivate şi a productivităţii. Recoltele, la rândul său au diminuat datorită insuficienţei de combustibil, îngrăşăminte şi substanţe de protecţie ale plantelor şi animalilor, neglijarea tehnologiilor, etc. şi din cauza condiţiilor climaterice nefavorabile

A suferit schimbări de proporţii şi structura producţiei agricole /figura 4/. Spre exemplu, dacă în anul 1993 fructelor le revenea 17 % apoi în 2000 doar 4%, cerialelor respectiv 11 şi 19 la sută.

Mutaţiile ce au loc în structura producţiei agricole indică la tendinţa de reducere a valorilor producţiei culturilor intensive cum ar fi struguri, fructe, legume, tutun etc. şi creşterea ponderii producţiei ce necesită volum mic de capital cum ar fi grâu, porumb, floarea soarelui şi altele.Declinul verteginos al producţiei agricole, schimbarea structurii produsului agroalimentar, situaţia ce s-a creat în acest important segment al economiei naţionale impune găsirea şi promovarea unui sistem de măsuri productiv, eficient şi competitiv.

Figura 4Structura producţiei agricole, %

.

Sursa: Departamentul Analize Statistice şi Sociologice

Un loc aparte în acest sistem de măsuri îi revine procesului de integrare. Agricultura Republicii Moldova este condamnată la integrare din două motive majore:

Moldova nu dispune de resurse energetice şi de multe alte resurse proprii necesare pentru creşterea şi prelucrarea materiei prime agricole. Potenţialul şi posibilităţile de producere depăşesc esenţial cererea pieţii interne a Republicii Moldova care este destul de limitată atît datorită posibilităţilor sale demografice / populaţia constituie circa 4.4 mil. / cît şi puterii de cumpărare extrem de joasă / nivelul de acoperire a bugetului minim de consum în anul 2000 a fost de numai 43.1 la sută /

Din această cauză, pentru noi este firească includerea componentelor politicii agroalimentare in acordurile de cooperare şi integrare. În conformitate cu prevederile articolului 59 al Acordului de Parteneriat şi Cooperare, politica integrării agriculturii presupune trei aspecte de interese comunitare.

11.2 Promovarea reformei agrare

Prima coordonată a integrării o constituie “promovarea reformei agrare” care a fost lansată prin adoptarea de către Parlament în 15 februarie 1991 a concepţiei reformei agrare şi a dezvoltării social-economice a satului.Orientarea principală a schimbărilor în relaţiile economice la sat este demonopolizarea proprietăţii de stat şi instituirea mecanismelor economiei bazate pe relaţiile de piaţă. Demonopolizarea proprietăţii de stat asupra pământului, reforma funciară, s-a efectuat în două etape.La prima etapă, care practic a luat sfârşit, fiecărei familii de la sat i s-a transmis gratuit în proprietate privată cel puţin 0,3 ha. Dacă componenţa familiei depăşea trei persoane, se atribuia suplimentar 0,1 ha pentru fiecare membru al familiei, începând cu a 4-a persoană, cu condiţia ca suprafaţa totală pentru o familie să nu depăşească 0,75 ha. Actualmente suprafaţa loturilor de pe lângă casă, transmise în proprietate privată cetăţenilor Republicii Moldova, în localităţile rurale constituie 185.1 mii ha.La etapa a doua a reformei funciare, lansată odată cu adoptarea Codului Funciar la 1 ianuarie 1992, se atribuie în proprietate privată cota de teren echivalent din extravilan. Procesul de atribuire a cotelor de teren echivalent în natură se desfăşoară foarte anevoios chiar dacă a contribuit esenţial la accelerarea reformei funciare programul “Pământ”, finanţat generos de guvernul SUA.

La 1 ianuarie 2001 suprafaţa terenurilor atribuite în proprietate privată a constituit 702 mii ha., cea ce constituie circa 40 % din suprafaţa terenurilor destinate privatizării. Încă 741 mii ha. /41%/ n-au fost atribuite în natură în mod individual deţinătorilor de titluri, fiind transmise în folosinţă altor persoane juridice şi fizice. Procesul de atribuire a cotelor de teren echivalent se desfăşoară astfel încât efectele negative sunt inivitabile. Dacă în Ţările Baltice, cât şi în cele din Europa de Centrală, s-a revenit la foştii proprietari a terenurilor agricole, ceea ce este absolut firesc, în Republica Moldova pământurile se împart la toţi în mod egal: şi la cei harnici, şi la cei leneşi; la gospodari, şi la cei care aşteaptă să curgă bunurile. În consecinţă o suprafaţă suficientă sau nu se lucrează, sau se lucrează cu încălcări tehnologice grave.

Mai notăm că normele incluse în Codul Funciar sunt neglijate frecvent. Spre exemplu, celor ce au dreptul, li se atribuie suprafaţă de teren egală şi nu echivalentă, cum este stipulat în legislaţie. Unuia şi aceluiaşi proprietar cota de teren i se atribuie în trei sau mai multe parcele, cu intenţia de a asigura echitate între ţăranii din localitate. În majoritatea cazurilor, aceste câteva loturi se atribuie la fiecare membru al familiei. Prin urmare, soţul este deţinător de cote în 3-4 câmpuri, soţia în altele 3-4 câmpuri, ce agravează şi mai mult situaţia. Ar fi fost normal şi firesc să se atribuie suprafaţa de teren echivalent pentru familia întreagă în unul şi acelaşi câmp.Libertatea economică a ţăranilor şi stimularea activităţii lor de antreprenoriat poate fi asigurată numai prin crearea unei baze materiale. Pentru ţăranii împroprietăriţi cu pământ, sursa principală de formare a bazei materiale o constituie cota parte din averea ce le revine din patrimoniul gospodăriilor colective sau de stat. Lipsa mijloacelor de producţie şi dictatul monopolului unităţilor de prelucrare a materiei prime agricole provoacă o disperare totală şi generează o atitudine ostilă faţă de reforma agrară. Conştienţi de acest fapt, chiar dacă există o mulţime de Hotărâri ale Parlamentului, chiar dacă pretutindeni sosesc plângeri din partea ţăranilor ce au obţinut cota de teren echivalent, forţele conservatoare nu doresc să se dezică de patrimoniul ce nu le aparţine.

La 1 decembrie 1999, conform buletinului statistic de informare publică, persoanelor împroprietărite cu pământ le-au fost atribuite doar 83% din bunurile ce le revin din patrimoniul întreprinderilor agricole. Totodată peste 52 mii ţărani nu-şi cunosc încă mărimea cotelor ce le revin din bunurile întreprinderilor agricole. În strategia reformării agriculturii trebuie să se specifice clar institutul proprietăţii asupra pământului, bunurilor materiale şi formele de organizare a exploataţiilor agricole.Reforma funciară, instituţionalizarea proprietăţii private asupra pământului determină necesitatea reorganizării expluataţiilor agricole. Foarte frecvent această reorganizare se efectuează doar prin schimbarea formală a denumirii de colhoz sau sovhoz în societate pe acţiuni, fără a opera modificări în conţinut.

Autorităţile publice insistent propagă formarea societăţilor cu răspundere limitată pe lângă aşa-numiţii «lideri», în rolul cărora mereu se pomenesc foştii preşedinţi şi directori, sau brigadieri. Din păcate, această râvnă de invidiat a fost promovată şi de proiectul «Pământ». Conflictele care apar sunt incomensurabile cu intenţia de a asigura spaţiu suficient pentru tehnologiile contemporane.Ca formă de organizare a agriculturii în Republicii Moldova, atât potrivit concepţiei reformei agrare, cât şi conform realizărilor din ultimii ani, este gospodăria ţărănească, gospodăria familială bazată pe o reală independenţă economică.

Ferma familială, în viziunea multor specialişti* reprezintă o formă de organizare care asigură stabilitatea politică şi socială, precum şi justeţea economică pentru agricultori. Prin urmare este justificată creşterea impunătoare a numărului gospodăriilor ţărăneşti înregistrate de la 5 în 1992 la 18.5 mii în 1995, la 66 mii în 1998 şi la 202 mii la 1 ianuarie 2001. Acest spor ar fi fost şi mai categoric însă autorităţile se străduiesc să-l frîneaze declarând că suprafaţa unei gospodării ţărăneşti este insuficientă pentru implementarea tehnologiilor moderne. Este adevărat că suprafaţa pământului arabil, ce-i revine unei persoane în Republica Moldova, constituie circa 0,4 ha. Dar nu mai puţin adevărat este şi faptul că unei persoane în Franţa îi revin 0,32 ha, în Austria - 0,16 ha, în Italia - 0,16, în Germania - 0,12 ha de pământ arabil şi gospodăriile familiale se dezvoltă cu succes.

Chiar în buletinul statistic de informare publică nr.1 din 2001 se afirma că: «suprafaţa medie pe republică a terenurilor în folosinţa unei gospodării ţărăneşti atribuite în contul cotelor de teren echivalent constituie 1,82 ha, din care 1,50 ha - teren arabil, cîte 0,16 ha – de vii şi livezi, ceea ce nu corespunde realităţii. Acestea sunt dimensiunile unei cote. O familie din spaţiul rural este constituită din 3-4 deţinători de cote de teren echivalent, iar dimensiunile medii ale unei gospodării ţărăneşti ar constitui 5,4 - 7,2 ha. Sigur că aceste dimensiuni sunt net inferioare celor ale fermelor din SUA - cca 190 ha, sunt mai mici şi decât cele din Franţa–27, Germania -16 , dar le depăşesc pe cele din Italia -5,1 şi din Grecia - 4,3 ha.

Conform studiului efectuat de Agenţia pentru Restructurarea Agriculturii /ARA/ actualmente dimensiunea medie a unei gospodării /tabelul 24/ variază de la 2.8 la 869 ha. tabelul 24 Dimensiunea medie a gospodăriei

Categoria gospodăriei Nr.de unităţi

Suprafaţa agriclă Pe gospodărie, ha

Numărul membrilor pe gospodărie, pers.

Gospodării individuale mici 114 2.8 1.5Gospodării individuale medii 89 14.7 1.9Gospodării individuale mari 62 411.0 2.3Gospodării corporative 85 684.0 98.5Inclusiv: - SRL 60 742.0 8.9 - SA 2 22.0 1305.0- asociaţii de gosp. ţărăneşti 12 336.0 135.0- cooperative agricole 11 869.0 319.0

Sursa:Accesul la pieţe şi servicii rurale /MARS/.Studiu de bază,ARA,2001,p.16-17.

Gospodăriile individuale mici,medii şi mari reprezintă gospodăriile ţărăneşti de tip familial. În cazul celor două societăţi pe acţiuni cu câte 1305 membri, 22 ha şi aproape 10 mil. lei, activităţile de bază sunt prelucrarea materiei prime şi furnizarea serviciilor. Dezvoltarea gospodăriilor ţărăneşti poate fi efectuată prin «creştere», prin acumulări de terenuri agricole şi de capital cât şi prin asociere pe principiile economiei de piaţă.

Extinderea suprafeţelor exploatărilor agricole, concentrarea terenurilor, se poate obţine prin arendarea cotelor. Acest model de extindere a fost cunoscut încă din secolul trecut. În anul 1864, anul lansării primei reforme agrare, Ion Ionescu a elaborat «Povăţuiri pentru proprietarii ce-şi dau moşiile în arendă», povăţuiri ce- şi păstrează actualitatea şi în prezent. În gospodăriile individuale mici pămintul arendat constituie 9 %, medii – 60 %, mari – 99%. Ponderea terenurilor arendate în asociaţiile de gospodării ţărăneşti alcătuieşte 50-70 la sută, în timp ce în cazul SA şi SRL – mai mult de 95 %.

*Letiţia Zahiu, Agricultura mondială şi mecanismele pieţei, Bucureşti, 1992, p.205Extinderea mai poate fi obţinută şi prin vânzare-cumpărare a terenurilor agricole. Piaţa funciară în Republica Moldova se află la început de cale chiar dacă numărul tranzacţiilor cu terenuri agricole au sporit de la 2283 în nouă luni ale anului 1999 la 16368 în aceiaşi perioadă a anului 2000. Media unui lot vândut/cumpărat fiind de doar 0.3 ha. Pământul procurat în gospodăriile individuale mici formează 2 %, medii – 3 % din toată suprafaţa acestora. În celelalte categorii, practic nu este pământ cumpărat. Rămâne a fi încurajată această formă de creştere a suprafeţilor de teren pentru toate categoriile de gospodării.

Extinderea suprafeţilor agricole ale gospodăriilor ţărăneşti se mai poate obţine şi prin asociere şi cooperare. Teoria şi practica din economie, politica agroalimentară la acest început de secol se caracterizează prin accelerarea proceselor de asociere şi cooperare. Aceste procese pot aduce mari avantaje tehnice şi tehnologice, economice şi sociale. În toată lumea fermierii, gospodăriile familiale neapărat se asociază sau se cooperează în scopul folosirii mai eficiente a mijloacelor de producţie, resurselor naturale şi a celor umane. În ţările cu economie de piaţă mai întâlnim şi forme de tip asociativ: asociaţii agricole cooperative, societăţi agricole. În proporţii mai reduse se pot întâlni şi forme de tip corporativ. Procesul de concentrare a unităţilor mici de producere pentru a da naştere gospodăriilor cu suprafeţe întinse cultivate cu ajutorul maşinilor a cunoscut două modele:

modelul sovietic, parte componentă a căruia a fost şi agricultura noastră, unde acestpproces de concentrare a avut loc sub presiunea regimului de dictatură, transformând, în ultima instanţă, ţăranul în salariat de tip colhoznic sau sovhoznic; modelul occidental, conform căruia contopirea unităţilor de producţie mici în gospodării mari capitaliste are loc în mod liber, prin ruinarea treptată, şi eliminarea producătorilor individuali;

Deşi nu poate fi vorba despre copierea unor modele, la etapa pe care o traversăm, experienţa ţărilor cu agricultură dezvoltată are importanţă pentru a implimenta la noi forme organizatorico-juridice viabile şi eficiente. Este incontestabilă necesitatea de asociere sau cooperare a gospodăriilor ţărăneşti şi la noi în Republica Moldova. Atât doar, că această asociere să se efectuează în baza proprietăţii private şi benevol, acceptabil fiind modelul occidental.

Astăzi este imperios necesar a impulsiona şi a încuraja formarea unui sistem eficient de servicii în sectorul agroalimentar. În scopul folosirii mai eficiente a mijloacelor de producţie, în scopul prelucrării materiei prime agricole, transportării, vânzării produselor alimentare, prestării serviciilor de consultaţie şi în multe alte scopuri fermierii, gospodăriile familiale neapărat se asociază.

Dezvoltarea gospodăriilor ţărăneşti prin asociere, caracteristică pentru ţările lumii, a fost stipulată şi în Concepţia Reformei Agrare din Republica Moldova: “Gospodăriile ţărăneşti se pot asocia în diferite cooperative de producţie, de aprovizionare-desfacere, de credit şi în alte tipuri de cooperative pe baza repartizării echitabile a veniturilor între membrii lor, a administrării democratice şi a exercitării controlului asupra activităţii de administrare”.Cooperarea şi asocierea în agricultură îmbracă forme foarte diverse (figura 5), deşi se bazează strict pe proprietatea privată şi pe organizarea primară de tip familial.Tendinţa dominantă în perioada de tranziţie la economia de piaţă la noi rămâne organizarea pe baze noi, prin asociere sau cooperare, a creşterii producţiei agricole vegetale şi animaliere. În centrul asocierii sau cooperării rămâne fermierul, gospodăria familială, bazată pe proprietatea privată.Dispunând de terenuri agricole mult mai puţine decât sectorul public, aproape fără mijloace de producţie, sectorul privat pune la dispoziţia consumatorului din an în an mai multă producţie agricolă. Dacă în 1985 gospodăriile populaţiei şi cele ţărăneşti au adus pe masa consumatorului 17% din produsele agricole, în 1990 - 21%, în 1995 - 45%, în 2000 – 74 la sută. Aceasta demonstrează convingător prioritatea proprietăţii private şi confirmă obiectivitatea reformei agrare, deşi reformele din Moldova au fost apreciate variat în ţările din Europa de Vest. Săptămânalul englez “The Economist”, scria în martie 1995 despre Moldova că este un model pentru reforme corecte şi în 1997 primeşte rating BA2 de la agenţia “ Moody’s”.

Figura 5

Gospodăria ţărănească, nucleul asocierii şi cooperării

Crizele de guvernare au avut un efect extrem de negativ asupra economiei naţionale, asupra reformelor, inclusiv asupra reformei agrare, cea ce s-a reflectat şi asupra imaginii ţării în lume. Acelaşi “Economist” scrie în iunie 2000: “Moldova ca ţară arată înspăimîntător de slabă. La momentul de faţă, Occidentul vede Moldova ca o ţară, care trece de la o intrigă şi criză politică la alta, o ţară unde corupţia creşte iar economia scade. Cel mai influient ziar german “Frankfurter Allgemeine Zeitung“ a numit Moldova: “Casă săracă a Europei”.

Integrarea europeană reprezintă un proces biunivoc în sensul că el presupune atât un efort din partea ţărilor aspirante, aflate în diverse etape de integrare şi de colaborare faţă de Uniunea Europeană, cît şi din partea ţărilor membre, cărora le revine sarcina de a crea un mediu favorabil pentru derularea optimă a procesului de integrare. Evident, în percepţia occidentală, mai ales sub aspectul Politicii Agricole Comunitare, asemenea calificativ ce se atribuie ţării noastre, de sigur, nu poate servi ca bază pentru întegrare în Uniunea Europeană. Şi totuşi procesul integrării în ultimii ani se intensifică.

Gospodărie ţărănească

(de fermier)

Cooperativă de prestare a

serviciilor mecanizate

Cooperativă de prelucrare a nutreţurilor

Cooperativă de prelucrare a

materiei prime agricole

Cooperativă de comercializare a

producţiei

Cooperativă de prestare a

serviciilor de consultaţie

Cooperativã de creditare

Cooperativă de asigurare cu îngrăşăminte

Cooperativă de asigurăriCooperativã de

asigurare cu mijloace de producere

Cooperativă de

autotransport

Strategic este important aportul Comunităţii Europene în reformarea sectorului agroalimentar al Moldovei pentru ca ţara noastră să-şi menţină politica agrară orientată spre susţinerea reală a proprietarilor de terenuri agricole, cea ce va constitui argumentul forte în promovarea reformei agrare.

11.3 Piaţa produselor agroalimentare

A doua coordonată a integrării este “dezvoltarea pieţelor interne şi externe pentru produsele moldoveneşti în condiţii, care ar asigura protecţia mediului înconjurător, ţinând cont de necesitatea de a spori siguranţa aprovizionării cu produse alimentare.” 11.2.1 Piaţa internă

Producţia de bunuri alimentare a fost şi rămâne suportul existenţei umane şi este adresată prioritar pieţii interne. După cum am mai menţionat piaţa alimentară interioară este mult mai redusă în raport cu posibilităţile de producere. Piaţa internă este limitată atât de cele numai circa 4.4 mil.de locuitori cât şi de consumul produselor alimentare. Consumul produselor alimentare raportat la un locuitor al Republicii Moldova are o tendinţă clară de a se micşora /tabelul 25/.

tabelul 25Consumul produselor alimentare raportate la un locuitor, kg/an

Denumirea produselor 1990 1992 1994 1996 1998 1999Carne şi produse din carne 58.0 46.0 30.1 25.3 26.7 24,5Lapte şi produse lactate 303.0 198.0 163.0 161.4 155.4 145Ouă, bucăţi 203.0 166.0 100.0 116.0 121.9 132,3Zahar 48.9 30.5 22.3 22.5 21.0 21Ulei vegetal 14.1 8.5 8.0 8.2 7.3 -Cartofi 69.0 66.5 84.0 71.0 65.0 61,5Legume şi bostănoase 112.0 95.0 78.0 64.8 112.5 109Fructe şi struguri 79.0 63.0 68.0 59.3 47.7 27,2Produse de panificaţie 171.0 170.0 139.0 126.9 133.9 133,1

Sursa:Departamentul Analize Statustice şi Sociologice

Consumul de carne şi produselor din carne în 1999 a constituit 43% din nivelul anului 1990, lapte şi produse lactate - 53, ouă - 57, zahăr - 40, ulei vegetal - 58, legume - 58, fructe, struguri şi pomuşoare - 75, produse de panificaţie - 74 la sută. Descreşterea atât de categorică a consumului de produse alimentare este determinată de capacitatea de cumpărare. Estimările curente* stabilesc mărimea minimului de existenţă la nivelul de 233.1 lei pe lună. Populaţia cu venitul lunar global mai mic de 70 lei se consideră extrem de săracă.Conform rezultatelor Studiului Bugetului Gospodăriilor Casnice /SBGC/ pe anul 1999 venitul global al 79.3 % din populaţie nu a atins nivelul minimului de existenţă, iar venitul al 20.7 % din populaţie a fost mai mic de 70 lei. Aceasta însemnă că fiecare al cincilea cetăţian al ţării se află în stare de sărăcie extremă, dintre care 65.4 % locuiesc în localităţile rurale. Distribuţia veniturilor este foarte neuniformă. * Tendinţe în Economiea Moldovei. Octombrie-Decembrie 2000, p. 45Studiul Băncii Mondiale** arată că în 1987-1988 coeficientil Gini /inegalitatea venitului/ era de 24 /unde zero reflectă egalitatea perfectă, iar 100 inegalitatea totală/. În 1992 acesta s-a majorat până la 34.4, iar în 2000 atinge deja cifra de 40. Chiar acest venit cetăţianul nu – l obţine la timp. Conform buletinului statistic de informare publică la 1 decembrie 2000 suma restanţelor agentilor economici şi sociali pentru retribuirea muncii a constituit 477.8 milioane lei. Suma datoriilor la plata pensiilor şi indemnizaţiilor la începutul anului 2001 constituia 30.6 mil. lei. Cota cheltuielilor pentru alimente, în totalul cheltuielilor, a sporit de la 38% în 1990 la 86% actualmente. În acelaşi timp caloriile ce-i revin zilnic în medie unui membru al gospodăriei casnice, se reduc de la 3281 în 1980 la 2969 în 1990, 2353 în 1994 şi crca 2000 în ultimii ani. Agravarea situaţiei pe piaţa alimentară impune intervenţia autorităţilor publice prin mecanisme ajustate la condiţiile Politicii Agrare Comunitare şi prin impulsionarea reformei agrare.

11.3.2 Exportul şi importul

Avantagele specializării, pe care Adam Smith /1723-1790/ le-a demonstrat în ceea ce priveşte diviziunea muncii între diverse activităţi se aplică şi între ţări. Segmentaţia activităţilor implică schimbul care reprezintă procesul de obţinere a unui produs dorit, oferind altceva în locul acestui produs. În condiţiile actuale acest schimb se produce prin export şi import şi formează piaţa internaţională de afaceri unde se achiziţionează bunuri si servicii în vederea producerii altor bunuri şi servicii, care vor fi vândute,închiriate sau furnizate.Pe parcursul anilor 1994-1997 exportul total a Moldovei a fost în creştere /tabelul 26/.

Tabelul 26Balanţa exportului şi importului produselor alimentare

/în mil.USD, preţuri curente/

Indicatorii 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000Total export 565.4 745.5 795.0 874.1 632.1 462.3 477.4

Inclusiv produse alimentare 391.7 538.8 593.0 641.4 466.6 303.9 289.1

Total import 668.9 840.7 1072.3 1171.2 1023.7 573.1 792.8Inclusiv

produse alimentare 53.5 81.1 143.1 150.9 90.3 39.0 93.8

Balanţa comercială

Inclusiv

-103.5

+338.2

-95.2

+472.7

-277.3

+449.9

-297.1

+490.5

-391.6

+376.3

-110.8

+264.9

-315.4

+195.3

Produse alimentare

Sursa: Tendinţe în Economia Moldovei. Octombrie-Decembrie 2000 p. 172-174.

Ulterior s-a produs un declin clar. De altfel, exportul în anul 2000 a format 84 la sută în raport cu 1994, iar importul în perioada respectivă a sporit cu circa 18%. În toţi aceşti ani bilanţul comerţului exterior a fost negativ avînd o tendinţă evidentă spre majorare. În anul 2000 soldul negativ s-a ridicat mai bine de 3 ori în raport cu anul 1994, cea ce agravează şi mai mult situaţia în economia naţională. În contextul internaţional şi european Republicii Moldova îi revine misiunea de a veni pe piaţă cu produse alimentare. Tradiţional produsele agricole constituie un articol important al exportului ţării noastre. În mod normal se exportă produsele alimentare care depăşesc necesităţile ţării, însă volumul exportului poate fi considerabil chiar când consumul intern nu este asigurat. Raportul dintre producţie şi consum intern nu indică obligatoriu măsura participării ţării respective, spre exemplu cazul Moldovei, la formarea pieţei externe de produse alimentare.

** Moldova. Evaluarea Sărăciei. Banca Mondială, aprilie 2000, p.XIPonderea sectorului agroalimentar în exportul total al Republicii Moldova a sporit de la 69 în 1994 la 73 la sută în 1997. Acest spor se datorează dezastrului ce s-a creat în industrie şi nu eforturilor suplimentare ale agricultorilor. Exportul produselor agricole s-a majorat chiar dacă s-a redus considerabil creşterea acestora. Apoi a urmat o micşorare a ponderii până la 60 % în anul 2000. Important pentru producătorul autohton rămâne asigurarea dominării exportului în raport cu importul produselor agroalimentare. În republica noastră în 1994 importul a constituit 14 % din exportul produselor agroalimentare, în 1997- 23,5 şi în 2000-32 la sută. Această tendinţă este extrem de periculoasă deoarece subminează producătorul autohton.În structura exportului agricol 64.2 la sută revin produselor alimentare, băuturilor şi tutunului. Ponderea produselor animale sporise de la 6 la 15 % în 1991-1993, ca apoi să se reducă în 1999 până la 9.6 la sută din volumul total. Produsele vegetale deşi au fluctuat se menţin la nivelul de 22 % în totalul exporturilor agricole. Normal ţara exportă acele bunuri care sunt produse mai ieften în interior şi importă bunurile care sunt prea scumpe pentru a fi produse în ţară.Regula principală a comerţului exterior este avantajul comparativ. Indicile avantajului comparativ /CA/ poate fi calculat CA= ( Xa : X ) : ( Ma : M ) , unde

Xa – exportul de produse agricole X – exportul totalMa – importul produselor agricole M – importul total

Deci indicile exprimă raportul între proporţia exporturilor agricole în ansamblul bunurilor importate /în mod similar indicelui avantajului comparativ REVEALED utilizat de Westin, 1998/. Cu cât este mai mare valoarea indecelui, cu atât este mai important sectorul respectiv pentru întreaga economie. Estimările materialelor din anii 1995 şi 1999 arată că indicele avantajului comparativ este în creştere pentru producţia vegetală şi bunurile industriei alimentare, în timp ce pentru produse animale este în declin continuu. Rezultă că exporturile Moldovei au cunoscut o ajustare structurală relativ înaltă, conform cerinţilor pieţii. Deci, strategia dezvoltării pieţei alimentare ar trebui să se orienteze în special asupra producţiei vegetale şi a bunurilor prelucrate în industria alimentară, iar politicile de stimulare să rămână încurajarea exportului produselor alimentare tradiţionale, cum ar fi strugurii şi vinul, fructele şi sucurile, legumele, tutunul. În rest agricultura trebuie să asigure piaţa internă.orientată la consumator.

tabelul 27

Comerţul extern pe grupe de ţări, mil. USDExport

Grupe de ţări 1995 1996 1997 1998 1999 2000 CSI 466.9 543.1 608.3 429.1 256.3 279.7 CEE 158.7 129.2 95.7 80.5 82.8 65.1 UE 86.2 78.1 89.9 82.9 98.4 103.3Alte ţări 33.7 44.6 80.2 39.6 24.8 29.3

Import CSI 568.9 652.7 604.6 440.2 221.9 252.7

CEE 120.4 139.0 217.7 214.8 143.1 205.2 UE 115.2 177.2 233.8 281.2 156.6 209.4Alte ţări 36.2 103.4 115.1 87.5 51.5 125.4

Sursă:Tendinţe în Economia Moldovei, Octombrie-Decembrie 2000, p. 79.

Exporturile moldoveneşti /tabelul 27/ continuă să fie orientate spre pieţele ţărilor Comunităţii Statelor Independente /CSI/, ponderea cărora s-a redus de la 62.6% în 1995 la 58.6% în 2000. În acelaşi timp, exportul către Ţările Europei Centrale /CEE/ s-a micşorat cu 21.4%, iar cel către ţările Uniunei Europene /UE/ a sporit cu numai 5 la sută. Aceeaşi orientare este caracteristică şi pentru bunurile agricole care au fost şi rămân exportate, în principal, pe pieţile din Rusia, deşi în ultimii ani situaţia s-a schimbat puţin. Ponderea principalelor produse agricole şi alimentare exportate către CSI s-a redus de la 79 % în 1997 la 69 % în 1999. În acelaşi timp exportul în alte ţări ale lumii a sporit de la 16 la 31 la sută. Uşor a sporit exportul vinurilor de struguri în ţările din afara spaţiului CSI de la 3.6 la 7%.Din produsele exportate în alte ţări mai nominalizăm pieile /97%/, produsele de cofetărie şi biscuiţi /90%/, sucuri /46%/ şi seminţe /45%/.Astfel, încercările de a diversifica orientarea geografică a exportului s-au soldat cu rezultate modeste. Ţara rămâne loială faţă de structura veche.Contrar, importurile au devenit mai diversificate. Dacă în 1995 importul din CSI alcătuia 67.7%, din CEE – 14.3%, UE – 13.7%, apoi în 2000 importul este împărţit aproximativ egal între grupările enumărate de ţări. Circa 44 la sută din importuri sunt din Rusia, Ucraina şi România. Chiar printre aceste ţări au loc reorientări. Ponderea României a sporit de la 16% în 1997 la 37% în 2000, iar a Rusiei s-a redus în anii respectivi de la 52 la 30 la sută. De notat faptul că în structura importului din aceste ţări domină resuesele energetice.

11.3.3 Pârghii şi instrumente economice de intervenţie pe piaţă

Pornind de la consideraţia că piaţa este spaţiul economic în care se realizează ansamblul de schimburi şi relaţii între agenţii economici, formarea relaţiilor de piaţă înseamnă, în primul rând, crearea unui sistem economic eficient. Instrumentul fundamental al reglementării relaţiilor de piaţă este preţul.Preţul. La începutul anului 1992 au fost liberalizate preţurile la majoritatea mărfurilor de consum cu excepţia unor produse alimentare cum ar fi pâinea, carnea, laptele şi altele. În consecinţă, indicele preţurilor la producţia agricolă în 1992 în raport cu 1991 a crescut cu 1017%, la produsele energetice - cu 2900%, formând un raport de 1 la 2,85. În 1994 acest raport a constituit 1: 3,17.Pe parcurs s-au mai majorat considerabil preţurile la maşini şi mecanisme agricole, îngrăşăminte şi chimicale, seminţe şi altele ce a agravat şi mai mult situaţia.

Tabelul 28Costul şi preţul unor produse agricole, lei/ tona

Indicatori 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

cerealeCosturi de producţie 17 94 157 342 278 314 466Preţul de procurare 81 242 309 447 432 336 580Preţul de export 221 240 522 627 484 420 823

struguri

Costuri de producţie 84 349 373 461 971 963 926Preţul de procurare 137 384 374 504 668 754 1222Preţul de export 287 734 1191 1140 1385 1276 2342

tutunCosturi de producţie 924 2939 4077 5170 5311 5454 6888Preţul de procurare 1168 1805 2425 3560 4062 4031 6907Preţul de export 1567 3282 3922 5690 7718 9484 15529

porcineCosturi de producţie 1091 4058 5902 7137 9371 7222 9094Preţul de producţie 548 2332 3009 4308 5136 5273 5375Preţul de export 5584 6807 8917 9468 12264 10456

Sursa: Anuar statistic 1993-1999, Anuarul comerţului exterior 1995-1999

Acest decalaj pronunţat care s-a format îndată după liberalizare a cauzat majorarea bruscă a costurilor de producţie /tabelul 28/ care, spre exemplu, la ceriale au sporit de 27.4 ori, la struguri- de 11 ori, la tutun-de 7.4 ori, la porcine-de 8.3 ori.Practic la toate produsele alimentare costurile de producţie au devenit mai înalte în comparaţie cu preţurile producătorului care, la rândul său, pentru majoritatea produselor agricole sunt vizibil mai mici decât preţurile mondiale şi de export. În plus notăm că la noi, spre deosebire de ţările Comunităţii Europene, sprijinul financiar acordat de stat pentru protecţia preţurilor în sectorul agroalimentar este extrem de redus din motivul că bugetul în mare măsură se formează din contul acestui sector al economiei naţionale. Astfel preţul generează dificultăţi de proporţii, ne demonstrează că dispunem de pieţe interne imperfecte şi ne îndeamnă să orientăm exportul produselor alimentare spre piaţa Comunităţii Economice Europene. Impozite şi taxe. Un rol important în condiţiile de tranziţie la economia de piaţă îi revine sistemului fiscal. Actualul sistem de impozite şi taxe pentru agricultură în Moldova este extrem de complicat şi, practic, include aceleaşi feluri /tabelul 29/, ce sunt caracteristice pentru alte ramuri ale economiei naţionale.

Tabelul 29Impozite şi taxe, mln. / %

Indicatorii Total economie Agricultura

1996 1999 1996 1999 Cifra de afaceri 12332.3 22227.3 2509.8 1997.4Impozitul pe venitul din activitatea de antreprenoriat 332.6 / 2.8 233.0 / 1.0 17.3 / 0.7 3.8 / 0.2Impozitul pe venitul persoanelor fizice

159.8 / 1.3 215.8 /1.0 33.8 / 1.3 12.6 / 0.6

Taxa pe valoarea adăugată 622.1 / 5.0 446.1 / 2.0 71.5 / 2.8 22.5 / 1.1Accize 246.4 / 2.0 153.0 / 0.7 24.2 / 1.0 6.1 / 0.3Impozitul funciar 106.9 / 0.9 140.0 / 0.6 89.9 / 3.6 82.1 / 4.1 Impozitul pe bunuri imobiliare 11.0 / 0.1 25.2 / 1.0 1.8 / 0.1 0.6 / -Alte impozite şi taxe 111.4 / 0.8 483.5 / 2.2 16.5 / 0.7 9.8 / 0.6Total impozite şi taxe 1590.2 / 12.9 1696.6 / 7.6 255.0 / 10.2 137.5 / 6.9Fondul social 440.6 / 3.6 699.2 / 3.1 101.2 / 4.0 88.5 / 4.4Total 2030.8 / 16.5 2395.8 / 10.7 356.2 / 14.2 226.0 / 11.3

Sursa: Informaţia Ministerului finanţelor al Republicii Moldova

Impozitul principal achitat de fermirri şi întreprinderile agricole în Moldova este impozitul funciar. O altă sursă majoră a bugetului ce vine de la sectorul agroalimentar este şi taxa pe valoare adăugată, care se află pe poziţie a doua. Atenţionăm că potrivit primului aliniat al articolului 7 din legea bugetului pe anul 2001 “producţia din fitotehnie, horticultură în formă naturală şi producţia din zootehnie în formă naturală, masa vie şi sacrificată, livrată de producătorii acesteia se impozitează cutaxa pe valoare adăugată la cota de 5%. Noul cod fiscal adoptat de Parlamentul Republicii Moldova în aprilie 1997, prevede că producerea agricolă să fie supusă impozitării pe venit, urmând ca fermierii privaţi şi cooperativele agricole să fie tratate ca persoane fizice iar întreprinderile agricole să fie supuse impozitării pe producere. Aceste impozite urmau a fi întroduseîntroduse gradat pe etape anuale din 1998 până în 2002. Întreprinderile de prelucrare a produselor agricole şi întreprinderile agricole sunt deja supuse impozitării pe profit similar întreprinderilor din alte sectoare ale economiei naţionale.Povara fiscală asupra agriculturii tinde spre descreştere. În anul 1996 sectorul agricol aduce o contribuţie de 14.2% din cifra de afaceri, iar în 1999 ponderea impozitelor şi taxelor a format 11.3% şi a fost, practic, la nivelul totalului în economiea naţională care a constituit respectiv 16.5% şi 10.8%. Povara fiscală asupra agriculturii estimată în limitele de 11-13% din PAB* al sectorului, apare considerabil mai mică decât media de 35-40% pe ţară. Conform studiului impozitelor în agricultură, efectuat în 1998 de institutul ASA pentru analiză pe sectoare şi elaborări de politici, «pe de o parte cota contribuţiei sectorului dat la bugetul de stat este mai joasă decât cota agriculturii în PIB, ceea ce vorbeşte de o impozitare relativ joasă. Pe de altă parte, povara impozitării nu este egal balansată, în special între gospodăriile ţărăneşti şi alte gospodării.» Chiar dacă povara fiscală este moderată, pe parcursul ultimilor ani se înregistrează o descreştere rapidă a ratei de colectare a impozitelor în agricultură. Deşi în anul 1997 colectarea impozitelor a atins doar 48%, ea a diminuat în 1999 până la 22 la sută. Această tendinşă extrem de negativă a apărut şi s-a dezvoltat cu contribuşia a mai multor factori. Însă ea s-a exstins atât de rapid datorită procesului de anulare în masă a aşa ziselor “ datorii istorice” ale întreprindrilor mari.Evident se cere ajustarea sistemului fiscal la normele practicate în ţările Cominităţii Economice Europene.Subvenţii. Susţinerea de către stat a agriculturii în Moldova se face prin:

cheltuieli cash din bugetul de stat; acordarea creditelor garantate de stat; procurarea şi susţinerea şi susţinerea preţurilor la grâu, lapte şi alte produse; compensaţii pentru calamităţile naturale; anularea aşa ziselor “datorii istorice” şi altele.

Cheltuielele totale bugetare pentru agricultură deşi sporesc de la 82.1 mil lei în 1997 la 111.6 mil. lei actualmente constituie doar 3.7 - 4.5 % din totalul cheltuielelor bugetare ale statului. Creditele garantate de stat au fost percepute ca fiind subsidii directe şi, astfel, a fost dificil de a le recupera. Din totalul de 360 mil. lei, acordate în anii 1992-1997 sectorului agroalimentar, doar 150 mil. lei au fost rambursate.

Aşa numita “reglare a datoriilor istorice” care de facto poate fi considerată subvenţie nebănească a fost acordată în exclusivitate gospodăriilor agricole mari. La sfârşitul lunii decembrie 1999, 124 de gospodării colective au fost lichidate, anulându-se suma de 209 milioane de datorii istorice. În conformitate cudatele făcute publice de către specialiştii de la Programul Naţional Pământ, doar pe parcursul a două luni ale anului 2000 au fost lichidate 139 de gospodării agricole mari, anulându-se în total 434.2 mil.lei…**

Credite. Specificul agriculturii forţiază producătorii să apeleze la împrumuturi. Creditele comerciale acordate în ultimii ani sectorului alimentar şi agricol constituie ¼ din suma totală acordată întregii economii. Cea mai mare parte din creditele primite de sectorul agroalimentar /circa 60 la sută/ a revenit industriei alimentare şi furnizorilor de mijloace de producţie. Întreprinderilor agricole le revin circa 11 %.

* A vedea Moldova. Analiza sectorului agrar 1998-1999. Chişinău, 2000, p. 21, p. 25

Gospodăriile agricole private au obţinut doar 4 la sută. În 1999 aproximativ 70 % din credite au fost acordate pe termen scurt la o rată a dobânzii de 25 %.

Concluzii. Extrem de dramatică este situaţia ţăranului împroprietărit, la care, de regulă, subvenţiile nu ajung şi care, practic, nu are acces la credite. Lipsa resurselor financiare a contribuit la reducerea utilizării îngrăşămintelor, chimicalelor, la renunţarea utilizării altor factori de importanţă majoră pentru tehnologiile efective. Astfel, sistemul actual de subvenţionare a agriculturii moldoveneşti care poate fi caracterizat prin reducerea /în valoare reală/ alocaţiilor băneşti, ineficienţa creditelor garantate de stat /au fost anulate din 1999/, suportul ad-hoc nebănesc urmăresc scopuri pe termen scurt şi nu reflectă în nici o măsură obiectivul general al subvenţiilor care este intensificarea dezvoltării agriculturii prin corectarea deficienţilor pieţei. Poziţia investiţională internaţională a Moldovei rămâne net debitoare.Activele financiare au înregistrat la finele anului 2000 un stoc de 694.02 mil. USD, iar pasivele au însumat 2126.73 mil. USD. Datoria externă, inclusiv datoria pentru energie, la 31.12.2000 a cifrat 1492.1 mil. USD, înregistrând o creştere de 8.6 ori în raport cu anul 1993. Datoriei publice îi revine circa 68 la sută.*

Creditele externe private acordate agriculturii în anul 2000 au format numai 4%**. Principalii creditori ai Moldovei sunt BIRD, BERD, FMI şi UE. Este imperios necesar formarea unui sistem de pârgii şi instrumente, elaborarea unui program strategic amplu, orientate către cerinţele economiei de piaţă, pentru susţinerea sectorului privat şi care ar contribui substanţial la accelerarea reformei agrare şi la formarea unui producător competitiv pe piaţa Comunităţii Europene.

11.4 Ajustarea normelor şi standardelor.

Cel de al treilea obiectiv este “apropierea graduală a normelor moldoveneşti de regulamentele tehnice comunitare referitoare la produsele alimentare agricole şi industriale, inclusiv a normelor sanitare şi fitosanitare.”În agricultură, alături de om şi mecnisme, produc plantele, animalele, solul şi alţi factori biologici. Marea diversitate a naturii aduce cu sine faptul că o măsură agricolă într-o localitate poate fi corectă, iar în alta dimpotrivă greşită. Condiţiile naturale joacă rolul decisiv în formarea unei agriculturi eficiente şi competitive care ar permite integrarea segmantului agroalimentar pe pieţile Uniunii Europene.

Nu mai puţin importante sunt vocaţia şi abilităţile producătorului căruia îi revine misiunea de a mănui resursele naturale. Omul poate înbunătăţi condiţiile naturale pentru creşterea plantelor şi a animalelor oferindui consumătorului produse alimentare de calitate bună şi în primul rând producţie obţinută, păstrată, prelucrată cu respectarea normelor ecologice. Principiile agriculturii ecologice se bazează pe avantagele funcţionării ecosistemelor naturale. Producătorul trebuie să asigure piaţa cu produse alimentare ecologice. Mai mult ca atât el urmează să acţioneze în aşa mod încât să se bucure de încrederea consumătorilor. Pentru asigurarea imparţialităţii se cere a elabora şi aplica standarde.

Standardele reprezintă principiile generale, recomandările şi îndrumările despre metodele de obţinere a produselor agricole. Ele, de regulă, includ cerinţele minimale şi conţinutul lor poate fi discutat public.Standardele pot fi folosite în lucru doar după adoptarea lor de către Comitetul Naţional de elaborare a standardelor.

* TEM, octombrie-decembrie 2000, p. 84. ** Informaţia Băncii Naţionale a Moldovei.Obiectivele pe termen îndelungat sunt fixate în standardele concrete şi cuprind toate aspectele agriculturii din republica Moldova cu intenţia de a dezvolta atât piaţa locală cât şi legăturile comerciale internaţionale în aşa mod, ca eforturile depuse să nu fie realizate doar formal, ci şi pentru a avea un avantaj economic. În Moldova au fost utilizate de-a lungul anilor standardele ex-sovetice. La momentul actual în sistemul naţional de certificare sunt acreditate în conformitate cu cerinţele normelor europene şi internaţionale ( Ghidul ISO/CEI şi E nr. 45001- 450013), în segmentul agroalimentar, 7 organisme de certificare şi 28 laboratoare de încercări în diverse domenii.Se desfăşoară revizuirea documentelor normative şi identificarea standardelor din ramurile complexului agroindustrial. Se depun eforturi pentru formularea programelor de elaborare sau înlocuirea acestora cu standardele naţionale ajustate la normele europene şi internaţionale.

A fost elaborat Standardul Naţional SM-01-4 “ Reglamentări tehnice. Principii generale.” Pentru armonizarea documentelor normative naţionale cu cele europene este necesară o informaţie mai amplă despre sistemele de standartizare, certificare, licenţiere ale ţărilor membre a Comunităţii Europene, estre necesar de a dispune de Standardele privind produsele alimentare. În plus aderarea la Organizaţia Mondială a Comerţului, activităţile de integrare impun reglamentarea şi ajustarea politicii vamale, fiscale etc. la normele internaţionale. Astfel devin prioritare acţiunele de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea comunitară şi acţiunele de consolidare a capacităţilor instituţionale administrative care ar asigura aplicarea în practică a “acquis communitaire”. Perspective. Situată într-o zonă de interferenţă a mai multor interese geopolitice, Republica Moldova urmează să aleagă calea spre Europa: cu Rusia, cu România sau de sinestătător. Relaţiile UE cu Rusia sunt specifice. Rusia nu s-a pronunţat pentru integrarea în Uniunea Europeană ca stat membru. România şi-a depus candidatura de a deveni stat-membru al UE încă în 1996. În luna martie 1998 la negocierile iniţiate România a fost asigurată că dacă va obţine progrese satisfăcătoare în realizarea cerinţelor înaintate de UE, va putea fi inclusă în procesul de aderare.

În prezent, Republica Moldova pare mai degrabă dispusă să alerge pe un culoar separat în cursa de integrare europeană, folosind extrem de timid relaţia cu România în promovarea acestui obiectiv. Raportul dintre România şi Republica Moldova este determinat de mai mulţi factori: geografic, istoric, cultural /în sensul moştenirii unui patrimoniu cultural comun/ politic şi economic. Dacă geografia, istoria şi mostenirea culturală sunt date iniţiale, invariante la influienţe externe, factorii politici şi economici pot fi influienţaţi atât de Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul naţional cât şi de însuşi procesul de integrare europeană.

Dezvoltarea relaaţiilor dintre România şi Republica Moldova depinde în primul rând de evoluţia internă din cele două ţări şi de voinţa politică a elitilor, precum şi de sentimentele populaţiilor aflate în dreapta şi stânga Prutului.Deschiderea ţării noastre către lume este unica şansă de a evita colapsul şi default-ul. Deşi dezvoltarea şi punerea în aplicare a relaţiilor bilaterale şi multilaterale cu statele ce împărtăşesc aceleaşi valori şi aspiraţii de parteneriat, extinderea şi aprofundarea activităţilor de colaborare şi cooperare cu vecinii rămân încă importante, obiectivul final pentru Republica Moldova este integrarea în Uniunea Europeană.

Acordul de Parteneriat şi Cooperare, întrat în vigoare la 1 iulie 1998, aderarea la Organizaţia Mondială a Comerţului din luna mai 2001 şi la Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est din iunie 2001 sunt pentru conducerea Moldovei numai primii paşi spre integrare în Comunitatea Economică Europeană.Sunt necesare eforturi considerabile ale autorităţilor publice şi cetăţenilor Republicii Moldova pentru a ne apropia de nivelul european, pentru recunoaşterea europeană, pentru integrarea europeană care a devinit un imperativ.