Pluralitatea de infractori

Aspecte generale.

În situaţia în care o infracţiune este săvârşită de mai multe persoane, care cooperează în

baza unei voinţe comune întâlnim forma pluralităţii de infractori.

O condiţie esenţială pentru acţionarea în comun în vederea săvârşirii unei infracţiuni este

aceea de a exista vinovăţie. În caz contrar, nu vom avea o pluralitate de infractori, ci o

pluralitate de făptuitori care îşi aduc aportul fiecare în parte la o faptă care nu este

infracţiune.

În ceea ce priveşte elementul de vinovăţie, în cazul în care unul singur dintre făptuitori

acţionează cu vinovăţie, pluralitatea de făptuitori se va transforma într-una de infractori.

Formele pluralităţii de făptuitori.

Pluralitatea naturală (necesară). O întâlnim atunci când infracţiunea nu se poate comite în

mod natural, decât prin cooperarea a cel puţin două persoane, motiv pentru care aceste

infracţiuni se numesc infracţiuni bilaterale.

Infracţiunile bilaterale, la rândul lor, pot fi

– cu incriminare unică (nedisociată), atunci când toţi participanţii vor avea calitatea

de autori ai aceleasi infracţiuni. Nu este necesar ca toţi participanţii să acţioneze cu

vinovăţie, este suficient ca doar unul dintre aceştia să acţioneze cu vinovăţie pentru a fi

realizate imprejurările care atestă existenţa unei infracţiuni. (ex. Bigamia art. 376 Cod Penal,

incestul art. 377 Cod Penal, încăierarea (rixul) art.198 Cod Penal etc.)

În exemplul bigamiei, persoana care nu cunoştea că acre de-a face cu o persoană căsătorită,

nu va răspunde penal, deci nu se va face vinovat de săvârşirea infracţiunii. Participaţia

penală în cazul acestor infracţiuni poate îmbrăca forma instigării şi complicităţii.

În alte cazuri, pluralitaea naturală de infractori poate fi incriminată în raport cu acţiunea

distinctă a fiecăruia dintre participanţi, ca infracţiuni distincte denumite

- bilaterale cu incriminare (disociată) ex. luarea de mită, prevăzută în art.289 Cod

Penal, darea de mită art.290 Cod Penal, traficul de influenţă 291 Cod Penal şi

cumpărarea de influenţă art.292 Cod Penal. În această situaţie este posibil

coautoratul la fiecare dintre infracţiunile distincte, cu condiţia că, la acele infracţiuni

la care norma de incriminare cere o anumită calitate subiectului activ al infracţiunii,

toţi făptuitorii să aibă această calitate.

Astfel, dacă la infracţiunea de dare de mită nu se cere o calitate anume activă a

persoanei care comite infracţiunea, adică a subiectului activ şi coautorii pot fi orice

persoane, fără o calitate anume, pe când ăn cazul infracţiunii de luare de mită, coautorii

nu pot fi decât persoane care au calitatea de funcţionar public. Această situaţie este

aceea în care, pentru a se reţine infracţiunea propriu-zisă, trebuie să existe subiect

calificat. Instigarea se raportează la activitatea infracţională desfăşurată de fiecare

instigat. Intermediarul este în principiu participant la infracţiune comisă de persoana pe

care a înţeles să o ajute, deoarece numai cu aceasta există legătură subiectivă

indispensabilă participaţiei penale, dar poate fi, în egală măsură, complice la ambele

infracţiuni, în măsura în care activitatea sa este un ajutor dat ambilor infractori.

Pluralitatea constitutivă. Este o formă a pluralităţii de infractori care constă în gruparea

mai multor infractori în vederea săvârşirii unei infracţiuni, sau unor infracţiuni. Gruparea

se face prin asocierea efectivă, iniţierea,constituirea, sau sprijinirea a făptuitorilor şi este

incriminată prin voinţa legiuitorului tocmai datorită caracterului periculos al grupării

structurate, de obicei în nivele de comandă, sarcini precise , ierarhizări , disciplină şi

subordonare. O astfel de infracţiune se consumă în momentul luării hotărârii de

săvârşire a infracţiunii programate.

O asemenea grupare prezintă pericol prin însuşi programul său. Ea se găseşte în reţelele

de crimă organizată, dar este tipică şi pentru anumite infracţiuni contra statului de ex

înţelegerea în vederea comiterii genocidului art.489,alin (3) Cod Penal.

Genul tipic este grupul infracţional organizat – grupul structurat, format din trei, sau mai

multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod

coordonat în scopul comiterii uneia, sau mai multor infracţiuni.

F.I. În cazul acestei infracţiuni, actele preparatorii, sau actele de complicitate devin acte

executorii, iar participanţii au toţi calitatea de autori ai infracţiunii.

Asocierea este un act de pregătire pentru viitoare infracţiuni scop, denumite infracţiuni

program.În acest caz, pluralitatea constitutivă există chiar dacă grupul nu a săvârşit

infracţiunile propuse-scop, iar dacă asocierea este urmată de comitere efectivă, se vor

aplica regulile concursului de infracţiuni.

Pluralitate ocazională. I se mai spune şi participaţia penală şi îi corespunde situaţia în

care există mai mulţi făptuitori, care săvârşesc împreună, în mod ocazional, a unei

singure infracţiuni, care ar putea fi comisă de o singură persoană. Aşadar, chiar dacă

infracţiunea poate fi săvârşită, prin natura sa, de către o singură persoană, prin

cooperarea mai multor participanţi, executarea e mai uşoară, iar şansele realizării

rezultatului socialmente periculos, cresc.

Atenţie! Dacă la săvârşirea infracţiunilor program ale grupului infracţional organizat,

membrii grupului se pot folosi de alte persoane care nu sunt membre ale grupului, în

cazul infracţiunii de constituire a grupului criminal organizat, instigarea (iniţierea), sau

complicitatea (aderarea, sau sprijinirea sub orice formă) sunt asimilate actelor de

executare nemijlocită a conţinutului constitutiv al infracţiunii, fiind cu toţii autori.

Participaţia penală.

Noţiune.Autorul comite în mod nemijlocit fapta, iar instigatorii şi complicii săvârşesc

fapta în mod mijlocit, prin autor.

Spre deosebire de celelalte două forme (adică de pluralitatea constitutivă şi de cea

ocazională), participaţia nu este determinată de natura faptei, sau de condiţiile de

executare, ci are un caracter icazional, întâmplător, motiv pentru care este denumită

pluralitate ocazională de infractori, sau eventuală.

Ea există atunci când mai multe persoane, între care există o coeziune subiectivă,

săvârşesc aceeaţi infracţiune, numărul participanţilor neschimbând unicitatea

infracţiunii.

Def. Participaţia penală, ca formă ocazională a pluralităţii de infractori constituie o

circumstanţă cu efecte in rem de agravare a sistemului sancţionator al participaţiei.

Din acest punct de vedere, în doctrină, de-a lungul timpului s-au conturat trei teorii

privind participaţia penală şi anume

I. Teoria monistă, sau teoria unităţii de infracţiune. Elaborată sub influenţa

şcolii clasice, ea porneşte de la săvârşirea unui fapt penal prin cooperarea

mai multor persoane, unităţii materiale îi corespunde o unitate subiectivă

concretizată în coeziunea psihică dintre participanţi. Această teorie a devenit

dominantă în doctrină şi datorită ei s-au conturat două curente

- Primul susţine teoria parificării pedepsei ideea unei sancţiuni identice pentru toţi

participanţii

- Al doilea susţine teoria diferenţierii pedepsei pornind de la contribuţia diferită a

fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii.

II.Teoria pluralităţii de infracţiune, sau teoria autonomiei participanţilor (opusă

teoriei clasice) potrivit acesteia există atâtea infracţiuni, câţi participanţi sunt, motiv

pentru care fiecare va răspunde ca autor al unei infracţiuni distincte

III.Teoria psihologică. Dezvoltată sub influenţa pozitivismului infracţional, pornea de

la ideea că în orice grup de infractori există o persoană cu puternice înclinaţii

criminogene (un aşa zis „criminal înnăscut”) care exercită o puternică influenţă

asupra unor persoane lipsite de voinţă, uşor influenţabile, care vor comite

infracţiunea numai datorită influenţei primului.

Fiecare dintre aceste teorii şi-a jucat rolul in formarea unei concluzii practice şi

anume, fie că participaţia penală ocazională este sancţionată diferit, în raport de

contribuţia făptuitorilor, fie că, deşi pedeapsa este aceeaşi pentru toţi, se conferă

judecătorului posibilitatea de a sancţiona diferit participanţii, în funcţie de

contribuţia fiecăruia.

NB! În prezent, participaţia penală este considerată ca fiind o circumstanţă agravantă

generală, sau un element de calificare a unor forme agravate ale unor infracţiuni.

Contribuţia participanţilor

Ea diferă în funcţie de atitudinea psihică a acestora, prin urmare, va exista o

- participaţie proprie, când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie,

respectiv cu intenţie

- participaţie improprie participanţii nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie,

autorul acţionând din culpă, sau fără vinovăţie, iar ceilalţi participanţi cu intenţie.

În funcţie de contribuţia efectivă avem participaţie principală- contribuţia vizează

însuşi conţinutul infracţiunii – caracteristică autorilor şi participaţie secundară,

caracteristică instigatorilor si complicilor, când contribuţia lor nu intră în realizarea

acţiunii.

După felul contribuţiei distingem o contribuţie omogenă – toţi participanţii au

aceeaşi calitate de autori, adică sunt coautori şi una eterogenă – au calităţi diferite –

instigator- complice- autor.

În funcţie de momentul efectuării există participaţie anterioară (instigatorul şi

complicele) şi participaţie concomitentă (coautorul, complicele)

Formele participaţiei au caracter absorbant, în sensul că cele mai grave le absorb pe cele

mai puţin grave.Autoratul absoarbe complicitatea, dacă instigatorul va participa de exemplu

cu acte de executare, calitatea de autor o va absorbi pe cea de instigator.

O persoană nu poate avea decât o singură calitate de participant, ea nu poate fi spre

exemplu şi autor şi complice, simultan.

Condiţiile participaţiei penale

1.Să se fi comis o faptă penală, care pentru cel puţin unul dintre făptuitori să întrunească

condiţiile unei infracţiuni tipice.

Atenţie! Este suficient ca pentru cel puţin unu dintre făptuitori să fie îndeplinite

condiţiile de tipicitate ale infracţiunii pentru a ne afla în prezenţa unei participaţii penale

improprii.

Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea

oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca

tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.

2.Să existe o pluralitate de făptuitori care să-şi fi adus contribuţia la săvârşirea

faptei.Condiţie îndeplinită dacă există cel puţin doi indivizi care cooperează la săvârşirea

unei infracţiuni, nu trebuie ca acest număr al lor să fie cerut de conţinutul infracţiunii.

Existenţa participaţiei nu este condiţionată de aceeaşi calitate a participanţilor şi nici de

acţionarea lor cu aceeaşi formă de vinovăţie.

3.Să existe legătură subiectivă- coeziune psihică generată de voinţa comună de a

contribui la săvârşirea aceleaşi infracţiuni.În absenţa voinţei de cooperare ne aflăm în

prezenţa unei infracţiuni distincte, săvârşite de persoane diferite, fără a coopera între

ele.

F.I.!Legătura subiectivă se poate realiza expres, sau tacit, după o înţelegere prealabilă,

sau spontană.

Pentru realizarea legăturii subiective, nu este necesar ca ea să constea într-o înţelegere

prealabilă, ea putând fi şi spontana.De asemenea, legătura subiectivă poate fi şi

unilaterală, nu neapărat bilaterală, deoarece în cazul în care se realizează dinspre

participant spre autor şi nu invers, activitatea autorului fiind indispensabilă faptei, ea

este o legătură subiectivă perfect valabilă, fiind suficient ca fiecare participant să aibă

reprezentarea că activitatea sa complineşte activitatea autorului, latura subiectivă

putând fi astfel şi univocă. Prin excepţie, autorul trebuie să cunoască acest ajutor în

cazul complicităţii prin promisiunea anterioară, sau concomitentă săvârşirii acţiunii

infracţionale.

Cu privire la vinovăţia fiecărui participant, în parte, aceasta estestrict personală şi

individuală, proprie fiecărui participant.

4.Să existe unitatea de faptă. Regula indivizibilităţii faptei generează

răspundereatuturor participanţilor, de regulă– infracţiunea fiind una şi aceeaşi pentru

toţi participanţii.

Infracţiunea se consideră comisă la data consumării ei, sau a rămânerii in formă de

tentativă pedepsibilă, indiferent de momentul în care fiecare participant şi-a adus

contribuţia.

Legea aplicabilă este aceea sub care a avut loc activitatea infracţională, actul de

executare, tot sub aceasta se sancţionează toţi participanţii, indiferent de data efectuării

instigării, sau a actului de complicitate.

Datorită unităţii de infracţiune există o solidaritate a răsunderii civile a inculpaţilor

pentru prejudiciile produse prin infracţiune – principiul solidarităţii pasive a răspunderii

civile.

Prescripţia răspunderii curge din momentul consumării, sau al epuizării infracţiunii ca

urmare a acţiunii efectuate de către autor, indiferent de data actului de instigare, sau de

complicitate.

NB! Întreruperea prescripţiei faţă de un participant are efecte faţă de toţi

participanţii.

NB! Există solidaritate pasivă între participanţi, determinată de unitatea de

infracţiune, astfel că plângerea prealabilă făcută unui participant este considerată ca

făcută împotriva tuturor participanţilor.

Formele participaţiei proprii (perfecte)

O întâlnim atunci când două, sau mai multe persoane săvârşesc aceeaşi infracţiune şi

acţionează toţi cu aceeaşi formă de vinovăţie, respectiv cu intenţie în formele de

intenţie directă, sau indirectă.

Acţionarea cu intenţie a tuturor participanţilor la aceeaşi infracţiune deosebeşte

participaţia proprie de cea improprie.

Formele participaţiei proprii în Noul Cod Penal

- autoratul

- coautoratul

- instigarea

- complicitatea

Astfel toţi participanţii sunt coautori, sau avem formele de cooperare autor- instigator,

autor-complice, autor-instigator-complice.

Autoratul (autor material)

Este personajul principal, fără acţiunea căruia (acţiune prin care acesta execută nemijlocit

infracţiunea) nu ar exista faptă penală şi nici răspundere penală.

Spre deosebire de instigator şi complice, care trebuie să acţioneze cu intenţie, autorului nu i

se impune această condiţie, acesta putând acţiona şi din culpă,dacă fapta este incriminată

în varianta culpă, praeterintenţie.

Calitatea de autor este una de sine stătătoare, deoarece autorul poate efectua fapta şi

singur, fără ajutorul celorlalţi.

„săvârşeşte în mod nemijlocit”= săvârşeşte actele tipice acţiunii-inacţiunii din conţinutul

laturii obiective.

Atenţie! La infracţiunile la care legea impune autorului o anumită calitate, executarea

nemijlocită nu mai este suficientă, prin ea însăşi, cel care săvârşeşte fapta trebuie să deţină

în plus, o anumită calitate, respectiv funcţie. Dacă totuşi săvârşeşte fapta pt care legea

impune un subiect activ calificat, acesta poate fi tras la răspundere ca fiind autor pentru o

alta infracţiune, în al cărui conţinut nu este prevăzută calitatea respectivă ca şi condiţie sine

qua non.

Exemplu absenţa calităţii de gestionar, persoana care săvârşeşte acte de însuşire nu poate fi

considerată autor al unei delapidări, ci poate fi considerată autor al infracţiunii de furt.

Coautoratul

Aceeaşi faptă penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit de mai multe persoane, care

vor dobândi calitatea de coautori

F.I. Coautoratul este cooperarea sa cu acte materiale nemijlocite (acte de executare) plus

latura subiectivă identică cu ceilalţi coautori, adică existenţa intenţiei în cazul tuturor care

somit nemijlocit fapta. În lipsa unei legături subiective, cei care au săvârşit acte de executare

sunt simpli autori ai unor infracţiuni distincte.

Atunci când, pe lângă coautori avem şi instigtori şi complici avem o participaţie eterogenă,

iar atunci când nu există instigatori, sau complici, pe lângă coautori avem participaţie

omogenă.

Cu privire la activitatea materială a coautorilor, ea nu este mereu identică. De ex. chiar dacă

lovitura mortală a fost dată numai de către unul dintre coautori, iar cele aplicate de ceilalţi

nu sunt mortale, există forma de coautorat la infracţiune.

La infracţiunea complexă, ca de ex. tâlhăria în formă consumată, autorul trebuie să realizeze

în întregime acţiunea infracţională (ameninţarea, ori constrângerea) precum şi luarea

bunului, pe când, dacă avem coautorat, unii dintre coautori pot realiza constrângerea şi alţii

sustragerea bunului.

Elementele esenţiale ale coautoratului

- Legătura subiectivă dintre coautori (fără aceasta, deşi cooperează material prin acte

de executare, nu există coautorat, ci, cel mult, o conexitate infracţională. Această

legătură trebuie stabilită între coautori înainte de începerea acţiunii, sau în timpul

executării. Dacă apare ulterior momentului executării infracţiunii, nu mai vorbim

de un coautorat, ci de tăinuire, sau favorizare a infractorului.

Forma de vinovăţie cu care acţionează coautorii este intenţia şi este aceeaşi în

ceea ce îi priveşte pe toţi coautorii. Coautoratul, din punct de vedere al legăturii

subiective, este incompatibil cu culpa.

NB!Dacă două persoane cauzează, din culpă, moartea unei persoane, avem un

concurs de culpe, acestea fiind, de fapt autori ai unei infracţiuni distincte, există de

fapt un concurs de culpe, iar legătura dintre ei este una obiectivă deoarece

desfăşoară aceeaşi activitate, în acelaşi timp şi în acelaşi loc.

- Făptuitorii să acţioneze în comun, sau împreună pentru comiterea infracţiunii

nu este necesar ca acţiunile acestora să fie identice,egale, sau de aceeaşi intensitate,

esenţial este că aceştia acţionează simultan, astfel încât acţiunile lor s-au completat

în baza unui deplin acord subiectiv. Vorbim, deci, despre o acţiune unitară şi

coordonată a coautorilor.

S-a stabilit că, în cazul în care mai multe persoane aplică unui individ lovituri cu

obiecte idonee, apte de a genera un rezultat letal, se reţine coautorat, chiar dacă, în

cele din urmă, rezultatul letal a fost determinat doar de lovitura aplicată de unul

dintre participanţi.

Contribuţia coautorilor poate avea loc prin acte simultane, sau succesive.

Atenţie! Săvârşirea nemijlocită a aceleiaşi fapte în cazul în care activitatea se compune din

mai multe acte materiale concomitente, au succesive reprezintă de fapt o împărţire a

rolurilor. Un ex. concret este atunci când, în autobuz, se sustrage portofelul unei persoane

de către unul dintre coautori şi obiectul sustras este transmis, de îndată, celui de-al doilea

făptuitor în scopul de a minimaliza riscul descoperirii.Aici avem coautorat la furt, iar nu

complicitate.

Această condiţie dobândeşte unele trăsături în cazul infracţiunilor continue, continuate şi

complexe.

La infracţiunea continuată, contribuţia coautorilor poate interveni în orice moment al

executării, însă fiecare coautor va răspunde numai pentru actele la care a participat efectiv.

La infracţiunea continuă, contribuţia poate interveni în orice moment al executării

acţiunii.Poate fi începută de unii şi continuată de alţii. La aceste infracţiuni, coautorii se pot

chiar substitui în executarea infracţiunii, spre ex. în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal,

când victima este sechestrată şi păzită, pe rând, de mai multe persoane.

La infracţiunea complexă calitatea de coautor o are şi cel care comite doar un act

component al laturii obiective. Ex. tâlhăria, atunci când unul dintre coautori exercită

acţiunea de ameninţare, iar celălalt deposedează, cu condiţia să existe legătura subiectivă.

Infracţiuni la care coautoratul nu este posibil

- La infracţiunile cu autor unic, acţiunea tipiă nu poate fi comisă decât de către un

singur individ. (ex. mărturia mincinoasă, dezertarea). Dacă mai multe persoane comit

acte în vederea executării acestor tipuri de infracţiuni, chiar de comun acord, acestea

vor răspunde ca şi autori, fiecare în parte, ai unei singure infracţiuni, de sine

stătătoare.

- La infracţiunile omisive proprii, cele care se săvârşes prin omisiune. Coautoratul fiind

posibil la infracţiunile comisive prin omisiune. Cele omisive proprii nu pot fi săvârşite

prin coautorat deoarece obligaţia impusă prin lege, de a avea o anumită conduită,

este una in personam – are caracter personal.

- La infracţiunile săvârşite din culpă. Întrucât nu se poate realiza latura subiectivă,

exclusă în privinţa subiecţilor care nu urmăresc şi nu acceptă urmarea faptei lor.

- F.I. În cazul infracţiunilor cu subiect calificat, există coautorat, doar în cazul în care

toţi coautorii respectivi au aceeaşi calitate cerută de lege, de ex funcţionari publici,

militari, angajaţi ai căilor ferate, etc.) Persoanele care nu au calitatea cerută prin lege

şi care săvârşesc, în mod nemijlocit, acte de executare, nu vor fi coautori, ci vor fi

complici, sau autori ai unor infracţiuni pentru care nu se cere calitatea specială a

subiectului activ.

Instigarea

Este acea formă a participaţiei penale care constă în determinarea, cu intenţie, a

unei persoane să săvârşească fapta prevăzută de legea penală.

Expresia „fapta penală” la care determină instigatorul a fost folosită expres

deoarece, participaţia penală poate fi şi în forma improprie astfel că autorul poate comite

fapta din culpă, sau fără vinovăţie - fapta nu va constitui infracţiune. De aceea nu există

termenul de infracţiune, ci cel de faptă penală în definiţia instigării.

Instigatorul mai este denumit şi autorul moral al infracţiunii, deoarece acesta îl

determină pe instigat (autorul material) să comită efectiv fapta.

Poate fi instigator orice persoană care are capacitatea de a răspunde penal şi

desfăşoară o acţiune de determinare în scopul de a-l convinge pe viitorul autor, la săvârşirea

de fapte penale.

Instigarea este o formă de participaţie principală în raport cu complicitatea, dar

subsecventă autoratului.

Atenţie! Cel care îl determină pe autor să comită o faptă penală, după care i se

alătură, prin acte materiale, în însăşi săvârşirea ei, devine autor, iar nu instigator.Activitatea

de executare nemijlocită a infracţiunii absoarbe instigarea.

Dacă cel instigat nu trece la executare, vom avea instigare neurmată de executare.

F.I. Dacă activitatea, în sine, de instigare, nu este determinantă, iar autorul luase deja

hotărârea infracţională, anterior instigării, nu va exista decât o complicitate intelectuală, în

măsura în care, îndemnul a dus la întărirea ideii de a trece la executare.

Mijloacele folosite de către instigator pot fi verbale, scrise, directe, indirecte,

important este să determine rezoluţia infracţională a autorului.

Atenţie! Ordinul superiorului, în măsura în care este contrar legii şi subordonatul îl

execută, cu toate că realizează ilegalitatea lui, constituie instigare!

Activitatea de instigare trebuie să se manifeste printr-o acţiune, ea nu se poate

realiza printr-o omisiune, deoarece omisiunea de a dezaproba comiterea unei infracţiuni nu

poate fi considerată o instigare, ci mai degrabă o complicitate morală prin faptul că întăreşte

ideea infracţională.

În mod imperativ, activitatea de instigare trebuie să fie anterioară luării hotărârii

infracţionale. (În absenţa acestei legături cauzale ne găsim în prezenţa unei complicităţi

morale).

Legătura subiectivă se realizează dinspre instigator spre instigat, în condiţiile în care

primul determină cu intenţie întotdeauna. Nu există instigare din culpă.

Instigarea, ca act de participaţie penală, este direct condiţionată de începerea

executării de către cel instigat. Condiţia e realizată şi dacă executarea rămâne în formă de

tentativă. Dacă instigatul se va desista, sau va împiedica producerea rezultatului, va exista

participaţie penală în cazul în care legea pedepseşte tentativa, instigatorul va fi pedepsit

pentru instigare la tentativă, chiar dacă instigatul va fi apărat de pedeapsă ( aceasta,având

efecte in personam)

Formele instigării

În raport de eficienţa instigării

Perfectă – cea urmată de executare – cel instigat începe executarea infracţiunii

Imperfectă (nereuşită) – neurmată de executare. Această formă nu mai este

pedepsită de Noul Cod Penal, spre deosebire de actualul Cod Penal (art.29) potrivit căruia

actlele de instigare, neurmate de executare, urmate de desistarea autorului, sau de

împiedicarea producerii rezultatului, se sancţionează cu o pedeapsă între minimul special al

pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general al acesteia, sau cazul

când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea tip este detenţiunea pe viaţă, se aplică

pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani.

În raport de forma de vinovăţie cu care acţionează autorul, instigarea este

Proprie atât instigatorul, cât şi instigatul acţionează cu intenţie

Improprie când numai instigatorul acţionează cu intenţie, în timp ce instigatul

acţionează din culpă sau fără vinovăţie.

În raport de mijloacele folosite de către instigator

Simplă mijloacele folosite pentru a determina sunt simple – rugăminţi, sugestii,

argumente

Calificată mijloacele folosite sunt determinate cu atribut precis – daruri, foloase

materiale, ordine,etc.

În raport de numărul instigatorilor

Cu un singur instigator

Cu mai mulţi instigatori (coinstigare)

În raport de numărul persoanelor instigate

Individuală – un singur instigat

Colectivă – mai mulţi instigaţi

Prin pericolul social ridicat pe care îl are instigarea colectivă, ea este incriminată ca şi

infracţiune distinctă în art.368 C.Pen (instigarea publică)

Complicitatea

Efectuarea unor acţiuni de înlesnire, ajutor, promisiune de tăinuire, sau favorizare.

Practic, complicele înlesneşte săvârşirea infracţiunii, ajută la săvârşirea ei, sau

întăreşte rezoluţia infracţională a autorului.

Complicele are o contribuţie mediată la săvârşirea infracţiunii, efectuând acte de

sprijinire morală, sau materială. Fără acţiunea autorului, activitatea complicelui nu are

relevanţă penală – aceasta fiind o formă de participaţie penală secundară în raport cu actele

autorului, sau instigatorului.

NB! Ajutorul dat în faza actelor preparatorii nu constituie act de complicitate, dacă

infracţiunea rămâne în faza pregătirii şi autorul nu începe executarea.

Condiţiile complicităţii sunt cele generale ale participaţiei penale

De punctat ar fi faptul că forma complicităţii este îndeplinită şi dacă autprul

săvârşeşte o tentativă pedepsibilă, cu atât mai mult când este consumată.

Înlesnirea constă în acte îndeplinite înaintea începerii executării, în faza de pregătire

a executării, atunci când complicele creează condiţii de natură să uşureze executarea

acţiunii de către autor.

Ajutorul constă în acte pe care complicele le îndeplineşte chiar în momentul în care

autorul execută acţiunea, respectiv inacţiunea (din momentul începerii primului act de

executare, până în cel al consumării, ori epuizării în cazul infracţiunilor continue, sau

continuate). Actele de ajutor nu sunt indispensabile executării acţiunii. Ajutorul se poate

realiza prin comisiune, sau prin omisiune – când complicele nu îndeplineşte anumite acte pe

care trebuia să le îndeplinească.

NB! Complicitatea prin omisiune nu se confundă cu complicitatea negativă.

Complicitatea negativă se referă la acea situaţie în care nu există complicitate de

facto şi în care o anumită persoană , de faţă la săvârşirea faptei, nu intervine pentru a o

împiedica, sau situaţia în care persoana ştie că se comite o infracţiune şi nu înştiinţează

autorităţile.În aceste situaţii nu există complicitate decât dacă persoanele au obligaţia legală

să înştiinţeze autorităţile, iar omisiunea de a le înştiinţa poate constitui eventual o

infracţiune de sine stătătoare, când legea incriminează o asemenea conduită.

Promisiunea de tăinuire, sau de favorizare încurajează autorul şi îi întăreşte rezoluţia

infracţională. Ea trebuie realizată, de către complicele moral, înaintea începerii executării,

sau în timpul acesteia. Neîndeplinirea, de către complice, a promisiunilor nu are relevanţă

juridică din punct de vedere al existenţei complicităţii, complicitatea există şi dacă

promisiunea nu a fost îndeplinită – sprijinul moral a fost realizat de către complice, încă de

la început.

Atenţie! Realizarea ulterioară a promisiunii de tăinuire, sau favorizare, are

semnificaţie de infracţiune autonomă, iar nu de complicitate.

Complicele trebuie să acţioneze cu intenţie! Ea poate fi directă, sau indirectă.

Nu există complicitate din culpă, nu se realizează legătura subiectivă.

Legătura subiectivă se realizează dinspre complice înspre autor şi nu invers.

Formele complicităţii

În raport de natura ajutorului acordat

Materială acte de sprijin material (cum ar fi procurarea de instrumente în vederea

comiterii infracţiunii, înlăturarea obstacolelor, etc.)

Atenţie! Actele de complicitate materială nu trebuiesc confundate cu actele de

executare, specifice activităţii coautorilor, deoarece acestea nu intră în conţinutul acţiunii,

sau inacţiunii principale, din latura obiectivă.

Morală acordarea unui sprijin moral (promisiune de tăinuire, sau de favorizare

anterioară execuţiei, sau concomitentă acesteia)

În raport de momentul acordării ajutorului

Anterioară întâlnită în special în cadrul fazei actelor preparatorii şi constă în acte

materiale, sau morale prin care este pregătită executarea.

Concomitentă actele de sprijin, de ordin material, sau moral desfăşurate chiar în

momentul executării infracţiunii

NB! Nu există complicitate ulterioară executării infracţiunii şi nici anterioară luării

hotărârii de a săvârşi infracţiunea!

În raport de forma de vinovăţie cu care acţionează autorul

Proprie atât complicele, cât şi autorul acţionează cu intenţie

Improprie numai complicele acţionează cu intenţie, autorul din culpă, sau fără

vinovăţie.

În raport de modalitatea desfăşurării activităţii

Comisivă

Omisivă

Complicitatea prin acţiune (comisivă) şi complicitatea prin inacţiune (omisivă).

Această distincţie are în vedere aspectul dinamic al contribuţiei complicelui, modul cum se

exteriorizează sprijinul dat de complice. Complicitatea prin acţiune constă în efectuarea de

acte de înlesnire, sau de ajutor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, pe când

complicitatea prin inacţiune constă din neîndeplinirea de către complice a unor acte pe care

era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire care constituie o înlesnire, sau un ajutor dat cu

intenţie la săvârşirea faptei ilicite (de exemplu, portarul de la bancă omite intenţionat să

închidă, sau să controleze poarta, înlesnind astfel pătrunderea autorilor furtului).

În raport de modul în care se realizează sprijinul

Mijlocită sprijin acordat prin intermediul unui alt participant, sau alt complice, poate

îmbrăca formele de complicitatea la complicitate, complicitatea la instigare şi instigarea la

complicitate.

Nemijlocită sprijin direct pe care complicele i-l dă autorului

Complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice unui alt complice

pentru ca acesta să poata sprijini eficient săvârşirea de către autor a faptei (de exemplu,

pune la dispoziţia celuilalt complice o armă, un autovehicul cu care acesta transportă pe

autor la locul săvârşirii faptei, îi oferă sfaturi de specialitate pentru reusita acţiunii autorului

etc.).

Complicitatea la instigare constă în sprijinul acordat de complice instigatorului în

acţiunea acestuia de determinare a autorului la săvârşirea faptei (de exemplu, prin

procurarea de bani sau daruri cu ajutorul cărora instigatorul determină pe cel instigat să

săvârşească fapta).

Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a sprijini

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin acte de complicitate de orice fel. Atât

complicitatea nemijlocită, cat şi cea mijlocită se integrează în antecedenţa cauzală a

rezultatului faptei, laolaltă cu celelalte contribuţii.

Observaţie! A se vedea pg.347-348 din cursul Domnului Prof.Dr. Paşca, în scopul

consultării formelor speciale de participaţie penală, în baza legii 143/2000 cu privire la

combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

Pedeapsa în caz de participaţie proprie

Întâlnim două sisteme

Sistemul parificării pedepsei, dominant în doctrina contemporană penală şi în

legislaţiile penale contemporane, existent în actualul cod şi adoptat şi în noul cod penal.

În cazul sistemului parificării, operant în legislatia noastră odată cu adoptarea

Codului Penal din 1968, se consacră principiul sancţionării tuturor participanţilor cu

pedeapsa prevăzută pentru autor. Potrivit acestui sistem, eventualele diferenţieri se pot

fece doar în caz de individualizare judecătorească a pedepselor.

Un alt sistem este cel al diversificării pedepsei bazat pe autonomia actelor de

participaţie, disociază contribuţiile participanţilor la comiterea infracţiunii, iar pedeapsa

pentru complici este diferită de cea pentru autori.

Sistemul diversificării îl regăsim în legislaţia noastră în cazul participaţiei improprii şi

în cazul infracţiunilor program, specifice criminalităţii organizate.

Noul Cod Penal, ca şi cel anterior, adoptă sistemul parificării, însă conţine şi

posibilitatea legală de a se diversifica pedeapsa în funcţie de contribuţia fiecărui participant.

Sancţionarea se va face aplicând textele art 49 C.Pen (cadrul legal care consacră

sistemul parificării), urmând ca, între aceleaşi limite de pedeapsă, instanţa să aplice

participanţilor pedepse în funcţie de dispoziţiile părţii generale ale codului, de limitele de

pedeapsă arătate în partea specială, gradul de pericol social concret, de persoana

infractorului şi de împrejurările care atenuează, sau agravează răspunderea penală.

Astfel, deşi coautorii săvârşesc în mod nemijlocit infracţiunea, vor fi pedepsiţi în

funcţie de contribuţia reală a fiecăruia.

Sancţionarea instigatorului se va face cu aceeaşi pedeapsă prevăzută de lege pentru

autor, în cazul unei infracţiuni săvârşite cu intenţie.

Deşi, în mod abstract instigatorul este pedepsit cu aceeaşi pedeapsă cu cea a

autorului, in concreto, ţinându-se cont de contribuţia sa efectivă, pedeapsa poate fi, în final

diferită faţă de cea a autorului, pentru că diferă contribuţiile şi măsura în care cei dou au

contribuit la fapta penală.

Sancţionarea complicelui se va face la fel ca şi cea a instigatorului, ţinându-se cont de

limitele speciale prevăzute de lege pentru autor şi contribuţia efectivă la săvârşirea

infracţiunii.

Complicele şi instigatorul vor fi pedepsiţi cu condiţia necesară de a exista o faptă

penală principală pedepsibilă, chiar dacă autorul nu va fi tras la răspundere, din cauza unor

circumstanţe personale, care nu se vor răsfrânge şi asupra participanţilor (cele de

neimputabilitate)

Circumstanţele reale şi personale, modul de răsfrângere asupra

participanţilor

Prevederile art.50 din Noul C.Pen. sunt identice cu prevederile art.29 din actualul

Cod Penal.

Sunt stări, situaţii, întâmplări calităţi sau alte date, care nu fac parte din conţinutul

infracţiunii, dar care au legătură cu fapta săvârşită, sau cu persoana făptuitorului şi pot

spori, sau atenua pericolul social al faptei, ori periculozitatea infractorului.Astfel de stări pot

determina fie agravarea, fie atenuarea pedepsei ce i se aplică inculpatului, spre deosebire

de elementele circumstanţiale, care servesc la calificarea infractiunii (ex.timpul noptii sau

timpul unei calamitati sunt imprejurari ce caracterizează furtul calificat).Circumstanţele pot

fi clasificate în :circumstanţe legale sau judiciare (judecătoreşti), circumstanţe agravante,

sau atenuante, circumstante reale sau personale.Circumstanţele atenuante, sau agravante

judecatoreşti sunt lăsate la aprecierea instanţei de judecată, putându-le reţine, sau nu în

favoarea inculpatului.Circumstanţele reale, sau personale, după cum ele se referă la faptă

sau făptuitor.Circumstanţele reale se răsfrâng şi asupra celorlalţi participanţi în măsura în

care aceştia le-au cunoscut, sau prevăzut, cu condiţia să se dovedească aceste stări de

cunoaştere (ex. participantul a ştiut că unul dintre faptuitori a săvârşit fapta împreună cu un

minor etc.).Circumstanţele personale (ex. scopul urmărit de fiecare participant, raporturile

sale cu victima etc.) nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi.

Cu privire la distincţia între circumstanţele personale pure (nu se pot răsfrânge

asupra celorlalţi participanţi, sunt strict personale – aici intră toate cazurile de

neimputabilitate, cu excepţia cazului fortuit.) şi cele care se pot converti în circumstanţe

reale (deşi se referă la persoană, se repercutează asupra faptei, schimbându-i gravitatea

obiectivă şi modificând încadrarea, sau calificarea juridică, astfel că s-ar răsfrânge asupra

tuturor participanţilor care o cunoşteau, ex. comiterea faptei împreună cu un infractor

minor – devine circumstanţă agravantă obectivă în raport de persoanele majore care

săvârşesc infracţiunea, cunoscând minoritatea unuia dintre participanţi.)

NB! Dacă fapta comisă efectiv este mai uşoară, această situaţie va profita tuturor

participanţilor.

Împiedicarea de către participant a săvârşirii infracţiunii

Este o cauză de nepedepsire a infracţiunii specifică participaţiei penale, nu se referă

numai la cel care execută acţiunea din conşinutul laturii subiective, adică la autor, care din

voinţă proprie se autodenunţă, sau împiedică producerea rezultatului (respectiv la

împiedicarea producerii (consumării) infracţiunii conform Noului Cod Penal), ci şi la toţi

participanţii.

Se poate datora acţiunii proprii a participantului, sau acţiunii altor persoane, dacă

participantul se denunţă înaintea descoperirii infracţiunii, astfel încât consumarea ei să

poată fi împiedicată.

Este posibilă doar în cazul infracţiunilor de rezultat. Nu operează nici în cazul

infracţiunilor continui, sau continuate, dacă denunţarea s-a făcut după consumarea

infracţiunii, dar înainte de epuizarea ei, această împrejurare putând constitui o circumstanţă

atenuantă.

Împiedicarea consumării infracţiunii de către coautor, instigator, sau complice va

constitui o circumstanţă personală. Ceilalţi participanţi vor fi pedepsiţi pentru tentativă,

dacă este incriminată. Per a contrario, dacă tentativa nu este pedepsită, nu vor fi pedepsiţi

nici ceilalţi participanţi.

Indiferent de situaţii, legea condiţionează nepedepsirea numai în funcţie de

neproducerea rezultatului.

Împiedicarea consumării infracţiunii trebuie să fie voluntară, însuşită în mod voluntar

de către făptuitor, să se producă înainte de descoperirea faptei – Atenţie – fapta se

consideră descoperită dacă orice persoană ia la cunoştinţă existenţa ei, chiar daca acele

persoane, sau acea persoană nu este organ de poliţie. După descoperirea faptei,

participanţii, în funcţie de comportamentul lor, vor putea eventual beneficia de

circumstanţe atenuante, dacă au procedat în sencul împiedicării consumării infracţiunii.

NB! Această cauză are efect relativ, deoarece dacă actele îndeplinite de participant,

până în momentul denunţării, sau împiedicării consumării infracţiunii, constituie o altă

infracţiune, acesta va fi pedepsit pentru această infracţiune.

Participaţia improprie

Potrivit legii, ea consta în determinarea, înlesnirea, sau ajutarea în orice mod, cu

intenţie, la săvârşirea din culpă de către o alta persoană, a unei fapte prevăzute de legea

penală sau în determinarea, înlesnirea, sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea

unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără

vinovăţie. Ea are mai multe modalităţi:

Coautoratul în modalitatea intenţie culpă şi intenţie lipsă de vinovăţie

O persoană săvârşeşre nemijlocit, cu intenţie, o faptă penală, la care, din culpă, sau

fără vinovăţie contribuie, cu acte de executare o altă persoană. În cazul în care unul dintre

coautori a acţionat din culpă, iar culpa nu e pedepsită prin lege, coautorul respectiv nu va

răspunde penal.

Instigarea cu modalitatea intenţie – culpă, intenţie – lipsă de vinovăţie

Complicitatea în modalitatea intenţie – culpă, intenţie – lipsă de vinovăţie, poate

consta doar în actele de înlesnire, sau de ajutor, excluse fiind cazurile de promisiunea

tăinuirii, sau favorizării.

Regimul de sancţionare

Instigatorul şi complicele vor fi pedepsiţi cu pedeapsa aferentă faptei intenţionate, în

timp ce autorul va fi pedepsit cu pedeapsa aferentă faptei din culpă, dacă legea incriminează

atât forma intenţionată, cât şi pe cea din culpă. Neincriminarea faptei săvârşite din culpă,

echivalează cu lipsa de vinovăţie a autorului.

De asemenea, împrejurarea că autorul săvârşeşte fapta fără vinovăţie este strict

personală pentru acesta.

Lipsa de vinovăţie se poate datora unor cauze ca minoritatea sub 14 ani,

iresponsabilitate, beţie fortuită completă, eroare de fapt, constrângere fizică, morală.

Esenţial este ca împrejurarea care determină lipsa de vinovăţie să existe în momentul

efectuării actelor de executare.

Chiar dacă participantul care lucrează fără vinovăţie nu va fi pedepsit, împotriva

acestuia se vor putea lua anumite măsuri de siguranţă (obligarea la tratament medical,

internarea medicală, interzicerea executării unei funcţii, sau profesii.