Ploua de trei zile neincetatdeprimat. Ma uit pe geam si vad aceeasi perdea de apa, acelasi cer plumburiuatmosfera bacoviana. Jos, in gradina, niste tufe de flori de gheata si primule se incapataneaza sa ramana inflorite, in ciuda frigului. Ma gandesc ca de asta a dat Dumnezeu atata ploaie, ca-i era sete pamantului , naturii si floricelelor astea care-mi bucura zilnic ochii. Vrea sa le ajute sa traiasca. M-am intrebat adesea mie de ce mi-a dat Dumnezeu boala? Ce-a vrut sa-mi spuna? Cred ca am inteles intr-un tarziu. M-a vazut ca devenisem un robot programat sa faca de toate , sa stie de toate, perfectionist, preocupat sa se-ngrijesca ca totul in jur sa fie bine. Dar am uitat de mine, de sufletul meu, de preocuparile si hobyurile mele, am uitat sa ma iubesc si pe mine, cu bune si rele. Am uitat sa traiesc , eu doar am supravietuit, am alergat prin timp de la o problema la alta, intr-o zbatere continua. Da, boala asta, pe care tot Dumnezeu m-a ajutat sa o inving, mi-a spus ca e timpul sa ma iubesc , sa ma ingrijesc de sufletul, spiritul si corpul meu, sa-mi ingadui sa cresc spiritual, sa las sa iasa la iveala tot ceea ce a mocnit in mine atata timp, tot ceea ce am inabusit, preocupata fiind de indatoririle cotidiene. Mi-a spus ca trebuie sa iubesc neconditionat; sa ma iubesc pe mine, sa-i iubesc pe ceilalti, sa iubesc natura, sa iubesc viata asa cum e ea, sa vad frumosul in orice, sa ma bucur de fiecare clipa care imi e data pe acest pamant. Da, boala asta a fost ploaia mea.

Ma uit pe geam si simt ca incep sa iubesc ploaia asta