Planul Marshall si creare organizatiei OECE:a fost primul plan de reconstrucție conceput de Statele Unite ale Americii și destinat aliaților europeni din Al Doilea Război Mondial.Scopul planului era de a contribui la renasterea unei economii active in lume pentru a creste conditiile politice si sociale in care sa poata sa existe institutii libere.Sua pune si o conditie pentru acordarea acestui ajutor:stabilirea unei cooperari organizate intre tarile beneficiare , in cadrul careia aceasta sa se puna deacordcu privire la nevoilelor. Rolul sua va consta doar in acordarea unui ajutor prietenesc in stabilirea unui program European in a ajuta apoi la punerea in aplicare a acestui programin masura in care va fi posibila sa o faca.Inițial, acest plan era destinat tuturor statelor europene, însă a fost respins de URSS și sateliții ei, care se temeau de creșterea influenței americane. Planul Marshall a constat, așadar, într-un ajutor financiar acordat unui număr de doar 16 state din Vestul Europei. Pentru administrarea acestuia a fost înființată OCED(Organizația de Cooperare Economică și Dezvoltare). Tabelul de mai jos prezintă ajutorul acordat fiecărei țări în parte pe an.Planul Marshall a relansat economia Europei occidentale, care până în anii '70 a cunoscut o dezvoltare explozivă. Germania de Vest s-a situat în fruntea acestui avânt fiind urmată de Italia și Franța. Nivelul de trai a crescut spectaculos, dezvoltarea economică ducând la eliberare de resurse foarte mari pentru programe și politici sociale.

Omul de stat Robert Schuman, jurist eminent şi ministru francez al Afacerilor Externe în perioada 1948-1952, este considerat unul dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene.

În colaborare cu Jean Monnet, a elaborat planul Schuman, celebru în lumea întreagă, pe care l-a prezentat la data de 9 mai 1950, considerată astăzi data naşterii Uniunii Europene. Acest plan propunea exercitarea unui control comun asupra producţiei de cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Schuman l-a informat pe cancelarul german Adenauer despre acest plan; acesta a recunoscut imediat şansa care i se oferea Europei de a trăi în pace şi a acceptat. 

La scurt timp după aceea, guvernele Italiei, Belgiei, Luxemburgului şi Ţărilor de Jos au reacţionat şi ele pozitiv. Cele şase state au semnat acordul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, la Paris, la 1 aprilie 1951. Astfel, istoria Uniunii Europene a început printr-o iniţiativă de pace.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

Misiunea sa a fost, in general: de a "contribui la expansiunea economiei, dezvoltarea ocupării forței de muncă și îmbunătățirea nivelului de trai" a cetățenilor săi. În termeni de cărbune și producția de oțel, Comunitatea a avut un efect redus cu sectoarele, respectiv, a scăzut și a crescut în raport cu tendințele mondiale. Schimburile comerciale dintre membrii a crescut (de zece ori pentru cărbune), care a salvat banii membrilor ", nefiind necesar sa se importe resurse din Statele Unite, în special în cazul în care au existat reduceri într-un singur stat. Înalta Autoritate, de asemenea, a emis 280 de împrumuturi de modernizare a industriei, care a ajutat industria de îmbunătățire a producției și pentru a reduce costurile. La cheltuielile de judecată au fost reduse și mai mult prin eliminarea tarifelor la frontierele.

Printre cele mai importante realizări CECO sunt problemele de bunăstare. Unele mine, de exemplu, au fost de nesustinut fără subvenții guvernamentale. Unii mineri aveau locuințe extrem de sarace. De peste 15 ani sunt finantate 112,500 locuinte pentru muncitori, platindu-se 1.770 dolari americani pentru fiecare apartament, permitandu-le muncitorilor să cumpere o casa pe care altfel nu ar fi putut sa si-o permita. CECO, de asemenea,a plătit jumătate din costurile de la locul de muncă de redistribuire a acelor lucrători care și-au pierdut locul de muncă atunci facilitatile de crabune si otel au inceput sa se inchida. Combinat cu ajutorul pentru redezvoltarea regionala CECO a cheltuit 150 milioane dolari pentru crearea de 100000 de locuri de muncă, o treime din care au fost pentru muncitori din sectorul otelului si carbunelui.

Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC) și a fost semnat de Franța, Germania de Vest, Olanda,Italia, Belgia și Luxemburg la 25 martie 1957.Dupa esecul C.E.A. �n 1954, crearea C.E.E. si Euratom-ului a permis relansarea constructiei europene fiind stimulata de dorinta de a realiza un mare spatiu economic

C.EE.se fundamenteaza astfel pe patru libertati esentiale: a capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor si a persoanelor si pe mai multe politici comune, cu deosebire �n domeniul agricol, al dezvoltarii regionale, al transporturilor, precum si �n domeniul social .

Principiile generale care guverneaza Comunitatea sunt prevazute �n articolul trei al Tratatului C.E.E. 2:- eliminarea piedicilor vamale ;- organizarea unei bune functionari a concurentei ; - crearea unui tarif vamal comun ;- armonizarea legislatiilor nationale ;- instiuirea de fonduri speciale si a unei banci de investitii ;- asocierea cu alte tari la obiectivele Comunitatii ;- abolirea tuturor obstacolelor �n calea liberei circulatii .

Sintagma "Piata comuna" a fost definita �ntr-o hotar�re a Curtii de Justitie ca viz�nd: "eliminarea tuturor piedicilor �n calea schimburilor intracomunitare �n vederea fuziunii pietelor nationale �ntr-o piata unica, realiz�nd conditii pe c�t posibil destul de apropiate de acelea ale unei adevarate piete interioare.

Uniunea vamala s-a realizat treptat, �ncep�nd cu o reducere tarifara de 10% la 1 ianuarie 1959. A triumfat astfel abordarea pe cale economica, �ntr-o conceptie liberala a integrarii europene. Tratatul C.E.E. a determinat aparitia unei noi ordini juridice integrate �n dreptul intern al statelor membre. Comunitatea a fost dotata cu atributii proprii, cu personalitate juridica, cu capacitate de reprezentare internationala, cu puteri reale izvor�te din limitarea unor competente ale statelor membre sau din transferul de atributii ale acestora �n favoarea Comunitatii. EURATOM

Acesta la 25 martie 1957 a pus bazele C.E.E.A.; a intrat �n vigoare tot la 1 ianuarie 1958. Daca Tratatul C.E.E. a creat o integrare economica globala, Tratatul C.E.E.A. a avut un obiectiv sectorial – acela al energiei atomice civile. Comunitatea avea ca misiune sa contribuie la pregatirea si dezvoltarea rapida a industriilor nucleare, exclusiv pentru aplicatii civile ale acestora.3

EURATOM a reprodus schema institutionala a C.E.C.A. si C.E.E.

Tratatul se refera si la cooperarea �n sectorul de cercetare, de difuzare a cunostintelor tehnice �n materie nucleara, civila, de protectie sanitara si de securitate civila at�t pentru personalul din domeniu c�t si pentru populatie; are prevederi si �n ceea ce priveste coordonarea investitiilor.

In fond, tratatul reprezinta o organizare a pietei comune �n domeniu cu eliminarea taxelor vamale, a restrictiilor cantitative si alte masuri menite sa elimine piedicile administrative.

Tratatul de la Bruxelles (1965) privind fuziunea executivelor semnat la 8 aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Cunoscut și sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene”, tratatul de la Bruxelles a avut drept obiectiv înființarea unor structuri unice pentru cele 3 Comunități Europene: Consiliul de miniștri (organ de decizie) și Comisia Europeană (organ executiv). Acest tratat nu a unificat competentele institutiilor comunitare, acestea ramanand cele atribuite prin fiecare tratat in parte.

Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importanta, avand in vedere rolul acesteia in activitatile comunitatilor. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor si administratiilor. De asemenea, a stabilit proceduri uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecarui stat in Comisie si durata mandatului.\

Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea “Comunitatile europene”. Prin acestea nu au fost absorbite cele trei comunitati initiale, pentru ca aceasta entitate nu apare decat in cadrul si in limitele realizarii functiunilor comune. De asemenea, functionarii nu mai sunt legati de o anumita comunitate, ci de “Comunitatile europene”. Aceasta entitate permite ca atat in sistemul juridic intern al statelor cat si in ceea ce priveste  privilegiile si imunitatile diplomatice sa se incheie acte si sa antameze actiuni in numele Comunitatilor europene, iar pe plan international, acreditarea unor reprezentanti diplomatici sa se faca, de asemenea, in numele acestei entitati

Actul Unic European a fost negociat in cadrul Conferintei Interguvernamentale desfasurata in perioada 9 septembrie 1985 - 17 februarie 1986 fiind semnat de 9 state (Franta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Irlanda, Spania si Portugalia) din cele 12 membre si, la 28 februarie 1986, de celelalte 3: Italia, Danemarca si Grecia. AUE a intrat in vigoare la 1 iulie 1987. Prin Actul Unic European au fost completate si modificate Tratatele originare ale Comunitatii Europene. Obiectivul principal al Actului Unic European, l-a constituit incurajarea programului de desavarsire a Pietei Unice. Semnarea Actului Unic European fixeaza termenul limita pentru crearea Pietei Unice pentru    1 ianuarie 1993. Articolul 7 al Actului Unic European precizeaza ca piata interna trebuie sa fie „un spatiu fara frontiere interioare, in care libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor este asigurata   potrivit dispozitiilor prezentului tratat”. Odata cu suprimarea controalelor si a tarifelor vamale intre state, se reduc intarzierile, dar si preturile de transport. Pentru cetatenii europeni, Piata Unica reprezinta libertatea de a calatori, de a trai, de a munci intr-o tara pe care o pot alege ei insisi, fara a pierde protectia sociala si vazandu-si diplomele recunoscute dintr-o tara in alta. In calitate de consumatori, cetatenii europeni beneficiaza de un evantai mai larg de produse si servicii, de noi circuite de distributie si de preturi mai avantajoase datorate liberei concurente, pot face cumparaturi intr-o alta tara, pot aduce in tara de rezidenta produse personale cumparate, fara nici un fel de probleme. Cat despre intreprinderi, acestea beneficiaza de dimensiunile   impresionante ale pietei si de intensificarea schimburilor interne.Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepție de neconstituționalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeana are la baza trei piloni: Pilonul I: Comunitatile Europene, înglobând cele trei comunitati existente: Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) si Comunitatea Economica Europeana (CEE), a carei denumire este schimbata în Comunitatea Europeana;Pilonul II: Politica externa si de securitate comunaPilonul III: Cooperarea în domeniul Justitiei si al afacerilor interne.Nivelurile de cooperare sunt diferite. Daca în primul pilon, institutiile jucau un rol important în luarea deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate calificata, în cadrul pilonilor al doilea si al treilea, c PREVEDERI INSTITUŢIONALE

Tratatul de la Maastricht extinde rolul Parlamentului European. Este creata o noua procedura decizionala:procedura de codecizie, în cadrul careia legatura dintre Parlamentul European si Consiliul de Ministri estemai strânsa, iar raporturile între cele doua institutii mai echilibrate. De asemenea, Parlamentul European are un rol în procedura de confirmare a Comisiei Europene.Este recunoscut rolul partidelor politice europene în crearea unei constiinte europene si în exprimarea vointei politice a europenilor.Durata mandatului Comisiei Europene a fost extinsa de la patru la cinci ani.În cadrul Consiliului de Ministri, este extinsa folosirea votului în majoritate calificata la majoritatea deciziilor

adoptate prin procedura de codecizie si la toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare. Cooperarea instaurata este de tip interguvernamental, rolul institutiilor UE ramânând limitat. Recunoscând importanta dimensiunii regionale, Tratatul prevede înfiintarea Comitetului Regiunilor, organism consultativ format din reprezentanti ai autoritatilor regionale.

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16-17 iulie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999.Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui inițial a fost de a asigura capacitatea de acțiune a UE și după extinderea spre est. Reformarea profundă a UE a eșuat însă, făcând necesare alte măsuri (vezi Tratatul de la Nisa și Constituția Europeană).Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia la procesul decizional. Procesul codecizional fusese deja specificat în Tratatul de la Maastricht, aducând parlamentul la același nivel cu Consiliul de Miniștri. Prin Tratatul de la Amsterdam dreptul parlamentului de participare la luarea deciziilor a fost extins în toate domeniile în care Consiliul de Miniștri hotărăște cu o majoritate calificată. Excepție face de la această regulă politica agrară – domeniul cel mai costisitor al UE. La 2 octombrie 1997 cei 15 ministri ai afacerilor externe din tarile membre ale U.E. au semnat la Amsterdam tratatul redactat �n iunie 1997 cu prilejul �ncheierii Conferintei interguvernamentale care a avut loc la acea data �n capitala olandeza.

Tratatul de la Amsterdam reprezinta o etapa foarte importanta �n desfasurarea procesului de reforma a institutiilor comunitare, �n sensul ad�ncirii integrarii prin cresterea calitatii democratice a Uniunii, a identitatii ei �n perspectiva largiri organizatiei, toate acestea trebuind sa determine o Europa mai apropiata de cetateni.1

O tema de mare importanta a Tratatului de la Amsterdam este accentuarea dezvoltarii unui spatiu de libertate, securitate si justitie, �n cadrul caruia sa fie asigurata libera circulatie a persoanelor prin masuri adecvate controlului la frontierele U.E., controlului emigrarilor, azilului precum si prevenirii criminalitatii. Comparativ cu Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam a dat o mai buna definitie cetateniei europene si a legat-o mai str�ns de respectarea drepturilor omului, stabilind o regrupare a drepturilor referitoare la cetatenia europeana �ntr-un capitol unic. Astfel, prin Tratatul de la Amsterdam s-a subliniat ca definirea cetateniei europene precum si mai buna respectare a drepturilor omului constituie un obiectiv prioritar �n cadrul reformei Uniunii. Sunt �ntarite astfel drepturile cetatenilor europeni, precum si ale persoanelor fizice sau juridice care au resedinta sau sediul �n U.E., consacr�ndu-se un drept de acces la documentele institutiilo �n ceea ce priveste politica externa si de securitate comuna putem remarca faptul ca Tratatul de la Amsterdam a clarificat mai multe dispozitii ale Tratatului de la Maastricht, �n special prin redefinirea instrumentelor sale la care s-a adaugat unul nou: strategia comuna. A fost instituit un �nalt reprezentant pentru P.E.S.C., functie detinuta de fostul secretar N.A.T.O. Javier Solana.O alta inovatie este reprezentata prin includerea �n cadrul P.E.S.C. a misiunilor umanitare si de gestiune a crizelor, precum si a posibilitatii Uniunii de a recurge la U.E.O. pentru punerea �n aplicare a misiunilor sale.

Desi cuprinde multe dispozitii de natura a facilita progresul reformei institutionale �n U.E., Tratatul de la Amsterdam lasa nerezolvate multe aspecte importante, ca de exemplu cele apartin�nd problemelor sociale, ocuparea fortei de munca, reducerea somajului, armonizarea fiscala.Politica externă și de securitate comună (PESC)[modificare | modificare sursă]În acest context a fost înființat postul de Înalt reprezentant al Politicii Externe și de Securitate Comune, care are rolul de a reprezenta UE în afacerile externe.Hotărârile din Consiliul de Miniștri se iau însă în continuare cu unanimitate de voturi, fiecare țară având deci un drept de veto. Majoritatea voturilor este necesară doar pentru aplicarea hotărârilor luate de consiliul cu unanimitate de voturi.Prin Tratatul de la Amsterdam a fost instituit așanumitul “Spațiu de libertate, securitate și justiție”. În acest context au fost extinse drepturile Oficiului European de Poliție (EUROPOL) și a fost integrat în actele comunitare Tratatul de la Schengen. Marea Britanie și Irlanda și-au rezervat totuși dreptul de a nu adera la Acest tratat.Statele membre au convenit și asupra unei colaborări mai strânse în domeniul vizelor, azilului și imigrării.

Tratayul de la AmsterdamAdoptat în Decembrie 2000 prin concluziile Consiliului European de la Nisa şi semnat la 26 februarie 2001, Tratatul de la Nisa a încheiat Conferinţa Interguvernamentală care a început în februarie 2000 şi al cărei obiectiv a fost pregătirea instituţiilor europene pentru sosirea de noi state membre. Tratatul în cauză a deschis drumul reformei instituţionale necesare viitoarei extinderi a Uniunii Europene, prin aderarea ţărilor candidate din estul şi sudul Europei. Principalele schimbări aduse se referă la limitarea mărimii şi compoziţiei Comisiei, extinderea votului cu majoritate calificată, noua balanţă a voturilor în cadrul Consiliului şi flexibilizarea acordurilor de întărire a cooperării. În plus, pe lîngă discuţii referitoare la aceste patru teme-cheie, s-au mai abordat şi alte probleme instituţionale: simplificarea tratatelor, definirea puterilor, integrarea Cartei Drepturilor Fundamentale şi rolul parlamentelor naţionale. Declaraţia privind Viitorul Uniunii Europene, anexată la Tratat, stabileşte paşii care trebuie făcuţi pentru adîncirea reformei instituţionale. Tratatul de la Nisa este doar o etapa în acest proces. Tratatul a fost ratificat de toate statele membre, în conformitate cu regulile constituţionale specifice. Trebuie menţionat că schimbările instituţionale prevăzute în Tratatul de la Nisa au început abia în anul 2004. Astfel, Parlamentul European ales în iunie 2004 avea 732 de membri, iar noua Comisie avea 25 de membri. Din noiembrie 2004 a avut loc şi o nouă ponderare a voturilor în cadrul Consiliului.Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona(inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat internațional care amendează două tratate care constituie forma bazei constituționale a Uniunii Europene (UE). Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 si a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea si ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice

Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Principalele modificări au fost trecerea de la unanimitatea de voturi la votul cu majoritate calificată în mai multe domenii din cadrul Consiliului de Miniștri, o schimbare a calcului majorității, au fost acordate mai multe puteri Parlamentului European formând o legislatură bicamerală, alături de Consiliul de Miniștri în conformitate cu procedura legislativă ordinară, o personalitate juridică consolidată pentru UE și crearea unui președinte permanent al Consiului European precum și un Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate. De asemenea, Tratatul a acordat calitate legală Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:

Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comunitatea Europeană avea);

funcția de președinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Președinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani și jumătate. Drept primul președinte a fost ales belgianul Herman Van Rompuy.

va fi înființată funcția de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă și de securitate; drept prima ministru a UE a fost aleasă Catherine Ashton, Marea Britanie.

numărul de comisari va fi redus cu o treime;

se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân însă în vigoare până în 2014.

Congresul Europei - Haga 1948 si constituirea Consiliului Europei

Acest apel al lui Winston Churchill a relansat actiunea miscarilor federaliste latente care �n anii 1946-1947 s-au multiplicat. De aici, o prima sarcina care s-a impus a fost unificarea lor. Astfel s-a reunit un congres la Montreux �n august 1947 care a lansat un apel pentru convocarea acestora.�n decembrie 1947 cele mai influente dintre miscarile europene au constituit sub presedintia ministrului britanic Duncan Sandyes un comitet international de coordonare pentru Europa unita. Acest comitet a convocat de pe 7 p�na pe 10 mai 1948 la Haga un mare congres al Europei care a reunit 800 personalitati din 19 tari.Prezidat de Winston Churchill, congresul nu a fost dec�t o tribuna parlamentara, un vast forum pentru dezbateri si nu o conferinta a reprezentantilor guvernelor abilitati sa elaboreze o baza juridica pentru uniune. Nu s-a finalizat, deci, prin formularea unor propuneri clare.Congresul pe 10 mai 1948 a adoptat un mesaj catre europeni: "nici una dintre tarile noastre nu poate pretinde, ea singura apararea serioasa a independentei sale. Nici una dintre tarile noastre nu poate rezlova singura problemele pe care le ridica ecomonia moderna. �n lipsa unei uniuni liber consimtite, anarhia noastra de acum ne va expune m�ine unei uniuni fortate, fie prin interventia unui imperiu din exterior, fie prin uzurparea unui partid, din interior.1"�n rezolutia sa politica finala, congresul a cerut alegerea de catre parlamentele nationale a unei Adunari parlamentare europene. Aceasta propunere a fost transmisa �n august 1948 de guvernul francez statelor membre ale Uniunii occidentale creata prin tratatul de la Bruxelles.Astfel, o initiativa privata avea sa duca la crearea unei organizatii internationale de drept international

public.2 Cu toate acestea, doua teze s-au confruntat

�n s�nul Comitetului permanent pentru studiul si dezvoltarea federatiei europene, consituit de cele cinci state ale tratatului de la Bruxelles: britanicii nu agreau ideea reaparitiei conceptiei federaliste care sa dea unei asemenea adunari puteri largi, ci dorea o organizatie foarte apropiata de modelul traditional al cooperarii interguvernamentale, o adunare strict dependenta de guverne, �ntruc�t membrii sai urmau sa fie alesi si mandatati de executive.Dupa teza franco-belgiana, noile institutii trebuiau sa exprime direct opinia publica europeana evidentiindu-se astfel o conceptie net federalista. Adunarea trebuia sa aiba un veritabil caracter parlamentar si sa fie dotata cu o competenta �ntinsa.Compromisul realizat �ntre cele doua opinii s-a materializat prin tratatul consitutiv al Consiliului Europei, semnat la Londra pe 5 mai 1949. Cei cinci au invitat Italia, Danemarca, Norvegia, Suedia si Iralnda sa li se alature.Tratatul a intrat �n vigoare pe 5 mai 1949 si a creat o adunare internatioanala cu caracter parlamentar dar pur consultativa si tinuta sub control de un comitet interguvernamental de tip clasic.Organizatia dispune de un larg domeniu de interventie, dar mijloacele sale de actiune efectiva sunt foarte limitate: articolul unu precizeaza "scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai str�nse �ntre membrii sai". Nici un sector nu este exclus din competenta sa �n afara problemelor relative la apararea nationala.Consiliul ar fi putut servi drept punct de plecare pentru crearea unei uniuni a Europei. Dar nu a fost astfel �ntruc�t Consiliul ram�ne un cadru de discutii si de redactare a conventiilor (�n special al conventiei europene a protectiei drepturilor omului si libertatilor fundamentale, semnata la Roma �n 1950) .El contribuie la cooperarea dintre statele europene pe o baza geografica mult mai larga dec�t cea a uniunii. Nimeni nu �l considera ca prefigur�nd chiar de departe o uniune a Europei, mijloacele sale fiind mult prea slabe: articolul unu alineatul b "examinarea problemelor, �ncheierea de acorduri, adoptarea unei actiuni comune".Rom�nia s-a alaturat statelor membre ale Consiliului Europei, iar prin legea numarul 64 - 1993 a aderat la statutul acestei organizatii internationale care �n prezent numara 41 de state. Ultimul stat care a aderat la Consiliul Europei este Georgia pe 27 aprilie 1999. 

Comisia economică și socială a recomandat măsuri pentru

eliminarea progresivă a restricțiilor referitoare la schimbul de mărfuri, convertibilitatea valutelor diferitelor țări, planificarea resurselor, mobilitatea forței de muncă, coordonarea politicilor economice ale țărilor participante și

eliminarea șomajului.

Comisia politică s-a concentrat asupra înființării unei

Adunări Europene, alese prin sufragiu universal. Comisia s-a declarat în favoarea cedării unei părți a suveranității țărilor europene individuale, prin vărsarea unei părți a resurselor fiecărei țări într-un fond comunitar. În plus, comisia a recomandat ca Europa Unită să fie deschisă și către

Germania. Paul Reynaud a propus organizarea unei

"Adunări Constituante Europene", alese prin vot direct, propunere care nu a fost reținută în concluzii.

Comisia culturală s-a preocupat în primul rând de "Carta

Drepturilor Fundamentale" a cărei adoptare de către toate statele europene era de o importanță deosebită. În plus, ea a recomandat înființarea mai multor organisme comunitare printre care "Curtea Supremă Europeană de Justiție", "Centrul European pentru Problemele Copiilor și Tineretului" și altele. Reprezentantul Spaniei, Salvador de Madariaga a propus înființarea unui "Colegiu al Europei", unde absolvenții universităților din țări care până de curând se înfruntaseră în război, puteau trăi și învăța împreună.De o mare importanță au fost, pe lângă discuțiile din diferitele ședințe, și contactele directe dintre diferiții participanți.Congresul Europei era prima reuniune importantă de după cel de al doilea război mondial la care participa și o delegație a Germaniei. Deși erau persoane care nu avuseseră prilejul să cunoască pe mulți dintre ceilalți participanți, delegații germani au căutat, prin contacte directe, să demonstreze că Germania se angajase pe un drum nou și că intenționa să-și aducă contribuția la realizarea unei Europe Unite. În amintirile sale, Hendrik

Brugmann menționează "Exista o delegație germană

importantă condusă de Dr. Adenauer. Membrii ei au participat cu discreție la dezbateri, dar însăși prezența delegației era simbolul unei noi ere.Delegația română precum și alte delegații ale țărilor din Europa de Est, au căutat să atragă atenția asupra situației țărilor din zona ocupată de Uniunea Sovietică. Congresul nu fixa însă limite și în principiu nu interzicea niciunei țări să participe la unificarea Europei. Deși eforturile delegației române au fost

apreciate raportul final al congresului nu a făcut referiri la

diviziunea dintre Est și Vest.Cu toate că majoritatea delegațiilor a susținut punctul de vedere federalist, concluziile congresului au căutat să prezinte un compromis acceptabil ambelor părți. Compromisul era necesar deoarece pe de o parte delegația Regatului Unit se opunea ferm tezelor federaliste, iar pe de altă parte toți participanții erau de acord că niciun proiect de uniune europeană nu putea avea valoare practică fără o participare britanică. În plus, toți delegații erau conștienți că unificarea totală a Europei nu putea fi realizată decât în etape progresive. În cele din urmă partizanii unei "Europe Unite" au obținut satisfacție în definirea obiectivelor imediate, pe când punctul de vedere federalist era reflectat în special în obiectivele pe termen lung. Pentru a-i satisface pe federaliști, congresul recomanda studierea, în etape mai îndepărtate, a unor măsuri suplimentare printre care definirea unei cetățenii europene unice, crearea unei forțe armate europene, alegerea unui parlament european cu competențe legislative și altele.Ca urmare a lucrărilor congresului, în 1949 a fost înființat Consiliul Europei, proces care a necesitat mai multe etape:

25 octombrie 1948: transformarea "Comitetul internațional de coordonare a miscărilor pentru unitatea europeană", care organizase Congresul de la Haga, în Comitetul de legătură pentru organizarea Mișcării Europene.

25-28 februarie 1949: organizarea la Bruxelles a congresului fondator al Mișcării Europene, federație a diferitor asociații neguvernamentale care aveau ca obiectiv construcția unei Europe unite. Organizația își propunea să studieze problemele politice, economice, tehnice și culturale pe care le punea unirea Europei. De asemenea, organizația intenționa să informeze și să mobilizeze opinia publică în favoarea construcției europene. Având sediul la Bruxelles, organizația există și în prezent Cele șase asociații fondatoare au fost:

Liga Europeană pentru Cooperare Economică (Ligue européenne de coopération économique - LECE),

Mișcarea Liberală pentru o Europă Unită (Mouvement libéral pour l'Europe unie - MLEU),

Mișcarea Socialistă pentru Statele Unite ale Europei (Mouvement Socialiste pour les États-Unis d'Europe - MSEUE),

Noile Echipe Internaționale (Nouvelles équipes internationales - NEI),

Uniunea Europeană a Federaliștilor (Union of European Federalists - UEF)

Centrul de Acțiune Federalistă (Centre d'action fédéraliste - CAF).[13]

5 Mai 1949 : semnarea Tratatului de la Londra de către Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Regatul Unit, Suedia și Țările de Jospentru înființarea Consiliului Europei.

Uniunea Europeană există şi funcţionează în virtutea a patru tratate: Paris - 1951, Roma - 1957, Maastricht - 1992, Amsterdam - 1997. Obiectivele, competenţele şi instrumentele de acţiune se găsesc dispersate în ansamblul acestor tratate. Fapt este că, din momentul ratificării lor şi până în prezent, s-au produs transformări importante. De aceea, se resimte necesitatea unui tratat de bază care să reflecte nu numai trăsăturile esenţiale ale statului actual de integrare, dar care să deschidă noi căi de acţiune in viitor. Marea provocare a secolului XXI rămâne integrarea politică a

UE, mult rămasă în urmă în raport cu cea economică. Indiferent de forma pe care o va îmbrăca, Uniunea Politică va transforma Uniunea Europeană intr-o superputere capabilă să joace un rol considerabil în configurarea ordinii mondiale.• Actul Unic EuropeanUn moment important al procesului de integrare europeană, l-a constituit adoptarea Actului Unic European. Actul unic european a revizuit Tratatul de la Roma şi a introdus Piaţa Unică Europeană şi Cooperarea Politică Europeană. Completarea şi modificarea Tratatului de la Roma s-a realizat prin preambulul Actului Unic European în care se precizează voinţa de a transforma totalitatea relaţiilor dintre statele membre ale Comunităţilor Europene într-o Uniune Europeană. Constituirea Uniunii Europene urma să se efectueze pe de-o parte, pe baza celor trei Comunităţi Europene (primul pilon), iar pe de altă parte pe baza Conlucrării Politice Europene (al doilea pilon) . Prin intermediul articolelor 1-3 din Actul Unic European, cele trei Comunităţi Europene au fost reunite din punct de vedere organizatoric cu Conlucrarea Politică Europeană, într-o confederatio sine nomine, care însă nu a primit încă denumirea de Uniune Europeană. Din punct de vedere al conţinutului, primul pilon al Actului Unic European a determinat o evoluţie importantă a procesului de integrare europeană, prin faptul că s-a decis crearea treptată a unei pieţe interne până la 31 decembrie 1992 şi extinderea competenţei Comunităţilor în noi domenii (de exemplu, politica în domeniul mediului). De asemenea, s-a convenit extinderea adoptării deciziilor în cadrul Consiliului de Miniştri cu majoritate calificată, sporirea competenţelor Parlamentului European şi delegarea de competenţe a Consiliului către Comisia Europeană. Un principiu de bază al Actului este acela al „subsidiarităţii”. Acesta înseamnă că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul guvernului european. Legile si regulamentele care asigură egalitate tratament se referă la un număr mare de domenii, începând cu legea asupra companiilor, a libertăţii de stabilire - permiţând oamenilor de afaceri să creeze întreprinderi proprii in statele membre si a armonizării standardelor tehnice şi sfârşind cu taxele, legislaţia în domeniul transportului şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor.Prin intermediul celui de-al doilea pilon, Conlucrarea Politică Europeană a fost formalizată din punctul de vedere al dreptului internaţional, fiind preluată mai târziu, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în cadrul Politicii externe şi de securitate comună (PESC).1. Acţiunile premergătoare Actului Unic European care au creat premisele semnării acestuiaActul Unic European a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986, de nouă ţări (Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Spania, Irlanda, Anglia, Luxemburg şi Portugalia), iar la Haga la 28 februarie 1986 de către celelalte trei state (Italia, Grecia şi Danemarca care au organizat un referendum în acest scop). A.U.E. marchează o nouă etapă în procesul de realizare a pieţei interioare Comunitare şi a relansat acţiunea comunitară, constituind un moment foarte important al istoriei U.E. El evidenţiază politica statelor membre de a pune capăt stagnării construcţiei comunitare, conciliind cele două curente care s-au evidenţiat în procesul construcţiei europene cooperare interstatică şi acţiunea supranaţională - prefigurând U.E. Dar până la semnarea Actului Unic European au avut loc mai multe acţiuni în această direcţie, printre care cele mai importante au fost:Raportul Davignon, adoptat în 1970 de către miniştrii de externe la Luxemburg, care prevedea cooperarea politică a celor şase state în scopul informării şi consultării regulate cu privire la cele mai importante probleme internaţionale. Comisia Comunităţilor Europene primea dreptul de a da avize în situaţiile în care lucrările miniştrilor de externe antrenau efecte asupra activităţii Comunităţilor.Întâlnirea la nivel înalt de la Copenhaga din 14-15 decembrie 1973 a adoptat o declaraţie asupra identităţii europene, în cadrul căreia statele membre încercau să definească liniile politice directoare şi responsabilitatea Europei în viaţa internaţională.Consiliul European de la Haga din decembrie 1976 a stabilit ca obiectiv al cooperării elaborarea unei politici externe comune, subliniind că aceasta era limitată la sectoarele în care statele membre erau de acord să-şi exercite suveranitatea de o manieră convergentă.Raportul de la Londra din 1981 a consacrat prezenţa Comisiei la toate nivelurile de cooperare politică şi a stabilit o procedură de criză.Comunicatul final al întâlnirii şefilor de state şi guverne de la Paris din 21- 22 octombrie 1972 a proclamat voinţa participanţilor de a transforma relaţiile lor politice şi economice într-o Uniune Europeană.Întâlnirea la nivel înalt de la Paris din 10 -11 decembrie 1974 a instituţionalizat sub denumirea de Cosiliul European, conferinţele la nivel înalt, care, reunindu-se de cel puţin trei ori pe an a devenit o instanţă aflată deasupra tuturor instituţiilor comunitare având vocaţia de a trata ansamblul problemelor europene. La aceeaşi conferinţă s-a adoptat principiul alegerii Parlamentului European prin sufragiu universal direct, principiu concretizat prin adoptarea de către Consiliul Comunităţilor, la 20 septembrie 1976, a Actului relativ la alegerea Parlamentului European şi care a fost pus în aplicare pentru prima oară la alegerile din 1979. Şefii de state şi guverne au decis la aceeaşi Conferinţă să se introducă cât mai curând votul majoritar la adoptarea hotărârilor de către Cosiliu . Tot la Paris, in 1974, primul ministru belgian Tindemans a fost însărcinat să redacteze un raport în care să definească conceptul Uniunii Europene. Prezentat la 29 decembrie 1975, acest raport a fost considerat de unele state ca fiind prea prudent, iar de altele ca mergând direct pe concepţia federalistă.