PLANUL BARBAROSSA

Planul Barbarossa a fost numele de cod secret acoperitor folosit de conducerea Germaniei naziste pentru operația militară de invadare a Uniunii Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acțiune începută la 22 iunie 1941. Scopul inițial al operațiunii a fost cucerirea Rusiei Europene și a Ucrainei până la Arkhangelsk în nord și Astrakhan în sud. Se presupune că eșecul Operațiunii Barbarossa a dus, în cele din urmă, la înfrângerea Germaniei naziste, fiind un punct de cotitură pentru soarta celui de Al Treilea Reich condus de Adolf Hitler. Frontul de răsărit care a fost deschis prin această operațiune avea să devină cel mai mare teatru de lupte al celui de Al Doilea Război Mondial. Pe acest front s-au purtat unele dintre cele mai mari și violente bătălii, cu uriașe pierderi de vieți omenești, în condiții cumplite atât pentru germani cât și pentru sovietici. Numele de cod al operațiunii vine de la numeleîmpăratului romano-german Friedrich Barbarossa (1122-1190) al Sfântului Imperiu Roman.

După capitularea Franţei şi reducerea capacităţii de ripostă a Marii Britanii, Hitler a avut iluzia că a obţinut "libertatea" de actiune. Ca urmare la 18 septembrie 1940, a fost aprobat planul "Barbarossa" de acţiune în Est.1 El prevedea distrugerea forţelor sovietice din zonele apusene ale URSS şi cucerirea centrelor vitale. Germanii afirmau că se tem că Armata Roșie se pregătește să atace Germania nazistă și din acest motiv atacul asupra Uniunii Sovietice era justificat ca război preventiv. Cititorii cărții lui Hitler Mein Kampf („Lupta mea”) nu ar fi trebuit să fie surprinși în momentul în care Uniunea Sovietică a fost atacată de naziști. În această lucrare, Hitler afirma convingerea sa că germanii ar fi avut nevoie de Lebensraum (tradus „Spațiu vital”, adică teren și materii prime), care putea fi găsit numai în răsăritul Europei). Scopul declarat al naziștilor era să deporteze și să înrobească populația slavă din răsărit, pe care o considerau inferioară din punct de vedere rasial și să colonizeze zonele estice cu populație etnică germană. Toată populația urbană a Uniunii Sovietice urma să fie exterminată prin înfometare, ceea ce ar fi creat un surplus de produse agricole cu care ar fi fost hrăniți germanii. Ideologul german Alfred Rosenberg, pe timpul preparativelor de atac, în conformitate cu principiile lui Hitler, a propus împărțirea teritoriului sovietic în subdiviziuni administrative (Reichskommissariate). Naziștii aveau ca scop final distrugerea Rusiei ca entitate politică în conformitate cu ideea geopolitică a Lebensraum-ului(„Drang nach Osten”), pentru propășirea generațiilor viitoare ariene.

Planurile de a ataca URSS par să fi prins contur în mintea lui Hitler într-un moment în care se afla sub influenţa ideii că un Führer autentic putea „zdrobi orice rezistenţă“, legătura dintre Führer și armata sa „făcând cât o coaliţie“. Oricât de neverosimil ar putea părea, aceasta este motivaţia acţiunilor sale.2

„Führerul” a prevăzut câștigurile suplimentare cauzate de cucerirea Rusiei europeene: Armata Roșie, fiind cea mai mare din lume, anihilată înainte de invadarea Angliei; prin înfrângerea Uniunii Sovietice s-ar fi rezolvat lipsa cronică de forță de muncă din industria germană prin demobilizarea trupelor; Ucraina urma să devină o sursă sigură de hrană ieftină; populația sovietică urma să fie transformată într-o sursă ieftină de forță de muncă (sclavie

1 Nicolae Ciobanu, Viorel Brat, Marea conflagraţie a secolului XX, Piteşti, 2010, p. 31.2 Andrew Roberts, Furtuna războiului. O nouă istorie a celui de Al Doilea Război Mondial, Bucureşti, 2013, p. 233.

modernă), acest fapt urmând să îmbunătățească poziția geo-strategică a Germaniei. Iniţial invazia a fost planificată pentru "primăvara anului 1941" însă din cauza lui Mussolini care a determinat Germania să intervină în Balcani şi să întârzie aplicarea planului Barbarossa.

Astfel, 22 iunie 1941, la orele 3.30 s-a declanşat atacul asupra URSS cu mai mult de 200 de divizii, dintre care 17 Panzerdivisionen şi aproximativ patruzeci de divizii aliate (finlandeze, româneşti, italiene, ungare şi o divizie spaniolă şi un contingent francez al LVF3 1 , care trebuiau să sosească), înrolate toate în "Cruciada împotriva bolşevismului".3

Dacă Germania comitea, prin prisma dreptului internaţional public, valabil în epocă, o agresiune clară, urmărind anexarea unor teritorii ce nu-i aparţinuseră niciodată. România şi Finlanda au intrat în război pentru a elibera teritoriile anexate de URSS cu un an în urmă. Forţele germane deţineau nu numai superioritatea în oameni şi tehnică (8,5 milioane oameni la 4,2 milioane) ci şi o experienţă de război de aproximativ doi ani care a contat în economia luptei în prima parte a războiului. O parte a aviaţiei sovietice a fost distrusă la sol sau în lupte aeriene. În extremitatea nordică unde au acţionat forţe germane şi finlandeze sub comanda feldmareşalului von Lech şi aripa stângă a grupării „Centru" comandate de feldmareşalul von Bock au înaintat fulgerător şi în 18 zile au ajuns aproape de Leningrad.4 Lovitura principală a fost dată de forţele comandate de von Bock în Bielorusia care până la 9 iulie au reuşit să cucerească Minskul şi cea mai mare parte a teritoriului bielorus. Grupul de armate „Sud" sub comanda feldmareşalului von Rundstedt a acţionat în direcţia Kiev.5 La aripa de sud a acestu grup au acţionat trupele române sub comanda directă a generalului Ion Antonescu cu misiunea de a elibera Basarabiei şi a nordului Bucovinei.

Cauzele care au dus la răsunătoarele înfrângeri suferite de armata sovietică în vara şi toamna anului 1941 au fost multiple. Principala cauză, în opinia lui Suvorov, a fost că URSS nu era pregătită pentru un război de apărare ci pentru unul ofensiv. În anul 1993 a fost dat publicităţii Planul operativ de război al URSS elaborat în mai 1941 de generalul A. Vasilevski care urma să fie semnat de Gh. Jukov, Şeful de Stat Major al Armetei Roşii şi de S. Timosenko ministrul apărării al URSS şi prezentat lui Stalin. Acesta prevedea atacarea armatei germane înainte de mobilizarea acestuia. Termenul limită pentru începerea operaţiunilor trebuia să fie 2 iulie 1941. Prin declanşarea planului ''Barbarossa" la 22 iunie A. Hitler şi-a surprins ''tovarăşul" cu care împărţise Europa la 23 august 1939 şi i-a pricinuit grave înfrângeri.6

Dimensiunea Operaţiunii Barbarossa reduce la mărimi liliputane orice altă operaţiune din istorie. Așa cum menţionează un istoric: În cursul unei zile, atacurile germane distruseseră un sfert din forţele aeriene sovietice. În decurs de patru luni, germanii ocupaseră aproape un milion de kilometri pătraţi de teritoriu rusesc, capturaseră 3 milioane de soldaţi ai Armatei Roșii, măcelăriseră nenumăraţi evrei și alţi civili și se apropiaseră la 100 de kilometri de Moscova. Însă, la patru luni după aceea, mai mult de 200 000 de soldați ai Wehrmachtului fuseseră uciși, 726 000 răniți, 400 000 capturați și alți 113 000 fuseseră scoși din luptă din cauza degerăturilor.7

3 Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. V, Secolul XX (din 1919 pînă în zilele noastre), Iaşi, 1998, p. 145.4 Nicolae Ciobanu, Viorel Brat, op. cit., p. 41.5 Ibidem, p. 41.6 ***, Marea conflagraţie a secolului XX, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1974, p. 156.7 Andrew Roberts, op. cit., p. 264.

Bătălia pentru Moscova a început în ultimele zile ale lunii septembrie 1941 iar la 7 octombrie trupele sovietice sau retras pe linia Mojask pe care n-au putut-o menţine şi trupele germane ajung în a doua jumătate a lunii noiembrie la numai 25-30 Km de Moscova. La 1 decembrie a început ofensiva generală şi după o zi parte din trupele germane au ajuns până în suburbiile Moscovei unde au fost oprite. în zilele de 5-6 decembrie 1941, trupele sovietice au trecut la contraofensivă zdrobind forţele de şoc ale grupului de armate „Centru" şi au înaintat spre vest pe o distanţă de 100-200 Km. Au fost distruse 11 divizii germane de tancuri, 4 motorizate şi 22 divizii de infanterie, în urma acestor înfrângeri a fost destituit comandantul Grupului de Armate Centru, feldmareşalul von Bock şi înlocuit cu feldmareşalul von Kluge iar Hitler a preluat funcţia de comandant suprem al forţelor terestre. În faţa Moscovei mitul invinciabilităţii armatelor germane a fost spulberat şi abandonat „blitz-krieg"-ul.

Fără adăposturi, fără o aprovizionare corespunzătoare, fără echipament de iarnă, germanii nu au putut face altceva decât să aștepte în stepa înghețată. Ei au reușit să evite să fie depășiți și încercuiți de contraatacurile sovietice, dar au suferit pierderi grele din cauza luptelor, dar și a vremii potrivnice.

În acele timpuri, cucerirea Moscovei fusese considerată cheia victoriei pentru germani. Istoricii încă mai dezbat problema aceasta, dacă pierderea capitalei sovietice ar fi dus la înfrângerea Uniunii Sovietice, sau nu. Cum, în decembrie, Germania a declarat război și SUA, după șase luni de la declanșarea războiului, situația strategică germană deveniseră disperată, dat fiind faptul că industria germană nu era pregătită pentru un război de lungă durată.8

Războiul pe frontul de răsărit a continuat încă timp de patru ani sângeroși. Jertfele umane de pe acest front nu vor putea fi niciodată stabilite cu precizie. Aprecierile privind numărul militarilor sovietici morți variază mult, de la 8,5 milioane la 15 milioane. Numărul de civili morți în timpul războiului este de asemenea o problemă aflată în dispută, cifra de 20 de milioane fiind cel mai des citată. Nici numărul de soldați germani uciși în luptă nu este foarte ușor de stabilit. Estimări recente (Rüdiger Overmans) consideră că peste 3 milioane de germani au pierit în timpul luptelor împotriva Armatei Roșii, sau în lagărele sovietice de prizonieri. Stalin a hotărât deportarea în lagărele de muncă din sistemulGulagului a soldaților sovietici care se predaseră germanilor, dar și a prizonierilor de război din rândurile forțelor Axei și a unor întregi națiuni suspectate de colaboraționism cu ocupantul nazist. Pierderile neînchipuit de mari de pe frontul de est au fost una dintre cauzele posibile ale Războiului rece, de timp ce Uniunea Sovietică, încă devastată de război, a hotărât să mențină un control strict asupra Europei Centrale și Răsăritene, pentru a descuraja orice nouă invazie dinspre vest și de a crea o zonă tampon între occidentul capitalist și estul comunist.

Principala cauză a eșecului german a fost subestimarea capacităților Uniunii Sovietice și a rezistenței îndârjite a Armatei Roșii. Planificarea războiului s-a dovedit greșită din punct de vedere logistic.

Situația grea și periculoasă în care s-a regăsit armata germană la sfârșitul anului 1941 a fost cauzată și de continua creștere a puterii Armatei Roșii, la care s-au adăugat și alți factori, care au scăzut dramatic eficacitatea forțelor atacatoare. Printre acești factori s-au numărat întinderea peste măsură a fronturilor de atac, a liniilor de aprovizionare, criza din sistemul de transport, care a afectat atât aprovizionarea cât și mobilitatea trupelor, temperaturile extreme și scăderea constantă a efectivelor germane.

8 ***, Marea conflagraţie a secolului XX, p. 179-180.

Atacul german a fost asemănat de multe ori cu Invazia lui Napoleon în Rusia.Germanii au subestimat în mod grosolan puterea de mobilizare a Armatei Roșii.

Efectivul de mobilizare de început (totalul trupelor deja antrenate care pot fi puse pe picior de război în timp scurt) a fost de două ori mai mare decât se așteptaseră germanii. Până la începutul lunii august, noile armate formate luaseră deja locul celor distruse până în acel moment. Acest unic fapt ar fi fost de ajuns să provoace eșecul Operațiunii Barbarossa, deoarece germanii trebuiau să-și limiteze operațiunile la o lună pentru aprovizionare și la numai șase săptămâni pentru a termina bătăliile mai înainte de începerea sezonului ploios, ceea ce s-a dovedit o sarcină imposibil de îndeplinit. Pe de altă parte, Armata Roșie s-a dovedit capabilă să înlocuiască uriașele pierderi într-un timp scurt și nu a putut fi distrusă în calitatea ei de forță coerentă de luptă. Când diviziile constituite din recruți antrenați înainte de război au fost distruse, au fost înlocuite cu altele complet noi, cu o medie a recrutărilor de aproximativ jumătate de milion lunar pe parcursul întregului război. Tocmai această capacitate a sovieticilor de a mobiliza forțe numeroase într-un timp scurt, deși uneori slab echipate și antrenate, le-a permis să supraviețuiască primelor șase săptămâni critice ale războiului, grava subapreciere a acestei capacități a făcut ca planurile germane să se dovedească în final total nerealiste.

În plus, informațiile strânse de serviciile sovietice de spionaj excludeau posibilitatea unui război cu Japonia, ceea ce a permis transferarea unor importante efective din Extremul Orient Sovietic spre teatrul european de operațiuni în momentele cele mai critice.

Chiar după ce germanii și-ar fi atins obiectivele și s-ar fi aflat pe aliniamentul Arhanghelsk – Volga, este foarte probabil ca războiul să nu se fi încheiat. Uniunea Sovietică dispunea de rezerve vaste în părțile estice ale țării, de vreme ce reușise să-și transfere industria de răboi în Munții Urali, Asia Centrală și Siberia, astfel războiul putând să continuie multă vreme.

Obiectivele Operațiunii Barbarossa au fost nerealiste de la început. Declanșarea războiului în timpul verii uscate a fost favorabilă germanilor, care i-au luat pe sovietici prin surprindere, cărora le-au fost distruse numeroase unități militare și o cantitate uriașă de armament în primele câteva săptămâni. Când vremea favorabilă a făcut loc condițiilor grele ale toamnei și iernii, iar Armata Roșie a recuperat handicapul începutului, ofensiva germană a început să dea semne de oboseală. Armata germană nu a putut fi aprovizionată pentru desfășurarea unei ofensive îndelungate. Pur și simplu nu exista suficient carburant pentru a face ca întreaga armată să-și atingă obiectivele inițiale.

Aceste fapte au fost bine înțelese de unitățile germane de aprovizionare chiar înainte de declanșarea atacului, dar avertismentele lor nu au fost luate în seamă. Întregul plan german se baza pe presupunerea că trupele atacatoare aveau să se bucure de întreaga libertate strategică datorită colapsului complet al Armatei Roșii. Numai după aceea ar fi fost posibilă redirecționarea suportului logistic masiv către aprovizionarea cu combustibil necesară pentru câteva unități mobile însărcinate cu ocuparea statului înfrânt.

Infanteria și tancurile germane au înaintat între 450 și 500 de kilometri în prima săptămână, dar liniile de aprovizionare se luptau cu disperare să țină pasul cu atacul. Liniile ferate sovietice nu au putut fi folosite la început pentru aprovizionare datorită diferențelor de ecartament, până când au fost fabricate suficiente locomotive și boghiuri pentru vagoane. Convoaiele care se deplasau cu viteză redusă erau țintele favorite ale partizanilor sovietici,

deși, în 1941, trupele de partizani erau relativ puține. Lipsa de provizii a încetinit în mod semnificativ blitzkriegul.

Probabil nici un alt factor nu a fost prost apreciat de planificatorii germani ca evoluția vremii în timpul invaziei. Vremea este un factor neutru în desfășurarea războiului. Tabăra care este mai bine pregătită să folosească condițiile meteorologice va câștiga un avantaj, tabăra care le va ignora va suferi pe măsură. Subestimarea forței Armatei Roșii a pus armata germană la discreția vremii nefavorabile.

Forțele germane nu erau pregătite să facă față condițiilor meteorologice extreme și rețelei proaste de drumuri din URSS. Toamna ploiasă a transformat terenul într-o mocirlă nesfârșită, care a încetinit mult avansarea germanilor. În timpul verii, atacatorii au trebuit să facă fața pământurilor transformate în praf zburător, în timpul toamnei au trebuit să facă față noroaielor lipicioase, iar iarna au trebuit să lupte cu ninsoarea abundentă și gerul năpraznic. Tancurile germane erau dotate cu șenile înguste, care asigurau putere de tracțiune scăzută și o flotabilitate redusă în noroi. Prin comparație, noile tancuri sovietice, așa cum erau T-34 și KV, erau cu mult mai mobile. Cei peste 600.000 de cai de talie mare europeană, folosiți pentru aprovizionare și mișcarea pieselor de artilerie, nu au rezistat bine în aceste condiții meteorologice grele. Caii de talie mică ai Armatei Roșii erau incomparabil mai bine adaptați la climatul aspru și erau învățați să scurme cu copitele în zăpada înghețată după iarba de dedesubt.

Cele mai multe unități germane erau total nepregătite pentru schimbările rapide de vreme din toamna și iarna anului 1941. Deși fusese pregătit echipament corespunzător în depozite, capacitatea de a-l duce la destinație de-a lungul rețelei de transport foarte solicitate nu exista. Prin urmare, soldații nu au fost îmbrăcați și încălțați corespunzător și au fost nevoiți să-și căptușească vestoanele cu ziare pentru a rezista temperaturilor care scăzuseră la niveluri record de −30 °C. Pentru a încălzi marmitele și sobele, germanii ardeau carburantul prețios care nu putea fi aprovizionat cu ușurință. În acest timp, soldații sovietici aveau uniforme vătuite, călduroase, cizme din pâslă și căciuli din blană.

Unele dintre armele germane nu au funcționat corespunzător în frigul rusesc. Uleiul folosit la ungere s-a dovedit necorepunzător temperaturilor foarte scăzute. Ca rezultat, motoarele și armele automate nu mai funcționau. Pentru a încărca tunurile, unsoarea înghețată de pe obuze trebuia curățată cu un cuțit. Forțele sovietice se confruntau cu mult mai puține probleme, datorită experienței lor de luptă în condiții extreme. Avioanele aveau motoarele acoperite cu pături termoizolatoare pentru a împiedica înghețarea lor cât timp erau parcate în hangare sau pe pistă. Se folosea benzină ușoară pentru aceste avioane. Benzina folosită pentru tancuri și pentru cele mai multe dintre camioane îngheța în condițiile frigului extrem. Cele mai multe camioane și tancuri sovietice din anii antebelici foloseau de asemenea benzina, dar motoarele din noua generație foloseau motorina care rezista mai bine la îngheț.

Se crede in mod obișnuit că noroiul adânc, urmat de zăpezile mari și frigul puternic au oprit toate operațiunile militare în timpul cumplitei ierni rusești. De fapt, operațiunile militare au fost încetinite de acești factori, dar nu au încetat. Ofensiva sovietică din decembrie 1941 a înaintat cu peste 160 de kilometri în anumite sectoare, demonstrând că războiul mobil era posibil chiar în condițiile iernii extreme.

Când a început iarna grea, Hitler s-a temut să nu repete retragerea dezastruaoasă a lui Napoleon Bonaparte și a dat ordin trupelor germane să reziste cu orice preț pe poziții și să

respingă toate contraatacurile sovietice. Aceste ordine au devenit cunoscute ca "rezistă sau mori". Ca urmare a acestor ordine armatele germane au suferit pierderi importante.

BIBLIOGRAFIE:1. Bernstein, Serge; Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. V, Secolul XX (din 1919 pînă în zilele noastre), Iaşi, 1998.2. Ciobanu, Nicolae; Brat, Viorel, Marea conflagraţie a secolului XX, Piteşti, 2010.3. Roberts, Andrew, Furtuna războiului. O nouă istorie a celui de Al Doilea Război Mondial, Bucureşti, 2013.4. ***, Marea conflagraţie a secolului XX, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1974.

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTIFACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANESPECIALIZAREA ISTORIEANUL II

PLANUL BARBAROSSA

-REFERAT--ISTORIA CONTEMPORANĂ UNIVERSALĂ-

STUDENT: DIACONU GEORGE-CĂTĂLINPROF.: CHISTOL AURELIAN