PIRAMIDA LUI BALL

O creastă de piatră izolată, ce se ridică din apele Pacificului de sud, este cea mai înaltă formaţiune stâncoasă din lume.

Pe hartă, punctişorul ce reprezintă Piramida lui Ball se pierde aproape în nemărginirea oceanului. Cei care vin însă pentru a o vedea la faţa locului îşi cred cu greu ochilor. Este un obelisc atât de înalt, încât pare că atinge cerul. Deşi la bază măsoară doar 400 metrii, piramida atinge 550 metrii înălţime – aproape de două ori mai mult decât Turnul Eiffel din Paris. Cartea Recordurilor Guinness o menţionează ca fiind cea mai înaltă formaţiune stâncoasă din lume.

Ridicându-se în largul coastei estice a Australiei, Piramida lui Ball se află la aproximativ 700 kilometrii nord-est de Sydney. Privind-o în timpul zborului său solitar peste Marea Tasman în 1931, pilotul Francis Chichester o descria ca „un mare pumnal de piatră primitiv”. Dar această gigantică Excalibur îşi dezvăluie secretele nu când este văzută de sus, ci de sub apă.

Dincolo de suprafaţa oceanului, o sumedenie de peşti viu coloraţi mişună printre coloane şi arce de piatră. Domeniul lor e un platou de rocă vulcanică, iar Piramida lui Ball este de fapt un vulcan stins, în ruine, care-şi arată deasupra apei doar vârful – unul dintr-o serie de vulcani inactivi cu 7 milioane de ani în urmă.

De atunci, marea a ds o luptă continuă cu această masă de piatră din adâncurile ei. Valurile au ros-o timp de secole şi, ajutată de vânt, o macină în continuare. Astăzi mai există doar 3% din volumul iniţial de piatră, redus de forţele naturii la un lanţ de insule şi stânci.

Descoperirea lui Ball:

Primul european care a zărit piramida a fost Henrz Lidgbird Ball, comandantul navei HMS Supplz, care transporta în 1788 colonişti în insula Norfolk. Ball a botezat piramida cu numele său şi, la întoarcere, a ancorat în dreptul celei mai mari insule, pe care a numit-o în cinstea lordului Howe, Primul Lord al Amiralităţii din Anglia.

Când au pus piciorul pe insula de 11 kilometrii în formă de semilună, Ball şi tovarăşii săi au păşit într-un paradis împădurit, în care animalele sălbatice păreau să nu se teamă la apropierea lor. Mai târziu însă au venit aici şi alte nave, iar marinarii înfometaţii au vânat până la extincţie păsări ca gallinula albă. În 1834, insula Lord Howe era deja locuită de colonişti care trăiau din comerţul cu navele aflate în trecere.

O dată cu europenii, au sosit aici şi şobolanii, care au înotat până la ţărm de pe corabiile naufragiate. Pe insulă au găsit hrană din abundenţă – şopârle, păsări, insecte, care nu se puteau apăra împotriva lor; astfel şobolanii au distrus cinci specii de păsări şi au adus în pragul extincţiei rase unice de sopârle gecko şi scincus officinalis, precum şi unele insecte-beţigaş.

Dar Piramida lui Ball, aflată la aproximativ 20 kilometrii de insula Lord Howe, a rămas intactă. Ambarcaţiunile îi dau ocol, în vreme ce pasagerii o admiră cu uimire. Păsările nu sunt însă intimidate de ea, survolând-o şi aterizând pe muchiile ei înguste. Pentru ele, lespedea bătută de vânturi constituie un cămin ideal, numeroase specii, printre care petreli, rândunica-de-mare şi pasărea tropicelor cu coada roşie, cuibărind aici în fiecare an.

În jurul insulei Lord Howe, unde curentul cald, tropical, îl întâlneşte pe cel rece

subantarctic, se află cel mai sudic recif de corali. În ascunzişurile sale şi în galeriile din piatră trăiesc peste 400 de specii de peşti tropicali şi de ape mai reci. Unii, ca peştele-buzat cu cap dublu, care măsoară 76 centimetrii în lungime şi se numeşte astfel datorită umflăturii de pe capul masculului, pot fi întâlniţi numai aici.

De două secole, Piramida lui Ball rezistă în faţa activităţii umane. Aici nu există golfuleţe sau plaje pe care să poată acosta ambarcaţiunile, ci doar o platformă de aterizare printre colţurile abrupte spălate de valuri. Multe bărci cu altinişti amatori au fost împinse înapoi de mare. Unii au înfruntat valurile şi rechinii înotând până la stâncă;păsările de mare s-au năpustit asupra lor, iar miriapozii de 15 centimetrii lungime i-au muşcat de picioare pe când încercau să găsească un loc propice pentur a se căţăra.

Supranumită „Everestul Australiei”, Piramida lui Ball părea că nu va permite să fie escaladată. Dar în 1965, Brzden Allen şi John Davis au condus o echipă australiană care a izbutit să atingă vârful. Alpiniştii au fost foarte aproape de înfrângere pe ultimii 60 de metrii, unde bucăţile de rocă se aflau într-un echilibru atât de precar, încât unele s-au rostogolit în mare, lăsând în loc goluri bătute de vânt, ce conferă stâncii un aspect de sculptură bizară.

Au urmat apoi şi alţi căţărători care au reuşit să admire peisajul de pe culmea semeaţă a formaţiunii. În prezent, Piramida lui Ball face parte din Patrimoniul Mondial, bucurându-se de o protecţie bine meritată.