Să redescoperim ROMÂNIA!

Iaşi

Sala Paşilor Pierduţi de la Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza”, din Iaşi a devenit, de multă vreme, o atracţie deosebită pentru adevăraţii iubitori de cultură. Aceasta încăpere are menirea să schimbe starea de spirit a celor care pătrund într-un astfel de edificiu şi realizează acest considerent prin : dimensiune, prin configuraţie, prin acustică şi prin pictură.Sala are o gravă defecţiune : când păşim prin această încăpere, zgomotul paşilor lasă impresia că se pierde în depărtare – de aici denumirea sălii. Suntem într-un locaş de cultură în care omul este dator să vorbească puţin şi să spună mult, sau să vorbească numai atunci când are cu adevărat ceva de spus.

Pictura lui Sabin Bălaşa din Sala Paşilor Pierduţi nu este o pictură în sensul obişnuit al cuvântului; este o scriere, este o carte scrisă în limbajul artei.

Pictura a fost realizată în două etape. In anul 1969 sunt pictate scenele din capetele sălii, aparent mai uşor de descifrat, iar în perioada 1977 – 1979 este pictat restul picturii, o pictură suprarealistă prin excelenţă, mai greu de descifrat, dar cu cât mai greu, cu atât mai interesantă.

felicia.pps

Prima imagine ne trimite cu gândul la un moment crucial din istoria poporului nostru, Unirea Principatelor Române, din 1859. Cununa ar reprezenta actul unirii, iar cele doua

fete - provinciile româneşti care s-au unit iniţial. Sunt prezentate personalităţile marilor bărbaţi care au realizat

unirea spirituală a românilor, aceasta fiind adevărata unire a unui popor, nu cea politică sau economică.

Străbunii

O pagină de istorie - Sabin Bălaşa a vrut să-i imortalizeze pe străbunii noştri daci. Pictorul vrea să spună în ce măsură ne tragem din daci şi din romani. Aceştia din urmă lipsesc din pictură. Să facem un calcul – toate femeile au fost dace – deci suntem autohtoni în proporţie de 50%. In confruntarea cu Traian, Decebal nu putea pierde decât câteva contingente de bărbaţi – majoritatea rămânând în viaţă, deci au avut urmaşi. Astfel mai adăugăm 20 %. Se ştie că aşa zişii romani, care s-au stabilit în Dacia nu erau latini prin excelenţă, ci, de cele mai multe ori, erau traci romanizaţi, adică tot autohtoni. Mai adăugăm măcar 10 procente. Si am ajuns la 80%. Dar discutata romanizare a avut loc doar în centrele urbane, nu şi la sate, unde, de fapt, creşte populaţia mai mult . S-ar putea adăuga încă 10 procente în favoarea elementului autohton. Se mai ştie că nu toată Dacia a fost ocupată de romani. Nici măcar jumătate. Fiecare mai poate adăuga câte procente consideră.

Legenda Dochiei

Pictura ne îndeamnă să ne gândim la Babele din Bucegi, sau la o legendă din mitologia noastră. Când este vorba despre o pictură, noi greşim prin aceea că privim pictura cu ochii. Ea se priveşte cu mintea şi mai ales cu sufletul.Dacă imaginea ar fi o scena montană, s-ar cuveni să vedem şi iarbă şi flori şi arbori, dar nu vedem decât piatră moartă, iar în structura pietrei, ceva tinde să capete alcătuire vie. Pictorul ne pune în fata unei probleme – tendinţa sau potenţa materiei moarte de a se transforma în materie vie. Numai ca acest lucru nu se poate face oricum. Sunt necesare anumite condiţii - un minimum de compromisuri.

Nunta cosmică

Sabin Bălaşa a realizat o suprafaţă imperfectă de pământ, cu trăsăturile deşertului - prima condiţie de apariţie a vieţii. Perfecţiunea nu poate exista decât teoretic, dar în teorie se ştie că nu există viaţă. Jur împrejul Nunta cosmică este completată cu mai multe forme ale materiei vii, situate pe diferite trepte ale evoluţiei, iar în centru este imaginat un cuplu uman, care ne obligă să ne gândim la cu totul altceva. Mulţi gânditori îndrăznesc să vadă în acest cuplu uman o unitate dialectică a contrariilor, fără de care nu se naşte nimic in univers, nici în materia vie, nici în lumea ideilor. Această imagine ne trimite cu gândul doar la treapta inferioară, biologică a existenţei. Dar lumea nu se termină cu biologicul. Dincolo de biologic ne aşteaptă spiritualul.

Legenda Meşterului Manole

Este pictat un zid care acoperă peretele de sus până jos. Un bărbat care loveşte cu pumnii în zid. Ne putem da seama ce sentimente trăieşte acest bărbat. Este copleşit de regret, de revoltă, de dezamăgire. Chipul din zid ne aduce aminte de legendă. Ce sacrificiu imens a făcut ca să ridice zidul! Nu cumva sufletul Anei a fost o entitate superioară, care nu se poate compara cu toate zidurile lumii? Noi, din păcate, privim fenomenele doar pe segmentul interesului nostru, sau a puterii noastre de înţelegere, nu privim fenomenele în întregul lor. Tăranul român, când face o casă, pune sus la căpriori, un buchet de flori. Este semnul sacrificiului.

,,Cât te costă floarea asta, Pusă sus, la căpriori? - Trei ibovnice, nevasta, Doi bătrâni şi mulţi feciori.”

,,Luceafărul” Porumbei

Ar părea o scenă marină. La nivelul norilor se vede conturul unor porumbei. Pictorul ne sugerează ideea - tendinţei materiei moarte de a se transforma în materie vie, prezentă şi la Legenda Dochiei. Aici transformarea se face la cota supremă de manifestare a spiritului.

,,Luceafărul” Eminescu

Imaginea ne-ar tenta să vorbim de Eminescu. Este raportarea la fascinanta tema a absolutului, la universal, la perfecţiune, la îmbinarea dintre fond şi formă dintre spirit si materie, dintre sacru şi profan. Noi trăitorii acestor meleaguri nu găsim alte coordonate decât în Eminescu.

,,Dacă unu şi cu unu Nu mai vor să facă doi, Eminescu este semnul Infinitului din noi.”

Avem în faţă infinitul imortalizat în dublă ipostază : umană şi universală în acelaşi timp.

Luceafărul

Din apa mării se ridică o făptură umană, nu iese în întregime, tinde să se întoarcă de unde a plecat, purtând masca morţii pe figură. Nu este decât ideea inversă, discutată la Legenda Dochiei si Luceafărului – Porumbei. Aşa cum orice alcătuire a materiei moarte tinde să se transforme în materie vie, tot aşa orice alcătuire a materiei vii tinde să se transforme în materie moartă.

Moldova

Pictura pare aparent o sfidare a legilor normalităţii. O făptură, un animal, nu se ştie ce este, nici bour, nici taur. Categoric însă reprezintă forţa prin excelenţă. Aceasta făptură este dominată de o altă făptură care ne duce cu gândul la înţelepciunea prin excelenţă. Acesta este raportul între forţă şi înţelepciune – înţelepciunea să domine forţa. Numai în condiţiile acestui raport se poate vorbi despre stabilitate şi echilibru. Ochii animalului, care reprezinta forţa, sunt foarte inteligenţi, iar făpturii, care reprezinta înţelepciunea, pana pictorului i-a dat atâta forţă.Sabin Bălaşa sfidează canoanele – în condiţiile acestui raport, forţa capătă înţepciune, iar înţelepciunea capătă forţă.

Generaţii

Doi tineri se ţin de mână. Intre ei arde un foc. Nu poate fi decât focul dragostei.Pictorul ne obligă să redescoperim anumite componente ale raţionalului din noi - că mai presus de raţiune se aşează pasiunea, chiar dac noi am fost învăţaţi să credem altfel. Argumente? Un act raţional nu modifică evident procesele bio-psihice din alcătuirea noastră; o pasiune modifică şi metabolismul şi temperatura corpului şi energia; apare acea aură care poate fi fotografiată, sau chiar vazută de anumiţi ochi.

Amfiteatru

Avem în faţă o sală de curs, ne copleşesc o multitudine de priviri. Ochii sunt oglinda sufletului. Pictorul surprinde aici esenţa spiritului uman. Este scoasă în relief mai mult componenta raţională. Pentru că aceasta ne caracterizează pe noi, oamenii. Sunt înfăţişate treizeci de fiinţe umane, plus una supradimensionată. Astfel se vorbeşte despre identitate şi diversitate, despre deşteptăciune si despre şansă. Tinerii privesc nu spre viitor, cum s-ar crede, ci spre profesorul ce reprezintă trecutul. Noi nu suntem decât rezultatul păcatelor trecutului.

Stefan cel Mare

O prima interpretare ar viza figura nemuritoare a lui Stefan cel Mare. Pictura evidenţiază, de fapt, virtuţile poporului român : stabilitate, vigoare, demnitate, hotărâre, echilibru. Dar dacă toate aceste virtuţi doar în Stefan cel Mare se pot regăsi, este necesar sa se pună în evidenţă şi personalitatea acestuia.Cele două râuri din partea de jos sunt bine cunoscute , iar între ele se ascunde rana sufletului românesc.

Exodul spre lumină

Aparent sunt niste pete de culoare. Privind atent se văd siluete umane, ordonate sever, într-un singur sens.S-ar putea interpreta şi lupta pentru existenţă şi selecţia naturală, dar şi alte aspecte ale realitaţii. Există tentanţia de corelare cu teoria variantelor de prisos a lui Nietzsche, sau a variantelor de sacrificiu. Acestea nu sunt decât tributul pe care firea îl plăteşte pentru aparenta ei perfecţiune.

,,Si visul nostru mare şi frumos, Si legile cumplit răstălmacite, Si biata noastră ţinere de minte Sunt toate variante de prisos.”

Pictorul foloseşte siluete umane pentru a obliga raportarea la condiţia umană şi la locul omului în univers.

Prometeu

Legenda lui Prometeu, bărbatul care fură focul din cer, este punctul de plecare pentru această pictură. O suprafaţă de pământ , totalmente lipsită de viaţă, o femeie dezbrăcată, probabil nu de dragul nudului, doi copii dezbrăcaţi, dar nu de haine, ci de potenţialul lor biologic, şi nici nu sunt copii, sunt tot oameni maturi, dar care au minte de copil, întrucât nu-şi dau seama ce fac, se îndreaptă spre puţinul care a mai rămas din suportul lor natural, pentru a-l devora şi pe acesta.Asta înseamnă rezultatul agresiunii umane asupra naturii, agresiune realizată de descoperirea focului, descoperire de maximă importanţă pentru omenire.

,,N-aş vrea să am de toate, aş vrea să nu-mi mai trebuiască nimic.”

Icar

Ce pictor nepriceput! In loc să picteze nişte fete frumoase, sau nişte ghivece cu flori, face aceste stârvuri umane, trei, aşezate pe verticală; nimic viu în jur. Pictura ne trimite la cele trei ipostaze ale existenţei umane : fizică, spirituală şi cosmică. Exemplarele sunt moarte pentru că viaţa are un caracter relativ, în timp ce moartea are un caracter absolut. Pictura mai analizează şi raportul dintre întuneric şi lumină, lăsând să se înţeleagă câte virtuţi are întunericul şi câte păcate are lumina. Se susţine ca lumina este un accident în Univers şi chiar dacă sunt miliarde de aştri, întunericul este preponderent. Cu lumina se poate vedea aproape, întunericul permite a se vedea departe. Lumina ne ajută să vedem suprafaţa fenomenelor, întunericul să vedem adâncul lor.

Dezastrul atomic şi Triumful vieţii

Urmează două nişe ce găzduiesc o singură pictură. In aceasta , un fond confuz, pe care se văd nişte făpturi purtând masca morţii. Acest confuz se întinde şi pe următoarea nişă. Spre acest repaus se îndreaptă mai multe făpturi umane, toate tinere, toate senine, toate împăcate cu soarta, toate de sex feminin. Este întoarcerea de unde am plecat , întoarcerea pe orizontală, acolo “unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin”, în repaosul de veci.

,,Din haos, Doamne-am apărut Si m-aş întoarce-n haos... Si din repaos m-am născut, Mi-e sete de repaos.”

Aceste făpturi umane sunt împăcate cu soarta, deşi se duc la moarte, pentru că moartea este un fenomen necesar şi natural. Nu trebuie să ne împotrivim firii.

,,Tot mai temeinic ardem cărămida. Ne răfuim cumplit cu pălămida. Ne lepădăm de lut şi de păcate. Privim adânc, obraznic şi departe Si pregătim terenul pentru SIDA.”

,,Orice ajutor adus individului este un deserviciu adus speciei.”

Aspiraţie

Aici sunt alcătuite două registre – cel de jos cu un grup de 10 tineri frumoşi, viguroşi, iar în registrul de sus sunt două siluete, aşezate pe orizontală, realizate dintr-o singură culoare. Jos pictura duce cu gândul la real, material, iar sus la transcendent, lumea de dincolo – produsul vieţii noastre spirituale.

Galaxia iubirii

La sfârşitul anului 2002, Sabin Bălaşa realizează, în Aula Universităţii “A.I.Cuza” din Iaşi, cea mai reprezentativă lucrare a sa - GALAXIA IUBIRII. Această pictură îndeamnă la tăcere. Intâlnim cea mai profundă filosofie şi fiorul cel mai subtil de care este capabilă existenţa noastră. Pictorul s-a întrecut pe el însuşi : ,,A urcat un om în Cosmos Cu ce ştie şi ce-l doare. Si de-acolo, din adâncuri, N-are cum să mai coboare.”

Fotografii & realizare :

Text ::

Prof. Alexandru Murgu

Sala Paşilor Pierduţi Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003

31.03.2012

Giovanni Marradi