piccj.mpublic.ro · 2 coordonator prof. univ. dr. rodica mihaela stĂnoiu preşedinta societăţii...
TRANSCRIPT
-
1
SOCIETATEA ROMÂNĂ DE
CRIMINOLOGIE
ŞI DE CRIMINALISTICĂ
ASOCIAŢIA PROCURORILOR
DIN ROMÂNIA
CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ
ŞI PENOLOGIE
STUDII
Nr. 1-2/2015
ISSN 1454 – 5624
ISSN-L 1454 - 5624
-
2
COORDONATOR
Prof. Univ. Dr. RODICA MIHAELA STĂNOIU Preşedinta Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică
COLEGIUL DE REDACŢIE
Conf. univ. dr. EMILIAN STĂNIŞOR - Preşedinte Executiv al Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică
Lector univ. dr. ORTANSA BREZEANU - Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române
Av.NORA FRAJ-BOUSLIMANI -Avocat la Curtea de Apel din Paris si Membru în Consiliul Ştiinţific al Societăţii
Internaţionale de Criminologie
Conf. univ. dr. FLORIAN GHEORGHE - Universitatea Hyperion Bucureşti
Conf. univ. dr. GHEORGHE MOCUŢA - Cercetător asociat la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române
Lector univ. dr. DORINICA IOAN - Consilier în Ministerul Justiţiei
Lector univ. dr. ANA BĂLAN -Vicepreşedinte „Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică”
Lector univ.dr. FLORIN STELIAN BOBIN
Prof. univ. dr. VALERIAN CIOCLEI - Universitatea din Bucureşti
Conf. univ. dr. SORIN ALĂMOREANU - Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca
Prof. univ. dr. AUGUSTIN LAZĂR - Procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Conf. Univ.dr. NICOLETA BUZATU - Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Bucureşti
Conf. univ. dr. CONSTANTIN SIMA - Procuror Şef Serviciu, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Conf. univ. dr. GEORGE MIRCEA BOTESCU
- Universitatea Bucureşti
REDACTOR ŞEF
VASILE TEODORESCU - Secretar general al Societăţii Române de
Criminologie şi Criminalistică
Pentru a asigura şi aspectul unitar estetic al revistei, rugăm autorii să ne trimită lucrările tehnoredactate
la calculator cu litere de tipul şi mărimea celor publicate deja în revistă (respectiv Times New Roman 10) şi
păstrând dimensiunile aşezării în pagină (2,5 cm margine sus, jos, stânga, dreapta). Fotografiile, tabelele
diagramele şi alte reprezentări grafice este preferabil să fie color.
Rugăm ca lucrările să aibă în preambul un rezumat de câteva fraze şi dacă se poate să fie şi traduse în
limba engleză sau franceză. Evident că aşteptăm cu interes spre publicare şi articole integral traduse într-o limbă de
circulaţie internaţională.
Vă mulţumim.
Tehnoredactare computerizată
Manuscrisele, precum şi orice corespondenţă se vor trimite pe adresa:
Vasile Teodorescu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
B-dul Libertăţii nr. 14, sector 5, Bucureşti, cod 050706
Telefon: 021/311.89.33/1070, 021/319.39.28
Fax: 021/311.34.16
E-mail: [email protected]
-
3
CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE
Nr. 1-2 /2015
CUPRINS
Pag.
CRIMINOLOGIE
Thierry Toutin
Nora Fraj-Bouslimani
- Dependenţa de crimă……………………………………………………….. ………………………………………………………………………………
7
Thierry Toutin
Nora Fraj-Bouslimani
- Observaţii pe tema violurilor colective şi a violurilor prin supunere chimică……………………………………………………………………….
67
Thierry Toutin
- Un istoric despre opiu şi despre percepţia sa, de la campaniile din Afganistan la suburbiile franceze……………………………………………
73
Gheorghe Florian - De ce România nu poate avea un Institut de Criminologie………………….
94
Dorinica Ioan - Necesitatea reînfiinţării Institutului Naţional de Criminologie…………….. 98
CRIMINALISTICĂ
In memoriam – prof. Lucian Ionescu………………………………… 101
Conferinţa Internaţională de Criminalistică………………………………
104
Vasile Lepăduşi
Dobreanu Ramona
- Istoria Institutului Naţional de Criminalistică din Inspectoratul General al Poliţiei Române……………………………………………………………….
107
Vasile Lepăduşi
Dobreanu Ramona
- Cazuri de terorism petrecute în România…………………………………….. ……………………………………………………………………………………
126
Florin Stelian Bobin
- Unele aspecte cu privire la posibile îmbunătăţiri în material cercetării la faţa locului în cazul producerii unor accidente rutiere…………………………….
129
Gabriel Naghi
- Identificare prin biometrie…………………………………………………...
132
Alin Leş
Alin Leş
Alin Leş
- Expertul criminolog între experţii criminalişti………………………………. - Metode diferite în analizacriminală şi comportamentală (Analiza psihologic-
criminologică) De ce unele, de ce altele?.........................................................
- Feedback seminar naţional “Criminalitatea feminină” – ELSA Constanţa 2015…………………………………………………………………………...
140
145
148
Mircea Homescu - Opiniile unor filozofi din antichitate despre crime şi criminali……………… 151
PENOLOGIE
Ana Bălan - Comportamentul suicidal în mediul penitenciar……………………………... 160
-
4
CRIMINOLOGY, FORENSICS AND PENOLOGY
No. 1-2/ 2015
CONTENT
Page
CRIMINOLOGY
Thierry Toutin
Nora Fraj-Bouslimani
- Crime dependence…………………………………………………………...
7
Thierry Toutin
Nora Fraj-Bouslimani
- Observations about collective rapes and on the chemical submission………
67
Thierry Toutin
- A hystory about opium and about its perception, from the Afganistan Companies in the French suburbs……………………………………………
-
73
Gheorghe Florian - Why Romania cannot have an institute of Criminology…………………….
94
Dorinica Ioan - The necessity of re-establishing the National Institute of Criminology…….. 98
FORENSICS
In memoriam – prof. Lucian Ionescu……………………….
101
International Confrence of Forensics………………………………….
104
Vasile Lepăduşi
Dobreanu Ramona
- The history of the national Institute of Forensics fromthe Romanian General Police Inspectorate…………………………………………………………...
107
Vasile Lepăduşi
Dobreanu Ramona
- Cases of terorism that have happened in Romania………………………… ………………………………………………………………………………..
126
Florin Stelian Bobin - Some aspects concerningpossible improovements in the matter of site research in the event of tarffic accidents……………………………………
129
Gabriel Naghi - Identification through biometry…………………………………………….. 132
Alin Leş
Alin Leş
Alin Leş
- The criminology expert among the forensic experts………………………… - Different methods in criminal and behavioral analysis (psychological -
criminological analysis). Why some, why others?..........................................
- Feedback national seminar “FEMININE CRIMINALITY” Elsa Constanța – 2015………………………………………………………………………...
140
145
148
Mircea Homescu
- Thoughts of some antiquity phyhosophjess about crime and criminals……..
151
PENOLOGY
Ana Bălan - Suicidal behaviour in penitentiary environment…………………………….. 160
-
5
CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTIQUE ET PENOLOGIE
No. 1-2 / 2015
TABLE DE MATIÈRES
Page
CRIMINOLOGIE
Thierry Toutin
Nora Fraj-Bouslimani
- Addiction au meurtre………………………………………………………. ………………………………………………………………………………
7
Thierry Toutin
Nora Fraj-Bouslimani
- Observations au sujet des viols collectifs et des viols par soumission chimique……………………………………………………………………..
67
Thierry Toutin
- Un historique sur l’opium et sur sa perception, des campagnes en Afghanistan aux faubourgs français…………………………………………
73
Gheorghe Florian - La raison pour laquelle la Roumanie ne peut pas avoir un Institut de Criminologie…………………………………………………………………
94
Dorinica Ioan - La nécessité de recréer l’Institut National de Criminologie ……… 98
CRIMINALISTIQUE
In memoriam – prof. Lucian Ionescu……………………………….
101
La Conférence Internationale de Criminalistique…………………….
104
Vasile Lepăduşi
Dobreanu Ramona
- L’histoire de l’Institut National de Criminalistique de l’Inspectorat Général de la Police Roumaine……………………………………………………….
107
Vasile Lepăduşi
Dobreanu Ramona
- Cas de terrorisme en Roumanie……………………………………………... ……………………………………………………………………………….
126
Florin Stelian Bobin - Quelques aspects sur les possibles améliorations dans la matière de l’investigation sur le lieu au cas des accidents de la route…………………
129
Gabriel Naghi - Identification par biométrie…………………………………………………. 132
Alin Leș Alin Leş
Alin Leş
- L’expert criminologue entre les experts criminalistes………………………. - Différentes méthodes dans l’analyse criminelle et comportementale
(analyse psycho – criminologique). Pourquoi les unes, pourquoi les
autres?..............................................................................................................
- Feed-back du séminaire national ‘LA CRIMINALITE FEMININE’ ‘ELSA CONSTANŢA’ – 2015………………………………………………………
140
145
148
Mircea Homescu - Oppinious de certaines philosophes antiques sur les crimmes et les criminels……………………………………………………………………..
151
PENOLOGIE
Ana Bălan - Le comportement suicidaire dans le milieu pénitentiaire…………………… 160
-
6
CRIMINOLOGIE
-
7
DEPENDENŢA DE CRIMĂ
CRIME DEPENDENCE
ADDICTION AU MEURTRE
Thierry TOUTIN
cercetător în criminologie
Nora FRAJ-BOUSLIMANI
avocată la Curtea de Apel din Paris
INTRODUCERE
Din punct de vedere istoric, putem plasa apariţia termenului de "criminal în serie" la începutul anilor '80
în Statele Unite ale Americii. Aceasta se datorează unui poliţist criminalist, Robert K. Ressler, agent al FBI care, cu
ocazia unei conferinţe desfăşurate la Şcoala de poliţie din Bramshill (Anglia), i-a auzit pe britanici folosind termenul
de "criminal în serie" (serial offenders) într-o accepţiune destul de amplă. Cu această expresie englezii desemnau atât
seriile de violuri, cât şi de incendii voluntare, de tâlhării sau de crime. Ressler a reluat această denumire pentru a-i
numi doar pe autorii de asasinate aparent nemotivaţi, desemnate până atunci sub numele de "crime ale unor
necunoscuţi", "crime fără mobil" sau "crime în masă".
Chiar în acea perioadă a apărut o definiţie pentru a stabili ceea ce era un criminal în serie. Atunci s-a
făcut distincţia între "criminalii în serie" (serial killers), "criminalii în masă" (mass murders) şi "ucigaşii compulsivi"
(spree killers). Crimele în masă vizează asasinatele comise asupra unui grup, format din cel puţin patru persoane, în
acelaşi loc şi în acelaşi moment. Crimele în serie se aplică infracţiunilor comise la un interval de timp (câteva zile
până la câteva luni) pentru fiecare dintre acestea şi necesită cel puţin trei treceri la actul distinct. Crimele compulsive,
un amestec de crime în serie cu crime în masă, desemnează mai multe crime comise în locuri diferite şi într-un
interval de timp foarte scurt (de la câteva ore la maxim o zi).
Conceptul de crimă în serie a fost utilizat în Franţa pentru prima dată începând cu anii 1986-1987, în
urma crimelor comise de Thierry Paulin şi Jean-Thierry Mathurin împotriva unor persoane în vârstă în arondismentul
18 din Paris. Inainte se vorbea despre "crime sexuale", despre crimele unor "maniaci" sau despre crimele unor
"vagabonzi" pentru a desemna acest tip de fapte repetitive şi fără mobil aparent.
Definiţia referitoare la "criminalii în serie" este prea exclusivă. Aceasta nu oferă cu adevărat posibilitatea
înţelegerii acestui fenomen în ansamblul său. Această concepţie restrânsă provoacă o dificultate reală în a aprecia
amploarea problemei la justa sa dimensiune.
In realitate este acesta un fenomen în creştere în Franţa? Este produsul exclusiv al societăţii americane?
Prin ce se diferenţiază criminalii în serie de ceilalţi criminali? Cum are loc repetarea crimelor şi de ce?
Studiul biografic care a vizat aproximativ douăzeci de criminali francezi încearcă să răspundă la unele
dintre aceste întrebări.
1. Conceptul de crimă în serie
Câte crime trebuie să comiţi ca să devii "criminal în serie"?
Marea majoritate a experţilor au prezentat cifra de cel puţin trei asasinate comise la un interval de timp
între fiecare trecere la act. După părerea profesorului Bénézech, un criminal este calificat drept criminal în serie
pornind de la trei asasinate fără mobil comise aparent cu sânge rece. Aceştia se vor distinge de criminalii în masă
care masacrează simultan un grup de persoane, în general cu o armă de foc.
După părerea lui Stéphane Bourgoin(1) [Stéphane Bourgoin, "Ancheta privind criminalii în serie",
Editura Grasset, 1992, p. 15], criminalul în serie este un recidivist care ucide timp de mai multe luni, uneori chiar
ani, existând un anumit interval de timp între crimele sale. "Se vorbeşte de obicei despre un criminal în serie atunci
când acesta comite mai mult de trei crime. Specificitatea acestui tip de asasin rezidă în această bulimie de crime care
îl diferenţiază de criminalul pasional care ucide în general decât o singură dată sau de criminalul în masă care va
executa într-un interval scurt de timp un număr mare de persoane."
La nivel internaţional, comunitatea ştiinţifică nu admite mereu definiţia în accepţiunea înţeleasă de
americani. In Canada se vorbeşte despre criminali în serie pentru a-i desemna pe criminalii care s-au făcut vinovaţi
de comiterea a cel puţin patru crime într-un anumit interval de timp.
1-1 Perspectiva criminologică
-
8
Aceste definiţii nu sunt acceptate în mod identic de către toţi profesioniştii vizaţi şi nu desemnează în
mod necesar acelaşi tip de trecere la act.
Pentru jurişti, anumiţi indivizi vor fi consideraţi drept criminali în serie, în timp ce criminaliştii sau
psihiatrii nu îi vor considera astfel şi invers.
Criminalul în serie se diferenţiază de ceilalţi criminali prin numeroasele victime. Acesta este diferit de
criminalul în masă care nu este interesat de identitatea victimelor sale şi care elimină în mod sistematic, într-un
interval de timp foarte scurt, un grup de persoane într-un anumit loc sau ulterior pe toţi cei care îi întâlneşte în calea
sa.
De asemenea, criminalul în serie se diferenţiază de autorii unor sinucideri "altruiste" care ucid mai mulţi
membri ai familiei lor sau pe apropiaţii lor din motive melancolice delirante. Acesta se diferenţiază de criminalii
mafioţi, al căror mobil este câştigul financiar, sau de terorişti, ale căror mobile sunt ghidate de fanatismul politic.
In cele din urmă, aceştia nu corespund uneia dintre ultimele accepţiuni ale termenului, desemnând
femeile care au făcut de mai multe ori întrerupere voluntară de sarcină (IVG), denumite "criminale în serie" de către
grupările anti-avort.
1-2 Perspectiva juridică
In sensul penal al termenului, crima desemnează toate faptele, reiterate sau nu, semnalate de Curtea cu
Juri şi care fac obiectul unor sancţiuni penale. Furturile calificate (articolul 311-9 din Codul penal), asasinatele
(articolul 221-1 până la 221-5 din Codul penal), fabricarea de monedă falsă (articolul 442 din Codul penal),
incendierea voluntară (articolul 322-6 din Codul penal), atentatele (articolul 412-1 din Codul penal), mişcările
insurecţionale (articolul 412-3 din Codul penal), răpirile cu sechestrare (articolul 224-1 din Codul penal), violențele voluntare care au cauzat decesul victimei sau o infirmitate permanentă la aceasta din urmă (articolul 222-9 şi 222-14
din Codul penal) constituie toate infracţiuni care se pedepsesc cu sancţiuni penale.
Intr-un sens mai restrâns, crima este înţeleasă pentru a-i desemna pe autorii unor asasinate voluntare. In
acest cadru, criminalul în serie corespunde deci, în dreptul penal francez, cu autorul unor prejudicieri voluntare aduse
vieţii în recidiva legală. Asasinatul voluntar este definit în Cartea 2 din Codul penal, intrat în vigoare pe 1 martie
1994, referitoare la infracţiunile şi delictele împotriva persoanelor, prima secţiune a prejudicierilor voluntare aduse
vieţii. Această secţiune este împărţită în cinci părţi care vizează diferite forme de infracţiuni criminale:
- crima care este prevăzută şi pedepsită de articolul 221-1 din Codul penal. Este vorba despre o crimă
care se pedepseşte cu 30 de ani de închisoare.
- crima precedată sau însoţită de o altă crimă este prevăzută de articolul 221-2 din Codul penal. Atunci
când este săvârşită în scopul de a pregăti sau de a facilita un delict, aceasta este pedepsită cu închisoare pe viaţă.
- asasinatul este o crimă comisă cu premeditare. Acesta este prevăzut şi pedepsit de articolul 221-3 din
Codul penal. Atunci când este comis asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de cincisprezece ani, iar crima este
precedată sau însoţită de torturi, acte de barbarie sau de un viol, perioada de siguranţă va fi stabilită până la treizeci
de ani prin decizia specială a Curţii cu juri pentru această faptă care se pedepseşte cu închisoare pe viaţă.
- omorul calificat este prevăzut de articolul 221-4 din Codul penal. Atunci când este comis asupra unui
minor care nu a împlinit vârsta de cincisprezece ani, iar crima este precedată sau însoţită de un viol, de torturi sau de
acte de barbarie, sancţiunea penală prevăzută este închisoare pe viaţă însoţită de o măsură de siguranţă de treizeci de
ani. In acest caz concret, se vorbeşte despre circumstanţe agravante speciale.
Circumstanţele agravante generale se aplică atunci când victima este un minor care nu a împlinit vârsta
de cincisprezece ani (asasinat fără tortură sau agresiune sexuală), atunci când infracţiunea a fost săvârşită de un
ascendent legitim, natural sau adoptiv, atunci când victima este deosebit de vulnerabilă (persoane în vârstă, bolnave,
infirme, cu deficienţe psihice, însărcinate), atunci când autorul este un custode al autorităţii publice şi, în cele din
urmă, atunci când este vorba despre a împiedica o victimă sa facă o depoziţie în justiţie. In aceste cinci cazuri legea
prevede pedeapsa cu închisoare pe viaţă însoţită de o măsură de siguranţă de la 18 la 22 de ani.
- otrăvirea este prevăzută de articolul 221-5 din Codul penal şi pedepsită cu 30 de ani de detenţie. Cu
excepţia cazului în care aceasta este comisă cu circumstanţe agravante speciale sau generale.
Pentru a exista asasinat voluntar condamnabil penal, este necesar ca trecerea la act să fie interzisă de lege,
ca acesta să fi avut loc (consumat sau încercat) şi să fie intenţionat. In ceea ce priveşte mobilul care a condus la
luarea vieţii unei alte persoane, nu există diferenţe între criminalul în serie (asasinat cu caracter patologic sau cu
conotaţie sexuală) şi ceilalţi autori ai unor infracţiuni cu victime multiple (eutanasie, crime în masă, mobile teroriste
sau mafiote). Singurele care contează sunt faptele care constituie infracţiunea.
1-3 Diferite recidive
-
9
Chiar noţiunea de recidivă este diferită de la un domeniu la altul.
Din punct de vedere criminologic, recidiva este înţeleasă ca fiind: "O stare periculoasă care, după o primă
infracţiune constatată în mod corespunzător, se manifestă prin reluarea unei activităţi infracţionale rezultată dintr-o
anumită dispoziţie a subiectului"(2) [Definiţie adoptată cu ocazia celui de-al treilea Congres Internaţional de
Criminologie - Londra, 1995] sau "comportamente repetitive deviante"(3) [al XXI-lea Congres al Asociaţiei
Franceze de Criminologie].
Din punct de vedere al administraţiei penitenciarelor, recidiva se traduce printr-o revenire în închisoare,
oricare ar fi infracţiunea săvârşită sau termenul care s-a scurs între cele două încarcerări şi sentinţa pronunţată, în
cazul în care este vorba despre o pedeapsă privativă de libertate.
Din punct de vedere medical, recidiva constituie "reapariţia unei maladii după vindecarea sa, datorată
unei noi contaminări cu aceiaşi germeni." Aceasta se distinge de revenirea bolii care constituie "reluarea unui proces
aparent încheiat."
Pentru autoritatea judiciară, recidiva este definită în articolele 132-8 şi 132-9 din noul Cod penal. Din
punct de vedere tehnic, pentru a fi existat recidivă trebuie să fi avut iniţial o condamnare definitivă trecută în
autoritatea lucrului judecat, condamnare care constituie primul termen al recidivei. Ulterior este necesar ca o nouă
infracţiune, care constituie al doilea termen al recidivei, să fie săvârşită în anumite condiţii, dintre care unele ţin de
natura infracţiunii, iar celelalte de perioada care s-a scurs între primul termen şi noua infracţiune. De exemplu: atunci
când noua infracţiune este o crimă, dacă pedeapsa maximă stabilită pentru crimă este de 20 – 30 de ani, în acest caz
aceasta va fi fixată la pedeapsa privativă de libertate sau la închisoare pe viaţă. In cazul în care noua infracţiune
prevede o pedeapsă de 15 ani, aceasta va ajunge până la 30 de ani în caz de recidivă.
In cele din urmă, pentru justiţie criminalul în serie reprezintă un criminal recidivist care a săvârşit sau a
încercat să săvârşească cel puţin două asasinate oricare ar fi motivaţiile sale. Pentru medicina psihiatrică, criminalul
în serie este acela care distruge viaţa a cel puţin trei persoane pentru mobile neclare, bizare, cu conotaţie sexuală sau
pentru aparențe nejustificate, fie că este considerat nerăspunzător de actele sale (boală mintală) sau nu (tulburare a personalităţii).
2. O definiţie recentă pentru un fenomen care nu există
Dacă denumirea de "criminali în serie" a apărut în Franţa în cursul anilor '86-'87, a mai rămas ceva din
aceasta pentru că fenomenul nu este nou. Gilles de Rais, Honoré-Désiré Landru, Marcel Petiot, Joseph Vacher,
Eugène Weidmann, Jeanne Weber (a nu se confunda cu Simone Weber), Marcel Barbeault sunt consideraţi retroactiv
ca fiind "criminali în serie", fiind numiţi atunci "criminali nebuni", "criminali sadici" sau "monştri".
De fapt, doar conceptul sau chiar apelativul foarte mediatic de "criminali în serie" este nou. Este foarte
probabil ca acest fenomen vechi să oscileze în funcţie de dezvoltarea societăţilor şi de modificările acestora.
2-1 O denumire reductivă
După cum am mai spus, pentru a fi calificat drept "criminal în serie" trebuie să fi comis cel puţin trei
asasinate aparent nemotivate sau patologice, existând un interval de timp între comiterea fiecăruia dintre acestea.
Acest concept nu poate lua în considerare infracţiunile inaugurale sau care prevestesc o posibilă serie,
întrerupte după una sau două fapte, şi prin urmare scapă de apelativul de criminali în serie din cauza unui număr
insuficient de victime.
De asemenea, această definiţie îi îndepărtează de la domeniul său de studiu pe criminalii zişi "în masă",
care totuşi ucid uneori un număr considerabil de persoane din motive incoerente sau departe de a fi evidente. Aceştia
nu pot fi contabilizaţi din cauza faptului că au ucis cu certitudine mai mult de trei persoane şi că acestea din urmă au
fost executate în acelaşi interval de timp.
De această dată nu mai este implicat numărul insuficient de victime, ci timpul scurs între fiecare crimă. In
cazul acestor criminali de grupuri, nu există decât o singură acţiune continuă de ucidere a mai multor persoane.
Aceste dificultăţi ilustrează problema unei definiţii care îndepărtează fapte şi persoane de domeniul său
de studiu. Cu toate acestea, vieţile au fost distruse, uneori în număr mare, din motive aparent iraţionale, patologice
sau neobişnuite.
Este totuşi dificil să găseşti o definiție cu care să fie de acord toţi profesioniştii vizaţi şi care să permită o înţelegere mai bună a problemei în ansamblul său.
Pe de o parte, problema este că excluderea crimelor care prevestesc o serie probabilă, îndepărtate de
definiţie din lipsa unor decese, riscă să orienteze cercetările către o subevaluare a fenomenului. Pe de altă parte,
luarea în considerare a unor astfel de fapte, "crime prevestitoare" şi "crime în masă", ar putea duce la crearea unei
categorii criminologice în dezordine, fără legătură cu scopul iniţial.
-
10
Aceasta problematică a unei definiţii reductive afectează evaluarea amplorii şi a evoluţiei acestei
ameninţări.
2-2 O amploare a fenomenului greu de evaluat
Se vorbeşte mai mult despre criminali în serie pentru că există de fapt mai mulţi sau avem noi impresia că
sunt mai mulţi pentru că se vorbeşte mai mult despre ei?
Nu este uşor să răspunzi la această întrebare. Un lucru este sigur, inexistența unor statistici specifice în materie, atât la nivel naţional, cât şi internaţional nu poate conduce decât la estimări aproximative.
In acest moment nu se poate evalua acest tip de acţiuni criminale. Mai mulţi specialişti se pun de acord
pentru a susţine că numărul de crime în serie este în creştere în Franţa. Cu toate acestea, niciun element statistic nu
permite confirmarea sau infirmarea acestei ipoteze.
Crima în serie rămâne un fenomen greu de evaluat cu precizie. Acesta este inclus fără distincţie într-o
sferă mai largă a asasinatelor constatate.
In afară de statisticile specifice inexistente, trebuie să remarcăm faptul că cifrele cunoscute, în materie de
crime în serie (ca şi pentru celelalte infracţiuni), nu reprezintă decât criminalitatea constatată.
Este foarte probabil ca anumite acte, putând reprezenta fapta unor criminali în serie, să scape de
contabilizare pentru că sunt ignorate în totalitate de autorităţi şi prin urmare înglobate în cifra neagră a criminalităţii
reale. In acest domeniu, este practic imposibilă sondarea părţii necunoscute. Această dificultate vine să perturbe orice
posibilitate de apreciere globală a amplorii reale a crimei în serie şi a evoluţiei sale.
TABEL STATISTIC. Sursa ONDRP – Institutul de Inalte Studii de Securitate şi Justiţie
FAPTE
CONST
ATATE
199
6
1
199
7
199
8
1
199
9
2
200
0
2
200
1
200
2
2
200
3
200
4
200
5
2006
2
200
7
2
200
8
2
200
9
2
201
0
2
201
1
2
201
2
Asasinat
e
comiseîn
scopul
furtuluiși cu ocazia
unor
furturi
126
1
108
6
67
7
72
4
49
5
51
5
50
5
53
4
44
4
42
3
36
3
35
3
30
2
27
3
36
3
37
3
31
894
Tentative
de
asasinate
în
scopulco
miterii
unor
furturi și cu ocazia
unor
furturi
1
187
1
141
1
123
1
101
1
110
9
99
1
108
9
94
6
68
8
83
4
47
6
61
6
61
4
44
5
56
4
42
6
64
1489
Reglări
de
conturi
între
infractori
8
83
5
55
3
39
5
52
7
70
9
97
1
144
1
101
1
102
9
99
8
86
5
58
1
126
4
49
4
43
5
57
6
63 1324
Asasinat
e comise
din alte
motive
8
877
7
732
7
749
7
755
8
851
8
819
8
835
7
764
7
777
7
768
6
676
6
672
6
643
5
542
4
550
5
592
5
524 12126
-
11
Tentative
de
asasinate
comise
din alte
motive
1
102
7
9
981
1
106
6
9
943
1
100
5
1
114
4
1
118
8
1
109
2
1
103
9
1
104
8
1
1011
9
979
9
999
9
904
1
101
5
1
116
1
1
133
9
17941
Asasinat
e comise
împotriv
a unor
copii
care nu
au
împlinit
vârsta de
15 ani
8
85
6
68
1
106
7
74
8
81
7
79
9
90
6
69
6
67
6
67
8
81
6
61
4
40
6
64
4
46
5
57
4
47
1182
Lovituri
și răniri voluntare
urmate
de deces
3
370
2
274
1
175
1
158
1
172
2
213
1
173
1
194
1
185
2
204
1
182
1
167
1
182
1
137
1
121
1
113
1
119
3139
2
275
5
2
235
9
2
232
5
2
215
5
2
233
8
2
250
2
2
258
8
2
236
7
2
228
2
2
231
1
2
2119
2
203
3
2
208
1
1
176
7
1
186
7
2
205
9
2
218
7
38095
Care este numărul real al persoanelor asasinate în fiecare an, al căror cadavru nu a fost descoperit? Câte
corpuri negăsite vor spori cifra persoanelor dispărute şi nu pe cea a asasinatelor şi chiar a accidentelor?
Care este numărul cadavrelor în stare avansată de putrefacţie pentru a stabili cauzele exacte ale
decesului? Este vorba despre cadavre care vor rămâne pentru totdeauna morţi cu origini necunoscute.
Printre toate aceste ipoteze, câte persoane au fost ucise de unul şi acelaşi individ care nu este suspectat
pentru că actele sale nu au fost descoperite?
In criminologie această întrebare trebuie să rămână întipărită în minte.
In cazul în care nu putem să aflăm dacă numărul crimelor în serie este în creştere sau nu, trebuie adăugate
încă două elemente care să contribuie la a face delicat orice studiu al fenomenului şi al evoluţiei sale: mobilitatea
autorilor crimelor în serie şi eficiența variabilă a mijloacelor utilizate pentru găsirea acestora.
2-2-1 Mobilitatea autorilor unor crime multiple
Am văzut că definiţia prea reductivă a crimei în serie excludea acţiunile de prevestire a acesteia. De
asemenea, am văzut că adevărata criminalitate vizând această ameninţare era practic imposibil de cercetat. Aceste
obstacole sunt încă existente prin mobilitatea inculpaţilor în cauze constatate, dar neelucidate.
Să analizăm cazul lui R(4) [având în vedere prezumţia de nevinovăţie, criminalii francezi sunt
anonimizați cu o literă din alfabet, ţinând cont de faptul că unii constituie încă obiectul unor urmăriri judiciare]. Este vorba despre un cetăţean francez care a comis totuşi crimele în Asia. Trebuie să fie trecut în statisticile franceze, deşi
a comis crimele în străinătate? De altfel, suntem siguri că acesta nu a mai comis şi alte crime în Franţa sau pe alte
continente? Oare s-a abţinut în Grecia, Turcia, Pakistan, Nepal, Afganistan şi chiar în Franţa în perioada în care a
evadat dintr-o închisoare din estul ţării?
F., presupus criminal în serie, s-a retras după ce a recunoscut că a ucis aproximativ zece persoane.
Autorităţile consideră că acesta a comis de două ori mai multe crime în cele patruzeci şi cinci de departamente
franceze, pe care le-a străbătut în timpul periplelor sale cu alţi excursionişti fără adăpost. Nu se cunoaşte cu
exactitate numărul crimelor de care poate fi acuzat, atât de impresionantă este mobilitatea sa geografică. Este vorba
despre un criminal în serie adevărat, presupus sau despre un fabulator? Trebuie să figureze în cifrele care fac referire
la autorii unor asasinate repetate?
P. era de asemenea foarte mobil. Acesta este presupusul autor a trei asasinate. Acesta a ucis în
departamentul Ariège şi ulterior în Paris. El se va ascunde în Spania înainte de a fi reţinut în regiunea pariziană. A
-
12
comis crime în afara teritoriului Franţei? Cum putem să aflăm? A comis decât faptele care au putut fi identificate?
Mai există şi alte persoane necunoscute şi ascunse ca partea scufundată a icebergului despre care discutăm?
Anatoli Onoprienko, cetăţean ucrainean, acuzat de comiterea a peste cincizeci de asasinate în ţara sa, a
călătorit şi el mult: în Grecia, Iugoslavia, Ungaria, Suedia, Germania şi chiar în Franţa, în Marsilia, unde a încercat
să se înroleze în Legiune. Oare a comis crimele decât în Ucraina? Nu mai există şi alte cauze de acelaşi gen,
neelucidate, în sudul Franţei, de care poate fi acuzat ca şi în celelalte ţări din Europa pe care le-a străbătut?
Domnul J. ridică încă mai multe probleme. In pivniţele casei sale din Franţa s-au descoperit resturi de
origine umană. Acesta a locuit în Belgia. A plecat de aici după ce au fost descoperite corpuri mutilate cu bestialitate
în apropierea locurilor în care acesta mergea. Este vorba despre un criminal în serie? Cum au murit persoanele, ale
căror fragmente de păr au fost găsite în pivinițele sale din Franţa? A comis crime în Belgia? Poate fi identificat drept un criminal în serie cu titlu postum?
2-2-2 O eficienţă sporită a instituţiilor?
Ultimul obstacol care afectează evaluarea fenomenului, în creştere sau în descreştere, constă în eficienţa
serviciilor însărcinate să detecteze şi să trateze acest gen de acţiuni.
Să comparăm dimensiunea criminalităţii cu un iceberg. Partea proeminentă care se află deasupra apei,
vârful cel mai înalt al icebergului, ar putea constitui în acelaşi timp criminalitatea aparentă. Partea scufundată, situată
sub nivelul apei, cea mai voluminoasă, ar putea constitui criminalitatea reală. Este vorba despre partea necunoscută.
Nu este sigur că partea proeminentă (faptele constatate) constituie reflectarea părţii scufundate (faptele
reale).
Să ne imaginăm o clipă că partea care se află deasupra apei se înalță şi lasă descoperită astfel partea scufundată. Această parte vizibilă nu este mai importantă decât vârful extrem din partea de sus a icebergului. Acesta
are în continuare aceeaşi dimensiune, doar că partea descoperită a devenit mai importantă, iar partea ascunsă mai
puţin importantă. Această ipoteză rămâne plauzibilă pentru criminalitate în general şi pentru crima în serie în special.
Să presupunem că există statistici specifice în acest domeniu şi că cifrele cresc de la un an la altul. Putem
să afirmăm că există mai multe crime în serie sau doar să spunem că au fost rezolvate mai multe cazuri pentru un
fenomen care este probabil constant?
Cazul pedofiliei demonstrează acest mecanism, înainte ca tabu-ul care o vizează să dispară la mijlocul
anilor '90. Partea vizibilă a acestui tip de infracţionalitate era tratată cu discreţie şi probabil chiar subevaluată.
Ulterior limbile s-au dezlegat, încurajate de asociaţii, de mass-media, de autoritatea judiciară, de mediile şcolare şi
de serviciile medicale.
Numărul de cazuri aduse la cunoştinţa autorităţilor a crescut brusc în mod considerabil pentru cazurile
care deja existau, dar faţă de care tăcerea era de preferat dezonoarei.
Au existat totuşi mai multe acte de pedofilie în Franţa? Nu au rezultat avantaje de pe urma cazurilor
constatate? Rezonanţa mediatică a dat impresia unei puternice amplificări a problemei, volumul acestei devieri
rămânând probabil acelaşi.
Exemplul american este interesant. Obişnuim să spunem că Statele Unite deţin recordul la numărul de
criminali în serie, ca de altfel şi alte recorduri. Factorii care creează acest climat sunt cultura violenţei, raportul de
forţe şi gustul său pentru arme.
Este propusă o explicaţie suplimentară pentru a înţelege motivul pentru care Statele Unite ale Americii s-
ar confrunta cu această problemă mai mult decât oricare altă ţară din lume(5) [Lygia Négrier-Dormont, André
Bossard, Ronald Nossintchouk, "Criminalul extremist, studiu criminologic privind criminalul cu comportament
sistemic", Editura Chlorofeuilles, 1996, p. 8-9].
In Statele Unite serviciile de investigaţie sunt mai sensibile la problemele criminalilor în serie şi formate
într-o perioadă îndelungată pentru a căuta în mod sistematic eventuale legături cu alte cazuri similare neelucidate.
Datorită mijloacelor utilizate de FBI, mijloace unice în lume în acea perioadă, destinate luptei împotriva vătămărilor
grave aduse persoanei, numeroşi criminali în serie au fost puşi în
imposibilitatea de a mai face rău.
Aceste instrumente de prevenire şi cercetare constau în NCAVC (Naţional center for the analysis of
violent crime). De fapt, este vorba despre un centru federal de analizare a crimelor violente. In acelaşi timp, acesta
coordonează toate eforturile depuse pentru sporirea ratei de elucidare a crimelor şi pentru diminuarea ratei cazurilor
nesoluţionate.
VICAP (violent crime apprehension program), parte integrantă a NCAVC, este un sistem de abordare
judiciară informatizată pentru cauzele penale neclarificate care prezintă analogii în modul de operare sau tipul de
victime.
-
13
B.S.U. (behavioral science unit), unitate de ştiinţe comportamentale, constituie de asemenea un element
al dispozitivului de combatere a criminalilor în serie. Acesta este responsabil cu profilarea. Este vorba despre
sprijinirea complementară a anchetatorilor, schiţând profilul psihologic al criminalului care nu a fost încă identificat,
în scopul de a-l neutraliza cât mai rapid.
2-2-3 O mobilitate teritorială mai mare în Statele Unite ale Americii
Potenţialii infractori pot să parcurgă distanţe lungi prin mai multe state, deci prin mai multe jurisdicţii,
fără să fie nevoiţi să dea socoteală pentru acest lucru. Astfel, un criminal în serie are mai multe şanse să nu fie prins
atunci când seamănă moartea pe întinderi geografice mari, incluzând diferite state, fără control la frontierele interne.
Spre deosebire de Statele Unite, Franţa este o naţiune în care serviciile de anchetare sunt puternic
centralizate. Faptele infracţionale sunt probabil mai rapid reperate. Acest lucru poate explica motivul pentru care, în
materie de crime cu victime multiple, seriile sunt mai puţin lungi decât în America de Nord. Uneori chiar în Franţa
nu există nicio serie din cauza arestării precoce a suspectului.
Insă ştergerea frontierelor interne în Uniunea Europeană, în favoarea cadrului georgrafic mai extins, riscă
să creeze la termen acelaşi tip de dificultate ca în America. Acest fenomen riscă să sporească dificultăţile de
identificare a unor criminali fugari, reperarea acţiunilor acestora şi compararea acestora din urmă, ca în Statele Unite,
unde a apărut aceeaşi problemă în urmă cu patruzeci de ani.
Diferitele limbi vorbite în Europa nu ar trebui să constituie un obstacol pentru fugari. Nu a constituit
pentru crima organizată, terorism sau trafic de droguri. Nu ar avea niciun motiv să existe în domeniul vătămărilor
grave aduse persoanelor.
3. Abordarea clinică şi profilurile criminologice ale unor autori de multiple asasinate
Criminalii în serie sunt criminali neobişnuiţi? Prin ce se diferenţiază de ceilalţi criminali?
Pentru profesorul Vergès(6) [Jacques Vergès, "Criminali sângeroşi", Colecţia "Crime şi anchete" nr.
7032, Editura J'ai lu, 1993, p. 6], criminalii în serie nu se diferenţiază de ceilalţi criminali. Acesta remarca faptul că:
"Cu toate acestea, este o categorie de criminali ale căror acte ne par uşor explicabile: aceşti însetaţi de sânge care
sunt criminalii în serie ar ucide "din impuls" sau "din plăcere". Şi ne-am grăbit să le dăm cămaşa de forţă sau să îi
plasăm la rangul de animale de circ. Sunt atât de îndepărtaţi de ceilalţi criminali? Amantul care ucide din gelozie,
răufăcătorul care ucide din cupiditate, politicianul care ucide din sete de putere sau în cele din urmă criminalul
sângeros care ucide din voluptate. Toate aceste crime aparent atât de diferite nu dezvăluie o ură, o furie, un dispreţ
sau o plăcere care sunt realităţi intrinsec umane?"
Este adevărat că oricare ar fi mobilul unei crime, aceasta ascunde mereu o realitate sumbră intrinsec
umană. Pentru crimele repetate săvârşite din cauza unor mobile "clasice", "logice" sau utilitare, vorbim deja despre:
crimele "odioase" săvârşite în cadrul tâlhăriei (reglare de conturi), cele săvârşite din compasiune morbidă
(eutanasie), cele săvârşite într-un scop politic sau terorist (atentate), cele săvârşite de fanatici (crime colective
săvârşite în campusuri universitare sau în şcoli), cele săvârşite în familie (sinucideri numite altruiste) sau în
colectivitate (secte criminale) şi cele săvârşite în scopul câştigurilor financiare (criminali profesionişti tip mafioţi),
toate conţin o realitate intrinsec umană.
Pentru crimele în serie, aparent nemotivate, abordarea acestor comportamente specifice este diferită. De
ce? Pentru că trecerile la acţiune şi mobilele care le inspiră nu sunt inteligibile în sens "clasic" şi "obişnuite" aşa cum
sunt asasinatele. Tot aşa cum personalitatea autorilor acestora reprezintă încă o singularitate, ba chiar o enigmă
pentru profesioniştii cu care aceştia se confruntă.
Trebuie avute în vedere mobilele lor care îi conduc într-un mod recurent pe aceşti criminali să distrugă
alteritatea, urmând o logică iraţională, neclară, obscură sau aparent gratuită. Aceste crime, dictate de nebunie sau de
perversitatea morală, declanşate prin reactivarea unor frustrări acumulate, prezintă în acelaşi timp, ca şi în cazul
celorlalte crime multiple, o realitate profund umană.
Criminalii în serie sunt deci diferiţi de ceilalţi criminali prin faptul că nu se opresc să ucidă, pentru că nu
pot sau nu mai ştiu să se oprească. Aceştia sunt prizonieri ai propriilor impulsuri, fantezii sau deliruri în funcţie de
caz. Aceşti bulimici de crimă se diferenţiază încă de ceilalţi criminali pentru că motivaţiile lor, a priori de neînţeles,
îi fac mai greu de identificat. Aceştia sunt diferiţi şi din cauza alegerii victimelor făcute, datorată hazardului, ceea ce
îi face în totalitate imprevizibili. De fapt, nu contează cine poate să îi taie calea acestui tip de criminal.
Pe scurt, oricare ar fi mobilul unui asasinat, acesta reprezintă mereu o realitate tragic umană. Din cauza
lipsei unor mobile aparente, a alegerii aleatorii a victimelor şi a personalităţii complexe a autorilor, analizarea
fiecărui asasinat aparţinând unei serii trebuie înţeleasă într-un mod diferit de crimele mai obişnuite care nu aparţin
-
14
niciunei serii. Din punct de vedere criminologic, criminalii în serie nu au nimic de-a face cu teroriştii, cu mentorii
sectelor criminale şi cu criminalii mafioţi etc.
3-1 Aspecte clinice şi psihiatrie legală
Aspectele clinice pe care le vom examina în acest moment vizează principalele patologii legate de
trecerea la actul criminal reiterat. Aceste patologii au fost clasificate în două părţi distincte: pe de o parte tulburările
de personalitate, iar pe de altă parte tulburările mintale.
Cu toate acestea, trebuie reamintit faptul ca respectiva crimă în serie nu constituie apanajul bolii mintale.
Toţi indivizii periculoşi nu sunt neapărat "nebuni". Şi cu atât mai puţin invers.
3-1-1 Tulburările de personalitate care pot conduce la multiple asasinate
Dintre tulburările de personalitate pot fi citate în primul rând perversiunile, psihopatiile şi mai rar
sindromul Münchausen prin procură. Persoanele care au aceste tulburări nu sunt bolnavi mintal în sensul penal al
termenului.
Acestea sunt în general responsabilizate, în totalitate sau cu atenuare, în fața tribunalelor. Dacă aceste persoane susţin în totalitate sau parţial că au dreptate, psihiatria a avut o contribuţie importantă în monitorizarea şi
orientarea acestor indivizi.
3-1-1-1 Sindromul Münchausen prin procură
Este vorba despre o afecţiune psihiatrică diagnosticată rar, în cursul căreia o persoană fabrica în mod
voluntar şi persistent simptome fizice unei alte persoane, în scopul de a o face să pară bolnavă. Aşadar este vorba
despre o tulburare provocată la o terţă persoană. Este o tulburare care aparţine categoriei patomimiilor. Această
tulburare este de asemenea denumită Sindromul lui Meadow sau Sindromul lui Polle.
Descrisă de pediatrul englez Roy Meadow, această patologie îi vizează pe copiii victime ale abuzurilor la
care sunt supuşi de proprii lor părinţi care le inventează un istoric clinic fals, le provoacă simptome şi îi aduc în faţa
corpului medical cu o solicitare de diagnosticare şi terapie.
Medicul Bérénice Gardel(7) [Bérénice Gardel – O infirmieră ucigaşă de copii, Sindromul Münchausen
prin procură şi tulburări aparente. Memoriu de criminologie aplicat expertizei mentale, 1994 şi Criminalistic nr. 12,
1996] precizează faptul că: "în marea majoritate a cazurilor, autorul acestor comportamente este o mamă, iar victima
este propriul său copil. Prin urmare este vorba despre o formă aparte de servicii către copii. Ignorarea acestei
tulburări, precum şi dificultatea corpului medical în a o recunoaşte stau la baza depistării sale anevoioase. Din
această întârziere sau din această lipsă a unui diagnostic rezultă frecvenţa sa subestimată şi gravitatea sa potenţială.
De fapt, aceste comportamente patologice pot conduce la decesul copilului şi, în toate cazurile, atunci când sunt
depistate posedă implicaţii legale grave."
Intr-un reportaj televizat(8) [Gaby Monet, 1994, "Autopsia, limbajul morţii", reportaj prezentat pe "Canal
Planète"], doctorul Michael Baden, medic legist la New York, a relatat cazul unei mame, Mary Beth Tinning, ai cărei
nouă copii au murit la naştere sau la vârste fragede. Printre cei nouă copii se afla un singur copil adoptat, iar ceilalţi
opt fuseseră aduşi pe lume de Mary Beth Tinning. Cauzele evocate ale morţii au fost decesul subit în cazul a trei
copii, un edem pulmonar, o meningită, o pneumonie acută, două stopuri cardiace şi două anomalii genetice pentru
ceilalţi şase copii.
După părerea medicului Baden, decesele subite ale copiilor nu pot fi detectate la autopsie. Printre acestea
se numără decesele prin sufocare sau prin obstrucţionarea căilor respiratorii. Ceea ce a atras atenţia a fost repetarea
deceselor şi a determinat autorităţile să deschidă o anchetă. Mary Beth Tinning a recunoscut faptele în cazul a patru
dintre copiii săi. Doctorul Baden a explicat în mod clar că această tânără suferea de sindromul Münchausen prin
procură.
Majoritatea persoanelor care se înscriu în această patomimie sunt femei, în 95% din cazuri mame de
copii, tinere (cu vârste cuprinse între 24 şi 37 de ani), ale căror profesii vechi sau actuale, cel mai adesea găsite, sunt
legate de sectorul paramedical. Aceeaşi situaţie a fost şi în cazul lui Beverly Allitt(9) [Beverly Allitt, criminală în
serie de origine britanică, condamnată pentru patru asasinate şi trei tentative de omor comise asupra unor copii, dar şi
pentru faptul că a cauzat vătămări corporale la peste şase copii. In mai 1993, aceasta a fost condamnată la închisoare
pe viaţă pentru crimele sale], infirmieră de origine engleză, vinovată de uciderea a patru copii şi autoare a nouă
tentative de omor.
Trăsăturile examinate prezintă în acelaşi timp trăsături ale unei personalităţi isterice (teatralism,
dramatizare, hiperexpresivitate emoţională, dorinţa permanentă de a atrage atenţia, comportamente manipulatoare),
-
15
trăsături ale unei personalităţi narcisiste (aviditate afectivă, sugestibilitate, intoleranţă la frustrări), trăsături ale unei
personalităţi perverse (disimularea unor conduite amorale) şi trăsături ale unei personalităţi megalomaniace (dorinţa
de dominare, sentiment de omnipotenţă).
3-1-1-2 Perversitatea narcisistă
Termenul de perversiune desemnează în acelaşi timp un act, eventual un simptom, un caracter patologic
sau o structură. Ne vom interesa de perversiune ca şi caracter sau comportament, pe care trebuie să o diferenţiem de
perversiunile sexuale.
Personalitatea perversă este înţeleasă în sensul de perversitate. Aceasta desemnează caracterul şi
comportamentul anumitor indivizi cărora le face plăcere să îi facă pe alţii să sufere prin cruzime şi sadism.
Perversiunile sexuale, denumite parafilii, sunt înţelese drept deviaţii în raport cu "actul sexual normal".
Acestea sunt caracterizate prin existenţa unor impulsuri sexuale repetate şi intense şi a unor fantezii imaginative care
implică: obiecte (fetişism, transvestism), umilire (sadomasochism), persoane care nu acceptă (frotteurism,
exhibiţionism, pedofilie, voyeurism) sau alte forme ca de exemplu: necrofilia, urofilia, zoofilia etc.
Din punct de vedere clasic, trăsăturile de caracter ale perverşilor narcisişti sunt următoarele:
asociabilitate, amoralitate, inafectivitate, sadism, cruzime şi ineducabilitate, una sau mai multe dintre aceste trăsături
putând fi întâlnite la individ, la diferite grade. Caracterul, biografia şi comportamentul perversului seamănă cu
anumite trăsături ale personalităţii psihopatice.
Spre deosebire de aceştia din urmă, ei evită orice publicitate şi poartă adesea o mască socială pentru a nu
atrage atenţia asupra atitudinii lor. In plus, impulsurile lor libidinale sunt dominate de fantezii şi de acte sexuale
violente (sadomasochism, violuri, sadism sexual, cruzime, exhibiţionism) necesare pentru obţinerea plăcerii.
Această plăcere nu aparţine cu totul plăcerii sexuale ca orgasm. Această stare ține mai degrabă de o plăcere, o satisfacţie, o bucurie datorată dominării resimţite. Este de fapt o bucurie prin posedarea, zdrobirea,
dominarea şi reificarea celuilalt.
Această omnipotență dezvăluită la autorul său, al cărui comportament sexual nu constituie decât traducerea personalităţii sale, reprezintă într-o oarecare măsură pentru acesta din urmă o sublimă şi extraordinară
orgie narcisistă. Vorbim în acest moment despre perversiune narcisistă. In plan psihologic, personalitatea perversă
uimeşte prin aparenta sa lipsă de conflictualizare internă (nu se pun întrebări despre atitudinea sa) şi prin slăbiciunea
elaborării psihice (gândurile şi gândirea sa sunt sărace şi nu sunt contestate).
Aceasta uimeşte de asemenea prin prioritatea acţiunilor asupra mentalizării, ca mijloc de descărcare a
tensiunilor şi frustrărilor acumulate.
După cum explică doctorul Robbe, medic psihiatru, perversul funcţionează prin delimitare. Este vorba
despre faptul că: "coexistă unul lângă altul şi fără să se influenţeze reciproc două curente de gândire. Unul în raport
cu realitatea, care constată castrarea simbolică, individul recunoaşte că este ca omul de rând şi acceptă că nu este
atotputernic, iar celălalt care nu ţine cont de nimic din acestea." Acesta duce de fapt o viaţă dublă.
3-1-1-3 Personalitatea psihopatică
Psihopatul prezintă tulburări de caracter particulare, ca de exemplu impulsivitatea, susceptibilitatea,
instabilitatea. Este un hiperemotiv şi un anxios. Starea de spirit se poate modifica rapid la psihopat într-un mod brutal
şi superficial din motive banale. Este un mitoman ale cărui scopuri sunt doar utilitare. Cu deficienţe în plan moral,
acesta este greu de corectat.
Imaturitatea psihopatului se exprimă în tendinţele sale sadomasochiste. Acestuia îi place, într-un anumit
fel, să îi facă pe ceilalţi să sufere prin cuvinte sau mai des prin acţiuni. Această suferinţă pe care o impune altuia se
aseamănă cu o formă de perversitate.
In acelaşi timp, acesta trebuie să sufere, punându-se în situaţii inconfortabile, susceptibile de a atrage
intimitatea sau mânia celuilalt. Acest aspect masochist este cel care îl diferenţiază de pervers, precum şi raportul său
cu castrarea.
Biografia psihopatului este deosebit de importantă:
- primele semne ale acestui tip de personalitate apar în adolescenţă într-un mediu familial haotic, frustrant
şi insuportabil.
- chiulul de la şcoală, fuga, amânarea şcolară, furturi din vitrine, încăierări şi violențe la şcoală, cruzime faţă de animale.
- viaţa sexuală: în raportul sexual se exprimă cel mai mult profunda lor tendinţă
sadică şi masochistă. Este vorba despre violențe conjugale, dispute în familie, şantaj cu sinuciderea, homosexualitate sau bisexualitate, exhibiţionism etc.
-
16
- antecedente penale: aceştia au numeroase altercaţii cu justiţia pentru delicte reiterate, încăierări, violențe voluntare şi mici agresiuni, furturi josnice (din vitrine, comise prin smulgerea obiectului, furt de maşini), incendii
voluntare. Existenţa unor perversiuni în comportamentul acestora este în formă latentă, iar sadismul rămâne constant.
- conduite dependente de alcool şi de stupefiante: aceştia se disting prin alcoolismul lor de tip
dipsomaniac (absorbţie masivă de băuturi alcoolice), prin înclinaţia lor către consumul de haşiş (mai rar de cocaină)
şi prin absorbţia de medicamente psihotrope şi antidepresive.
Sub influenţa acestor substanţe, amestecate sau nu, ei pot avea reacţii ucigaşe legate de impulsivitatea lor
şi de dezinhibiţia provocată de produsele consumate.
De altfel, aceste conduite adictive nu sunt în mod inconştient un mijloc de a evita orice conflictualizare
internă?
3-1-2 Patologiile mentale care pot conduce la asasinate multiple
Principalele patologii care pot conduce la un asasinat reiterat sunt următoarele: schizofrenia paranoidă,
bufeurile delirante acute, hebefrenia, paranoia delirantă de persecuţie şi comiţialitatea.
Persoanele care suferă de una dintre aceste boli mintale sunt foarte puţine în plan infracţional. In general,
acestea sunt recunoscute în fața tribunalelor ca fiind pe deplin iresponsabile pentru acţiunile lor. Uneori ele pot fi declarate parţial acceptate pentru o sancţiune penală în conformitate cu articolul 122-1
(alineatul 2) din noul Cod penal care consideră că nu există desfiinţare, ci doar modificare a discernământului.
3-1-2-1 Hebefrenia
Hebefrenia sau schizofrenia pseudo-psihopatică se caracterizează prin existenţa unor tulburări de
comportament (conduite antisociale, infracţionalitate, instabilitate, intoleranţă la frustrare şi impulsivitate) care
evocă un dezechilibru mental, asociate cu o destrămare a unităţii psihice ca cea observată la schizofrenia simplă.
Această destrămare a unităţii psihice poate fi însoţită de tulburări ale stării de spirit şi de abuzul de produse
psihoactive.
Michel Bénézech observa faptul că: "infracţionalitatea hebefrenilor este similară cu cea a populaţiei
generale, cu un mare procentaj de infracţiuni împotriva bunurilor şi o motivaţie adesea utilitară. Impulsul nemotivat
nu reprezintă decât un mic procentaj al cauzelor de trecere la act cu 15% la paranoizi şi 9% la hebefreni."
3-1-2-2 Paranoia delirantă de persecuţie
Paranoia este o psihoză cronică nedisociativă. Delirul este caracterizat printr-o neîncredere totală în
celălalt, nuanţată cu reticenţă, suspiciune, psihorigiditate şi autoritarism. De asemenea, se observă un egocentrism
exagerat (hipertrofia sinelui) şi o duplicitate a discernământului pe care o putem compara cu o prismă mentală care
deformează anumite informaţii primite din exterior.
Prin urmare, delirul este sistematizat şi deţine un aspect logic, în sensul că se bazează pe fapte reale a
căror interpretare este falsă. Aderarea unui paranoic la delirul său este constantă. In primul rând periculozitatea faţă
de ceilalţi este de temut, mai ales dacă persecutorul este desemnat. Atunci paranoicul îşi face dreptate într-un mod
distant şi premeditat.
3-1-2-3 Schizofrenia paranoidă
Schizofrenia este clasata în categoria psihozelor disociative. Este o boală mintală gravă, caracterizată prin
pierderea contactului cu realitatea. Bolnavul se retrage în sine şi devine impenetrabil, apatic şi străin de lumea
exterioară.
Tabloul clinic prezintă o discordanță a gândirii, cuvinte incoerente, o tendinţă către abstracţionism. Personalitatea sa se transformă progresiv şi în profunzime. Acesta nu mai comunică cu ceilalţi şi pierde contactul cu
realitatea, pentru a se irosi într-un haos imaginar. In formă paranoică individul este predispus în principal la
impulsuri brutale şi violente nemotivate.
Există mai multe forme de schizofrenie: forma catatonică, forma hebefrenică, forma paranoică şi forma
simplă. Marea majoritate a experţilor susţin de comun acord faptul că actele medico-legale ale paranoicului se
caracterizează prin iraţionalitatea, discordanţa, imprevizibilitatea şi incoerența lor.
-
17
Asasinatele pe care poate fi determinat să le comită, cu cea mai mare indiferenţă, sunt aparent
nejustificate sau paradoxale. Inverşunarea sa asupra victimei demonstrează o capacitate distrugătoare extrem de
violentă şi o lipsă totală a controlului.
Studiul lui Michel Bénézech relatează faptul că poate fi prevăzută infracţionalitatea schizofrenicilor care
au evoluat într-un mediu familial respingător, ostil, umilitor. "Respingerea de către mamă apare ca fiind factorul de
devianta cel mai direct al acestor bolnavi: respingere fizică, copilul fiind alungat de acasă, abandonat şi respingere
psihologică, copilul continuă să locuiască cu ai săi şi este supus la dispreţ, umilinţă, la absenţa unui contact şi a unei
comunicări afective."
Individul prinde gustul magiei, ştiinţelor oculte, spiritismului. Este interesat de secte şi de muzică
ezoterică. Delirul paranoid este neclar şi abstract. El este cu temă persecutivă, mistică sau pseudo-religioasă (viziune
apocaliptică asupra lumii, înviere, misiune divină).
Halucinaţiile auditive şi cenestezice (senzaţiile unor transformări corporale) sunt frecvente şi adesea
însoţite de un automatism mental (impresia că gândurile sale îi sunt impuse).
3-1-2-4 Comiţialitatea
Este o boală cerebrală organică care nu lasă întotdeauna leziuni neurologice vizibile. Comiţialitatea,
denumită şi epilepsie, poate provoca crize sau tulburări
mentale asociate cu crize care merg de la tulburări acute până la tulburări cronice.
Aceasta poate provoca acte agresive şi impulsive, în special în cazurile de epilepsie parţială denumită
epilepsie temporală. Aceste crize temporale pot induce automatisme psihomotorii care provoacă violente
nejustificate (furie psihomotorie) cu persistența unei stări de inconştienţă şi amnezie. In mod clasic în actul violent al epilepticului se regăseşte un neaşteptat caracter imprevizibil şi impulsiv.
Anumiţi autori vorbesc despre legătura dintre semnele schizofreniforme şi comiţialitatea psihomotorie cu
ocazia crizelor temporale denumite crize comiţiale. Conform studiului profesorului Bénézech, epilepticii nu
constituie decât 6% dintre medico-legalii acceptaţi în serviciile franceze de siguranţă. Este vorba despre 15 epileptici
pe an.
Aceşti pacienţi nu sunt mai violenţi decât cei care nu sunt epileptici şi, după părerea doctorului Zagury,
dacă teoretic aceştia pot comite crime reiterate, practic nu avem niciun caz pentru a o demonstra.
4. Ipoteze privind originile repetării crimelor
Pentru Daniel Zagury, omul care devine criminal în serie nu ştie dinainte că o să devină. Tocmai în
momentul primei crime se întâmplă ceva insidios şi important pentru el şi înlăuntrul său. Prin intermediul actului său
acesta se descoperă pe el însuşi.
Această descoperire a sinelui, denumită de acest expert "încercare subjugantă", vine să îi arate ucigaşului
omnipotența sa şi existenţa sa prin moartea celuilalt. Prin distrugerea alterităţii, ucigaşul se descarcă de toate tensiunile sale, se răzbună pentru toate frustrările
sale şi se eliberează de toate fanteziile sale.
Insă această senzaţie este prea efemeră. Dat fiind că efectele sale nu sunt durabile, acesta va fi nevoit să
reînceapă să ucidă.
Atunci se va pune în aplicare ceea ce Daniel Zagury numeşte "matricea repetiţiei". Este vorba despre
schema directoare pornind de la care reiterarea va căpăta contur. Efemeritatea bunăstării şi a uşurării resimţite în
momentul primei crime îl va conduce inevitabil pe autorul său la recurență. Acesta are nevoie de "doza sa" de crime pentru a se simţi bine. Neputând să trăiască fără să ucidă, acesta
devine într-o oarecare măsură un "dependent de crimă", intoxicat de beţia pe care i-o procură distrugerea vieţii.
Pentru Michel Bénézech, "el se vindecă ucigând, el există prin moartea celuilalt". Această moarte i-a dezvăluit
omnipotența sa narcisistă. Dat fiind că prima crimă nu se ridică niciodată la înălţimea fanteziilor ucigaşului, vor mai exista inevitabil şi alte crime legate de căutarea unei plăceri mai intense decât cea experimentată prima dată. Din
punct de vedere al ucigaşului, vinovată este întotdeauna victima care nu a ţipat, nu a implorat şi nu a tremurat
suficient sau care a decedat prea repede, privându-l de încântarea aşteptată. Această omnipotență care s-a arătat provoacă o bucurie şi o trăire de dominaţie, o bucurie resimţită de întregul corp.
Această bucurie nu este înţeleasă în sensul sexual al termenului. Ea este globală, după cum explică Lygia
Négrier-Dormont(10) [Lygia Négrier-Dormont, André Bossard şi Ronald Nossintchouk]. "De fapt: fantezia puterii
supreme, narcisiste, care este pe punctul de a se realiza în timpul torturii şi ulterior al uciderii, provoacă o bucurie
generală a corpului, resimţită de toate simţurile: văz, gust (muşcături), miros (mirosul de sânge). Una dintre
-
18
senzaţiile cele mai electrizante dintre toate este bucuria sexuală care participă aici de cele mai multe ori. Este
sărbătoarea totală a corpului stimulat prin voinţa de a se erija în putere eficientă."
Individul nu mai există decât prin moartea victimei sale pe care o reduce la stadiul de obiect. Aceasta este
anihilată în calitate de persoană, este reificată. Această negare a alterităţii nu lasă loc sentimentelor şi nici
compasiunii. Această formă de apărare îi permite individului să nu învinovăţească. Acesta nu îşi pune întrebări
referitor la actele sale. Lipsa de importanță a victimei marchează supraputerea individului. Forţa, forţa lor, este puterea de viaţă sau de moarte asupra celuilalt. Este supremaţia "mediocrului" asupra
celor puternici de care îşi bate joc. In cele din urmă, reprezintă accederea la recunoştinţă, fie ea morbidă, înlăturând
dintr-o dată toate ranchiunele acumulate în cursul unei traiectorii existenţiale mediocre. Aceştia se debarasează astfel
de toate conflictele interne.
Michel Bénézech susţine că acest criminal în serie se vindecă ucigând. Ceea ce reprezintă că funcţia de
ucigaş îi permite acestui tip de individ să repare rănile narcisiste suportate în cursul existenţei sale. Este adevărat că
după prima crimă, actele ulterioare vor fi comise pe fond de perversiuni narcisiste, în sensul în care acest tip de
comportament implică o strategie de utilizare şi apoi de distrugere, fără remuşcări şi regrete.
Marie-France Hirigoyen(11) [Marie-France Hirigoyen, "Hărțuirea morală, violența perversă în viaţa cotidiană", Editura Syros, 1999, p. 127], medic psihiatru, defineşte acest tip de comportament: "perverşii narcisişti
sunt consideraţi drept psihotici fără simptome, care îşi găsesc echilibrul descărcând asupra unei alte persoane durerea
pe care nu o mai simt şi contradicţiile interne pe care refuză să le perceapă. Aceştia nu fac rău în mod expres, ci fac
rău pentru că nu ştiu să procedeze inntr-un alt fel pentru a exista. Ei înşişi au fost răniţi în copilăria lor şi astfel
încearcă să se menţină în viaţă. Acest transfer de durere le permite să se pună în valoare în detrimentul altora."
Aceştia încearcă să pună stăpânire pe bogăţiile interioare şi pe personalitatea celorlalţi. Aceştia încearcă
să îşi însuşească corpul celorlalţi. Tocmai în acest sens ei se hrănesc cu ceilalţi. Aceştia se îndoapă cu splendoarea sa,
cu resursele sale, cu strălucirea sa, crezând astfel că pot poseda ceea ce nu au. Se află însă în imposibilitatea de a
umple permanent golul care îi frământă. Aceştia nu ştiu să păstreze bogăţiile pe care le sustrag.
Bunăstarea resimţită este efemeră şi va lăsa o dată în plus locul vidului. Incepând din acel moment, acest
vid îi îngrozeşte în asemenea măsură se reface. Pentru a lupta împotriva acestui neant, acestui vid, aceştia trebuie să
treacă prin noi carnagii, în căutarea acestei bucurii extreme, a acestei dominaţii, clădită din suferinţa şi umilinţa
pentru victime, atât de liniştitoare pentru ei.
Marie-France Hirigoyen subliniază de altfel faptul că: "Perverşii narcisişti sunt invidioşi pe cei care par
să posede lucrurile pe care ei nu le au sau care provin din plăcerea vieţii. Motorul nucleului pervers este invidia,
scopul însuşirii.
In contextul studiului nostru, criminalii în serie nu se pot opri să nu ucidă , întrucât ei nu există decât
pentru a-şi însuşi viaţa altora. In cele din urmă, aceştia trăiesc din iluzii.
Daniel Zagury remarca faptul că aceştia nu simt nicio ură conştientă faţă de victimele lor: "Pentru el
(criminalul) constituie o necesitate vitală să nu îşi recunoască ura, întrucât acest lucru ar reprezenta să îşi accepte
capacitatea de a avea sentimente şi propria suferinţă. Crimele sale au ca scop să îi creeze iluzia că se află dincolo de
condiţia umană, că trece de la supunere la omnipotență şi de la suferinţa trăită în trecut la suferinţa provocată în prezent. In general, crimele continuă să fie comise până când acesta este reţinut de poliţie."
In plus, cum ar putea să aibă sensibilitate pentru suferinţa provocată altcuiva, dacă
nu ştiu ce reprezintă aceasta şi nu au probabil nicio idee despre aceasta?
Aceştia nu caută decât satisfacerea propriilor fantezii care le aduc bucurie şi dominaţie, spre deosebire de
psihotici.
De fapt, pentru aceştia din urmă nu se poate vorbi despre bucurie atunci când se trece la acţiune, ci mai
degrabă despre un răspuns la delirurile şi halucinaţiile lor obsedante. Aceasta este una dintre principalele diferenţe
dintre psihopaţi sau perverşi şi psihoticii deliranţi.
După părerea lui Micki Pistorius, fost psiholog în cadrul poliţiei sud-africane, pentru a înţelege rolul
fantasmei în crimele în serie, trebuie căutată explicaţia în teoria psihanalitică a fantasmelor infantile dezvoltată de
Mélanie Klein: "Corpul mamei provoacă la copil dorinţe violente de a-l explora pentru a profita de bogăţiile sale.
Acesta provoacă dorinţe libidinale, dar şi invidie şi ură. In aceste fantezii, copilul supune corpul mamei la atacuri
lacome în care îl pradă de bogăţiile sale şi se angajează în agresiuni invidioase şi distructive, motivate mai mult de
ură decât de dorinţă."
4-1 Referinţe tipologice
Profilurile criminologice ale criminalilor în serie nu reprezintă decât tendinţe împărţite în două categorii:
criminalii organizaţi şi criminalii dezorganizaţi. Pentru criminalii organizaţi sunt desemnate crimele a căror
personalitate şi psihism sunt coerente. Aceştia trec la crimă cu un anumit grad de organizare, nu lasă decât puţine
-
19
indicii la locul faptei pentru acţiuni pe care le-au pregătit şi planificat. Aceştia sunt găsiţi întotdeauna vinovaţi în fața tribunalelor pentru acţiunile lor.
Pentru criminalii dezorganizaţi, mai puţin numeroşi decât cei anteriori, sunt desemnate persoanele cu
tulburări mentale, a căror personalitate şi psihism sunt alterate de boala mintală. In momentul trecerii la acţiune, de
multe ori fructul unei impulsivităţi bruşte, aceştia improvizează în totalitate la faţa locului şi comit crime într-o
"anarhie" totală. Ei lasă la faţa locului numeroase indicii şi uneori chiar urmele patologiei lor, pe corpurile victimelor
făcute.
Această clasificare ne permite să avem o reprezentare schematică a modului de operare a crimei de care
ne ocupăm şi a profilului probabil al celui care a comis-o. Este vorba cel mult despre o grilă de lectură care ne
permite să clarificăm situaţia, să înţelegem cu care tip de mecanisme de trecere la act se confruntă expertul şi să
facem portretul-robot psihologic al unui criminal neidentificat, aflat încă în libertate, în scopul de a-l putea găsi cât
mai repede, înainte de a trece din nou la acţiune.
In ceea ce priveşte un profil de criminal psihopat, făcut de Robert Ressler, agent federal în rezervă la FBI,
Denis Duclos(13) [Denis Duclos, "Complexul vârcolacului", Paris, Pocket, 1998, p. 220-221]: "Redus la partea sa
utilizabilă, un astfel de portret constituie aproape o incitare pentru a nu avea încredere în vorbitorii cărora le place să
se asculte şi pentru a nu-i vedea cu ochi buni pe prizonierii model. In pofida acestor riscuri de derapaj, se pare că
există un acord între ideologi, poliţişti, psihiatri, naratori şi chiar asasini, pentru a trece de la raţionamentul inductiv
la deducere pur şi simplu şi pentru a afirma principiul predestinării criminale."
Nu este nici pe departe vorba de a reveni la teoriile apropiate de cele ale criminalului înnăscut, dragi lui
César Lombroso, bazate pe predispoziţii la crimă.
Ghidurile cu referinţe tipologice vizând profilurile criminologice ale criminalilor în serie nu servesc decât
drept repere în domeniul profilării. Profilarea criminală denumită şi analiză comportamentală este o metodă
complementară de investigaţie care constă în stabilirea portretului psihologic al unui criminal, după comiterea
faptelor, pornind de la locul crimei. Prin urmare, profilul nu este prestabilit, ţinând cont de faptul că individul este
necunoscut. Portretul-robot psihologic va fi schiţat în momentul descoperirilor macabre de trecere la act, de alegere a
victimelor şi de evaluare a mobilului sau mobilelor.
Tehnica este şi rămâne deductivă şi neinductivă.
4-2 Interacţiunea unor factori şi factori declanşatori
4-2-1 O interacţiune de factori
După părerea medicului Yves Roumajon: "Nu te naşti infractor, ci devii." Această observaţie se aplică
criminalităţii în general şi criminalilor în serie în special.
Devianta criminală pare a fi în ansamblu produsul unei multitudini de cauze diferite, având origini
externe şi interne complexe, proprii fiecărui individ.
Se pare că la baza trecerii la actul violent, observat în marea majoritate a biografiilor unor criminali în
serie studiaţi, se află reflectarea unor carențe afective, intelectuale şi sociale care fac anumite persoane mai vulnerabile, mai puţin pregătite din punct de vedere psihologic decât ceilalţi pentru a suporta frustrările propriei
existente, făcându-i mai potriviţi pentru devianta. In acest caz, acţiunea prevalează într-o oarecare măsură asupra
raţiunii.
Marea majoritate a acestor cauze au legătură cu personalitatea individului în cauză, cu educaţia sa
familială, deficitară sau infracţională, cu copilăria sa, îndurerată sau neglijată, cu un mediu înconjurător adesea
dezumanizat, cu o izolare socială şi cu mizeria afectivă. Faptul că s-a născut într-o familie infracţională sau
dezbinata, a trăit singur într-un cartier dificil sau a chinuit animale în copilărie, nu ne permite să susţinem că va
deveni criminal în serie sau nu.
Ce s-ar fi întâmplat dacă existenţa marii majorităţi a criminalilor în serie ar fi fost alta decât cea pe care
au cunoscut-o încă din copilărie? Prin ce se deosebeşte criminalul, în special în serie, de individul care nu este
criminal?
In acest sens, Jacques Vergès(14) [Jacques Vergès, "Criminalii sângeroşi", Colecţia "Crime şi Anchete",
nr. 7032, Ed J'ai lu, 1993, p. 7] a scris urmaoarele: "Criminalii în serie sunt încă oameni până la proba contrară! Cu
certitudine că aceştia îşi torturează victimele, le violează, le ștrangulează, le topesc în acid sau le taie în bucăţi. Insă în intimitate ei cântă la pian, au simţul umorului, apreciază poezia sau cântecul păsărilor, îşi venerează soţia şi copiii.
Unde este eroarea? Ce îl face pe criminal în principiu să nu fie cel mai onest dintre contribuabili? Un detaliu infim,
un pai luat de vânt şi care constituie totuşi pentru mare parte dintre noi o barieră de netrecut: trecerea la act."
-
20
4-2-2Factori declanşatori
Care este declicul care poate conduce la acest tip de crimă? Care este elementul care declanşează trecerea
la act?
Este foarte probabil ca un şoc psihologic sau emoţional să favorizeze reapariţia unui traumatism
psihologic mai vechi sau să exacerbeze o frustrare anterioară.
Ca şi alcoolul, produsele stupefiante antrenează prin acţiunea lor dezinhibatoare aceleaşi efecte şi
reaprind durerile din trecut. Nu spunea Freud ca superego-ul era solubil în alcool?
Această reapariţie, conjugată cu carențele afective, sociale sau intelectuale ale unor indivizi, îi face mai fragili, mai vulnerabili şi probabil mai predispuşi la trecerea la act. In cazul lui Jeffrey Dahmer, se pare că factorul
declanşator ar fi fost sentimentul puternic de neputinţă sau singurătatea intensă pe care o resimţea atunci când unul
dintre "invitaţii" săi se pregătea să plece. Crima îi permitea "să păstreze" victima la el şi să combată stresul.
Crima nu constituie în mod inconştient pentru aceşti indivizi o manifestare a mizeriei lor interioare? Nu
exprimă oare un sentiment de nedreptate, de singurătate, de umilinţă, de inutilitate, de marginalizare, ale cărui
victime se consideră, şi vor să facă pe toată lumea să plătească?
Marea majoritate se simt neglijaţi sau abandonaţi de familiile lor, de şcoală, de colegi şi de societate. Este
posibil ca acest sentiment de abandon şi de incapacitate de a-l depăşi să poată genera comportamente antisociale.
In cazul lui G. medicii au detectat un sentiment important de frustrare socială şi afectivă. După părerea
experţilor, o copilărie fără rădăcini ar putea explica această voinţă exorbitantă de putere. Abandonat încă de la
naştere, acest individ va încerca toată viaţa să îşi formeze o identitate de negăsit. Işi potoleşte de altfel setea de
omnipotenţă care îl obsedează.
Furia sa se descarcă asupra unor fiinţe fără apărare. Traumatizat pentru că nu şi-a cunoscut părinţii, acesta
ucide tinere drăguţe, integrate în societate şi care par fericite. Este un mod de a se răzbuna pentru ceea ce nu a avut
niciodată.
Probabil că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu F., acest campion al automutilării care a început să îşi
cresteze picioarele, trunchiul şi braţele la vârsta de 17 ani. "In loc să fac cuiva rău, prefer să îmi fac mie rău", a
afirmat acesta. Este posibil să nu mai suporte ţipetele de oriunde ar proveni acestea. Aceasta îi reaminteşte probabil
de strigătele din copilărie, atunci când el şi familia sa primeau lovituri plângând de la un tată alcoolic şi violent.
Acesta a povestit unuia dintre membrii familiei sale care l-a prezentat mass-mediei una dintre crimele
pentru care este acuzat (a făcut autostopul şi a fost luat de cineva): "Am ridicat şi eu tonul. Foarte rapid, nu ne mai
înţelegeam şi am simţit că ei îi era frică. Brusc a virat la dreapta pe un drum şi s-a oprit. Cearta a continuat şi i-am
dat o palmă. Am ieşit amândoi din maşină în acelaşi timp. Ea a fugit şi s-a împiedicat. Am prins-o şi am sărit
deasupra ei. Am lovit-o cu pumnii în burtă. A ţipat. Atunci am intrat într-o criză de delir. Am înnebunit. Puţin mai
târziu mi-am recăpătat cunoştinţa. Ea nu mai mişca. M-am speriat şi am fugit făcând autostopul pentru a merge la M.
Regret ceea ce am făcut. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Nu trebuia ca ea să înceapă."
Ce nu trebuia să facă victima? Nu trebuia să ţipe? François dă răspunsul: "A ţipat şi am intrat într-o criză
de delir. Am înnebunit." In acel moment nu a reapărut un traumatism psihologic din trecut?
In ceea ce îl priveşte pe R., Caroline Legendre explică următoarele(15) [Caroline Legendre, "Aparenţă şi
transparență: act şi expertiză psihologică", Evoluţia psihiatrică, 62-3, 1997, 521-532]: "In ceea ce priveşte faptele, acesta a explicat că a devenit atât de violent pentru că s-a confruntat cu o revenire brutală a memoriei traumatice
(violul a cărui victimă a fost în copilărie), atunci când anumiţi homosexuali, pe care îi califică drept perverşi, i-au
făcut avansuri. Este memoria traumatică evacuată care, reactivată cu forţa, pare să facă legătura şi să determine
trecerea la act."
Cu alte cuvinte, anumite răni narcisiste formează plăgi cicatrizate la suprafaţă, atât de fragile încât se pot
deschide în orice moment, la cel mai mic şoc, şi pot declanşa consecinţe imprevizibile.
Alcoolul, drogurile şi alte produse
Dacă dimensiunea psihologică este importantă, aspectul farmacologic pare
interesant de studiat ca factor care favorizează declanşarea unor acte impulsive şi violente.
După părerea lui Serge Bornstein(16) [Serge Bornstein, "Comportamentele criminale", Puf – Colecţia
Que Sais-Je?, nr. 297, 1992, p. 95], rolul comportamentelor dependente (alcool şi stupefiante) este considerat ca
înlesnind foarte mult trecerea la act. Acesta precizează faptul că: "Am văzut anumite medicamente responsabile
pentru anumite stări confuzionale în cursul cărora puteau fi comise anumite acte agresive. Presa a vorbit recent
despre riscurile la care se expun anumiţi sportivi care abuzează de anabolizante androgenice, iar anumiţi avocaţi
americani au ameninţat cu acest argument tocmai pentru a atenua responsabilitatea penală a criminalilor."
Cu toate acestea, acţiunea acestor produse va fi diferită în funcţie de fiecare individ.
-
21
Acestea acţionează diferit de la caz la caz şi în funcţie de posologia care poate fi mai mult sau mai puţin
necontrolată, adesea fără prescripţie, în mediile marginale sau cu o nesiguranţă mare. In plus, este greu de stabilit
rolul alcoolului sau al drogurilor în comportamentul criminalului.
Beţia excito-motorie este deosebit de ascunsă, căci se manifestă prin apariţia unei crize de exaltare
majoră cu caracter violent şi imprevizibil. Aceasta este urmată de o amnezie şi tinde spre recidiva alcoolică. Tocmai
această formă de alcoolism favorizează mai mult trecerea la actul criminal.
Halucinogenele sunt substanţe naturale sau de sinteză care au proprietatea de a declanşa la un individ
sănătos tulburări şi reacţii apropiate de cele observate la anumite psihoze, în special tulburări de percepţie,
halucinaţii, tulburări ale stării de spirit, ale afectivităţii, ale mişcării şi gândirii. Principalele substanţe vizate sunt
LSD 25, fenciclidina (praf de înger, PCP, pilula păcii), mescalina şi psilocibina.
Aceste produse conduc la destructurarea şi la fragilizarea personalităţii. Acestea pot genera angoase
profunde şi bufeuri delirante care pot conduce la acte autoagresive (suicid prin cădere în gol) sau heteroagresive
(crime). Pe termen lung acestea pot induce halucinaţii persistente la indivizii cei mai sensibili.
Pentru marea majoritate a medicilor, decăderea intelectu