preot Stoian Adrian

Perioada Postului Mare în viaţa liturgică a Bisericii Ortodoxe

Topliţa2010

Perioada Postului Mare în viaţa liturgică a Bisericii ortodoxe

Postul Mare, cunoscut şi sub denumirea de Postul Paştelui sau al Păresimilor este cel mai lung şi mai important dintre toate posturile, fiind asemănat adesea cu o călătorie duhovnicească către Săptămâna Patimilor şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Postul Mare este integrat în Perioada Triodului, perioadă prepascală care reînnoieşte oficiul arhieresc al Mântuitorului sau activitatea Sa de Mare Preot, îndeplinită mai ales prin Jertfă, adică prin Patimile şi moartea Sa pe cruce.1 În perioada Păresimilor rânduiala slujbelor Bisericii este mai diferită decât în restul anului şi anume : vecernia de marţi, miercuri, joi, vineri şi sâmbătă se săvârşeşte în practică de obicei dimineaţa, iar seara, de luni până vineri se citeşte în biserici Pavecerniţa Mare. Deasemenea, uneori utrenia se săvârşeşte înainte, seara, numindu-se denie. Astfel, în săptămâna a cincea, miercuri seara avem Denia Canonului celui Mare şi vineri seara Denia Acatistului Maicii Domnului. Toate utreniile zilelor de luni, marţi, miercuri, joi şi vineri din săptămâna Patimilor se oficiază seara şi se numesc denii. De luni până vineri cu puţine excepţii după cum vom vedea mai departe în Postul Paştelui se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite; sâmbăta liturghia Sf. Ioan Gură de Aur iar în primele cinci duminici ale postului precum şi joi şi sâmbătă în Săptămâna Patimilor se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. În toate sâmbetele de peste an trebuie să se facă slujbe şi rugăciuni pentru cei adormiţi, dar din sâmbăta din prima săptămână a Postului până în sâmbăta lui Lazăr, dinainte de Florii, în canonul slujbelor se insistă în rugăciuni pentru cei adormiţi.

Luni şi marţi în prima săptămână a Postului Mare sunt zile aliturgice, mulţi dintre monahi şi credincioşi străduindu-se să ţină postul total, să nu mănânce nimic, sau doar seara pâine şi apă. După postul total de luni şi marţi unii monahi se împărtăşeau miercuri la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, sau după liturghie începeau să consume puţină mâncare. În multe din mănăstiri în prima săptămână se consumă după apusul soarelui, doar hrană uscată, negătită, fără ulei.

Din prima săptămână a Postului Mare, pe lângă celelalte slujbe şi rânduieli, care sunt prezentate în Triod şi Tipic, seara se citeşte Pavecerniţa Mare la care se adaugă, de luni până joi, Canonul Sfântului Andrei Cretanul.

Pavecerniţa sau Dupăcinarea, numită de unii şi Noptânda, este slujba de seară, care precum aratăşi denumirea ei se săvârşeşte fie după cină, ca în unele mănăstiri, fie în ceasul al zecelea din zi, circa ora 16.00, cum precizează Tipicul cel Mare şi Triodul. Cu ea se încheie ciclul slujbelor

1 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, ediţia a II-a revizuită şi completată, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993, pp. 134-135.

2

divine de seară. Pavecerniţa Mare se săvârşeşte în toate zilele Postului Mare, afară de sâmbete şi duminici şi afară de miercuri şi vineri din săptămâna a cincea precum şi de miercuri, joi şi vineri din Săptămâna Patimilor, pentru că în aceste zile se face denie (utrenia zilei următoare). Slujba Pavecerniţei s-a dezvoltat din rugăciunea de mulţumire pe care credincioşii o aduceau lui Dumnezeu, în particular, înainte de culcare, încă din primele trei secole ale istoriei creştine.2

Pe la anul 360, Pavecerniţa se adăugase ca a şaptea laudă la programul celor şase momente de rugăciune zilnică a sihaştrilor din Pont, adunaţi în jurul Sfântului Vasile cel Mare.

Facem recomandarea ca Pavecerniţa Mare să fie săvârşită cât mai des în biserici, în zilele rânduite pentru întreitul ei scop:

1. exprimarea mulţumirii către Dumnezeu pentru ziua ce a trecut, care constituie obiectul mai ales scurtelor tropare din partea I : „Ziua trecând mulţumescu-ţi Ţie Doamne....”

2. exprimarea sentimentului de pocăinţă şi implorarea iertării dumnezeieşti pentru păcatele săvârşite în ziua trecută. Noaptea a fost privită totdeauna cu teamă, ca o preînchipuire sau ca un simbol al morţii, care poate să survină oricând, pe neaşteptate; de aceea rugăciunea pentru iertarea păcatelor la începutul nopţii trebuie să fie o grijă firească şi o datorie în viaţa creştinilor. Aşa se explică prezenţa în rânduiala Pavecerniţei a unor citiri, rugăciuni, cântări cu caracter evident penitenţial, ca de exemplu psalmul 50, troparele de umilinţă, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul(†373,379), rugăciunea lui Manase regele iudeilor, a sfântului Mardarie, ... etc.3

Rugăciunea Sf. Efrem Sirul poate fi considerată printre cele care ar putea candida la un loc cu cele dintâi. E o Filocalie în miniatură, valabilă în aceeaşi măsură pentru monahi şi mireni, pentru oricine din orice parte a pământului, de pe orice treaptă a culturii şi civilizaţiei, pentru creştinii de toate confesiunile, ca şi „Tatăl nostru”. E un cod al bunei-cuviinţe, al vieţii cu sens creator, al preţuirii muncii, al răspunderii pentru felul cum te integrezi în societate, al modestiei şi al smereniei, al cumpătării şi al stăpânirii de sine, al pocăinţei şi al înţelegerii şi iertării greşelilor altora al schimbării inimii şi cugetului, fără de care postul şi întreaga perioadă a postului nu ar însemna nimic. Nu se spune ce şi când să mănânci, lăsând acestea la hotărârea fiecăruia, a Bisericii şi a duhovnicului. Se arată ce trebuie să obţii. Dacă nu le-ai obţinut pe acestea, vor fi fiind bune abţinerile de la hrana bogată şi metaniile, dar toate rămân ca o pornire spre o ţintă la care n-ai ajuns deşi te-ai ostenit. Să petrecem perioada Postului Mare împreună cu Sfântul Efrem Sirul, în ritmul cuvintelor acestei rugăciuni încărcate de har izbăvitor şi înnoitor4.

Rugăciunea atribuită lui Manase, regele iudeilor, a fost alcătuită de acesta

2 Idem, Liturgica Specială, pentru Facultăţile de Teologie, retipărită cu binecuvântarea PS Laurenţiu, episcopul Caransebeşului, Editura Nemira, Bucureşti, 2002, pp.63, 66.3 Ibidem, p.68.4 Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, Tâlcuri noi la texte vechi, Sibiu, 1989, pp.141,142,154.

3

în Babilon, unde fusese dus în robie de către asirieni, din pricina păcatelor lui şi unde el „fiind în strâmtorare s-a rugat fierbinte Domnului Dumnezeului său şi s-a umilit tare în faţa Dumnezeului părinţilor săi şi I s-a rugat şi I s-a închinat, iar El i-a ascultat rugăciunea lui din inimă” (2 Paralipomena 33,12-13). Este una din cele mai vechi rugăciuni folosite în cultul creştin. Biserica ortodoxă o foloseşte în timpul Postului Mare ca una dintre rugăciunile menite să trezească în sufletul credincioşilor sentimente de umilinţă şi pocăinţă pentru păcate.

Rugăciunea „Stăpâne, Dumnezeule, Părinte Atotputernice,.....” este atribuită Sfântului Mardarie(†303), martir în persecuţia lui Diocleţian, pomenit în sinaxarul ortodox la 13 decembrie. Mucenicul Mardarie ar fi rostit această rugăciune înainte de a primi cununa martiriului.

3. Pavecerniţa sete menită să dea glas rugăciunii de cerere pentru solicitarea ajutorului divin în vederea trecerii în pace a nopţii care începe, pentru paza somnului şi pentru ferirea odihnei din noapte de primejdiile care, în vremurile de demult erau mult mai dese şi mai mari ca azi, ca şi de nălucirile şi ispitele diavoleşti, care sunt mai stăruitoare noaptea, când paza cugetului şi a minţii este adormită sau mai laxă decât în timpul zilei.

Cele patru rugăciuni care se citesc alternativ în faţa icoanelor împărăteşti la sfârşitul pavecerniţei, de orară frumuseţe evhologică şi literară, sunt specifice pentru exprimarea scopului Pavecerniţei ca slujbă de cerere la începutul nopţii.

Cea dintâi dintre ele, adresată Sfintei Fecioare (Nespurcată, neîntinată....) este făcută de Pavel din Amoreon, fondatorul Mănăstirii Sfintei Fecioare „Binefăcătoarea” din Constantinopol (sec. XI). Întrucât somnul era privit în general ca o imagine preînchipuitoare a morţii, autorul acestei frumoase rugăciuni invocă ajutorul Maicii Domnului, nu numai pentru timpul vieţii noastre pământeşti, ci şi în clipele grele ale ieşirii sufletului din trup („şi fii lângă mine .... şi în vremea ieşirii mele, ticălosul meu suflet păzindu-l ”). De aceea, mai ales în Apus, Pavecerniţa se oficiază şi ca o rugăciune de mijlocire pentru un sfârşit creştinesc şi uşor al vieţii. Rugăciunea adresată Mântuitorului Hristos „Şi ne dă nouă Stăpâne, celor ce mergem spre somn, odihnă sufletului şi trupului....”, este opera monahului savait Antiochus, din sec. VII, supranumit Pandectul, pentru că a scris o lucrare intitulată Pandectele Sfintei Scripturi, în 130 de capitole. Rugăciunea „Nădejdea mea este Tatăl...”, remarcabilă prin conciziunea cu care exprimă, în partea finală a Pavecerniţei, credinţa ortodoxă în Sfânta Treime şi speranţa puternică pe care o inspiră celor ce se încredinţează ocrotirii Ei înainte de a se cufunda în somnul nopţii, este atribuită Sfântului Ioanichie, supranumit cel Mare, călugăr la măn. Olimpului din Bitinia (sec. IX), sărbătorit la 4 noiembrie.

Raportată la istoria vieţii pământeşti a Mântuitorului, Pavecerniţa, împreună cu rugăciunile celor ce merg spre somn, ne aminteşte de pogorârea Mântuitorului, cu sufletul, la iad, după moartea Sa cu Trupul, spre a dezlega

4

din robia morţii sufletele drepţilor.5

Miercuri, în prima săptămână a Postului Mare începe să se săvârşească Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite caracteristică perioadei păresimilor.Slujba sfintei liturghii a fost privită totdeauna ca un prilej de bucurie şi desfătare duhovnicească, întrucât prin sfinţirea Sfintelor Daruri şi prin împărtăşirea cu ele, care are loc în cursul ei, Îl avem între noi pe Hristos, Mirele nostru Cel ceresc, Care petrece întru noi şi noi întru El (Ioan 6,56). Acest caracter festiv al sfintei liturghii nu se potrivea însă cu zilele Postului Mare, care sunt zile de întristare, de post şi de pocăinţă, când Mirele este luat de la noi. De aceea consfinţind oficial o veche tradiţie a Bisericii, sinodul din Laodiceea (364-383) a hotărât în canoanele 19 şi 51, ca în Păresimi să nu se mai săvârşească Liturghia decât sâmbăta şi duminica, zile în care postul era mai puţin aspru. În urma acestei dispoziţii, celelalte zile din cursul postulti Mare au rămas deci zile aliturgice; în ele se săvârşea numai slujba obişnuitelor Laude sau Ceasuri bisericeşti zilnice, fără Sfânta Liturghie. Erau însă detui creştini care frecventau serviciul divin (Ceasurile) şi care doreau să se împărtăşească şi în celelalte zile (afară de sâmbete şi duminici) şi mai ales miercurea şi vinerea6.

Pentru a se respecta hotărârile sinodului de la Laodiceea, dar în acelaşi timp pentru a se împăca rigurozitatea ajunării din zilele de miercuri şi vineri cu dorinţa creştinilor de a se împărtăşi chiar în aceste zile de post, s-a format obiceiul de a se păstra în biserici o parte din darurile sfinţite la Liturghia de sâmbăta şi duminica, pentru a-i împărtăşi cu ele pe credincioşi în celelalte zile, în care nu se putea săvârşi Liturghia. Ca să nu se întrerupă ajunarea obişnuită din zilele de miercuri şi vineri, împărtăşirea aceasta avea loc spre seară, îndată după slujba Vecerniei, adică atunci când cei ce ajunaseră puteau să mănânce. Ritualul împărtăşirii din aceste zile neliturgice, destul de simplu la început, a fost înconjurat, treptat, de o solemnitate din ce în ce mai accentuată, fiind încadrat între slujba Vecerniei, de o parte, şi între anumite rugăciuni din rânduiala Liturghiei, de alta. Aşa s-a născut ceea ce numim astăzi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.

În ceea ce priveşte autorul acestei Sfinte Liturghii, tradiţia numeroaselor manuscrise din sec. XII înainte, păstrată până azi de Liturghierul nostru, pune această Sfântă Liturghie sub numele Sfântului Grigorie cel Mare, supranumit Dialogul, papă al Romei († 604). Suntem, însă, mai aproape de adevărul istoric dacă socotim că Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, ca şi celelalte două – puse prin tradiţie sub numele Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare – nu trebuie privite ca opera unui singur autor, ci ca opera colectivă şi anonimă a Bisericii Ortodoxe întregi, adică a multor generaţii de clerici, monahi şi simpli credincioşi, formată şi răspândită încetul cu încetul, până la generalizarea şi consfinţirea ei definitivă de către Biserică şi pusă apoi, după uzul general, sub numele unuia din cei mai iluştri ierarhi ai creştinătăţii din

5 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, pentru Facultăţile de Teologie, retipărită cu binecuvântarea PS Laurenţiu, episcopul Caransebeşului, Editura Nemira, Bucureşti, 2002, pp. 69-70.6 Ibidem, p.253.

5

epoca veche. Este corect să spunem că sfântul Grigorie Dialogul a contribuit la sistematizarea în scris a acestei Liturghii, pe vremea cât a stat el la Constantinopol.

Astăzi în Biserica Ortodoxă Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite este de fapt Liturghia normală a Postului Paştilor. În practică ea este bine să se oficieze doar în zilele de miercuri şi vineri (cu excepţia zilei de vineri din Săptămâna Patimilor), iar în celelalte zile numai luni şi marţi în Săptămâna Patimilor, în Joia Canonului celui Mare (săptămâna a V-a) şi la unele sărbători bisericeşti cu polieleu ca: Sf. Haralambie (10 februarie), Întâia şi a doua aflare a cinstitului cap al Sf. Ioan Botezătorul (24 februarie), Sfinţii 40 de mucenici (9 martie) şi Înainteprăznuirea Buneivestiri (24 martie), dacă acestea cad într-una din zilele de rând ale săptămânii, de luni până vineri (a se vedea în Liturghier).

Cât priveşte momentul (ceasul) din cursul zilei, la început Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se oficia la vremea reglementară a Vecerniei (cu care e combinată) adică spre seară, dupăî citirea Ceasului al IX-lea (ora 15-16), când credincioşii puteau întrerupe ajunarea spre a se împărtăşi şi a mânca, aşa cum prevede încă Triodul la locurile respective şi Tipicul cel Mare (al Sf. Sava). De altfel şi textul liturghiei, de la ectenia dinainte de împărtăşire este „Să plinim rugăciunea noastră cea de seară Domnului........”. Astfel, Liturghia aceasta, săvârşită în continuarea Vecerniei, avea odinioară caracter de priveghere sau slujbă nocturnă, deoarece săvârşirea ei începea de cu seara şi se termina târziu, în cursul nopţii, aşa cum se întâmpla şi cu celelalte două Liturghii când se uneau cu Vecernia.

Astăzi însă, această Liturghie se săvârşeşte mai mult dimineaţa (înainte de masa de prânz) adică la vremea reglementară a Liturghiei comune, atrăgând după sine deplasarea Ceasului IX (care se citeşte înainte) şi a Vecerniei (cu care e combinată) deşi acestea fac parte din ciclul Laudelor de seară.

Cele două paremii din rânduiala de azi a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, nu sunt decât pericopele biblice din Vechiul Testament, care se citeau în sec. IV-V la slujbele de seară din timpul Postului Paştelui, înainte de catehezele prebaptismale ţinute catehumenilor şi amintite în însemnările de călătorie ale pelerinei Egeria la Ierusalim (sec.IV). Formula liturgică „Lumina lui Hristos, luminează tuturor” constituie la origine o frumoasă exclamaţie menită să arate credincioşilor lumina aprinsă adusă din sfântul altar pentru a lumina interorul bisericii, la apropierea nopţii. Lumina aceasta naturală ducea în chip natural gândul la lumina spirituală adusă de Hristos, al cărui simbol ea a devenit cu timpul. Formula este de origine foarte veche, o aflăm în inscripţii de pe lămpi din sec.I, provenite din Palestina, Cipru, Asia Mică şi Egipt.

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, numită în cărţile mai vechi Prejdeosfeştenia sau Presveştenia7, care, precum am spus se oficia odinioară numai seara, reprezintă modelul desăvârşit al Liturghiei vesperale, adică al

7 Ibidem, p.254.

6

Liturghiei unită cu Vecernia. În vechime şi Liturghiile Sfinţilor Ioan şi Vasile se săvârşeau uneori seara, tot unite cu Vecernia, la datele prevăzute şi azi în Tipicul cel Mare, în Triod şi în alte cărţi de slujbă, adică: ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, Joia şi Sâmbăta Patimilor, precum şi în cazul când Buna-Vestire cade într-una din zilele de rând din Păresimi.

În Postul Mare se săvârşeşte şi Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, în primele cinci Duminci ale postului şi unită cu Vecernia în Joia şi Sâmbăta din Săptămâna Sfintelor Patimi. Aceasta este fără îndoială, cea mai veche din cele trei Liturghii bizantine. Ea este la origine o variantă a Liturghiei Sfântului Iacob, localizată în Cezareea Capadociei, variantă care, cel puţin pentru rugăciunea principală (anaforaua) a primit o formă definitivă prin Sfântul Vasile cel Mare (†379), cel mai ilustru episcop al acestei cetăţi şi de aceea etse de timpuriu cunoscută sub numele acestuia. Vechimea şi autenticitatea Liturghiei Sfântului Vasile, sunt, de altfel, îndeajuns confirmate atât de contemporanii Sf. Vasile, cât şi de documentele posterioare lui. Asfel Sf. Grigorie de Nazians, în cuvântarea sa funebră ţinută după moartea Sf. Vasile (cap.34) spune că acesta a compus „formulare de rugăciuni şi rânduiala altarului ”. În biografia Sf. Vasile, atribuită lui Amfilohie, episcop de Iconiu (c.† 403) ni se relatează că la hirotonia sa de episcop Sf. Vasile s-a rugat lui Dumnezeu 6 zile în şir să-l învrednicească să-I aducă Jertfa cea nesângeroasă cu propriile sale cuvinte, adică să compună un formular propriu al anaforalei liturgice, cum era uzul pe atunci. Într-adevăr, în a 7-a zi i S-a arătat Mântuitorul în vis, împlinindu-i dorinţa8.

Cele două Liturghii bizantine, a Sf. Vasile şi a Sf. Ioan, sunt amândouă prelucrări ale uneia şi aceleaşi Liturgii mai vechi, adică aceea a Sf. Iacob. Ele sunt Liturghii surori, formate aproape în acelaşi timp; cea dintâi reprezintă probabil varianta capadociană, iar cea de a doua varianta constantinopolitană a vechii Liturghii, care se întrebuinţa în sec. IV- V, în tot Orientul creştin, adică Liturghia de origine apostolică a Sf. Iacob. Amândouă urmează îndeaproape rânduiala generală, adică succesiunea momentelor din Liturghia Sf. Iacob, dar întrebuinţează alte rugăciuni, în general mai scurte. Au aceeaşi rânduială şi nu se deosebesc între ele, decât prin textul diferit al anaforalei (rugăciunea sfintei jertfe), mult mai scurt la Sf. Ioan Gură de Aur decât la Sf. Vasile, precum şi prin alte câteva dintre rugăciunile citite azi de preot în taină care au texte deosebite în cele două Liturghii şi anume : rugăciunea penru cei chemaţi (catehumeni), cele două rugăciuni pentru credincioşi (dinainte de Heruvic), rugăciunea punerii înainte a Darurilor (de după intrarea cu Cinstitele Daruri), rugăciunea din timpul ecteniei dinainte de Tatăl nostru, rugăciunea de după împărtăşirea cu Sfintele Daruri şi rugăciunea din timpul „potrivirii” (consumării) Sfintelor Daruri. Rugăciunile din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare sunt cu totul înălţătoare, pline de smerenie şi dătătoare de har. Recomandăm ca toate rugăciunile să se citească rar şi cu înţelegere chiar dacă uneori corul sau

8 Ibidem, p.155.

7

strana trebuie să repete răspunsurile Sfintei Jertfe.În prima săptămână a Postului, de luni până joi, în patru stări, la

Pavecerniţa Mare şi miercuri seara la denie în săptămâna a V-a, în întregime, se citeşte Canonul cel Mare. A fost compus de Sf. Andrei Cretanul (sec. VII-VIII), monah de la Sf. Sava, devenit, după o şedere la Constantinopol, arhiepiscop al Cretei. Acesta, fiind antrenat pentru un moment în erezia monotelită de către împăratul monotelit Philippikos (711-713), fără să fi fost un partizan fervent al ei, a revenit la credinţa ortodoxă, şi acest Canon de pocăinţă redactat la sfârşitul vieţii sale, ar fi după unii autori expresia experienţei sale personale a căderii în păcat şi a întoarcerii. În acest fel, el poate fi cinstit drept "mistagogul căinţei" care-i conduce în mod sigur pe credincioşi pe calea pe care a străbătut-o el însuşi. Marele său Canon de pocăinţă este nu numai una dintre înfloririle imnografiei, ci şi unul dintre primele canoane9.

Pentru frumuseţea evhologică a Canonului, redăm câteva cântări :„Vremea este a pocăinţei, vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de

deasupra mea lanţul cel greu al păcatului şi ca un Milostiv dă-mi lacrimi de umilinţă”. (din Cântarea I)

„Greşit-am Doamne, greşit-am Ţie, milostiveşte-Te spre Mine! Că nu este cineva între oameni din cei ce au greşit pe care să nu-l fi întrecut cu păcatele”. (din Cântarea a III-a)

„Trupul mi-am spurcat, duhul mi-am întinat, peste tot m-am rănit; ci ca un doctor, Hristoase, amândouă prin pocăinţă le tămăduieşte, spală-le, scaldă-le, curăţeşte-le, Mântuitorul meu, arată-le mai curate decât zăpada”. (din Cântarea a IV-a)10

Sâmbătă, în prima săptămână a Postului Păresimilor se încep rugăciunile pentru cei adormiţi care se săvârşesc în primele 6 sâmbete ale Postului, până în sâmbăta lui Lazăr, înainte de Florii. Cu sâmbăta lui Lazăr (nu în Joia Mare) încetează parastasele, pentru că în săptămâna Sfintelor Patimi primează doliul pentru patimile şi moartea Domnului nostru Iisus Hristos11. Este bine şi folositor ca să iniţiem creştinii să aducă de sufletul morţilor, colivă, la biserică.

Coliva a fost introdusă în practica Bisericii după minunea sfântului Teodor Tiron, săvârşită la 50 de ani după moartea sfântului, în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), care dorind să-i batjocorească pe creştini, a dat ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate proviziile din pieţele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sf. Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (360-370), i-a poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimeni nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce

9 ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul Explicat,mistagogia timpului liturgic, ediţia a III-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2008, p.359.10 Rugăciunile Postului Mare, tipărită cu binecuvântarea PS Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Editura Egumeniţa, 2008, pp.192,206,218.11 Tipic Bisericesc, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea PF Părinte Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1976, p.161.

8

grâu fiert cu miere (coliva12). Nu mult după aceasta, sărbătoarea Sf. Mare Mucenic Teodor în prima sâmbătă a Postului Mare, a fost rânduită în calendar, pe vremea Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397).

La început deci coliva a servit ca hrană, iar mai apoi la pomenirea morţilor, după modele şi tradiţii care existau deja în lumea păgână a timpului. Coliva, făcută din grâu fiert, îndulcită cu miere sau cu zahăr, închipuie însuşi trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc este grâul (din care se face pâinea). Ea este totodată o expresie materială a credinţei noastre în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul Însuşi le-a înfăţișat ca simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot asa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (vezi Ioan 12, 24 şi I Corinteni 15, 36). Duminica a III-a din Post se numeşte a Sfintei Cruci şi se face rânduiala scoaterii şi închinării Sfintei Cruci, după cum arată Tipicul şi Triodul în locurile respective. Motivele pentru care dumnezeieştii părinţi au aşezat cinstirea Crucii în acest moment sunt prezentate în Sinaxarul Duminicii a III-a, unul din aceste motive le prezentăm: „ după cum cei care călătoresc pe o cale aspră şi lungă, zdrobiţi de oboseală, dacă întâlnesc pe cale un copac umbros, se odihnesc puţin aşezându-se sub el, şi oarecum refăcuţi, termină şi restul drumului, tot aşa şi acum în timpul postului a fost sădită de Sfinţii Părinţi, la mijlocul acestei căi obositoare Crucea cea aducătoare de viaţă, sprea ne odihni, a răsufla şi a ne face pe noi cei osteniţi, sprinteni şi uşori pentru restul ostenelii13”.

Vineri seara, la Denia de Sâmbătă, în săptămâna a V-a din Postul Mare se citeşte imnul Acatist al Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Sinaxarul atribuie originea sărbătorii Acatistului eliberării miraculoase pe 7 august 626 a Constantinopolului de atacul conjugat al persanilor şi avarilor. În timp ce împăratul Heraclie era atunci cu armata sa departe în Orient, patriarhul Serghie a făcut procesiuni pe zidurile capitalei cu relicvele Crucii, cu icoana „nefăcută de mână” a lui Hristos şi veşmântul Maicii Domnului. El a încurajat tot poporul în luptă şi a organizat rugăciuni de implorare a Născătoarei de Dumnezeu.

Râvna locuitorilor a fost atât de intensă, încât au reuşit să respingă inamicul, permiţând astfel răsturnarea delicatei situaţii în care se găseau bizantinii şi sprijinind astfel decisiv contraatacul lui Heraclie, care avea să meargă din victorie în victorie, până la recucerirea tuturor provinciilor luate de perşi. În semn de mulţumire, întreg poporul capitalei şi-a petrecut noaptea victoriei cântând în picioare imnul Acatist în sanctuarul Fecioarei de la Vlaherne. Ziua de 7 august a rămas de atunci o zi de comemorare solemnă a "ajutorului pe care ni l-a dat Hristos împotriva vrăjmaşilor ce ne împresurau

12 a se vedea şi Triodul, care cuprinde slujbele bisericeşti de la duminica vameşului şi a fariseului până la sfânta înviere, tipărit în zilele păstoriei Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 2000, p.198.13 Triodul, care cuprinde slujbele bisericeşti de la duminica vameşului şi a fariseului până la sfânta înviere,op.cit., pp.317-318.

9

pe pământ şi pe mare". După transferul comemorării iniţiale de pe 7 august în sâmbăta Săptămânii a V-a, sinaxarele au adăugat şi memoria altor asedii ale Constantinopolului din anii 677, 717-718 şi 860, făcând astfel din Acatist imnul prin excelenţă al încrederii poporului bizantin în ocrotirea Maicii Domnului, cum declara limpede faimosul său „proimion”14 „Apărătoarei Doamne” - redat mai jos într-o traducere literală:„Generalissimei apărătoare, ca una ce am fost izbăvită din lucruri cumplite, cele de biruinţă îţi aduc ţie, Născătoare de Dumnezeu, ca nişte mulţumiri, eu, cetatea ta. Ci ca una ce ai stăpânire nebiruită (invincibilă), din tot felul de primejdii slobozeşte-mă, ca să strig ţie: Bucură-te Mireasă nemiresită15!

Postul Mare este perioada în care cei mai mulţi dintre credincioşi se spovedesc. Spovedania se cuvine să se facă aşa încât să nu perturbe rânduiala slujbelor. Este de recomandat ca până cel târziu în Miercurea Patimilor să se desfăşoare această sfântă taină. Preotul să nu uite că Spovedania este un act de pastoraţie creştină individuală când cel care vine îşi aşează sufletul în palmele duhovnicului iar acesta îl modelează în conformitate cu iubirea Domnului Hristos. Credincioşii trebuie să conştientizeze porunca citită de preotul duhovnic, din Rânduiala Spovedaniei : „Iată fiilor duhovniceşti, Hristos, stă nevăzut primind mărturisirea voastră cea cu umilinţă.....”.

Preotul să menţină o strânsă legătură cu elevii iar aceştia să fie spovediţi individual, nu în grup.

Dumnezeu să ne ajute şi să ne întărească cu puterea Sa, ca să traversăm cu bine perioada acestui Post, să ne nevoim cu sârguinţă, spre mărirea numelui Său Celui Sfânt, spre iertarea păcatelor noastre, spre omorârea patimilor şi biruinţa asupra păcatului, ca împreună cu Domnul răstignindu-ne şi îngropându-ne, să ne ridicăm din faptele cele moarte şi să petrecem cu bună plăcere înaintea Lui, învrednicindu-ne şi de Slăvita Sa Înviere.

14 Condacul „Apărătoare Doamnă“ se crede că a fost compus pentru preaslăvirea minunilor săvârşite de icoana Maicii Domnului (Odighitria — Călăuzitoarea, Apărătoarea) aflată în Biserica Vlaherne din Constantinopol, căreia i se atribuie salvarea minunată a cetăţii, de mai multe ori, din mâna duşmanilor; icoana, numită şi Vlahernitissa, era socotită ca una dintre cele mai vechi, ea fiind pictată de Sfântul Evanghelist Luca, pentru Sfânta Fecioară (Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, ed. a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993, op.cit., p.196.)15 ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul Explicat,mistagogia timpului liturgic,op.cit. p.363.

10