PATUL LUI PROCUST  de Camil Petrescu  1933

Specie complexă, romanul este creat pe schema narativă a epopeii, dar cu procedee specifice dintre care amintim motivaţia riguroasă, personaje amănunţit definite, voci narative diverse, registre narative variate etc. Naratorul reclădeşte lumea în amănunte şi imagini convingătoare, ceea ce face ca bună parte din naraţiune să se ocupe de atmosfera în care este plasată acţiunea. De pildă, în romanul Patul lui Procust, Camil Petrescu reconstituie spiritul epocii interbelice, pentru a justifica tema romanului, legată de idealurile unor personaje angrenate în derularea istorică: atât Fred, cât şi d-na T sunt preocupaţi de lucrurile noi: aviaţia, mobila cubistă. Or, aceasta presupune şi o atentă modelare a spaţiului romanesc în funcţie de preocupările personajelor.  Construcţia personajului de roman este elaborată, realizată din perspectiva cât mai multor instanţe narative. Este vorba despre un portret proiectat în viziunea celorlalte personaje, care apoi este motivat auctorial, printr-o prezentare biografică şi reflectat în atitudinea eroului. Aşa de pildă, Fred Vasilescu se auto prezintă prin jurnal, dar este prezentat şi în scrisorile d-nei T ori în succintele note auctoriale. Posibilităţile de exprimare ale personajului de roman sunt mai numeroase: monologul interior poate fi lung, reconstituirile subiective ale unor acţiuni trecute (flash-back-urile) sunt şi ele numeroase, iar dialogurile ocupă bună parte din economia romanului, în special în cel tradiţional. Reducând la minimum discursul narativ auctorial, Camil Petrescu îşi lasă personajele să vorbească (prin scrisori sau prin jurnal), adică printr-o mărturisire directă şi tocmai de aceea subiectivă. Romanele au acţiune amplă, desfăşurată pe mai multe planuri, iar un eveniment narativ, poate fi prezentat din mai multe perspective. De exemplu, atât Ladima cât şi Fred povestesc întâlnirea lor, fiecare aducând o viziune personală asupra întâmplării. Construcţia narativă justifică cel mai bine încadrarea acestei opere în categoria romanului de tip subiectiv. Termenul, deşi nefericit, defineşte în programele şcolare capacitatea textului de a simula o viziune particulară, voit diferită de cea pe care o înregistrează opinia publică. De asemenea, termenul se referă la registrul narativ, adeseori clădit exclusiv la persoana I, ca în cazul de faşă, când aproape toate personajele se destăinuie. Acţiunea romanului Patul lui Procust nu mai decurge din construcţia subiectului, ca în romanul tradiţional, ci romancierul a conceput-o ca pe o evadare din matricea auctorială. Schimbarea rolurilor precum şi a raporturilor narator-personaj ţin de o schemă conform căreia cunoaşterea presupune o confruntare între sferele conştiinţei pure. Drama confruntării cu adevărul, ca temă dominantă a romanului, este trăită cu luciditate de către Fred Vasilescu, al cărui jurnal ocupă, aproape în întregime, spaţiul epic al romanului. Dacă iniţial personajul acceptă jocul mărturisirii la rugămintea unui prieten scriitor, mai târziu destăinuirea sa devine un mod de eliberare şi de cunoaştere prin raportarea la celălalt, deloc diminuată, şi mai ales armonioasă căci, aşa după cum spune personajul însuşi, bucuria scrisului e mai tare ca heroina însăşi. În ideea că Fred reconstituie, precum Hamlet, schema adevărului general, trebuie observat că el parcurge treptele cunoaşterii de la instinctual la raţional, întocmai cum a şi fost îndrumat să scrie: ceea ce a simţit, ceea ce a gândit ... Construcţia epică este determinată de un principiu scriitoricesc clar, expus în notele auctoriale ale romanului: un scriitor este un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat ...  Această construcţie determină şi registre variate, căci romanul adoptă stilul confesiv al jurnalului, stilul epistolar şi notaţia succintă a autorului. Instanţele narative sunt şi ele situate în ipostaze noi. Fred, personajul principal, este şi naratorul cel mai important, jurnalul său, pe lângă faptul că ocupă bună parte a romanului, este şi cel care analizează temele principale ale scriiturii. Scrisorile doamnei T. şi ale lui Ladima completează subiectul din alte perspective, iar autorul însuşi, în rol de personaj, adaugă amănunte epice aşezate intenţionat în subsolul paginii, cu indicaţia că nu sunt obligatoriu de citit. Evadarea autorului din rolul său tradiţional de instanţă de control, constituie o noutate absolută în literatura română. Nu există un narator de ordine, care să sintetizeze informaţia unor voci narative secundare, ci toate personajele povestesc, lăsând în mod evident cititorului rolul de a alege perspectiva narativă. Discursul personajelor ţine locul discursului auctorial, dar nu se confundă cu acesta, iar autorul se află în afara naraţiunii (in off), rezervându-şi rolul de spectator implicat.

Personajul. În romanul modern personajele sunt simbolice şi au o complexitate conferită în special de analiza psihologică. Din perspectiva deschisă de condiţia lui de narator, FRED VASILESCU devine personajul-cheie, el se află în raport direct cu drama hamletiană şi de aceea trebuie cercetat în relaţie cu cele două modele axiomatice propuse de către autor încă de la începutul romanului: Hamlet şi Don Quijote. Preocupat de drama shakespeariană, Camil Petrescu o consideră dramă absolută, o dramă a lucidităţii . În paginile romanului scriitorul îl asociază pe Fred cu Hamlet, iar pe Ladima îl compară cu Don Quijote. Nu insistă pe aceste comparaţii, dar codifică matricea tipologică în consens cu modelele universale ale libertăţii. Hamlet descoperă zădărnicia fiinţei, căutând libertatea în restabilirea adevărului, iar Cavalerul Tristei Figuri se refugiază într-o realitate sublimată. Fred Vasilescu evoluează în sens hamletian pentru că şi el deţine un adevăr pe care nu-l poate comunica; confruntarea cu sine este declanşată prin descoperirea unei legături cu un individ care îi este pe măsură, ceea ce va determina obiectivarea limitei. Evoluţia sa se desfăşoară de la instinctual la raţional, iar treapta metafizică a cunoaşterii începe în  momentul re-trăirii în spaţiul jurnalului. Mărturisirea scrisă pentru autor, cu deplină sinceritate, echivalează cu o spovedanie mistică, dar şi cu un act terapeutic. Timpul şi spaţiul reconstituirii sunt direct legate de universul lui instinctual, invadat, însă de povestea halucinantă din scrisorile lui Ladima. Fred Vasilescu este un însingurat care poartă în sine sentimentul prăbuşirii. Din acest motiv, confesiunea se defineşte în raport cu imaginea obsedantă a după-amiezei de august, simbol ce se află fixat în  spaţiul instinctelor nerevelate. Este vorba despre o cădere a personajului în subterana propriei fiinţe. Pentru Fred existenţa fără d-na T. este de nesuportat. După ce descoperă că legătura lor devine paroxistică şi distructivă face din retragerea lui o chestiune de onoare. În incapacitatea de a avea o discuţie deschisă cu d-na T., Fred se învăluie în mister, trăieşte prins între două perspective ucigătoare: abandonat unei iubiri distructive ori nefericit fără iubire. Predilecţia lui Fred Vasilescu spre analiza exhaustivă, revine ca un lait-motiv de-a lungul întregii confesiuni şi se manifestă maladiv la nivelul simţurilor şi al trăirilor supuse unui permanent control - adică tocmai în sfera cumplitei întâmplări (care m-a făcut să citesc atât şi să caut explicaţii), după cum spune el. Personajul are capacitatea de a-şi intui rolul, adăposteşte în sine premoniţia şi înlătură instinctiv deznodământul pentru că se află în continuă stare de alarmă, observând, cercetând cu maximă încordare. Pasajul în care vorbeşte despre exasperarea d-nei T. deconspiră un astfel de personaj în care luciditatea şi hipersensibilitatea s-au întâlnit. Observaţiile sunt consemnate aproape în termeni medicali; Fred ia act de starea anormală, de ticul nervos, de fixitatea privirii ca de expresii ale patologicului tulburării d-nei T. Dar, dincolo de nefericirea unei iubiri distructive, prin intermediul scrisorilor lui Ladima, Fred descoperă şi drama hamletiană. Deşi reticent în ceea ce priveşte legăturile cu ceilalţi, pe Ladima îl numeşte biet frate, frate adevărat din acelaşi altoi de suferinţă, tocmai pentru că la rădăcina nefericirii lui se află teroarea de a trăi sub apăsarea morţii. Desigur, experienţele lor sunt diferite, dar amândoi descoperă că sunt incapabili să accepte existenţa ca derulare limitată şi cenzurată de moarte. Fred Vasilescu intuieşte existenţa limitei şi de aceea povestea lui Ladima declanşează propria dramă; se simte înfrăţit prin sensibilitate cu poetul pentru că el însuşi are o structură contemplativă. Şi nu doar în planul observaţiei transpare această înclinaţie spre lirism, ci scriitura însăşi deconspiră o fire poetică.  De pildă, pentru Fred, tristeţea este profundă şi convertită la tragic: Mi-a spus cu o tristeţe care m-a uimit şi m-a acoperit ca un doliu sau Mă învăluie o tristeţe ca o presimţire. Fred are, de asemenea, o estetică asupra vieţii (exprimată în stil eseistic în jurnal) care dezvăluie un personaj sensibil, şi atent la scena generală a lumii, ceea ce îi explică disponibilitatea, neconsumată, spre alteritate. Mai există, de asemenea, gustul personajul pentru risc; în cursele automobilistice sau aviatice, Fred sfidează moartea, îşi forţează limitele, îşi exprimă dispreţul faţă de cenzura morţii. Povestea lui de iubire nu constituie decât o faţă a nefericirii de a fi de o luciditate infatigabilă. Este îndrăgostit şi totodată alertat; nu-şi trăieşte iubirea, ci şi-o analizează, iar această situaţie devine insuportabilă. Nu emoţia întâlnirii îl fascinează, ci perspectiva pe care i-o deschide comunicarea: "Femeia aceasta, d-na T., este tovarăşul care m-a oprit din drumul meu numai ca să privească el ceva şi de atunci am început să văd şi eu o mulţime de lucruri." Fred are vocaţia dramei, pe care întâlnirea cu celălalt (d-na T., Ladima şi chiar scriitorul) o obiectivează. După ce află povestea lui Ladima, Fred descoperă şi altceva: cancerul vieţii nu înseamnă, de fapt, decât neputinţa de a se solidariza cu celălalt (cu d-na T., de pildă) în postura sa de fiinţă umană; cunoaşterea instinctuală ori detaşarea lucidă în faţa amănuntului nu sunt suficiente pentru a

căpăta sentimentul solidarităţii: Dacă nu vezi cotidianul unui om, ci numai aşa cum apare pe catedră, nu poţi niciodată să-l cunoşti. Ladima nu are acces la cotidianul Emiliei, Fred îl vede, pe Ladima doar pe catedră, despre d-na T. apar păreri contradictorii. Datele existenţei lui G.D. LADIMA sunt prezentate linear şi compun progresiv portretul artistului din toate timpurile. Incursiunea în viaţa lui Fred este discontinuă, sfârşind, nu întâmplător, cu începutul poveştii sale, căci schema generală de gândire a personajului Fred Vasilescu se dezvăluie prin analogia la care îl instigă povestea lui Ladima. Observaţia care determină explozia dramatică în conştiinţa lui Fred se referă la raportul poetului cu realitatea obiectivă: Ladima se autosugestionează într-un mod întristător. Ca fiinţă dihotomică, pendulând între particularul vieţii şi aspiraţia la universalitate, poetul trăieşte experienţa unică a sublimării realităţii. Ideea este cuprinsă în textul poeziei care dă titlul romanului şi care aminteşte nemijlocit poetica interbelică (Barbu, Blaga, Arghezi), mai ales textul arghezian - Nehotărâre. Construită pe o serie de imagini antinomice, poezia Patul lui Procust conotează destinul artistului sortit să-şi poarte şi povara sa de fiinţă limitată alături de reveria creatoare: "Hrăniţi cu putrezime, de asemenea ,/ Se-ngraşe nuferii suavi şi gemeni, / Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt / Alăturea, din soare să mă-nfrupt". Contrastul frapant între imaginea grotească a devenirii materiale şi cea a lumii transfigurate în conştiinţa creatoare sugerează condiţia simbolică a artistului. Dorinţa lui de anulare a realităţii devine ideal, adică evadare în absolut, după cum indică unisemia lexemului soare, în contextul citat. În plan narativ, ideea se traduce prin impactul dintre personaj şi realitate, conştientizat insistent în scrisori: astfel, prezenţa Emiliei îi este mai necesară ca lumina unei neurastenic ca morfina unui morfinoman, pentru că simte pentru ea ceea ce simte somnambulul pentru lună. Aşadar, Ladima se autosugestionează într-un mod întristător pentru că trăieşte în turnul său de fildeş. Fiind fragil în faţa lumii obiective, revelaţia adevărului îl va ucide: S-a făcut în mine o lumină de moarte. Acesta este un portret de referinţă; Ladima nu apare ca personaj, el este doar un simbol care generează autoanaliza lui Fred, preocupat şi el de un adevăr esenţial pe care îl numeşte cancerul vieţii mele, cumplita întâmplare, taina şi lovitura cumplită. În rememorarea mentală a lui Fred Vasilescu portretul DOAMNEI T. este un reper marcat în plan verbal de timpul imperfect, timp, prin excelenţă, al spaţiului imaginat. Imersiunea în amintire este însoţită de evocarea fragmentară a portretului eroinei, ceea ce stimulează re-desfăşurarea faptelor. Portretul apare proiectat într-o multitudine de variante ale căror însemne de identificare sunt expresia şi gestualitatea; "nu era înaltă şi înşelător slabă, palidă şi cu păr bogat de culoarea castanei [...] Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obişnuit al cuvântului. Avea orbitele puţin neregulate, uşor apropiate, pronunţate, cu ochii albaştri ca platina, lucind, fremătând de viaţă, care, când se fixau asupra unui obiect, îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura foarte mobilă, vie, ca o floare, plină. Gâtul lung, robust, cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului". Este o imagine-etalon, stăruitoare până la obsesie şi care trădează de fapt anxietatea lui Fred;  este vorba despre o turburare profundă care depăşeşte dimensiunile loviturii cumplite. De-a lungul romanului personajul este portretizat din mai multe perspective şi se individualizează prin autoconfesiune. D-na T. spune despre sine că era cea mai frumoasă fată dintr-un orăşel. Această conştiinţă de sine justifică atitudinea de prinţesă îndepărtată pe care o înregistrează  Deşi pare să aibă consistenţă biogerafică, personajul nu este decât un reper pentru construcţia tipologiei principale, cea a lui Fred. Critica literară a vorbit mult despre complementaritatea personajelor, despre relaţiile simbolice dintre ele. În ceea ce ne priveşte, cele trei personaje care gravitează în jurul lui Fred nu sunt decât elemente-reper în construcţia personajului principal. Perechea dorită (d-na T.), perechea antinomică (Emilia) ori fratele întru suferinţă, ca imagine a alterităţii (Ladima) sunt personaje simbolice care definesc etapele confruntării lui Fred cu limita omenească. Timpul narativ nu mai este unul al acţiunii ori ale unei simple rememorări. Romanul modern este preocupat să particularizeze un timp special, al re-creării. Aceasta este şi cea mai interesantă noutate a romanului Patul lui Procust. În spirit proustian, Camil Petrescu fixează confesiunea lui Fred Vasilescu într-un moment al recuperării poveştii principale, prin rememorare, într-o perioadă delimitată: în după-amiaza de august. Din acest punct de vedere considerăm fragmentul cu care debutează jurnalul lui Fred Vasilescu extrem de interesant. În drum spre patul lui Procust, eroul trece pe strada Batiştei spre Universitate, sub căldura unei zile de august şi rememorează, scriind, amănuntele acestui drum. Imaginea-nucleu în jurul căreia se organizează semnele contextuale ale analizei psihologice este cea care desemnează o casă fără acoperiş şi în care s-ar putea vedea ca într-un corp omenesc deschis pe

masa de operaţie. Această secvenţă se susţine semantic la nivelul fiecărei fraze prin simboluri care reiau obsesiv impresia de distrucţie, de destrămare sub imperiul timpului; denotativele generale se află în consens cu ideea de descompunere: "clădire descompusă în zidărie veche", trotuarul era desfăcut, Fordurile sunt vechi de tinichea şi  jerpelite. Ca un reflex al degradării materiale, lumea instinctelor latente se revelează prin modul de receptare a realităţii: ocolesc un hotel în etajele căruia sexualitatea e condensată şi toropită în după-amiaza asta de vară, ca gazele care se târăsc în fundul unei minte. Comparaţia dezvoltată sugerează asociaţia semantică între sfera instinctelor necercetate şi atmosfera generală a unei după-amieze de august devenite simbol tutelar al confesiunii. Identificarea senzaţiilor mărunte, cercetarea atentă a reacţiilor şi a materializării lor în gânduri reprezintă un mod de analiză proustian. Metoda însă este clădită pe principiul subordonării tuturor observaţiilor faţă de un simbol dominant, repetat cu ostentaţie şi care în planul expresiei este particularizat la nivelul sintagmei după-amiază de august. Segmentele semice ale acestei imagini conotează un spaţiu insondabil, scăpat parţial de sub cenzura conştiinţei. Astfel, după-amiaza este calmă şi îmbâcsită, un gol de nămiază. Denotativele definesc o atmosferă destinsă, suficientă şi inexpresivă. Sensul dezvoltat în plan denotativ se completează prin imaginea de ansamblu: clădiri în demolare, casa cu etaje adăugite, cârpit fiecare cu scăriţe de lemn strâmbe, cutia cu gunoaie, strada pustie. Impresia inoculată la o simplă lectură a fragmentului anticipă semnificaţia generală, transpusă explicit în finalul jurnalului: "Sub zodia acestor dungi, adâncituri şi plenitudini [ale corpului Emiliei] a stat întâmplarea acestei după-amieze de august în întregime". Patul Emiliei devine un loc al supliciului, în care mărturisirea din scrisorile lui Ladima determină confesiunea din jurnalul lui Fred Emilia nu este decât un element de referinţă, o realitate pe care Fred o subevaluase. Actriţa îi apare lui Fred "într-adevăr gravă, impozantă în atitudine, nu ştiu cum să spun, are ceva de profesoară, un fel de aer sărac cu duhul şi sigur de el. Priveşte serios, aprobator sau dezaprobator, se plictiseşte, are veleităţi să conducă situaţia, crede, în sfârşit, că discută". Treptat, Fred înţelege că realitatea se modelează sub impulsurile sensibilităţii, mai cu seamă când există şi o capacitate enormă de a observa detaliile. Această trăsătură se înscrie într-un context psihologic elaborat şi care debutează cu o serie de sugestii plasate în sfera senzitivului. Jurnalul chiar începe cu episodul de la restaurant, în care naratorul, Fred Vasilescu, se dovedeşte a fi gingaş din perspectiva obiectivă şi supersensibilizat datorită capacităţii sale de observaţie (prea văd toate), după propria apreciere. Impresia se amplifică prin prezentarea cadrului general (străzile, vitrina cu neverosimile adunături de poze, hârtia albastră din ferestre) şi se adânceşte prin survolarea unei zone profunde a indefinitelor senzaţii - pofta de piersici, pregătirea amănunţită pentru voluptatea sexuală: "Totul în trupul meu este pregătit încă de pe drum şi se accentua intens pentru ce avea să vie." Naratorul reface minuţios (din perspectiva experienţei consumate) procesul pregătitor, de autosugestionare lucidă în aceeaşi idee a cercetării atente care îl stăpâneşte permanent. Senzualitatea devine, astfel, un nucleu de semnificaţii sub zodia căruia se desfăşoară complicata dramă a lucidităţii. Semele contextuale se aglomerează redundant subliniind cu insistenţă direcţia analizei psihologice, construind substanţa sintagmei harem adormit, semn generic al după-amiezei de august, adică al timpului narativ. Mesajul, în romanul modern, este creat pe simboluri profund legate de tema principală, aici, criza existenţială a lui Fred. Romanul Patul lui Procust cuprinde coordonatele existenţei personale pornind de la un mit (despre Procust) ale cărui semnificaţii răspund problemelor generale ale umanităţii cu un model aflat nu departe de ontologia husserliană şi care decurge explicit din două tipologii de referinţă: Hamlet şi Don Quijote, respectiv, Fred şi Ladima. Afirmaţia lui Fred Vasilescu: sunt actor într-un teatru care ca teatrul în teatrul din Hamlet corespunde unei drame adevărate! reprezintă cheia personajului. Romanul lui Camil Petrescu, aduce o viziune despre destinul fiinţei al cărei impact cu eternitatea este tradus într-un sistem de semnificaţii secund, anume povestea lui Procust. Prizonier în patul lui Procust, naratorul îşi conştientizează condiţia de personaj, gândind hamletian. Între existenţa de neacceptat (în care nu există decât o iubire imposibilă) şi moarte, el alege aceeaşi cale ca şi personajul shakespearian, dar nu pentru că a ajuns la cugetarea ultimă, ci pentru că a găsit o poartă deschisă de G. D. Ladima. Întru totul de un ridicol sublim ca şi modelul său (don Quijote), Ladima nu acceptă existenţa sub ameninţarea morţii şi îşi confecţionează o ieşire decentă. Alege să moară în numele unei mari iubiri, lăsând scrisoarea către d-na T. Peste moarte, Fred devine complicele său, alegând, de asemenea, libertatea de a ieşi din joc - riscul de a zbura cu avionul, ori poate sinuciderea discretă. Raportându-se

la G. D. Ladima, Fred Vasilescu descoperă un alt mod de suferinţă, deoarece orice poet este un Quijote care dezertează, lăsând în urma sa o iluzie seducătoare. Totalitatea concretă intră copleşitor şi devastează conştiinţa personajului care percepe posibilitatea de a se detaşa de realitatea necesară: Emilia, mizeria materială, compromisul intelectual. Ladima reprezintă o existenţă arhetipală, ceea ce justifică proiecţia modelului său la nivelul unor apariţii secundare; astfel, există un personaj (D.) care aspiră la condiţia poetului, de asemenea; după moartea lui Ladima, Fred Vasilescu întâlneşte la Emilia un tânăr cu figură de lăutar [...], îmbrăcat în haine negre, o fantomă a lui G.D.L. Fred îl percepe şi el ca atare, pe Ladima, şi înţelege totodată, că, între limite, nu există posibilitate de edulcorare a existenţei. Nici trăirea artistică (prin care încearcă poetul să se elibereze), nici mărturisirea (jurnalul lui Fred) nu reprezintă salvarea, deoarece nici Hamlet nici Don Quijote nu sunt scutiţi de cenzură. Impasibil în faţa destinului, Fred moare stupid, într-un accident, ca şi Hamlet.