PATRIMONIUL TURISTIC AL ROMÂNIEI(Note de curs)

1. Patrimoniu turistic, potenţial turistic, resursă turistică, ofertă turistică, fond turistic.

1.1.Concepte, componente, clasificări

Conform Cap. II - Art.3, și următoarele, din Legea turismului - Patrimoniul turistic constituie factorul fundamental ce se află la baza ofertei turistice şi este format din bunuri proprietate publică şi bunuri proprietate privată, valorificată şi protejată în condiţiile legii. El reprezintă ansamblul resurselor turistice și structurilor realizate în scopul valorificării lor prin activități de turism. Evidenţa, atestarea şi monitorizarea patrimoniului turistic se realizează de către Departamentul Dezvoltării Turismului și se efectuează prin înscrierea acestora în Registrul turismului. Criteriile de atestare a patrimoniului turistic se elaborează de către Departamentul Dezvoltării Turismului. Atestarea obiectivelor patrimoniului turistic se realizează prin certificatul de patrimoniu turistic, care dă drept proprietarului sau administratorului legal să organizeze exploatarea turistică a obiectivului respectiv şi îl obligă să protejeze patrimoniul înscris. De asemenea, direcţiile de valorificare şi dezvoltare a patrimoniului turistic, inclusiv a proprietăţii publice din turism, sânt determinate de către Departamentul Dezvoltării Turismului în conformitate cu programele de dezvoltare a turismului.

Patrimoniul turistic al unei țări, al unui teritoriu este definit, după alte opinii, ca totalitatea elementelor de atractivitate turistică, care acționează fie în ansamblu, fie independent, pentru dezvoltarea activităților turistice. Patrimoniului turistic rămâne la stadiul de p o t e n ț i a l t u r i s t i c sau r e s u r s ă t u r i s t i c ă naturală şi/sau antropică dacă nu este pus în valoare în urma unor amenajări turistice.

Conceptul de patrimoniu turistic are şi o accepţiune juridică. Pentru a asigura conservarea unor importante monumente naturale sau antropice a fost aprobată Convenţia pentru protejarea patrimoniului natural şi cultural al omenirii (1972) sub egida UNESCO, prin care statele participante desemnează „moştenirile cu valoare extraordinară şi universală”, obligându-se să asigure protecţia lor sub toate aspectele.

Din punct de vedere structural patrimoniul turistic al unui spațiu geografic este compus din:

potenţial turistic (natural şi antropic) - elementele naturale sau antropice constituie resurse turistice și reprezintă materia primă pentru activităţile turistice;

infrastructură (generală şi turistică); structuri turistice (baza tehnico-materială a turismului).

După alți specialiști, patrimoniul turistic al unui teritoriu cuprinde: resursele turistice atractive (naturale şi antropice) și infrastructura turistică – în acest caz, infrastructura turistică este asimilată cu baza

tehnico-materială, fiind inclusă ofertei turistice și însumează totalitatea bunurilor și mijloacelor destinate consumului turistic, prin care resursele atractive sunt valorificate în turism. Funcția de bază a acesteia este satisfacerea cererii prin dotări și servicii specifice, pentru realizarea funcţiilor şi obiectivelor economico-sociale ale turismului. Structura de primire turistică - orice construcție și amenajare destinată, prin

proiectare și execuție, cazării turiștilor, servirii mesei pentru turiști, agrementului,

1

transportului special destinat turiștilor, tratamentului balnear pentru turiști, împreună cu serviciile aferente. Structurile de primire turistice includ:

structuri de primire turistice cu funcțiuni de cazare turistică: hoteluri, hoteluri-apartament, moteluri, vile turistice, cabane, bungalouri, sate de vacanță, campinguri, camere de închiriat în locuințe familiale, nave fluviale și maritime, pensiuni turistice și pensiuni agroturistice și alte unități cu funcțiuni de cazare turistică;

structuri de primire turistice cu funcțiuni de alimentație publică: unități de alimentație din incinta structurilor de primire cu funcțiuni de cazare, unități de alimentație publică situate în stațiuni turistice, precum și cele administrate de societăți comerciale de turism, restaurante, baruri, unități de fast fond, cofetării, patiserii etc., care sunt atestate conform legii;

structuri de primire turistice cu funcțiuni de agrement: cluburi, cazinouri, săli polivalente, instalații și dotări specifice agrementului turistic;

structuri de primire turistice cu funcțiuni de transport: transport rutier (autocare); transport feroviar (trenulețe, trenuri de cremalieră etc.); transport fluvial și maritim (ambarcațiuni cu scop turistic); transport pe cablu (telecabine, teleschi etc.); structuri de primire turistice cu funcțiuni de tratament balnear (unități de prestări de servicii pentru tratament balnear, componente integrate sau arondate compleurilor de turism balnear).

Componenta de bază a patrimoniului turistic este, deci, reprezentată de p o t e n ţ i a l u l t u r i s t i c = r e s u r s a t u r i s t i c ă (pot fi considerate sinonime deoarece potențial - poate fi definit ca ceva care există ca posibilitate, care exprimă o posibilitate de manifestare, iar resursă – o sursă, o rezervă de elemente susceptibile de a fi valorificate la un moment dat).

P o t e n ț i a l u l t u r i s t i c a fost definit de către Organizaţia Mondială a Turismului şi alte organisme de profil din cadrul Comunităţii Europene ca fiind (la nivelul unei ţări sau zone geografice), ansamblul componentelor naturale, culturale şi socio-economice care oferă posibilităţi de valorificare în plan turistic şi dau o anumită funcţionalitate teritoriului, având un rol esenţial în dezvoltarea activităţilor de turism. Componentele mediului natural sau cele ale mediului antropizat, prin valoarea lor calitativă sau cantitativă, estetică sau cognitivă, pot deveni ,,atracţii turistice", constituindu-se în adevărate ,,resurse" turistice pentru industria turistică şi pot beneficia de amenajări specifice.

Conceptul de r e s u r s ă t u r i s t i c ă este mult mai complex şi mai complet, incluzând (pe lângă atracţiile turistice pretabile pentru vizitare) şi elemente naturale sau antropice care pot fi valorificate direct în activităţile turistice ca ,,materie primă", generând diferite forme de turism (izvoarele minerale şi nămolul favorizează turismul balnear; vântul, zăpada, oglinzile de apă generează turism sportiv; diferitele tipuri de bioclimat şi aerul ozonat - turismul climateric; agricultura montană - agroturismul; satele - turismul rural etc.).

Resursele turistice sunt componente ale mediului natural și antropic, care prin calitățile și specificul lor sunt recunoscute, înscrise și valorificate în turism. Resursele turistice pot fi:

naturale: elemente geologice, geomorfologice, de climă, de floră și de faună, peisaje, zăcăminte de substanțe minerale, componente ale hidrosferei, etc.; antropice: monumente arheologice, situri arheologice, monumente, ansambluri memoriale, monumente tehnice și de artă, muzee, elemente de folclor și artă populară etc.

Prin conţinut, specific şi valoare o resursă turistică poate deveni, în timp şi spaţiu, ,,punct de atracţie" pentru potențiali turiști. Orice resursă turistică, naturală sau antropică, prezintă pentru turist şi pentru activitatea turistică în ansamblu o anumită valoare: peisagistică, estetică, recreativă, cognitivă sau instructiv-educativă.

A t r a c ţ ia t u r i s t i c ă , considerată de unii sinonimă cu resursă turistică, exprimă cu precădere latura afectivă, cognitiv-estetică a diferitelor elemente din structura potenţialului

2

turistic, care produc impresii de o intensitate deosebit de puternică influenţând, în mod direct, anumite segmente ale cererii turistice. Potenţialii turişti vor fi atraşi de imaginea, măreţia, originalitatea, unicitatea, frumuseţea unor componente ale potenţialului turistic (cascade, chei, versanţi abrupţi, elemente floristice şi faunistice, picturi deosebite, edificii impozante, tipuri diverse de monumente, etc.) care conferă în plan personal emoţie, satisfacţie, cunoaştere.

În paralel cu termenii potenţial turistic, resursă turistică - la nivel mondial şi naţional - circulă şi termenul de f o n d t u r i s t i c - totalitatea resurselor naturale, social-culturale şi istorice de valorificare turistică, ce alcătuiesc baza ofertei potenţiale a unui teritoriu (C. Zwizewski şi colaboratorii, 1978), de care se leagă prezenţa sau absenţa activităţilor turistice.

O. Snak (1976) îl numeşte o f e r t a t u r i s t i c ă p r i m a r ă, ca premisă esenţială în amenajarea turistică a unei zone şi în dezvoltarea anumitor forme de turism, care împreună cu structurile turistice existente (structura de primire şi infrastructura specifică) alcătuiesc o f e r t a t u r i s t i c ă r e a l ă sau p a t r i m o n i u l t u r i s t i c, la acesta adăugându-se, nu în ultimul rând, şi factorii generali ai existenţei umane: ospitalitatea, obiceiurile, varietatea şi calitatea serviciilor prestate pentru buna desfăşurare a activităţilor turistice. Oferta turistică reală (patrimoniul turistic), alături de cererea turistică (necesarul de consum turistic) se constituie în componentă a pieţei turistice, între cele două componente existând relaţii de interdependenţă.

Oferta turistică reală prezintă o serie de caracteristici specifice printre care se impun: rigiditatea - are o anumită poziţie geografică, o localizare bine definită, fără a

putea fi transferată în alte areale sau zone turistice, sau fără a putea fi deplasată spre consumator;

eterogenitatea - dată de varietatea şi marea diversitate genetică a componentelor din structura ofertei;

diferenţierea conţinutului ofertei pe categorii diferite de turişti în funcţie de vârstă, preferinţe, posibilităţi financiare etc.

Conceptul de patrimoniu turistic are şi o accepţiune juridică. Pentru a asigura conservarea unor importante monumente naturale sau antropice a fost aprobată Convenţia pentru protejarea patrimoniului natural şi cultural al omenirii (1972) sub egida UNESCO, prin care statele participante desemnează „moştenirile cu valoare extraordinară şi universală”, obligându-se să asigure protecţia lor sub toate aspectele.

Mulţi autori includ în potenţialul turistic şi infrastructura turistică, structurile de primire şi serviciile complementare, punând semnul egalităţii între potenţialul turistic şi patrimoniul turistic. Astfel, potenţialul turistic (P) rezultă - în opinia lui P. Cocean (1996), din asocierea spaţială a fondului turistic cu baza tehnico-materială aferentă şi, sintetic, el se poate exprima prin formula:

P = F + Bm

(unde P - potenţial turistic, F - fond turistic, Bm - baza tehnico-materială). Ion Şandru (1970), prin formula propusă pentru estimarea potenţialului turistic,

consideră că acesta cuprinde doar baza tehnico-materială a turismului: baza de cazare, de alimentaţie publică, de tratament şi agrement, infrastructura etc.

P = Ii x Id x Ia

unde Ii - indice de ierarhizare al ariei de puncte de atracţie; Id - indice de dotare; Ia - indice de accesibilitate.

Aurelia Susan (1980) consideră potenţialul turistic premisa afirmării fenomenului turistic, care include atât premisele de localizare - adică fondul turistic cu funcţie de atracţie, de polarizare a cererii, cât şi premisele de realizare - care permit transformarea fondului turistic într-un factor activ al turismului, respectiv exploatarea fondului turistic.

Edward Bergman (1996) consideră că potenţialul turistic al unei zone, regiuni depinde cele trei „A”:

3

Attractions (atracţii) - componentele potenţialului natural şi antropic cu valoare atractivă;

Accessibility (accesibilitate)- gradul de accesibilitate al zonei sau regiunii de destinaţie turistică faţă de arealele generatoare de fluxuri turistice;

Accommodation (baza de cazare, alimentaţie publică, agrement sub aspectul calităţii şi numărului).

1.2.Clasificarea potenţialului turisticDiversitatea resurselor turistice, gradul lor de valorificare în actul turistic, intensitatea

cu care sunt atrase în circuitul turistic etc. fac ca potenţialul turistic să fie clasificat după o serie de criterii (M. Grigore, 1974):

- Criteriul funcţionalităţii divizează potenţialul turistic în: potenţial turistic funcţional sau activ, intrat în circuitul turistic al unui teritoriu şi potenţial turistic latent sau disponibil - reuneşte acele componente naturale sau antropice ale unei regiuni (zone) care, din anumite motive, nu au devenit elemente de polarizare turistică;

- Criteriul capacităţii (volumului) diferenţiază potenţialul turistic total (absolut) - care vizează, pe de o parte, intrarea în circuitul turistic a tuturor componentelor dintr-un teritoriu, iar pe de altă parte exploatarea la parametri maximali posibili a componentelor, precum şi un potenţial turistic relativ - constituie doar o parte a potenţialului turistic dintr-un teritoriu dat, care poate funcţiona şi independent ca element de atractivitate turistică (ex. Babele şi Sfinxul - în cadrul complexului turistic Bucegi; Muzeul de Istorie a României - în cadrul potenţialului turistic al Bucureştiului);

- Criteriul limitei de consum evidenţiază un potenţial turistic inepuizabil - format din acele resurse turistice ale căror capacitate de exploatare turistică nu poate fi epuizată (teoretic): condiţiile climatice, relieful, apele etc.), alături de un potenţial turistic epuizabil - care include componentele epuizabile în decursul timpului (elemente faunistice, floristice, monumente istorice, obiective arheologice etc.).

- Criteriul genetic evidenţiază două mari categorii de potenţial turistic: unul natural (relief, clima, ape, vegetaţie, faună) şi altul antropic - care, la rândul său, reuneşte resursele turistice antropice materiale (obiectivele istorice, religioase, culturale, sportive, etnografice etc.) şi activităţile şi manifestările antropice cu funcţie turistică. În mod curent, în turism se operează cu tipurile genetice de potențial turistic (potenţialul turistic natural şi potenţialul turistic antropic), fiecare tip avându-şi propriile criterii de identificare, propria structură şi forme specifice de exprimare şi valorificare în teritoriu.

Potenţialul turistic natural- reprezintă totalitatea resurselor turistice pe care le oferă cadrul natural prin componentele sale fizico-geografice (relief, climă, hidrografie, faună, floră), inclusiv caracteristici modificate sau amenajări ale acestora.

Potenţialul antropic - reprezintă totalitatea resurselor turistice rezultate ale creaţiei umane din punct de vedere cultural-istoric şi tehnico-economic , reuneşte resursele turistice antropice materiale (obiectivele istorice, religioase, culturale, sportive, etnografice etc.) şi activităţile şi manifestările antropice cu funcţie turistică.

2. Potenţialul turistic natural

Potenţialul turistic natural este alcătuit din totalitatea resurselor turistice puse la dispoziţie de cadrul natural al unui spaţiu: unităţi, tipuri şi forme de relief; tipuri şi subtipuri climatice; ape de suprafaţă şi subterane; etaje de vegetaţie sau asociaţii vegetale - incluzând şi modificările produse de intervenţiile antropice - care prin valoarea lor educativă, cognitivă, estetică, curativă şi atractivitatea lor justifică deplasări de populaţie pentru

4

vizitare şi conduc la amenajări de ordin turistic. În foarte multe situaţii, componentele cadrului natural au un rol predominant în determinarea valorii potenţialului turistic al unui teritoriu şi a dezvoltării industriei turistice.

Atractivitatea cadrului natural este dată de trăsăturile care individualizează componentele acestuia şi poate fi definită, în principal, prin:

valoarea peisagistică a unităţilor de relief existente în teritoriu; varietatea deosebită a tipurilor genetice şi a formelor de relief; calităţile terapeutice, relaxante ale unor factori climatici, care se identifică prin tipurile

de bioclimat; calitatea, repartiţia şi densitatea elementelor componente ale hidrosferei; biodiversitatea floristică şi faunistică - care poate oferi elemente de cunoaştere

ştiinţifică şi ecologică, dar poate avea şi valoare estetică, cinegetică, piscicolă etc.Potenţialul turistic natural se include în sfera atractivității și activităților recreative

fie prin elemente concrete (relief, ape, vegetație, faună), fie prin diferite însușiri ale unor componente (cele climatice, în special, sau cele ale hidrosferei). El se caracterizează printr-o mare diversitate genetică, dimensională, fizionomică, calitativă a componentelor.

În general, potenţialul turistic natural formează, prin componentele sale, suportul material și mediul ambiental al tuturor activităților turistice, iar prin însușirile educative, cognitive, estetice, curative şi atractivitatea componentelor se constituie în motivații ce declanșează fluxuri turistice.

2.1. Potenţialul turistic al reliefuluiRelieful reprezintă elementul major în structura potenţialului turistic al oricărui

teritoriu, el fiind suportul material al desfăşurării activităţilor turistice. Se caracterizează printr-o mare varietate genetică, dimensională şi fizionomică, elementele sale fiind implicate în nuanţarea trăsăturilor altor elemente ale cadrului natural, de ordin climatic, hidrografic, biotic.

De altfel, relieful poate fi considerat o adevărată „vitrină a naturii", unde acţiunea factorilor interni şi externi influenţează, în timp şi spaţiu, valoarea peisagistică a tuturor unităţilor de relief, de la unităţile montane - carpatice şi până la Delta Dunării. Fizionomia actuală a reliefului, aspectele particulare ale marilor unităţi de relief sunt date, în mare parte, de evoluţia, dar mai ales de structura geologică a acestora, de tipurile de roci dominante şi structura acestora.

Criteriile de identificare ale potenţialului turistic al reliefului se referă la:- dispunerea treptelor de relief;- gradul de complexitate a unităţilor de relief şi tipurile de relief (glaciar, vulcanic, carstic, eolian);- prezenţa formelor de relief deosebite - puncte de belvedere, abrupturi, stâncării, defilee, chei, pasuri, peşteri, avene s.a.;- gradul de accesibilitate pentru aceste obiective turistice;- aspectul general al microformelor de relief - creste, vârfuri ascuţite, plate, rotunjite ş.a;- modul de concentrare sau dispersie al formelor de relief;- gradul de fragmentare și energia formelor de relief;- analiza treptelor hipsometrice (munţi înalţi > 2000 m, mijlocii 1500-1000 m, scunzi 1000-700);- dispunerea şi valoarea pantelor etc.

5

2.1.1. Principalele tipuri de relief cu funcţie turistică deosebităVarietatea petrografică şi complexitatea structurală a Carpaţilor, succesiunea

sistemelor de modelare de diferite tipuri au influenţat, în mod evident, formarea diferitelor tipuri şi forme de relief, jucând un rol deosebit în conturarea aspectului actual al reliefului ţării noastre. Asocierea lor sub cele mai variate forme definesc masive, culmi, complexe montane care, prin configuraţia lor, prin funcţionalitate, modul de integrare în relieful de ansamblu al României alcătuiesc componente de bază ale peisajului.

Relieful glaciar La antipodul platformelor de nivelare se situează relieful glaciar, dezvoltat în zonele

montane înalte, la peste 2000 m în Carpaţii Meridionali şi 1850 – 1900 m în nordul Carpaţilor Orientali (unde gheţarii cuaternari s-au manifestat din plin ca factor modelator), introducând variaţii în peisajul geografic al munţilor înalţi prin prezenţa crestelor, custurilor, circurilor glaciare şi văilor glaciare.

Adesea circurile sunt asociate cu întinsele suprafeţe de nivelare ale complexului structural Borăscu - în Munţii Ţarcu, Godeanu, Iezer. Apar frecvent sisteme de creste impozante, vârfuri piramidale despărţite de şei adânci. Predomină circurile simple, suspendate deasupra văilor glaciare, care adăpostesc aproape tot atâtea lacuri glaciare. Nu lipsesc însă nici circurile complexe - conjugate sau lobate - prezente la peste 2300 m în Munţii Retezat, Parâng, Făgăraş, unde modelarea glaciară a fost mai puternică şi mai avansată.

Relieful glaciar al României, cu microrelieful său caracteristic, a rezultat în urma sistemului de modelare glaciar şi periglaciar din timpul cuaternarului, care a acţionat asupra culmilor montane înalte, transformându-le într-un labirint de creste, custuri, vârfuri puternic degradate, văi şi circuri glaciare etc.

Peisajul glaciar carpatic are un caracter evident insular, instalat doar pe masivele cele mai înalte ale Carpaţilor Meridionali şi ale grupei nordice (Munţii Rodnei, Maramureş). Elementele cele mai spectaculoase sunt reprezentate de crestele alpine prelungi, rezultate în urma intersectării circurilor glaciare instalate pe ambii versanţi ai culmilor muntoase, fapt ce explică aspectul lor de spinări înguste, abrupte, exemplele cele mai tipice fiind:

- creasta principală a Munţilor Rodnei, compusă dintr-un aliniament de custuri orientate vest – est, pe circa 30 km, punctată de vărfurile cele mai înalte, de peste 2000 m (Vf. Pietrosu Mare – 2304 m; Vf. Rebra – 2221 m; Vf. Puzdrele – 2188 m şi Ineu – 2279 m) ale masivului. Sub vârfurile amintite, pe versanţii nordici, se aciuiesc cele mai mari circuri glaciare complexe din Munţii Rodnei, separate prin creste secundare (custuri) mai scurte, cu numeroase lacuri glaciare (Buhăescu, Negoescu, Lala Mare şi Mică, Izvoru Cailor, Galaţi etc.)

- În Munţii Făgăraş se impune creasta nordică principală, de peste 60 km lungime, frecvent peste 2500 m altitudine (în vârfurile Moldoveanu – 2544 m, Negoiu – 2535 m, Viştea Mare – 2526 m, Călţun – 2522 m şi Vânătoarea lui Buteanu – 2507 m), din care procesele de gelifracţie au detaşat „ace” şi hornuri impozante: Acele Cleopatrei, Turnurile Podragului şi Arpăşelului, Strunga Dracului etc., ce se constituie în importante elemente de polarizare, de atracţie turistică. Munţii Iezer se impun, în primul rând, prin câteva sectoare de custură: Colţii lui Andrei şi Colţii Cremenei. Intensitatea mult mare a glaciaţieieste subliniat de frecvenţa mult mai mare a circurilor glaciare complexe, cu circuri mai mici suspendate ( de cuib) în versanţi; cu peste 30 de lacuri glaciare (I.Pişota, 1971), cu adâncimi între circa 1 m şi 15,5 m, dintre care: L. Mioarelor se află la altitudinea cea mai mare (2282 m), L. Podragul este cel mai adânc (15,5 m). Alături de acestea se remarcă şi lacurile Capra, Buda, Călţun situate pe versantul sudic al Făgăraşului, sau Bâlea, Urlea, Avrig etc. de pe versantul nordic.

- Munţii din grupa Parâng au fost afectaţi de glaciaţiune la altitudini de peste 2100-2200m, agresiunea modelării glaciare fiind cea mai evidentă în Masivul Parâng, în sectoarele

6

de obârşie ale Jieţului, Lotrului şi Latoriţei, unde se află şi cele mai reprezentative circuri complexe. Custura principală, orientată şi aici pe direcţia vest–est, are doar 10 km – între Vf. Parângul Mare (2519 m) şi Vf. Mohoru (2337 m), din ea desprinzându-se o serie de custuri secundare orientate radiar, ce despart principalele bazine hidrografice, aproape fiecare cu circuri complexe, compuse din circuri glaciare suspendate („de cuib”) mai mici, ce adăpostesc cochete lacuri glaciare (circurile complexe. Slăveiul, Roşiile, Mija, Câlcescu, Găuri, Iezeru etc. din bazinul Jieţului şi respectiv Lotrului, la care se adaugă şi altele, mai mici, din bazinul Latoriţei (Urdele, Muntinu), sau circurile simple de pe versantul sudic al Masivului Parâng, situate la izvoarele Gilortului, Galbenului, Romanului, Iaşului etc.).

- Urmele proceselor de modelare glaciară sunt prezente şi în Munţii Şureanu, cu câteva circuri mici, modeste, situate în jurul Vârfului Şureanu (2509 m) şi Vărful lui Pătru (2130 m); pe latura nordică a Munţilor Cândrel (Iezeru Mare, Iezeru Mic, Gropata) sau sub Vârful Ştefleşti din Munţii Lotrului. Văile glaciare, cu un profil longitudinal accidentat, sunt prezente cu precădere pe versanţii nordici şi nord–estici ai Parângului, unde gheţarii au avut o dezvoltare mai puternică, masa de gheaţă acumulată în circurile complexe coborând pe văile Jieţului, Lotrului, Latoriţei (în sectoarele lor superioare, pe câţiva kilometri lungime).

-În Munţii Retezat, Godeanu şi Ţarcu condițiile climatice au favorizat dezvoltarea unor gheţari puternici, care au modelat relieful preglaciar grefat predominant pe roci cristaline metamorfizate, sculptând creste glaciare cu frecvente sectoare de custură cu aspect ruiniform (rezultat în urma proceselor intense de degradare), vârfuri impozante – uneori cu versanţi aproape verticali, ce prezintă la baza lor întinse „mări” de grohotişuri. Se constituie în atracţii turistice pitoreşti:

**creasta glaciară principală din Retezat, de circa 18 km lungime, desfăşurată pe aliniamentul vârfurilor Zlatna – Şesele – Judele – Bucura – Peleaga – Păpuşa – Vârful Mare, din care se desprinde o creastă secundară, prelungită spre est, la fel de spectaculoasă, cu vârfuri între 2300 m – 2500 m: Peleaga – Custura- Lazăru;

**creasta principală stâncoasă, de circa 12 km lungime, a Masivului Godeanu, orientată pe direcţia vest–est, cu versantul nordic abrupt şi punctată de o serie de vârfuri de peste 2100 m: Platina, Borăscu Mare, Galbena, Gugu, Moraru, Godeanu;

**stâncăriile sălbatice din Custura Mătaniei, Piatra Scorilei, Cleanţu Horei etc. şi formele glaciare grupate în jurul Vf. Ţarcu (2190 m), Vf. Baicului, Vf. Brusturu, Vf. Pietrii etc. (circuri cu pereţi stâncoşi, văi glaciare scurte de 1,5 – 2 km) – Munţilor Ţarcu;

**surprinde numărul mare al circurilor glaciare asociate sub forma unor complexe glaciare, cu un diametru de circa 2 – 3 km: complexul Bucurei, Lăpuşnicului, complexul Peleaga din Retezat, sau complexul Paltina şi cel din Bazinul Pârâului Cârnea din Munţii Godeanu, cu numeroase circuri suspendate, cu roci mutonate sau praguri etc. Acestora li se adaugă circurile simple, izolate, sculptate fie în jurul resturilor suprafeţei de eroziune Borăscu: Zănoaga, Zănoguţa, Slăveiul, Radeşu, fie de gheţarii mai mici, de pe versanţii nordici ai Retezatului: Galeşu, Tăurile Custurii, Tăul Negru, Pietrele (situate la peste 2200 m) (Gâştescu P., 1971) sau din Muntele Borăscu, Ţarcu, Blojn etc.;

**mulţimea lacurilor glaciare (peste 80), dintre care se impun prin diferite caracteristici: Bucura – cu o suprafaţă de 10 ha (Gâştescu P., 1971) şi o adâncime de 15,7 m, fiind cel mai extins lac glaciar din România; Zănoaga - de 29 m adâncime şi deci cel mai adânc lac glaciar, Tăul Negru, Tăul Porţii, Galeşu, Slăveiul. O mare parte a lacurilor din grupa Retezat – Godeanu sunt înşirate de-a lungul unor văi glaciare, fie în spatele unor (Tăul Agăţat, Lia, Viorica, Florica în lungul văii Bucura), praguri determinate de prezenţa unor pachete de roci dure, fie în spatele unor morene frontale (L.Ana). Multe dintre lacurile glaciare sunt în diferite faze de colmatare, astfel încât adâncimea lor abia mai atinge 1 – 2 m;

**frecvenţa mare a văilor glaciare şi morenelor, care dovedesc intensitatea deosebită a glaciaţiunii cuaternare, dar care prezintă o conservare relativă, datorită modelării

7

postglaciare. Gheţari de dimensiuni considerabile au coborât pe Valea Bucura, Peleaga, Judele, Galeşu, Valea Rea, Gemenele, Valea Lăpuşnicului, Râmnici Sărat, Pârâul Cârnea etc. (cu lungimi de până la 6 – 8 km); altele.

- Munţii Bucegi, fiind grefaţi pe conglomerate şi calcare, nu se caracterizează prin prezenţa unui relief glaciar clasic. Aici s-au păstrat doar local, pe faţada nordică, urme ale glaciaţiunii cuaternare – care au „supravieţuit” proceselor intense de modelare în postglaciar. Ca forme glaciare relativ bine conservate pot fi menţionate: Custura Padina Crucii, văile glaciare cu praguri ale Văii Mălăeşti şi Ţigăneşti, sau circurile secundare în trepte – prezente în complexul glaciar al Văii Moralului. Atractivitatea reliefului glaciar sporeşte şi în sectoarele unde îşi fac apariţia mările şi râurile „de pietre" sau „blocuri" din Munţii Parâng, Rodna; aglomerările de blocuri dintr-o serie de circuri glaciare ale Munţilor Retezat - ca efect direct al gelifracţiei etc.

Cea mai mare suprafaţă ocupată de relieful glaciar caracterizează Munţii Făgăraş (127 km2), unde sunt peste 170 de circuri şi 50 de văi glaciare, de dimensiuni variate; în timp ce Munţii Retezat adăpostesc -pe circa 54 km2 - cel mai complex relief glaciar.

Relieful modelat pe calcare, dolomite, conglomerateAcest tip de relief reprezintă opera conlucrării unor roci solubile cu apa şi se defineşte

printr-o răspândire spaţială azonală şi o mare varietate de forme si fenomene. Deşi arealele calcaroase deţin doar 2% (circa 4.750 kmp) din suprafaţa României (în afara zonelor montane fiind prezente şi în Podişul Mehedinţi şi Podişul Dobrogei de Sud), ele se remarcă printr-un relief carstic de mare spectaculozitate, reprezentat prin platouri carstice de diferite dimensiuni şi la altitudini diferite, câmpuri de lapiezuri şi de doline, relief rezidual, chei, cascade, peşteri etc.

Relieful carstic, cu cele două componente ale sale – exocarstul şi endocarstul , caracteristic Carpaţilor, s-a format fie în urma unor procese de modelare prin eroziune, fie prin acţiunea de dizolvare a apelor încărcate cu CO2 asupra calcarelor. Un impact peisagistic deosebit prezintă relieful carstic de suprafaţă: creste înguste şi zimţate, masive izolate pitoreşti, platouri structurale cu relief ruiniform rezultat prin eroziune diferenţiată sau cu lapiezuri şi doline, abrupturi puternice cu relief specific de hornuri , turnuri, coloane, poliţe etc. În Carpaţii Orientali calcarele sunt prezente pe suprafeţe relativ reduse, dispuse discontinuu şi predominant sub forma unor sinclinale suspendate, detaşate de unităţile vecine prin văi în general adânci.

-În Munţii Rarău apar în urma eroziunii diferenţiate turnuri, piramide, pereţi verticali, vestite fiind Pietrele Doamnei, Popii Rarăului, Piatra Zimbrului, Piatra Şoimului etc., iar pe latura nordică – lângă Pojorita – se ridică vârfurile „gemene” Adam şi Eva, grefate pe dolomite.

-Ceahlăul – sau „Pionul” cum îl denumea Dimitrie Cantemir – se impune în peisaj prin aspectul său inedit, unic, cu o parte centrală mai înaltă, unde se conturează două platforme structurale, cu suprafeţe relativ netede, denivelate între ele cu circa 200 m (Ocolaşul Mare şi Ocolaşul Mic), peste nivelul cărora se ridică câteva proeminenţe piramidale, de mare atractivitate: Toaca (1900 m), Bâtca lui Ghedeoni (1844 m), Lespezi (1802 m), Ocolaşul Mic, Ocolaşu Mare (1907). La periferia masivului se individualizează o serie de abrupturi, cu aspect ruiniform, cele mai impozante fiind cele care mărginesc bazinele pâraielor Izvorul Muntelui, Neagra şi Pârâul Schitului, ideale pentru practicarea aplinismului. Se individualizează o mare varietate de forme rezultate prin dezagregarea fizică a conglomeratelor, ce compun un relief ruiniform de mare spectaculozitate, reprezentat prin turnuri şi coloane de tip Panaghia, Dochia, Detunata, Căciula Dorobanţului, Piatra cu apă, Clăile lui Miron – cu înfăţişări variate; stânci bizare - Bâtca Neagră; colţii - Caprele,

8

Ciobanul, Turnu Sihastrului, la care se adaugă, ca forme structurale - Poliţa cu Crini, Piatra Lată, Lespezi etc.

-Masivul Hăsmaşul Mare - relieful carstic este prezent în cadrul platourilor nu foarte extinse, dar mai des în spaţiul format de: Cheile Bicazului, unde valea s-a adâncit puternic, cu 300 – 600 m sub nivelul culmilor, generând un peisaj magnific, dominată parcă ostentativ de Piatra Altarului (Bardăului); abruptul vestic al Hăşmaşului Mare (1792 m); măgurile calcaroase – dolomitice Licaş, Suhardu Mare, Hăşmaşul Negru (1773 m); Piatra Ascuţită (1707 m) etc., alături de care se înalţă, oarecum, izolat, Piatra Singuratică (1587 m).

-În sectorul curburii turismul şi turiştii beneficiază din plin de potenţialul turistic natural oferit de Munţii Ciucaş, Postăvarul şi Piatra Mare, unde prezenţa flişului conglomeratic cretacic (de circa 700 m grosime) şi a calcarelor mezozoice şi conglomerate a favorizat dezvoltarea unor forme şi microforme de relief specific, cu un potenţial atractiv deosebit, de mare valoare estetică şi peisagistică.

-Ciucaşul se impune, în primul rând, prin relieful său rezidual extrem de pitoresc care apare fie pe liniile de creastă sau în apropierea acestora, fie în zona abrupturilor marginale. Atrag atenţia stâncile cu forme dintre cele mai ciudate, de cele mai multe ori grupate, dar şi izolate: Ciobanul cu Oile, Babele la Sfat, Tigăile Mici şi Mari, Sfinxul Ciucaşului, Mâna Dracului, Turnul Vulturilor, Podul de Aramă; formele structurale de mari dimensiuni: Turnu lui Goliat, Turnu de Aramă; crestele zimţate ale Muchiei Cheii (din Zăgan); turnurile etajate şi pintenii modelaţi pe vresanţii abrupţi ai Vârfului Ciucaş (1954 m) – cunoscuţi sub numele de Colţii Nitrii etc. (Niculescu Gh., 1982).

-Munţii Timişului (Bârsei), reprezentaţi de masivele Piatra Mare şi Postăvaru, abundă şi ei în elemente de relief specifice, dezvoltate pe calcare, constituindu-se în zone turistice de importanţă naţională. Postăvaru se impune prin interfluviile structurale spectaculoase , reprezentate de creasta puternic degradată, cu numeroşi martori reziduali - Postăvaru – Muchea Cheii, o crestă tectonică şi de eroziune cu râuri de pietre şi trene de grohoţişuri la bază; prin prezenţa unor chei mici, dar pitoreşti formate de Valea Cheii şi Valea Cetăţii. În Piatra Mare se remarcă, de asemenea, abruptul tectonic şi structural ce marchează latura estică a platformei structurale, ridicându-se impozant deasupra Văii Gârcinului, cu forme reziduale; versantul vestic apar văile de tip „horoabă” ale Taminei şi ale Şipoaiei, chei etc. (Valeria Velcea, 1961 şi 1987). Carpaţii Meridionali se caracterizează prin extensiunea redusă a calcarelor şi conglomeratelor, roci care apar mai frecvent la cele două extremităţi ale ramei muntoase: în Munţii Bucegi şi Piatra Craiului, respectiv în Munţii Mehedinţi şi Munţii Cernei, pe areale restrânse fiind prezente şi în Masivul Buila–Vânturariţa (din Munţii Căpăţânii) – cu abrupturi prăpăstioase şi creste puternic degradată de acţiune a agenţilor modelatori; Piuele Iorgovanului (2081 m) din sud–vestul Retezatului, unde calcare au favorizat dezvoltarea unui relief carstic reprezentat predominant prin doline, avene, peşteri şi lapiezuri; un peisaj asemănător este şi cel suprapus arealelor calcaroase din sudul MunţilorŞureanu – cu doline concentrate în aria Ponorici, câmpul carstic din Platoul Vârtoape, ponoare etc.

-În Munţii Bucegi şi Piatra Craiului este prezent un relief carstic deosebit de atractiv, cu multe elemente „unicat”, cu trasee de alpinism ce au un grad ridicat de dificultate. Se impun prin spectaculozitate:

Abruptul prahovean al Bucegilor, de peste 1000 m, dominat în partea partea superioară de vârfuri semeţe: Coştila, Caraiman, Jepii Mici şi Mari, Piatra Arsă, Vârful cu Dor, Furnica, cu un relief ruiniform impresionant prin varietatea şi mulţimea formelor;

Creasta calcaroasă îngustă şi puternic zimţată a Pietrei Craiului, de circa 25 km, frecvent cu altitudini de peste 2000 m, cu versanţi foarte abrupţi, numeroase hornuri îngustate formate pe liniile de diacleză (Hornul Închis, Hornurile Grindului etc.) şi văi de tip „horoabă” (seci) (….Prăpastiei, Crăpăturii).;

9

„Babele”, „Sfinxul”, „Ciupercile” de pe platoul Bucegilor, rezultate în urma modelării conglomeratelor şi gresiilor prezente aici;

cheile din lungul Ialomiţei: Peşterii, Urşilor, Tătaru Mic şi Mare, Zănoaga Mică şi Mare, Orzei, Dobreşti etc.;-Munţii Mehedinţi polarizează fluxurile turistice prin crestele stâncoase şi sălbatice,

puternic fragmentate de torenţidin Piatra Cloşani şi Culmea Domoglod – Vârful lui Stan; prin cheile pitoreşti sculptate de Motru, Motru Sec, Coşuştea sau cele din Valea Cernei (Corcoaia, Cheile Ciucevelor); prin „Marele Abrupt” (Domogled). Carpaţii Occidentali, spre deosebire de celelalte două sectoare se impun, în Special, prin carstul de interfluviu, suspendat sub formă de platouri, cu lapiezuri de disoluţie şi câmpuri de lapiezuri, doline singulare sau asociate, polii de diferite dimensiuni, avene; prin bazine carstice închise printr-un adevărat labirint de chei şi o circulaţie subterană deosebit de intensă, care, a generat forme de adânc deosebit de originale şi variate în acelaşi timp.

Măreţia şi densitatea extraordinară a formelor carstice este reflexul litologiei (roci carstice puternic tectonizate, de grosimi considerabile), corelat cu cantităţile mari de precipitaţii căzute (1000-1200 şi chiar 14000 mm/an).

-În Munţii Banatului relieful carstic este prezent mai ales în Munţii Aninei- unde se înregistrează cea mai mare lungime a cheilor pentru subunităţi de acelaşi ordin din Carpaţi, poate ca o consecinţă a dispunerii rocilor calcaroase în anticlinale şi sinclinale, ce generează culmi şi văi paralele. Se remarcă frecvenţa mare a culmilor calcaroase, ce depăşesc rar 900 m şi prezintă abrupturi structurale; Podişul carstificat al Iabalcei şi podurile carstice suspendate (ce corespund unor zone de sinclinal) Colonovăţ, Ravniştea, Cereşnaia sunt presărate cu câmpuri de lapiezuri şi de doline; densitatea mare a cheilor spectaculoase săpate de Nera, Caraş, Miniş, Buhui, Gârliştea etc. Aici sunt prezente şi o serie de lacuri carstice de dolină: Ochiul Beului, Lacul Dracului etc., avene impozante, ca de exemplu avenul Poiana Gropii de 235 m adâcime (al doilea ca mărime din ţară).

-În perimetrul Munţilor Almăj se conturează câteva areale deosebite din valoarea lor peisagistică: Platoul suspendat Cărbunari, cu câmpuri de lapiezuri şi doline, dar mai ales relieful carstic deosebit din spaţiul geografic al Cazanelor Dunării, cu abrupturi impunătoare, relief ruiniform, peşteri etc.

-Munţii Apuseni se constituie într-o zonă extrem de favorabilă pentru dezvoltarea carstului, sub toate formele sale de manifestare, prin extensiunea şi personalitatea reliefului carstic fiind unic în ţara noastră, unde se înregistrează şi câteva superlative sau elemente singulare (Valeria Velcea, Savu Al., 198.); cea mai lungă peşteră (peştera Vântului, cu peste 21 de galerii, lungimea totală explorată fiind de circa 43.000 m); cel mai adânc aven - Avenul din Stanu Foncii de 11,35 km, cu izbucul Aştileu; singurele peşteri cu gheaţă fosilă, de mare interes ştiinţific, la Scărişoara, Focul Viu, Vârtop, Barsa, Borţig, toate în Munţii Pădurea Craiului.

Formele carstice domină în Munţii Bihor, Trascău, Pădurea Craiului şi Codru Moma, cele mai tipice şi impunătoare fiind:

carstul de creastă în Culmea Râmeţului, Colţii Trascăului, Culmea Sănduleşti, Prisaca etc.,

carstul de masive izolate specific pentru Piatra Craivii, Piatra Cetii, Piatra Bulzului, Pleşa Râmeţului, Piatra Grohotişului;

carstul de platou din Platoul Vaşcău, Zece Hotare, Dubrăviţa de Codru, Moneasa, Ocoale-Scărişoara, Vârtop, Padiş-Cetăţile Ponorului, Platoul Bătrâna, sau din Masivul Bedeleu, Ciumârna, Scăriţa-Belioara, reprezentat prin toate formele specifice reliefului exocarstic de disoluţie (doline, polii, lapiezuri etc.);

văile încrustate în chei pe zeci şi sute de metri;

10

bazinele închise Ocoale-Scărişoara, axat pe Valea Ocoale, cu numeroase peşteri (Scărişoara, Pojarul Poliţei, Zgurăşti, Avenul din Şesuri) şi Padiş-Cetăţile Ponorului- ce include: Platoul Podiş presărat cu doline, Lumea Pierdută cu numeroasele sale avenuri, Cetăţile Ponorului cu trei avenuri impresionante, Groapa de la Barsa-cu numeroase peşteri (Zăpodie, Gheţarul de la Barsa etc.);

Groapa de la Ruginoasa-un organism torenţial de foarte mari dimensiuni, unic în felul său şi tăiat în gresii moi de culoare roşcată;

izbucurile numeroase ce apar din pereţii abrupţi ai versanţilor etc.

Carstul subteran - peşterilePeşterile sunt adevărate „palate” subterane care pot concura adesea cu măreţia

templelor create de mâna omului. Ele apar în zonele calcaroase ca forme endocarstice , care au generat speoturismul. Sunt forme carstice foarte căutate de turişti datorită atractivităţii determinate de forma deosebită a golului subteran, dimensiunile sale, de prezenţa speleotermelor, a depozitelor de gheaţă fosilă, de prezenţa unor picturi rupeste. România dispune de un important potenţial speologic, cu cele peste 10.900 peşteri ţara noastră situându-se, în prezent (în urma dezmembrării Iugoslaviei), pe locul doi după Franţa. O parte a peşterilor noastre pot fi considerate adevărate complexe carstice subterane, cu râuri şi cascade (Topolniţa, Cetăţile Ponorului, Vântului, Comarnic etc.), cu sisteme dezvoltate pe mai multe nivele, cu mineralizaţii rare etc.

Săli de dimensiuni impresionate, cu o acustică deosebită, se găsesc în peşterile: Vântului, Şura Mare, Comarnic, Topolniţa, Tăuşoare etc. Peştera din Valea Firei (în Munţii Apuseni) adăposteşte una dintre cele mai impunătoare „săli” subterane din lume, care are circa 300 m lungime şi o înălţime de circa 100 m. Elementele cele mai admirate de turişti sunt însă speleotermele - depuneri de calcit prin picurare (stalagmite, stalactite, coloane, „macaroane"); prin prelingere capilară (draperiile, baldachinele) sau prin precipitare.

-Stalactitele sunt formaţiuni ce atârnă din tavanul peşterilor, adevăraţi „ţurturi" formaţi din calcit, care se nasc în urma picurării necontenite a apei din tavan. Lungimea lor variază de la câţiva centimetri la 5-7 m, iar diametrul de la câţiva milimetri - în acest caz se numesc „stalactite macaroane" - până la 1-2 metri. Exemplare numeroase, de o frumuseţe rară, se întâlnesc în Peştera Urşilor (de lângă Chişcău), Topolniţa, Pojarul Poliţei etc.

-Stalagmitele se sprijină pe „podeaua" peşterii şi pot fi considerate „replici" ale stalactitelor, care se înalţă în locurile unde apa prelinsă pe stalactită cade pe planşeu.Prin unirea celor două formaţiuni se nasc coloanele ce pot forma adevărate „păduri": în Peştera Topolniţa - Galeria Coloanelor, în Peştera Osoi - „Sala Pădurii împietrite" etc.

-Draperiile rezultă în urma prelingerii apei încărcate cu carbonaţi pe pereţii peşterii, generând în timp depuneri sub forma unor suprafeţe vălurite.

-Gururile sunt mici bazinete, asemănătoare unor cuiburi care se formează pe planşeele sălilor sau culoarelor subterane, fiind formate din mici baraje de diferite forme, uneori dispuse în trepte, unde se pot aduna apele rezultate prin prelingere - generând lacuri minuscule.

-O valoare ştiinţifică şi estetică deosebită prezintă peşterile cu gheaţă, care cantonează cantităţi mari de gheaţă, conservată datorită existenţei unor condiţii topoclimatice şi particularităţi morfologice deosebite ale unor peşteri: Peştera Scărişoara, care prin volumul de peste 75.000 m gheaţă este cea mai mare din sud-estul Europei; Peştera Borţig (lângă Cetăţile Ponorului), cu un volum de circa 30.000 m3; Gheţarul Focul Viu din Munţii Bihor unde, la o anumită oră a zilei, razele soarelui pătrunse prin aven sunt puternic reflectate de masa de gheaţă, colorând în roşu atmosfera peşterii, Gheţarul Vârtop şi Gheţarul Barsa.

11

-Câteva dintre peşterile României adăpostesc picturi rupestre, de o importanţă ştiinţifică - cognitivă deosebită. Este cazul peşterilor Gaura Mică de la Pescari, din Defileul Dunării - cu picturi executate cu argilă roşie, în număr de circa 400, reprezentând, cu precădere, păsări şi brăduţi; a celui de la Cuciulat din Podişul Someşan, cu cele mai frumoase picturi rupestre din România, realizate în aceeaşi perioadă cu celebrele picturi din Altamira sau Lascaux; peştera Adam din Dobrogea etc.

O categorie aparte de peşteri sunt acelea care conservă urme ale locuirii omului preistoric – Peştera Ciur – Izbuc din Munţii Pădurea Craiului, Cioclovina din Munţii Şureanu sau vestigii paleontologice (schelete de uşi de peşteră) în cazul peşterilor: Peştera Urşilor de la Chişcău, Peştera Zmeilor de la Onceasa, sau Coiba Mare, Măgura etc.

O parte din peşterile României constituie unicate pe plan naţional, fiind declarate monumente ale naturii sau rezervaţii speologice: Peştera Topolniţa, Tăuşoarelor, Scărişoara, Cloşani, Cetăţile Ponorului, Urşilor etc. Multe dintre ele au intrat în circuitul turistic, deşi amenajarea lor în scopul vizitării este adesea necorespunzătoare; sau chiar inexistentă.

2.2. DELTA DUNĂRII – REZERVAŢIE A BIOSFEREI

Delta Dunării – zonă permanent umedă, declarată rezervaţie a biosferei – se remarcă prin originalitatea sa peisagistică, morfohidrologică şi faunistică, fiind un unicat european atât sub aspect ecologic, cât şi al modului de habitat în mediul deltaic. Din punct de vedere turistic este una din cele mai reprezentative şi valoroase zone din ţară.

Potenţialul turistic este dominat de elementele cadrului natural, care prin îmbinarea lor armonioasă dau o mare varietate peisajului, suprafeţele acvatice alternând cu terenurile mlăştinoase şi grindurile, sau cu dunele de nisip şi plaja – cu aspect arid, dar exotic.

Structura spaţiului deltaic şi atractivitatea sa turistică este dată de: reţea densă de braţe, gârle, canale, lacuri şi bălţi (10,6%), care constituie căi de acces

şi de circulaţie în Delta Dunării, dar şi locuri pentru excursii, agrement nautic, pescuit sportiv; porţiuni de uscat, reprezentate de grinduri de toate tipurile (16,6%), care se împletesc

cu zonele mlăştinoase şi ape (67,2%); litoralul marin ce oferă întinse plaje cu nisip fin, mai ales în sectoarele Sulina, Sfântu

Gheorghe şi Perişor-Portiţa; nota de originalitate este dată de dunele de nisip de la Caraorman (cele mai înalte dune

din ţară, de 7-8 m) sau de la Letea şi sărăturile, cu o vegetaţie rară, sau chiar lipsite de vegetaţie;

un element de mare atractivitate îl constituie vegetaţia specifică zonelor permanent umede, reprezentată prin numeroase specii cu forme inedite (stejari, plută, liane), unele ocrotite de lege. Întâlnim aici, alături de cele mai întinse şi compacte stufării din lume (150.000 ha), insule plutitoare de plaur, adevărate păduri galerii formate din sălcii şi plopi – ce însoţesc malurile apelor, păduri de stejar termofil cu împletituri de liane şi alte plante agăţătoare, haşmacuri aciuite între dunele de pe grindurile Letea şi Caraorman, felurite plante de baltă şi nuferi etc.;

lumea animală se impune prin fauna ornitologică, reprezentată prin circa 310 specii, din care 80 migratoare (variate ca origine geografică, de mare interes ştiinţific, estetic şi chiar cinegetic, conferind acestui spaţiu renumele de „paradis al păsărilor”); fauna piscicolă – cu circa 160 specii, din care 75 de apă dulce, toate inventariate în cadrul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării (R.B.D.D.), în intervalul 1991-1994 şi prin fauna de mamifere – importantă pentru vânătoare: mistreţ, bizon, hermelină, vidră etc.;

12

fondul cinegetic, organizat în 18 fonduri de vânătoare (gâşte, raţe, lişiţe, sitari, iepuri, mistreţ, fazan, căprioară), cu o suprafaţă de peste 130.500 ha şi fondul piscicol – cu un plafon maxim de 6280 t/an, din care 8 t sturioni – pot fi exploatate în condiţiile stabilite de Administraţia R.B.D.D., generând turismul de vânătoare şi pescuitul sportiv.

Toate acestea au făcut ca Delta Dunării să fie decretată rezervaţie a biosferei – prin Legea 82/1994 şi H.C.248/1994. Suprafaţa totală aflată în R.B.D.D. este de 4178 km2, din care pe teritoriul României se află doar 3446 km2. Există 50.000 ha de terenuri strict protejate, înglobate în 18 rezervaţii reprezentate prin: Roşca-Buhaiova, Letea, Răducu, Nebunu, Vătafu-Lunguleţ, Caraorman, Erenciuc, Sărăturile-Murighiol, Popina, Sacalin-Zătoane, Periteaşca-Leahova, Doloşman, Grindul Lupilor, Istria-Sinoe, Grindul Chituc, Rotundu, Potcoava, Belciug.

Iată în continuare cele mai importante zone protejate din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării:1. Roşca-Buhaiova – adăposteşte cea mai mare colonie de pelican comun (Pelecanus onocrotalus) din Europa.2. Letea – cuprinde pădurile de tip „haşmac”, păduri de stejar şi alte specii de foioase, ce se întind sub formă de fâşii între dunele de nisip şi sunt influenţate de nivelul apei freatice. Aceste păduri cu o structură complexă şi o mare diversitate de specii, constituie, între altele, spaţiul vital pentru o bogată faună de păsări şi insecte. Aici cuibăreşte vulturul codalb (Haliaetus albicilla).3. Sărături-Murighiol – complex de lacuri sărate unde se protejează locurile de popas şi de cuibărit pentru ciocântors, piciorong, prundăriş de sărătură, raţa cu perucă, corcodelul cu gât negru. Tot aici îşi au locul de iernare numeroase specii acvatice.4. Răducu – lac izolat în delta maritimă, în care se protejează populaţiile de peşti, păsări şi mamifere.5. Erenciuc – pădure de arin negru, cu rogozuri înalte, zonă de cuibărit a vulturului codalb.6. Popina – insulă stâncoasă în lacul Razim, loc de cuibărire a califarului alb, loc de popas al păsărilor migratoare.7. Sacalin-Zătoane – cuprinde Insulele Sacalinul Mare şi Sacalinul Mic. Este zona de hrănire şi popas a peste 200 de specii de păsări. Aici cuibăresc: chira de mare, piciorongul şi ciocântorsul, chira de baltă. Zătoane este o zonă de grinduri marine cu vegetaţie de nisipuri sărăturate şi faună caractersitică.8. Periteaşca-Bisericuţa-Portiţa – cuprinde o zonă de popas, cuibărire şi hrănire a numeroase păsări acvatice. Bisericuţa este o insulă stâncoasă, un fragment al reliefului predeltaic în lacul Razim, cu vegetaţie şi faună caracteristică.9. Capul Doloşman – loc de cuibărire pentru lăstunul mare, pietrarul negru şi buha mare. Aici trăiesc dihorul pătat şi vidra.10. Grindul Lupilor – între lacurile Zmeica şi Sinoe, loc de popas şi hrănire pentru foarte multe specii de păsări migratoare.11. Istria-Sinoe – zonă importantă de cuibărit şi hrănire pentru numeroase păsări acvatice dintre care amintim: călifarul alb, piciorongul, ciocântorsul, prundăraşul de sărătură, ciovlica roşietică, pasărea ogorului.12. Grindul Chituc – grind litoral cuprinzând lacuri caracteristice, loc de popas şi de hrănire pentru foarte multe specii migratoare.13. Rotundu – lac de luncă din zona inundabilă Somova.

Principalele zone turistice acceptate de R.B.D.D., unde se pot organiza diferite activităţi specifice spaţiului deltaic, sunt:

1. Zona turistică Letea-C.A.Rosetti, cu spaţii de cazare la Sulina şi localităţile rurale existente;

2. Zona turistică Chilia-Padina, cu cazare în circa 15 gospodării din localitatea Chilia;

13

3. Zona turistică Mila 36-23;4. Zona turistică Matiţa-Bogdaproste;5. Zona turistică Gorgova-Uzlina;6. Zona turistică Roşu-Puiu;7. Zona turistică Razim-Dranov, cu complexul turistic Murighiol, Hotel Jurilovca,

Camping Portiţa;8. Zona turistică Grindul Lupilor-Chituc, cu cazarea turiştilor la particulari;9. Zona turistică a litoralului, cu plajele de la Sulina, Sfântu Gheorghe, Canalul Sondei,

Chituc şi Portiţa.

2.3. POTENŢIALUL CLIMATO-TURISTIC

Clima, alături de relief, constituie o componentă de importantă majoră a potenţialului turistic natural al României, favorizând sau, dimpotrivă, inhibând organizarea şi desfăşurarea activităţilor turistice. Impactul elementelor climatice şi a climei în ansamblu, se manifestă foarte diferenţiat asupra organismului persoanelor participante la fenomenul turistic, introducând chiar o "selecţie" a categoriilor de persoane ce pot beneficia, din punct de vedere fiziologic, de un sejur in ambianţa zonei montane, a litoralului Mării Negre sau lacurilor din estul Câmpiei Române.

Elementele climatice (temperatura, precipitaţiile, vântul, nebulozitatea, presiunea atmosferică etc.), fiecare în parte, sau ca un ansamblu unitar, constituie pentru turism ambianţa necesară desfăşurării lui, dar şi o resursă importantă în procesul recreerii şi tratamentelor balneoclimaterice şi climaterice mai ales, o resursă care oferă posibilităţi multiple şi variate de practicare a turismului (climateric, sportiv, de agrement etc.). Aceste elemente și, în general, climatul sunt importante deoarece, în funcţie de caracteristici, determină:

cererea dintr-o anumită perioadă a anului şi lungimea sejurului; producătorii de servicii turistice trebuie să-şi coordoneze oferta la variaţiile climatice,

căci acestea imprimă ritmuri sezoniere; vânzarea băuturilor şi a echipamentului de recreere, a unor servicii sunt afectate de

schimbările climatice, de valorile parametrilor climatici; apariţia și dezvoltarea staţiunilor climaterice, în special a celor cu două vârfuri de

sezon.

2.3.1. Clima – resursă turisticăPotenţialul turistic al climei se diferenţiază în timp şi spaţiu, fiind în strânsă corelaţie

cu valorile înregistrate de elementele climatice, care susţin sau limitează – de la caz – activitatea turistică.

Temperatura este un parametru important al condiţiilor climatice, evoluţia sa fiind influenţată de regimul radiaţiei solare. Semnificative pentru desfăşurarea diferitelor forme de turism sunt temperaturile favorabile sau adecvate, de exemplu: temperaturile adecvate pentru practicarea sporturilor de iarnă; temperaturile favorabile helioterapiei; cele adecvate pentru petrecerea timpului liber în natură etc.

Există însă şi temperaturi extreme, foarte ridicate sau mult sub 00 C care, de regulă, sunt nefavorabile pentru turism, declanşând stresul bioclimatic. Cercetările bioclimatice apelează frecvent la conceptul de confort termic – legat de proprietatea organismului de a-şi menţine temperatura constantă între anumite limite ale temperaturii mediului ambiant (homeotermic), lucru posibil prin cedare sau prin acumulare de caldură (în funcţie de caracteristicile termice ale mediului la un moment dat). Intervalul "indiferent termic" – care crează organismului acea senzaţie de confort – este în strânsă

14

interdependenţă cu umiditatea şi mişcarea aerului – fiind cuprinsă între 16,8 – 20,6 T˚EE (temperatura echivalent eficientă), care nu reprezintă temperatura propriu zisă înregistrată într-un anumit spaţiu geografic, ci este un „indice echivalent” şi legat de senzaţia termică resimţită de corpul omenesc (Elena Teodoreanu, 1984).

Sub valoarea limită a indicelui se resimte inconfortul (disconfortul) termic prin răcire, iar peste acea valoare inconfortul (disconfortul) termic prin încălzire (Elena Teodoreanu, 1983; Ţîştea D., 1972). Vântul puternic şi umezeala persistentă accentuează stările de disconfort, deoarece în cazul temperaturilor scăzute vântul şi/sau umezeala amplifică şi mai mult starea de disconfort; iar la valorile ridicate ale temperaturii aerului umezeala relativă mare accentuează senzaţia de disconfort termic (însă prezenţa vântului, prin reducerea valorilor termice caniculare, creşte senzaţia de confort termic).

Zilele cu confort termic apar începând din aprilie - în regiunea de câmpie, în luna mai - în regiunea litoralului şi a dealurilor joase, în luna iunie–septembrie - până la 1500 m altitudine. Maximul de zile cu confort este în lunile iulie şi august. Toamna, confortul termic încetează în octombrie - în câmpie, iar în regiunea litorală - în noiembrie (Elena Teodoreanu, 1984).

Precipitaţiile, dacă sunt lichide, constituie condiţii climatice restrictive, nefavorabile derulării activităţilor turistice. Zăpada în schimb şi acumularea ei sub forma unui strat de zăpadă persistent sunt elemente şi fenomene climatice indispensabile practicării sporturilor de iarnă. Stratul de zăpadă se instalează în zona montană încă din luna octombrie (sau chiar mai devreme) şi durează, cu intermitenţe, până la sfârşitul lui mai. El are o mare stabilitate şi durată la peste 1800 m altitudine, unde numărul mediu de zile cu strat de zăpadă este de 200 zile/an. Prezenţa şi frecvența mare a maselor de aer oceanic-umede, în vestul ţării, fac ca masivele muntoase de aici să beneficieze de un interval mai mare cu strat de zăpadă, chiar sub 1800 m altitudine : în Munţii Semenic circa 225 zile/an, la Băişoara - Muntele Mare 230 zile /an, iar în Munţii Vlădeasa şi Ţarcu, la 1800 m şi peste 1800 m, se înregistrază valori maxime de 315 zile/an).

La altitudini mijlocii, 800 – 1200 m, unde se concentrează majoritatea staţiunile montane, stratul de zăpadă durează 80 – 120 zile / an.

Nebulozitatea, când este accentuată, slăbeşte vizibilitatea (mai ales în zona montană) şi reduce durata de strălucire a soarelui, devenind chiar element de stres. Formaţiunile noroase izolate, sau cele constituite din nori subţiri – tip Cirus – fie întregesc valoarea estetică a peisajelor, fie reduc intensitatea radiaţiei.

Vântul, de asemenea, influenţează negativ activităţile turistice, accentuând disconfortul termic şi stresul climatic cutanat (legat de senzaţia de frig sau de căldură), mai ales când este asociază cu temperaturi extreme. Rolul pozitiv al vântului este evident în cazul litoralului Mării Negre – unde devine un factor climatic cu evident caracter moderator şi agent de transport şi dispersie a aerosolilor + sau în cazul practicării unor sporturi nautice cu ambarcaţiuni. Unele fenomene atmosferice (ninsoarea, ceaţa, orajele) sau hidrometeorologice (chiciura, poleiul) împiedică şi ele practicarea diferitelor forme de turism, reducând vizibilitatea şi condiţiile de siguranţă. În general, condiţiile climatice amintite, la care se pot adăuga şi altele, pot fi apreciate global prin ceea ce în turism numim timp frumos sau timp urât, cu impact deosebit la nivelul psihologiei turistului.

Analiza distribuţiei lunare a elementelor meteorologice scoate în evidenţă faptul că turismul itinerant, alpinismul, drumeţia, speoturismul beneficiază de condiţii optime de desfăşurare în intervalul august – octombrie; lunile noiembrie – aprilie sunt favorabile sporturilor de iarnă; iar intervalul iunie – septembrie pentru helio şi aeroterapie şi respectiv, turism balnear.

Dată fiind importanţa condiţiilor climatice pentru desfăşurarea activităţilor turistice, „a diferitelor activităţi” recreative (baia de soare, schi, baia de aer etc.), cercetătorii în domeniul

15

turismului, a climatoterapiei şi bioclimatelor, au încercat clasificarea elementelor climatice, în funcţie de gradul de favorabilitate al acestora pentru turism, în patru clase (E.B.Barbierre, 1981; F.P.Besancenot, 1990):

Tab.nr.6. Clasificarea principalelor elemente climatice în funcţie de gradul de favorabilitate al acestora pentru desfăşurarea activităţilor turistice

Elementul cliamtic

Clasa A „ideală”

Clasa B „buna”

Clasa C „acceptabilă”

Clasa D „defavorabilă”

Temperatura (˚C) ≥28 25 – 28 22 - 25 <22Durata de

strălucire a soarelui≥9 6 -- 9 3 - 6 <3

Nebulozitatea (1/10)

≤4 4 – 6 6 – 8 >8

Umezeala relativă (%)

≥75 75 – 80 80 – 85 >85

Cantitatea de precipitaţii (mm)

≤1 1,1 – 2,5 2,5 – 10 >10

Vântul (m/s) ≤3 3 - 5 5,7 >7

2.3.2. Tipuri de bioclimatLa nivelul teritoriului naţional, prezenţa celor trei tipuri majore de relief – care se

caracterizează prin proporţionalitate şi dispunere simetrică faţă de lanţul carpatic – are o influenţă evidentă asupra parametrilor climatici, generând tipuri de climat (montan, de dealuri şi podişuri, de câmpie), etajate pe verticală. Pe baza unor analize detaliate ale acestor etaje climatice şi ale componentelor climatice, sub aspectul favorabilităţii lor balneare şi turistice, au fost stabilite mai multe tipuri de bioclimate.

Bioclimatul reprezintă suma caracteristicilor factorilor climatici din cadrul unei zone climatice (etaj climatic) care, prin parametrii elementelor componente, poate influenţa organismului uman sănătos sau bolnav. Aceşti factori, între anumit limite ale parametrilor, nu influenţează starea organismului, fiind „indiferenţi”, de cruţare. Depăşind aceste limite, într-un sens sau altul, factorii climatici creează fie o stare de confort şi relaxare, fie o stare de suprasolicitare, puternic stimulativă sau chiar de stres. În funcţie de aceste situaţii, pe teritoriul României sunt prezente:

Bioclimatul excitant – solicitant de stepă şi litoral, caracteristic zonelor de câmpie (Câmpia de Vest, Câmpia Română) şi de dealuri joase, sub 200 de m altitudine (C.Moldovei, Pod. Dobrogei de Sud), dar şi zonei de litoral (0 – 35 m), unde predomină climatul de câmpie, cu un grad de însorire ridicat (până la 2400 ore/an), nebulozitatea redusă; temperaturi medii anuale ridicate: 10 – 110 C şi peste 110 C; precipitaţii mai reduse: 400 – 600 mm /an şi chiar sub 400 mm/an.

Verile calde şi secetoase, cu numeroase zile ce au temperaturi caniculare, ierni geroase, în general, umiditatea realtivă a aerului redusă şi radiţia solară globală mai ridicată conduc la declanşarea mecanismelor de autoapărare şi adaptare a organismului în faţa stresului climatic (cutanat, pulmonar sau termic).

Datorită existenţei unor uşoare nuanţe în ceea ce priveşte manifestarea parametrilor climatici (temperatură, vânt, umiditate, durata de strălucire a soarelui), specialiştii în bioclimatologie fac o diferenţiere între bioclimatul de câmpie propiu–zis (ce caracterizează staţiunile Amara, Lacul Sărat, Nicolina – Iaşi, Băile Felix, 1 Mai şi chiar Buziaş) şi bioclimatul excitant- solicitant de litoral (0 – 35 m altitudine).

In cazul bioclimatului de litoral, deşi durata de strălucire a soarelui este mai crescută (2300 – 2400 ore anual şi în jur de 350 ore în lunile calde), temperatura aerului este mai

16

redusă faţă de câmpie, vara şi mai ridicată în timpul iernii din aceeaşi cauză (temperatura medie anuală 110C, temperatura medie iarna 00C, temperatura medie în iulie 20 - 210C). Umezeala este ridicată în jur de 80%. Cantităţile de precipitaţii sunt cele mai mici din ţară – 400 mm. Vântul este o prezenţă permanentă în peisajul litoralului având vitezii medii de 4 – 5 m/sec. Presiunea atmosferică are valorile cele mai mari în jur de 1015 mb.

Stresul bioclimatic este mare, atât cel cutanat datorită vântului, cât și cel pulmonar ca efect al umezelii accentuate. Efectul terapeutic se poate manifesta chiar şi în sezonul rece, în intervalul octombrie – aprilie avându-se în vedere cantitatea mare de aerosoli salini, chiar în condiţiile în care radiaţia solară este mult mai mică.

Bioclimatul sedativ-indiferent(de cruţare) este prezent în zonele de deal, podiş, în depresiunile intramontane, cu altitudini de 200 – 800 m, cu un climat de dealuri şi un covor vegetal variat. Valorile medii anuale (6 – 90 C) şi lunare ale temperaturii sunt mai moderate; nebulozitatea şi gradul de umiditate mai ridicate (75%) faţă de zonele de câmpie; presiune atmosferică, durata de strălucire a soarelui şi vânturile mai moderate – ceea ce face ca adaptarea organismului să se facă mai repede şi principale funcţii biologice ale organismului uman să intre în repaus relativ. Este indicat în toate anotimpurile, neavând contraindicaţii pentru persoanele bolnave sau sănătoase.

În cazul acestui tip de bioclimat confortul termic anual prezintă valori maxime, comparativ cu restul ţării, pe când stresul cutanat, pulmonar şi biocliamatic total prezintă valorile cele mai reduse din ţara, înregistrându-se un maxim al lunilor relaxante şi echilibrate. Se recomandă, în special, pentru curele de odihnă ca şi pentru neurastenii, stări de covalescenţă. În astfel de cazuri climatoterapia rămâne o formă principală de tratament, presupunând – printre altele – beneficiul terapeutic al aeroionozării negative şi aerosolilor vegetali cu efect sedativ în primul rând.

Bioclimatul tonic – stimulent de munte caracterizează Carpaţii Româneşti (cu o bogată vegetaţie forestieră şi întinse pajişti alpine şi de munte), având calităţi de mai mare solicitare a funcţiilor organismului în condiţiile unei presiuni scăzute, concentraţiei de oxigen redusă, radiaţiei ultraviolete mai intense, dar cu o mare puritate a aerului, frecvenţa şi viteza mare a vântului, variaţii relativ mari de temperatură, umiditate relativ mai mare (80%) etc. În aceste condiţii confortul termic este redus; stresul cutanat şi pulmonar este ridicat.

Odată cu creşterea altitudinii acest bioclimat devine şi mai solicitant pentru organismul uman, mobilizând toate mecanismele de adaptare. Creşte ventilaţia pulmonară, ritmul cardiac, se activează mai intens sistemul nervos central şi metabolismul renal, sporeşte imunitatea organismului prin aeroionii negativi şi aerosolii terpenici, se intensifică procesul de formare a vitaminei D2 şi de asimilare a calciului.

Climatul de adăpost este prezent în depresiunile intramontane, dar şi în cazul unor culoare de vale „semiânchise” din spaţiul montan, unde circulaţia atmosferică este mult schimbată datorită configuraţiei generale a orografiei de ansamblu, datorită condiţiilor locale specifice de adăpost. Condiţiile bioclimatice sunt, de regulă, tonice – stimulative, uşor relaxante, oarecum asemănătoare climatului de dealuri si podişuri. Dar pe fondul diminuării circulaţiei atmosferice, iarna se formează frecvent inversiuni de temperatură, ce generează o stare de disconfort termic, stresant; în timp ce în anotimpul cald confortul termic creşte, iar stresul cutanat se manifestă, dar la valori relativ reduse.

Bioclimatul de salină şi al golurilor subterane. Salinele, prin bioclimatul de salină, constituie un element important al potenţialului balnear. Recunoaşterea şi utilizarea – în balneoterapie s-a realizat abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea când, în anul 1961, la Praid, a fost experimentat pentru prima dată în România, tratamentul bronşitei acute şi astmului bronşic în condiţiile bioclimatului de salină. Au fost introduse apoi în circuitul terapeutic balnear: sanatoriul subteran de la Slănic Prahova (1971 - 1972), o parte a salinei de

17

la Târgu Ocna, la care se adaugă – cu posibilităţi reale şi multiple de utilizare cavităţile subterane a salinelor de la Cacica, Turda sau Ocna Dej.

Cel mai important tip de microclimat – bioclimatul de salină – are un caracter sedativ–de cruţare, cu valori extrem de reduse ale indicilor de stres. Este un climat echilibrat sub aspectul umezelii, umiditatea relativă fiind de circa 60 – 74%; uşor răcoros ca temperatură (12 - 13˚ C), cu valori aproape constante; presiunea atmosferică este şi ea aproape constantă, de 743 – 738 mm coloană de mercur; curenţii de aer au viteze reduse, practic insesizabile; cu o puternică ionizare a aerului prin aerosoli săraţi. Se remarcă lipsa poluanţilor şi a alergenilor.

Efectele biologice pozitive se datorează, în mare parte, acţiunii decongestive produsă de aerosoli. Terapia în salinele amenajate şi, în general, speleoterapia dă rezultate încurajatoare în tratarea astmului bronşic, bronşitelor cronice, alergiei căilor respiratorii; intervine în suprimarea stresului pulmonar şi cutanat etc.

2.4. POTENŢIALUL TURISTIC AL APELOR

Apa – privită ca resursă turistică, „materie primă” pentru diferite forme de turism, ca element al spaţiului geografic definit printr-o mare atractivitate – ocupă un loc prioritar în turism, impunându-se prin multiplele sale forme de organizare (ape subterane, izvoare, reţele hidrografice, lacuri, Marea Neagră etc.), prin calitatea sa şi, nu în ultimul rând, prin conţinutul extrem de variat de săruri sau valoarea peisagistică deosebită.

Datorită funcţiilor multiple pe care le îndeplineşte în actul turistic, prin caracteristicile calitative şi modalităţile de existenţă pe teritoriul României, apa a generat aici turismul balnear, turismul de recreere, turismul sportiv şi de sfârşit de săptămână, dar şi turism profesional. Indiferent de formele de stocare a apei, componenţa hidrografică exercită o putere de polarizare deosebită asupra turiştilor, ocupând un loc binemeritat în cadrul patrimoniului turistic al ţării.

2.4.1. POTENŢIALUL TURISTIC AL LACURILOR

Lacurile – prin geneză, dimensiuni, calitatea apelor, conţinutul de săruri şi integrarea în peisaj – prezintă o valoare turistică remarcabilă, în cazul Câmpiei Române devenind adevărate „oaze” turistice, datorită topoclimatului specific generat de „efectul de insulă”. Deşi „...par, la scara anilor sau în răstimpul vieţii omeneşti, componente ale peisajului, ...ele sunt, ...trecătoare ..., evoluând şi dispărând lent şi imperceptibil, pe scara timpului.” (G.E.Hutchinson)

În România există peste 4000 de lacuri, din care 57% sunt naturale, iar 43% antropice, ce ocupă aproape 1% din suprafaţa teritoriului naţional. Ele sunt prezente în toate unităţile de relief, începând cu litoralul Mării Negre, lunca şi Delta Dunării şi până în zona montană înaltă şi pe toate tipurile de roci (vulcanice, cristaline, sedimentare). În strânsă legătură cu sezonul turistic, valoarea peisagistică sau terapeutică, estetică sau cognitivă lacurile participă, în forme variate, la derularea diferitelor tipuri de turism, care pot fi incluse fie în turismul balnear-curativ, fie în turismul de agrement-recreativ.

Deşi pe teritoriul ţării noastre există o mare diversitate de lacuri, grupate – din punct de vedere turistic – în lacuri cu funcţii recreative şi lacuri terapeutice (cu funcţii balneare). În cazul lacurilor destinate turismului de agrement-recreativ apelul turistic este nuanţat în funcţie de tipul genetic de lac, poziţia geografică în cadrul spaţiului naţional, diversitatea posibilităţilor de practicare a activităţilor turistice etc.

O importanţă deosebită prezintă pentru turism (fie prin valoarea lor peisagistică –Lacurile sărate (terapeutice), prin calităţile fizico – chimice ale apelor lor, au o importanţă terapeutică deosebită, fiind cele mai “folosite” resurse naturale în domeniul turistic, generând

18

turismul balnear sau/si turismul recreativ. O putere de polarizare deosebită prezintă lacurile sărate formate pe masivele de sare, cele din estul Câmpiei Române sau de pe litoralul Mării Negre – unde bioclimatul excitant–solicitant, băile de soare, de aer sporesc efectul terapeutic al băilor în lac.

Lacurile sărate a căror geneză este legată de masivele de sare se concentrează în zona dealurilor subcarpatice sau de podiş (Podişul Transilvaniei), dar sunt prezente şi în Depresiunea Maramureş. Fie că s-au format în mod natural (prin tasarea materialului acoperitor, sau prăbuşirea lui), fie că sunt de natură antropică, ocupând vechile ocne de sare ( cu exploatări la zi sau în subteran şi prăbuşite ulterior), ele au ca trăsătură comună -- funcţia terapeutică, concentraţia ridicată de clorură de natriu şi structura termică specială, diferită faţă de lacurile cu apă dulce (fenomenul de heliotermie).

O grupare mai numeroasă de lacuri sărate de natură antropică, formate prin acumularea apei în vechile exploatări de sare părăsite, se afla în Depresiunea Transilvaniei la Ocna Mureş, Ocna Sibiu ( cu lacurile Horia, Cloşca, Crişan, Brâncoveanu), Ocna Dej, Turda (Lacul Roman şi Durgău), Cojocna (Lacul Mare), Sic etc. La acestea de adaugă lacurile sărate din zona subcarpatică de la curbură: Baia Baciului (aproape 6.100 m², 32 m adâncime); Grota Miresei (1.300 m² suprafaţă si 32 m adâncimea maximă) – formată într-o veche exploatare de sare tip clopot, situată în “Muntele de sare” şi unică la noi în ţară până în 1999, când în urma proceselor de eroziune şi dizolvare laterală lacul s-a scurs, dispărând; Baia Roşie, Baia Verde, Telega, Sărata–Buzău, sau lacurile din Subcarpaţii Vâlcii, mai puţine ca număr: Ocnele Mari, Govora (Gâştescu P., 1971).

Lacurile sărate formate în mod natural, în depresiuni de prăbuşire, sunt de dimensiuni mai mici, cele mai importante fiind cele din zona Sovata – Praid: Lacul Ursu – format într-o depresiune de prăbuşire de pe masivul de sare de la Sovata, între anii 1870 – 1880, cu o suprafaţă de peste 40.000 m² şi adâncimea maximă de peste 18 m. Un factor de cură important şi totodată o caracteristică remarcabilă în cazul Lacului Ursu o constituie heliotermia: temperatura apei creşte relativ puternic de la 0 m la 1,5 – 2 m (unde aceasta a atins 33 °C în anul 1965, 61 °C în 1902 și chiar peste 70 °C în 1989), pentru a se menţine la 21 – 26 °C la adâncimi de peste 5 – 6 m (tot timpul anului). Fenomenul de heliotermie este prezent din 1879 şi se datorează echilibrului hidric şi stabilităţii salinităţii in profil vertical: 1,0 – 75,0 gr/l între 0 – 2 m adâncime; 220,0 – 300,0 gr/l intre 2 – 3 m şi fundul lacului (Pricajan A., 1985). Datorită utilizării exagerate a apei lacului şi aportului mai mare de apă dulce adusă de pâraiele Topliţa şi Auriu în ultimul timp se observă reducerea calităţilor balneoterapeutice şi a fenomenului de heliotermie.

Tot în jurul staţiunii Sovata sunt prezente şi lacurile Aluniş, Verde, Roşu – primele doua cu nămoluri sapropelice de calitate deosebită şi fenomenul de helioterapie – care au susţinut şi ele dezvoltarea explozivă a staţiunii.

Amintim, de asemenea, lacurile de la Praid, Slănic Prahova, Ocniţa din Subcarpaţii externi sau interni; dar şi lacurile din Depresiunea Maramureş, unde există foarte multe astfel de lacuri, majoritatea naturale (circa 35), mai mici (Lacul Mihai, Lacul Vârşing, Lacul Alb, Lacul Pipiriga de Jos şi de Mijloc etc.) şi opt lacuri de natură antropică, cu suprafeţe și adâncimi mai mari, cantonate în ocne de sare : Lacul Gavrilă (2,3 ha şi 30 m adâncime), Tăul Făra Fund, Lacul Roşu, Lacul Coştiui şi Ocna Şugatag etc. (Pănzaru T, 1969).

Lacurile sărate de câmpie, dezvoltate pe depozitele loessoide ce acoperă Câmpia Română, în sectorul ei estic, prezintă şi ele calităţi terapeutice balneare prin concentraţia şi diversitatea sărurilor conţinute, dar şi datorită prezenţei nămolurilor curative depuse pe fundul bazinelor lacustre. Frecvenţa deosebită a crovurilor rezultate în urma procesului de tasare, asociată cu condiţiile climatice semiaride (datorate influenţei excesiv - continentale de stepă) şi pierderea accentuată a apei prin evaporaţie - sunt doar câţiva dintre factorii care favorizează apariţia şi persistenţa acestor lacuri.

19

Cele mai reprezentative, dar lipsite de dotări adecvate, sunt lacurile: Movila Miresei (180 ha şi adâncimi de 0,5-2,0 m)(influenţate de regimul hidric), cu un grad de mineralizare ridicat şi nămol curativ, Ianca, Plopu, Esna - situate în Câmpia Brăilei; Colţea, Tătaru, Plaşcu, Chichineţu din Câmpia Bărăganul Ialomiţei.

Alături de acest tip de lacuri sărate, estul Câmpiei Române beneficiază şi de prezenţa unor lacuri de interes turistic-terapeutic care s-au format fie în vechi meandre părăsite, fie în locul unor limane fluviatile, unde prin evaporaţia puternică a apei s-a produs, în timp, concentrarea treptată a sărurilor şi formarea nămolurilor (peloidului). Importante pentru turismul balnear și turismul de sfârşit de săptămână sunt:

- Lacul Amara - un vechi meandru părăsit al lalomiţei, situat la 9 km de Slobozia, cu o concentraţie deosebită de sulfaţi de Na, Ca, Mg ce dau gustul „amar", cu peloid deosebit de valoros, valorificat prin produse terapeutice şi cosmetice renumite pe plan internaţional, de tip „Pelamar"; folosit în balneoterapie încă din anul 1905; modernizat prin amenajarea de băi calde, dotări sanatoriale şi de odihnă după 1950;

- Lacul Sărat, situat la sud de Brăila, într-un vechi curs al Dunării la nivelul terasei de luncă, cu un conţinut ridicat de săruri (circa 220 g/1) şi mari cantităţi de nămol. Încă din prima jumătate a sec. XIX apa sărată şi nămolul au fost folosite în tratarea bolilor de piele, tulburărilor endocrine, bolilor cronice inflamatorii; în prezent dispune de instalaţii modeme, spaţii de cazare, amenajări pentru agrement;

- Lacul Balta Albă, fost liman al Buzăului, cu apa cloruro-sodică şi nămol, folosite încă din secolul trecut în scop balnear, la nivel local şi zonal; precum şi lacurile insuficient valorificate: Fundata - cu apa salmastră şi nămol, Sărăţuica (pe lalomiţa), Câineni (pe Buzău) etc.

O altă categorie de lacuri sărate, reale „resurse" turistice pentru turismul litoral, sunt reprezentate de lacurile de tip liman maritim, bine conservate şi separate de mare prin cordoane de nisip de diferite lăţimi, cu o mineralizare considerabilă: Lacul Techirghiol, cu o suprafaţă de 11,6 km2 şi o adâncime de peste 9 m, cu o salinitate de 4 ori mai mare decât cea a Mării Negre - dar care se reduce treptat în ultimii ani din cauza aportului considerabil de apă dulce provenită din sistemele de irigaţii, care a făcut ca nivelul apei lacului să se ridice considerabil, inundând parţial o serie de amenajări, instalaţii balneare existente pe malul lacului, nămolul este folosit în staţiunile Eforie Nord şi Sud şi Techirghiol; Lacul Costineşti, cu apă relativ sărată şi nămol curativ; Lacul Mangalia, situat la sud de Mangalia, legat de mare prin tăierea cordonului litoral de circa 40 m lăţime, în 1953, cu apa sărată şi numeroase izvoare sulfatate, mezotermale (20-22°C) pe maluri; Lacurile Agigea, Nuntaşi cu mineralizare de peste 40 gr/l, Tatlageac etc.

Apa şi nămolul acestor lacuri sunt recomandate în tratamentul profilactic şi curativ al diferitelor boli reumatismale, ginecologice, tulburări endocrine, boli de piele etc., susţinând dezvoltarea staţiunilor balneare de pe litoral.

Ţărmul Mării Negre şi Delta Dunării găzduiesc numeroase lacuri, formate în urma acţiunii combinate sau individuale a proceselor de acumulare şi transport. Interes deosebit pentru desfăşurarea diverselor activităţi turistice prezintă: complexul lagunar Razim - format pe locul fostului golf Halmyris şi compartimentat printr-o serie de cordoane litorale în lacurile Razim, Goloviţa, Zmeica, Sinoe, extrem de favorabile pentru diferite sporturi cu ambarcaţiuni, pescuit sportiv etc., cu numeroase vestigii istorice pe maluri: cetatea Histria, cetatea genoveză Heracleea etc.

Lacurile din zona litorală prezintă diferenţieri evidente sub aspectul gradului de mineralizare, adesea chiar omul fiind acela care, prin amenajări, a modificat sau a accentuat unele trăsături hidrochimice. De aici rezultă şi modalităţile de utilizare diferite, fie în balneoterapie (Techirghiol, Ezeru, Mangaliei, Nuntaşi, Costineşti), fie în piscicultură (Razim,

20

Goloviţa, Zmeica, Sinoe, Taşaul, Hagieni) sau pentru agrement (Lacul Siutghiol, Lacul Tăbăcăriei, Lacul Belona).

2.4.2. Potenţialul turistic al apelor subteraneApele subterane, prin formele de organizare hidrografică existente, se implică şi ele în

derulare actului turistic, constituind obiective naturale de atracţie turistică sau „materie primă” pentru diferite activităţi turistice. Ele intră în fondul turistic al României fie sub forma lacurilor şi râurilor endocarstice din peşterile accesibile, fie prin apariţia izvoarelor minerale şi, respectiv, termale de mare adâncime, a izbucurilor etc.

Apele minerale şi termale reprezintă principalul factor natural de cură din România atât prin volumul rezervelor, cât şi prin calităţile terapeutice pe plan intern şi internaţional, care este valorificat prin cură externă şi internă, dar şi prin îmbuteliere – ca apă de masă. Prin calităţile lor fizico-chimice şi valoare terapeutică apele minerale şi termale româneşti sunt similare şi chiar superioare apelor minerale din vestitele staţiuni Bolzano (Italia), Baden-Badeen (Germania), Karlovy-Vary (Cehia).

a) Apele minerale ocupă un loc aparte în cadrul resurselor turistice potenţiale, generând una dintre cele mai vechi forme de turism – turismul balnear. Importanţa lor deosebită se datoreşte eficienţei în prevenirea şi tratamentul – prin cură internă sau externă – a diferitelor afecţiuni, dar mai ales varietăţii lor hidrochimice şi unui număr impresionant de izvoare cu debite exploatabile.

Nu există o definiţie unică dată apelor minerale, ţările aderând fie la conceptul latin, care defineşte apa minerală doar prin acţiunea sa terapeutică; fie la conceptul german care ia în consideraţie criterii cantitative de compoziţie chimică. În general, apele minerale sunt acele ape care provin dintr-o sursă naturală (izvor) sau forată artificial şi îndeplineşte una din condiţiile următoare:

- conţinutul de săruri minerale dizolvate este de peste 1 g/l; - prezenţa unor elemente chimice cu acţiune farmacologică cunoscută (fier,

brom, iod, arseniu, bariu, sulf, mangan etc.), în proporţii minim necesare;- conţinut de gaze dizolvate cu efecte biologice, în concentraţii stabilite (1000

mg CO2/l; 1 mg H2S/l);- temperaturi de peste 200C, indiferent de conţinutul mineral, care le conferă

caracteristica de ape termale, respectiv: hipotermale (20-310C), termale (32-380C) şi hipertermale (peste 380C);

- existenţa unei acţiuni terapeutice ştiinţific recunoscută.Datorită structurii geologice complexe a teritoriului României, țara noastră dispune

de rezerve foarte mari de ape minerale aparţinând tuturor categoriilor recunoscute de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (ape oligometalice, alcaline, alcalino-teroase, clorurate-sodice, iodurate, sulfuroase, feruginoase, arseniacale, carbogazoase, radioactive). Acestea ape minerale se cantonează, cu precădere, în zona montană (cu ape carbogazoase), apoi în zona dealurilor subcarpatice şi chiar podiş – unde predomină apele minerale clorurate, sodice şi bicarbonatate. În zona de câmpie îşi fac apariţia apele termominerale.

Din punct de vedere genetic, tipurile hidrochimice dominante, legate de faciesul litologic, sunt apele carbogazoase, cele clorosodice şi sulfuroase-sulfatate.

Apele carbogazoase se asociază, cu deosebire, de zona montană vulcanică, fiind rezultatul direct al fenomenelor postvulcanice, de emanaţie a CO2 şi conţin cel puţin 1 g CO2/l. Ele iau naştere prin impregnarea apelor vadoase cu bioxid de carbon, în aureola mofetică a eruptivului Oaş-Gutîi-Ţibleş şi Călimani-Gurghiu-Harghita, cel mai extins areal cu acelaşi hidrochimism se grupează la Bixad, Săpânţa, Valea Borcutului, Bilbor, Borsec, Băile Harghita, Homorod, Tuşnad, Sâncrăieni, Bodoc, Covasna, Zizin, Malnaş etc.

21

Alte areale cu mofete şi izvoare carbogazoase există în Munţii Metaliferi (Geoagiu, Rapolt, Boholţ, Chimindia etc.) dar şi în Câmpia de Vest şi Dealurile Vestice, unde CO2

dizolvat în apele carbogazoase urcă din adâncuri prin sistemul de falii majore (Tinca, Pădurea Neagră, Lipova, Buziaş).

Dintre staţiunile cu izvoare carbogazoase mixte, bicarbonatate, clorurate-sodice, feruginoase, sulfuroase etc., recunoscute şi pe plan internaţional, menţionăm: Sângeorz-Băi, Borsec, Vatra Dornei, Vâlcele (jud. Covasna), Biborţeni, Lipova, Buziaş, unde aceste ape sunt folosite atât în cură externă (în tratamentul afecţiunilor aparatului cardiovascular), cât şi pentru cură internă (în tratatmentul dispepsiilor, gastritelor, afecţiunilor inflamatorii ale căilor urinare etc.).

Apele minerale clorurate-sodice (sărate) În balneologie sunt considerate ape clorurate-sodice apele ce conţin peste 1 g/l NaCl,

dar ele au, de regulă, concentraţii mult mai mari (15 g/l). Apele minerale cu o concentraţie de peste 15 g/l NaCl sunt considerate ape sărate (hipertone), fiind prezente în Marea Neagră (15,5 g/l), limanele maritime sau lacurile de stepă sărate (70-80 g/l – Lacul Techirghiol), lacurile sărate formate în vechi ocne de sare părăsite (Ocna Sibiu – 230 g/l; Ocna Dej – 260 g/l, Ocna Mureş – 266 g/l etc.). Ele se utilizează în cura externă, pentru tratatmentul afecţiunilor aparatului locomotor, reumatismelor degenerative, afecţiunilor ginecologice etc.

Staţiunile ce folosesc apa sărată în cură externă sunt: pe litoral (valorificând apa mării): Mangalia, Venus, Neptun, Eforie Nord; pe malul lacului Techirghiol: Eforie Nord, Techirghiol; în vecinătatea lacurilor sărate: Sovata, Ocna Sibiu, Bazna, Amara, Balta Albă, Lacul Sărat; în zona masivelor de sare, cu ape minerale sărate concentrate: Băile Govora, Bălţăteşti, Sărata Monteoru, Slănic Moldova, Ocna Mureş, Ocna Şugatag, Târgu Ocna, Cojocna, Ocna Dej, Ocnele Mari, Ocniţa, Praid, Slănic Prahova, Someşeni, Telega etc.

Apele minerale clorurate-sodice hipotone (1-15 g/l) provin din izvoarele minerale prezente în zona cutelor diapire şi sunt folosite predominant în cură internă, inhalaţii, pulverizaţii, gargarisme: Sângeroz Băi, Slănic Moldova, Călimăneşti-Căciulata, Băile Olăneşti, Buziaş, Sărata Monteoru, Târgu Ocna, Brădet, Bălţăteşti, Covasna etc.

Apele sulfuroase şi sulfatate- Apele sulfuroase se asociază, în general, cu prezenţa formaţuinilor gipsifere sau

sulfurilor din Carpaţii Orientali; a conglomeratelor din Subcarpaţii Getici etc. (Fig.nr.18) şi conţin cel puţin 1 mg de sulf titrabil; în contact cu aerul ele îşi pierd stabilitatea şi îşi modifică aspectul – devenind din transparente lăptoase.

Apele sulfuroase slab concentrate se folosesc în cură internă în: diabet zaharat, colite, intoxicaţii cronice cu metale grele (Zn, Pb, Hg), în afecţiuni cronice ale veziculei biliare etc. Se administrează şi sub formă de inhalaţii, având o acţiune antiinflamatoare, antiseptică şi desensibilizantă asupra mucoasei căilor respiratorii.

În cură externă se utilizează apele sulfuroase cu o concentraţie mare de H2S/l, fiind indicate în tratatemntul afecţiunilor reumatismale degenerative inflamatorii, afecţiunilor sistemului nervos periferic şi ale sferei genitale; dar şi în tratamentul unor boli de piele la: Pucioasa, Nicolina-Iaşi, Mangalia, Băile Herculane, Olăneşti, Călimăneşti, Băile Govora – staţiuni de interes general.

- Apele sulfatate prezintă un interes mult mai restrând, se leagă de acelaşi substrat, dar în acest caz este prezent şi radicalul SO4, izvoarele sulfatate nefiind folosite în mod organizat pentru cură balneară (Ivanda în Banat; izvoarele Mircea şi Breazu de lângă Iaşi) deşi în alte ţări se utilizează cu succes în terapia afecţiunilor hepato-biliare şi intestinal.

Apele alcaline şi alcalino-teroaseAcest tip de ape minerale se cantonează îndeosebi în Carpaţii Orientali, în Banat şi în

nordul Transilvaniei, având cel puţin 1 g săruri dizolvate la litru.

22

- Apele alcalino-teroase se caracterizează prin predominanţa bicarbonatului de Ca şi Mg, având efecte deosebite în tratamentul tulburărilor metabolice, neuro-vegetative, gastrice. Staţiuni cu ape alcalino-teroase sunt: Sângeorz Băi, Vatra Dornei, Lipova, Biborţeni, Bixad, Călan, Homorod, Vâlcele etc.

- Apele alcaline şi alcalino-teroase se administrează şi sub formă de inhalaţii (în afecţiuni O.R.L. şi bronho-pulmonare), sub formă de comprese sau băi (în afecţiuni dermatologice etc.)

Apele iodurate sunt ape minerale cu un conţinut de iod de minimum 1 mg/l, fiind indicate în afecţiuni endocrine, metabolice, gută etc. Izvoarele cu ape minerale complexe cu conţinut de iod sunt prezente la Băile Olăneşti, Călimăneşti-Căciulata, Carei (fiind indicate în cură internă); dar şi la Bazna, Govora, Praid, Bălţăteşti, Săcelu, Sărata Monteoru etc. (indicate în cură externă şi inhalaţii, pulverizaţii).

b) Apele termale şi termominerale Se leagă genetic de apele de adâncime, cantonate de-a lungul faliilor majore din vestul

ţării, orientate, în general, pe direcţie nord-sud. Insular ele apar însă şi în regiunea carpatică. Apele termale existente se împart în trei categorii distincte: hipotermale, până la 31 0C, mezotermale, între 310 şi 380 şi hipertermale, peste 380, ajungându-se chiar la peste 700 în unele cazuri.

Cea mai bogată în ape termale este Câmpia de Vest, cu apariţii la zi la Băile Felix, 1 Mai, Călacea, Marghita, Tinca, Teremia etc. Surse de ape termominerale se întâlnesc şi în Munţii Apuseni la Moneasa (320C), Geoagiu (340C), Vaţa de Jos (35-380C); în grabenul Cernei – la Băile Herculane (620C în cazul apelor din foraje); în zona Vadu Oii-Topalu.

Orizonturi cu ape termale ce au temperaturi de peste 500 C au fost interceptate şi de o perie de foraje săpate la Ţicleni, Călimăneşti-Căciulata, Cozia, Bivolari, Siriu etc.

În Carpaţii Orientali, hidrotermalismul este legat de vulcanismul neogen. Ca urmare, există ape mezotermale la Topliţa, la Băile Tuşnad, unde pe lângă apele mezotermale, într-un foraj a fost interceptat un zăcământ de adâncime cu ape de peste 640C (Ciangă N., 2002).

2.4.4. Potenţialul turistic al litoralului românesc al Mării NegreTrei elemente naturale majore ale Europei definesc cadrul natural şi turistic al

României – Munţii Carpaţi, fluviul Dunărea şi Marea Neagră. De-a lungul multimilenarei lor existenţe, aceste coordonate geografice şi-au pus amprenta şi pe istoria şi civilizaţia poporului român, impunând structuri în reţeaua de aşezări rurale şi urbane, în profilul social – economic local şi regional, modelând peisaje de mare atractivitate, unele dintre ele cu caracter de unicat.

Din punct de vedere turistic, se detaşează ca amenajări şi dotări coasta Mării Negre, zonă turistică de excepţie ce concentrează aproape 45% din capacitatea de cazare a României, în cele mai variate tipuri de unităţi: hoteluri şi moteluri de 1–4 stele, vile de 1–5 stele, bungalowuri, campinguri, terenuri pentru campare, locuinţe particulare.

Din mai până spre sfârşitul lui septembrie, în cele 13 staţiuni – Năvodari (pentru copii), Mamaia, Eforie Nord, Techirghiol, Eforie Sud, Costineşti (pentru tineret), Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn şi Mangalia – sau în oraşul Constanţa, sosesc circa 2,5 milioane turişti români şi străini, pentru a beneficia de 10–12 ore de soare pe zi şi pe plajele cu nisip fin ale litoralului românesc al Mării Negre.

Cuprins între paralelele de 44°25' şi 43°45' latitudine nordică, zona litoralului românesc se găseşte pe aceleaşi coordonate geografice ca localităţile Split, Rimini, San Remo, Monaco, Nisa, Avignon, fiind vestită pentru turismul balnear susţinut de cunoscutele nămoluri sapropelice, lacurile bogate în săruri, izvoarele mezotermale sulfuroase de la Mangalia etc.

23

Cu o lungime de 245 km, între gura de vărsare a braţului Chilia şi Vama Veche, şi o lăţime ce variază între 4-8 km, zona litorală coboară în trepte domoale spre ţărm; în funcţie de caracteristicile morfometrice, morfologice, grad de locuire şi utilizare etc. diferenţiindu-se două sectoare (cu ofertă turistică evident diferenţiată), despărţite de promontoriul „Cap Midia".

Sectorul nordic este caracterizat prin ţărmuri joase, cu plaja mai îngustă, neamenajată, cu predominanţa resturilor cochilifere (cu excepţia plajei din dreptul grindului Sărăturile, foarte extinsă, cu grad mare de stabilitate şi o granulaţie foarte fină a nisipului; sau a celei din zona Perişor-Portiţa), cu foarte rare aşezări omeneşti şi grad de utilizare nesemnificativ. Pe o porţiune de circa 40 km, între Gura Chiliei şi Sfântu Gheorghe, ţărmul este deltaic, reprezentat de limita estică a Deltei Dunării. În continuare spre sud, până la Capul Midia, se desfaşoară o zonă de nisipuri joase, cu numeroase cordoane litorale, chiar areale înmlăştinite, dominate de Complexul Razim - format din lacuri situate de-a lungul litoralului: Razim, Sinoe (cu două mici „anexe", reprezentate prin Lacul Tuzla şi Carnasuf), Goloviţa, Zmeica. Legătura complexului lagunar cu marea se realizează prin Gura Portiţa şi Gura Periboina. Zona este propice pentru pescuit sportiv şi agrement nautic.

Sectorul sudic, cuprins între Midia şi Vama Veche, este un ţărm relativ înalt, de tip faleză săpată în loess şi plaje deschise, protejate adesea de sistemul digurilor, amenajate în scopuri turistice. Situată la 15-500 m de linia ţărmului, faleza are înălţimi între 20-50 m şi este frecvent întreruptă de limane, având tendinţa evidentă de retragere, prin procesul de abraziune marină.

Amenajarea turistică complexă a litoralului, în acest sector, a pus în valoare resursele fondului turistic natural şi antropic deosebit de variat.

În competiţia europeană a litoralelor însorite, coasta românească a Mării Negre se impune prin câteva elemente de potenţial turistic deosebit de atractive şi apreciate de turişti şi care conferă litoralului condiţii pentru a răspunde unei palete largi de motivaţii turistice: odihnă, agrement sportiv, cură balneară complexă (profilactică, terapeutică, recuperatorie) etc.

Marea Neagra este lipsită de flux şi reflux; în schimb, uneori, valurile pot atinge 1 – 3 m, favorizând talazoterapia. Salba staţiunilor româneşti de pe litoralul Mării Negre are o înşiruire aproape continuă, de la Năvodari la 2 Mai, pe o lungime de peste 70 km.

O caracteristică aparte a litoralului românesc al Mării Negre este panta de imersiune lină, de 5 – 15º înclinare, ce înaintează 50 – 150 m de la ţărm în larg, fiind deosebit de apreciată de copii şi de neiniţiaţii în tainele înotului. Este unul din motivele, dar nu singurul, pentru care anumite staţiuni sunt destinate cu precădere copiilor – Năvodari, Eforie Sud.

Plaja litoralului românesc este fie adăpostită la baza falezei, în sectorul dintre Constanţa şi Mangalia, fie prezintă o largă deschidere, în restul litoralului. Spre deosebire de cea mai mare parte a plajelor europene, plaja românească are o orientare predominant estică (situaţie întâlnită doar pe coastele estice ale Italiei), fapt ce duce la expunerea ei la soare în tot cursul zilei de vară (chiar peste 10 ore/zi).

Plaja este, în general, naturală, formată din nisip cuarţos-calcaros, cu o granulaţie fină spre medie, fiind aproape tot timpul uscat. În sectorul Mangalia Nord s-au amenajat, prin indiguire şi înnisipare, peste 200.000 m2 de plaje artificiale care, în ultimii ani, s-au restrâns în suprafaţă datorită furtunilor puternice şi eroziunii marine. Lăţimea plajelor variază între 400-500 m la Mamaia şi Techirghiol şi doar 50-200 m în restul litoralului.Panta submersă domoală a platformei continentale, fară denivelări şi gropi, cu valuri mici favorizează băile de mare, mersul şi jocurile în apă. Plaja şi nisipul plajei oferă condiţii excelente pentru helioterapie şi psamoterapie, ce fac parte din complexul de cură balneară specific mării şi contribuie la refacerea şi călirea organismului.

Apa mării prin salinitatea relativ redusă, de 17-18 g/1, şi compoziţia ei chimică (clorurată, sulfatată, sodică, magnezică) este favorabilă organismului din punct de vedere

24

terapeutic; iar prin acţiunea valurilor şi prezenţa aerosolilor proveniţi din „sfărâmarea" valurilor la ţărm constituie un element de potenţial turistic natural deosebit, care generează o formă specială de cură - thalasoterapia.

Lipsa mareelor şi a valurilor mari permite folosirea optimă a plajelor, în timp ce salinitatea mai redusă a apei la suprafaţă favorizează sporturile subacvatice şi pe cele nautice.

Bioclimatul marin este rezultatul interferenţei dintre climatul de stepă şi influenţa pontică, caracterizat prin nuanţe uşor excesive - de suprasolicitare a organismului, cu temperaturi medii anuale mult mai moderate faţă de regiunile înconjurătoare (în sezonul estival), oscilaţii diurne şi anuale mai atenuate, ploi rare şi de scurtă durată.

Temperaturile, în general moderate: 11,2°C - temperatura medie anuală; 21,8°C - temperatura medie a lunii iulie şi 0,2°C - temperatura medie a lunii ianuarie; primăverile mai timpurii şi toamnele mai calde şi prelungite definesc un climat mai cald decât cel de pe litoralul Mării Baltice, Mării Nordului sau Mării Mânecii, dar mai puţin torid decât cel de pe litoralul mediteranean, temperatura medie a sezonului estival (iunie - septembrie) fiind de 230

– 250 C.Principalele caracteristici ale climei, care susţin balneoturismul şi, în general, turismul

de litoral sunt:- stabilitatea termică accentuată, cu variaţii mici de temperatură în timpul zilei şi de la zi

la noapte, datorată faptului că majoritatea staţiunilor se află între două întinderi de apă: marea şi, respectiv, limanurile maritime, care înmagazinează ziua o mare cantitate de căldură şi o degajă lent în timpul nopţii;

- precipitaţii de numai 380 mm/an, cele mai scăzute de pe teritoriul României, ceea ce face ca plajele să fie preponderent uscate;

- numărul mare al zilelor senine (circa 140 zile/an) şi durata mare de strălucire a soarelui (> 2.500 ore/an) favorizează în mod evident băile de soare. De altfel, în perioada estivală sunt 10-11 ore de soare/zi, cu circa 25 de zile însorite pe lună, de unde rezultă că litoralul românesc este tot aşa de bine încălzit ca şi litoralul mediteranean;

- prezenţa brizei de zi care aduce dinspre larg aerul mai răcoros al mării şi atenuează temperaturile specifice climei mediteraneene;

- uniformitatea gradului de umezeală şi puritatea aerului încărcat cu aerosoli naturali (picături foarte fine de apă) proveniţi din spargerea valurilor în zona ţărmului şi care

inhalaţi ajută la mineralizarea organismului şi tratamentul unor boli ale căilor respiratorii, endocrine etc.

- intensitatea luminii solare este mărită cu 10% prin razele reflectate de oglinda mării şi a lacurilor, precum şi de nisipul alb;

- puritatea aerului maritim permite radiaţiei solare să ajungă întreagă de sol;- presiunea atmosferică ridicată – maxima 746 mm, minima 758 mm – asigura o

puternică oxigenare a sângelului;- sejurul pe litoralul românesc al Mării Negre are asupra organismului o dublă acţiune:

excitantă, datorită radiaţiilor ultraviolete puternice, conţinutul crescut de iod şi sărurile din atmosferă, dar, în acelaşi timp, şi calmă, prin uniformitatea presiunii atmosferice, prin variaţiile foarte mici ale temperaturii, umezeala constantă;

- îmbinarea armonioasă a acestor două acţiuni, aparent contradictorii, dă naştere unui climat stimulator, care determină o creştere a metabolismului, o scăderea frecvenţei respiratorii, o combinare mai uşoară a hemoglobinei din sânge cu oxigenul atmosferic, irigarea plămânilor şi creierului, o stimulare generală a proceselor biologice;

- factorii naturali de cură de pe litoral sunt variaţi, deci, tratamentul balnear se face prin cura de soare, baia de soare, cura de nămol, baia de nisip, componente climatice.

25

Apele mineralizate puse în valoare prin foraje, sau existente prin intermediul unor lacuri sărate, asociate cu nămolul terapeutic, sunt resurse turistice de primă importanţă în susţinerea curei balneare.

Apele de adâncime mineralizate (cu 618-1038 mg/1 săruri) şi mezotermale (24-28°C), aduse la suprafaţă cu ajutorul forajelor, sunt din punct de vedere chimic bicarbonatate, calcice, sulfuroase, clorurate, iodurate şi sunt valorificate la Mangalia, Eforie Nord, Venus, Saturn, Neptun; fiind indicate în tratamentul afecţiunilor reumatismale, ginecologice, ale sistemului nervos periferic sau chiar în cură internă (pentru tratarea colitei, dischineziei biliare etc.).

Apele sărate ale lacului Techirghiol (50-55 gr/1) şi apele sulfuroase ale lacului Mangalia sunt folosite în cură externă, în special pentru tratarea bolilor reumatismale.

Nămolul terapeutic are o acţiune benefică asupra organismului prin substanţele minerale şi organice conţinute, fiind un important factor de cură, folosit fie sub formă de împachetări, fie sub formă de ungeri cu nămol. Nămol sapropelic se află în câteva lacuri sărate de pe litoral, impunându-se prin calitate şi cantitate nămolul de la Techirghiol, cu rezerve de 500.000 m3 şi valoare terapeutică deosebită, folosit în cadrul stabilimentelor balneare de la Eforie Nord şi Sud, Techirghiol. Nămolul de turbă a fost pus în evidenţă şi este utilizat parţial la Mangalia, cu rezerve valorificabile în scopuri terapeutice de circa 400.000 m3.

Alte obiective naturale sau modificate de om, care prezintă interes pentru turismul litoral sunt lacurile cu apă dulce: Siutghiol, Belona, Neptun, Jupiter, Tăbăcăriei - ce îmbogăţesc aspectul peisagistic al litoralului şi permit practicarea agrementului nautic; rezervaţia de dune de la Agigea; ariile protejate reprezentate prin pâlcul de stejari brumării de la Neptun, Pădurea Hagieni, peştera de la Limanu etc.

2.5. Nămolurile terapeutice (peloidele)Nămolurile sau peloidele (de la grecescul pelos mâl) sunt substanţe care se

formează în condiţii naturale, sub influenţa proceselor geologice şi biologice, fiind folosite în scopuri terapeutice ca atare, sau după o prealabilă pregătire prin măcinare, amestec cu ape minerale sau încălzire, deoarece substanţele minerale şi organice conţinute au o acţiune benefică asupra organismului.

În concepţia actuală, nămolurile reprezintă amestecuri eterogene de substanţe organice şi minerale, în stări de agregare şi forme structurale variate. Ele conţin:

o fază solidă, compusă din substanţe organice (celuloză, lignină, răşină, ceruri, componente lipidice etc.) şi minerale (săruri insolubile şi o structură argiloasă);

o fază lichidă reprezentată de soluţia apoasă a substanţelor solubile organice şi anorganice din nămol, ce ocupă interstiţiile dintre particulele solide. Ea provine din apa lacurilor (în cazul nămolurilor lacustre), din apa minerală (în nămolurile minerale şi unele turbe) şi din precipitaţii;

o fază gazoasă rezultată în urma diferitelor procese fizico-chimice şi biochimice, şi reprezentată şi prin hidrogen sulfurat (H2 S), dioxid de carbon (CO2 ), O2 , H2 etc. Nămolurile au efecte deosebite în afecţiunile reumatice, circulatorii periferice,

ginecologice etc., principiile active fiind de natură chimică, fizică, mecanică – determinate de compoziţia chimică, microbiologică şi enzimatologică.

Utilizarea peloidelor, ca factori terapeutici, a început încă în a doua parte a sec. XIX la Techirghiol (folosind nămol sapropelic) şi Vatra Dornei (pe baza nămolului de turbă exploatat la Copăceni şi, ulterior, la Poiana Stampei-Pilugani), tratamentul cu peloide devenind în timp o procedură cunoscută, aplicată curent în numeroase staţiuni balneare şi balneoclimaterice, de pe litoralul Mării Negre şi până în zona montană.

26

După condiţiile de formare şi compoziţia lor chimică nămolurile se diferenţiază în: Nămoluri sapropelice – formate pe fundul lagunelor şi lacurilor sărate prin

sedimentarea sub ap a materiilor organice şi minerale şi sub influenţa proceselor microbiologice şi fizico-chimice. Au, în general, culoare neagră - datorită monosulfurilor de fier, fiind prezente pe fundul lacurilor sărate: Techirghiol (cu rezerve exploatabile estimate la peste 500.000 m3), Amara, Lacul Sărat, Ursu, Aluniş, Coştini, Ocna Sibiului, la Bazna, Ocnele Mari, Slănic etc.

Acestea sunt utilizate în tratarea afecţiunilor locomotorii, fie sub forma împachetărilor şi a băilor de nămol sau pentru obţinerea unor factori medicamentoşi de extract, cum este Pel Amar, obţinut din nămolul sapropelic din Lacul Amara şi având un efect sporit asupra aceloraşi afecţiuni.

Nămolurile minerale se formează în mod natural, în jurul izvoarelor minerale, ca urmare aproceselor fizico-chimice şi microbiologice care se declanşează la contactul apei minerale cu un pat argilos. Se pot obţine şi în bazine artificiale căptuşite cu un pat argilos, de data aceasta formarea fiind dirijată (tot prin procese microbiologice şi fizico-chimice, la contactul apă minerală – pat argilos). Astfel de nămoluri minerale găsim la Govora (nămol silicios, iodat), Geoagiu (feruginoase), Sângeorz-Băi (uşor radioactive - radonic), Voşlobeni, Pucioasa, Băile Tuşnad, Mădăraş, Turia (sulfatate), la c0are se adaugă şi nămolurile cu ape carbogazoase din Depresiunea Dornei şi Depresiunea Borsec; nămolurile de la Covasna etc.

Nămolurile de turbă – formate în mlaştini, prin transformarea incompletă a materialului vegetal, în condiţii de umiditate avansată. Nămolul de turbă a fost utilizat pentru prima dată la Vatra Dornei, în 1880; urmat de Borsec în anul 1889, importante resurse de acest gen existând la Vatra Dornei, Borsec, Malnaş, Someşeni, Felix, 1 Mai, Mangalia (cu peste 300.000 m3 rezerve valorificabile) etc.

Nămolul se aplică mai ales sub formă de băi, împachetări, cataplasme (aplicaţii de nămol, la temperaturi variate, pe regiuni limitate ale corpului), sau sub formă de oncţiuni (o metodă de aplicare a nămolului rece, practicat pe litoral). Principalelel indicaţii ale nămoloterapiei le constituie afecţiunile aparatului locomotor, afecţiunile ginecologice cronice, bolile endocrine, dermatologice etc.

2.6. Gazele terapeutice naturale (emanaţii de origine mofetică)Gazele terapeutice au origine mofetică, fiind şi ele utilizate în tratamentul balnear, fie

asociate cu apele minerale, fie separat, în România fiind cunoscute mai multe zone cu apariţii de emenaţaii gazoase de CO2 şi sulfatariene. Aşa sunt ivirile de emanaţii de CO2 din zona eruptivului neogen Gutîi – Călimani – Harghita, în localităţile:

Covasna – cea mai mare şi cea mai pură (98,0% CO2) emenaţie mofetică din Europa, cu amenajări moderne pentru tratament;

Turia, Băile Sântimbru, Băile Harghita – cu emenaţii de o puritatea deosebită (peste 94% CO2);

Balvanyos, Tuşnad-Băi, Sângeorz-Băi – cu mofete utilizate rudimentar, în încăperi improvizate.

Legat de manifestările postvulcanice din zona eruptivului sunt cunoscute şi câteva iviri gazeifere care conţin, pe lângă CO2 şi H2 S, care imprimă gazului un caracter sulfurat, emenaţiile de acest tip fiind cunoscute sub denumirea de sulfatară (cele mai reprezentative la Turia, Băile Harghita, Băile Sântimbru, Sugaş Băi).

Dacă emanaţiile carbogazoase sunt intens utilizate în cura balneară, amenajându-se instalaţii adecvate, mai mult sau mai puţin moderne, pentru tratatment mofetic la Covasna, Tuşnad, Vatra Dornei, Slănic Moldova, Borsec, Harghita Băi etc., ivirile sulfatariene sunt insuficient şi empiric valorificate în cura balneară.

27

Mofeta naturală (numai emanaţia de CO2 - gaz uscat), utilizată în scop terapeutic în România, este un fenomen unic în lume, aplicarea tratamentului realizându-se colectiv, în încăperi amenajate în forma unui „circ roman”. Termenul de „mofetă” s-a extins şi pentru gazele (CO2) extrase din ape carbogazoase şi utilizate în scop terapeutic.

Alături de apele minerale care îndeplinesc condiţiile de îmbuteliere şi CO2 (rezultata din emanaţii naturale sau captat prin foraje până la stratul de gaz) poate fi, şi este „îmbuteliat” (la Covasna).

2.7. Salinele terapeuticeSalinele, prin microclimatul „de salină”, constituie un element important al

potenţialului balnear. Recunoaşterea şi utilizarea în balneoterapie a microclimatului de salină s-a realizat mai ales în a doua jumătate a sec. XX şi, în special, în ultimele trei decenii, când au fost introduse în circuitul terapeutic salinele de la Slănic Prahova, Praid, Târgu Ocna, la care se adaugă Ocna Dej şi Cacica cu posibilităţi reale şi multiple de utilizare.

Cel mai important tip de microclimat, microclimatul de salină are un caracter sedativ de cruţare, cu valori foarte reduse ale indicilor de stres. Este un climat echilibrat sub aspectul umezelii, umiditatea relativă fiind de circa 60-80%; uşor răcoros ca temperatură (de 12-130C); curenţii de aer au viteze reduse, practic insesizabile; presiunea aerului este constantă. În condiţii de salină se remarcă, deci, o constanţă evidentă a parametrilor fizici, chimici şi microbiologici, practic fără variaţii zilnice şi sezoniere (spre deosebire de aerul din exterior).

Terapia în salinele amenjate şi, în geenral, speleoterapia dă rezultate încurajatoare în tratarea astmului bronşic, bronşitelor cronice, alergiei căilor respiratorii superioare; intervine în suprimarea stresului cutanat şi pulmonar; aerosolii de Na, Ca şi Mg având un rol deosebit în favorizarea respiraţiei profunde.

28

3. POTENŢIALUL TURISTIC ANTROPIC(PATRIMONIUL TURISTIC CULTURAL)

3.1. Consideraţii teoretice

Ultimul secol de cultură şi civilizaţie a societăţii umane a arătat că turismul s-a diversificat în mod continuu şi că prezintă din ce în ce mai multe produse "culturale". Această nouă orientare va contribui la integrarea tot mai activă a potenţialul turistic antropic, a bunurilor culturale şi va determina accelerarea procesului de restaurare a monumentelor şi de conservare a tradiţiilor naţionale. Turismul cultural se naşte din curiozitatea fiecăruia pentru valorile şi capodoperele umanităţii şi presupune două condiţii majore:

dorinţa de a se cultiva în plan spiritual şi cultural, de a cunoaşte bunurile culturale existente;

consumarea unui produs turistic complex, care se sprijină pe servicii turistice de calitate.Pe baza experienţei internaţionale, turismului cultural presupune trei elemente importante:

existenţa fondului turistic cultural propriu-zis (patrimoniul turistic cultural – potentialul turistic antropic);

asigurarea structurilor și serviciilor de primire , asigurarea de servicii turistice complementare (dotări şi utilităţi de agrement şi

divertisment în funcţie de motivaţiile turiştilor).*Patrimoniul cultural = totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire

în procesul practicii social-istorice, precum și totalitate instituțiilor necesare pentru crearea și comunicarea acestor valori (muzee, teatre, universități, etc.). El cuprinde, în sens larg, patrimoniul cultural material - clădiri, vestigii ale vieții materiale și spirituale prin care se poate reconstitui imaginea unei comunități omenești din trecut, tehnică mijloace de comunicație ,îmbrăcăminte etc. și patrimoniul cultural spiritual - respectiv creațiile din domeniul științei, literaturii, artelor,dar și nivelul educației, al moralității.

*Patrimoniul turistic cultural = acele bunuri culturale mobile şi imobile, cu valoare deosebită sau excepţională (din punct de vedere istoric, arheologic, numismatic, heraldic, ştiinţific şi tehnic, documentar, etnografic, artistic, literar, cinematografic, cartografic, bibliofil, epigrafic), care au reale valenţe turistice şi pot constitui punctele de bază în realizarea unor produse turistice originale,generând diferite forme de turism, atunci când sunt asigurate serviciile de primire și cele complementare.

În condiţiile redeschiderii porţilor României spre Europa şi lume un loc important deţine şi prezentarea, prin potenţialul cultural, a trăsăturilor definitorii de cultură şi civilizaţie naţională. Valorificarea potenţialului cultural se poate face numai pe baza unui turism cultural durabil şi presupune importante eforturi de organizare, amenajare şi derulare a programelor turistice care sunt cerute de turiştii dornici să aibă percepţii şi experienţe inedite şi adevărate.

Patrimoniul turistic (oferta turistică) a unui teritoriu geografic (judeţ, staţiune) este compus din:

- Potenţialul turistic (natural şi antropic);- Infrastructură (generală şi turistică);- Structuri turistice (baza tehnico-materială a turismului).

Elementele naturale sau antropice - resurse sau atracţii turistice - reprezintă materia primă pentru activităţile turistice.

Potenţialul turistic natural - reprezintă totalitatea resurselor turistice pe care le oferă cadrul natural prin componentele sale fizico-geografice (relief, climă, hidrografie, faună, floră) inclusiv caracteristici modificate sau amenajări ale acestora.

29

Potenţialul antropic - reprezintă totalitatea resurselor turistice rezultate ale creaţiei umane din punct de vedere cultural - istoric şi tehnico-economic din cadrul unui teritoriu sau al unei aşezări umane considerate ca având valoare turistică sau constituind bază de existenţă pentru turism.

*Potenţialul turistic antropic este definit ca ansamblul de valori materiale și spirituale create de societate, care îndeplinesc condiţiile valorificării pe plan turistic. Acesta s-a conturat în timp istoric, îmbogăţindu-se treptat în urma ascensiunii creative a omului, care a produs mereu noi valori ,,îmbogăţindu-şi" mediul artificial, în concordanţă cu creşterea pretenţiilor sale de cultură şi civilizaţie.

Obiectivelor turistice antropice, existente în prezent, au fost realizate de om în alte scopuri, însă ele au ajuns în această ipostază de ,,potenţial turistic" treptat, pe măsură ce au ajuns să fie reprezentative pentru o anumită regiune sau etapă istorică, socială, culturală sau tehnică. Îndeplinind acastă condiţie ele au rolul de a reâmprospăta memoria socială a vizitatorului.

Societatea modernă se confruntă cu o creştere numerică fără precedent a fondului turistic antropic şi cu o diversificare pe unitatea de suprafaţă mult mai mare decât în cazul potenţialului turistic natural, datorită progresului tehnologic şi creşterii apetitului pentru nou şi inedit.

Atractivitatea componentelor antropice ale componentelor patrimonuilui cultural este determinată de o serie de însușiri:

unicitatea, singularitatea este o însuşire a obiectivelor antropice care sporeşte atractivitatea turistică, fie că este vorba de un ,,produs unicat", fie de un obiectiv ajuns unicat datorită menţinerii în timp;

dimensiunea ieşită din comun a obiectivelor antropice este un atribut care polarizează atenţia şi interesul turiştilor. De dimensiuni foarte mari (Palatul Parlamentului, Crucea de pe Caraiman) sau foarte mici (obiecte de artă, cărţi etc.) anumite componente antropice ale potenţialului sunt admirate de mii şi zeci de mii de turişti participanţi la diferite forme de turism;

ineditul este şi el o sursă de atracţie care rezultă din natura materialului de construcţie (în cazul Crucii de pe Caraiman de exemplu), culoarea specifică (în cazul unor mănăstiri din Moldova), amplasarea obiectivelor în locuri insolite (Castelul Bran, al Huniazilor, Cetatea Devei etc.), arhitectura deosebită (Castelul Peleş, Palatul Parlamentului);

vechimea unor obiective trezeşte, de asemenea, interesul turiştilor, fie că sunt obiective prezente în muzee (obiecte antice, podoabe foarte vechi, cărţi vechi, elemente de tehnică populară veche etc.), fie că sunt obiective cu rezonanţă istorică (Biserica Densuş, Mănăstirea Vodiţa);

funcţiile sau funcţia îndeplinită de anumite edificii poate deveni adesea o sursă de interes turistic (Clădirea Guvernului, Opera Română, Teatrul Naţional).

Fondul turistic antropic din România reuneşte o gamă foarte largă şi variată de componente, care pot fi grupate în:

componente cultural-istorice; componente etnoculturale şi etnofolclorice;

În condiţiile redeschiderii porţilor României spre Europa şi lume un loc important deţine şi prezentarea, prin potenţialul cultural, a trăsăturilor definitorii de cultură şi civilizaţie naţională. Valorificarea potenţialului cultural se poate face numai pe baza unui turism cultural durabil şi presupune importante eforturi de organizare, amenajare şi derulare a programelor turistice care sunt cerute de turiştii dornici să aibă percepţii şi experienţe inedite şi adevărate .

Dezvoltarea industriei turistice axate pe elemente de cultură, care sunt mărturii perene ale evoluţiei culturii şi civilizaţiei unui popor, trebuie să se bucure de un parteneriat activ între domeniul cercetării, autorităţile centrale, administraţiile publice locale, societăţile şi agenţiile

30

de turism care pot promova ideea de valorizare a bunurilor culturale deosebite, păstrarea şi conservarea acestor comori culturale. Infrastructura

Aceasta caracterizează gradul de dezvoltare şi este menită să asigure funcţionarea normală a unor sectoare importante ale societăţii moderne, fiind indispensabilă pentru industria hotelieră şi turistică. Ea este de două feluri:

1. infrastructura generală;2. infrastructura turistică.

1. Infrastructura generală:- Reţeaua de transport comunicaţii;- Reţeaua tehnico-sanitară (alimentare cu apă, energie electrică şi termică);- Reţeaua edilitar-urbană (construcţii, pietonală);- Reţeaua comercială şi prestări servicii;- Reţeaua administrativă şi de asigurare a populaţiei.

2. Infrastructura turistică:- Reţeaua de transport pe cablu în staţiuni montane şi pârtie de schi;- Grupuri administrative gospodăreşti;- Reţeaua tehnico-sanitară pentru staţiuni turistice şi obiective distractive;- Căi de comunicaţie.

Structurile turisticeSunt totalitatea mijloacelor materiale de care se foloseşte turismul pentru realizarea

funcţiilor şi obiectivelor sale economico-sociale. Cuprind:1.Structuri de primire (hoteluri, moteluri, cabane, vile);2.Structuri pentru servirea mesei (restaurante, autoservire);3.Structuri agrement (cluburi agrement, cazinouri);4.Structuri tratament balnear;5.Structuri de transport turistic

3.2. Criterii de identificare și de evaluare ale potenţialului turistic cultural-istoric (potenţialului turistic antropic).

Prezenţa României la confluenţa unor puternice imperii a făcut ca patrimoniul cultural să aibă particularităţi proprii, cu bunuri care îşi au originalitate izvorâtă tocmai din acest amalgam de stiluri şi curente. Patrimoniul cultural include bunuri reprezentate prin: ansambluri şi situri, monumente cu valoare deosebită din punct de vedere istoric, ştiinţific, artistic, estetic, antropologic şi sociologic, religios, cât şi peisaje culturale, zone istorice reprezentative la nivel naţional.

În industria turistică, utilizarea acestor bunurilor culturale se realizează ţinând cont de câteva criterii deosebit de importante:

poziţia (locul) - la nivel mondial, continental, regional şi local , ne oferă gradul de accesibilitate a bunului cultural şi sugerează dotările de infrastructură necesare pentru ca acesta să fie cunoscut şi vizitat.

gradul de conservare şi restaurare - deţine un loc aparte, un rol major în valorificare, deoarece, în general , sunt vizitate şi atrase în circuite turistice bunurile culturale cu un nivel bun de păstrare şi conservare, chiar dacă este vorba de situri arheologice şi/sau ruine ale unor vechi monumente; multe bunuri cultural-imobile şi mobile nu sunt puse în valoare datorită stării de degradare în care se află;

geniul tehnic care se referă la mijloacele de care s-a slujit artistul pentru a-şi realiza

31

operele şi monumentele, unde limitele de creaţie sunt elastice şi extensibile; de multe ori turiştii sunt deosebit de interesaţi să cunoască vechi tehnici artistice;

gradul de percepţie a bunurilor culturale - reflectă nivelul de mediatizare a unor bunuri culturale, notorietatea acestora şi modul în care ele sunt cunoscute de potenţialii turişti şi participă la deschiderea orizontului cultural şi educativ, de toleranţă culturală; turiştii prin cunoaşterea şi percepţia unor noi elemente de cultură şi civilizaţie pot respecta identităţile culturale şi devin mai toleranţi în raport cu alte forme de cultură.

Din întreaga zestre culturală a României numai anumite bunuri culturale mobile şi imobile au reale valenţe turistice şi pot constitui punctele de bază în realizarea unor produse turistice originale (Date prelucrate după informaţii de specialitate din Direcţia Monumentelor istorice din Ministerul Culturii, 1995-1998).

Potrivit ultimelor reglementări legislative (Ordinul Ministrului, nr.2032/1999, nr.268/2003, HG.1430/2003, HG. 493/2004) s-a creat cadrul adecvat pentru aplicarea unor norme metodologice de clasare şi evidenţă, de elaborare a listei monumentelor istorice, de realizare a unor fişe de evidenţă, de atestare şi aplicare a unor criterii de departajare, de monitorizare a lor pentru respectarea cerinţelor de conservare şi protecţie. Conform acestor ultime intervenţii legislative, în analiza bunurilor culturale și pentru determinarea importanţei acestora se aplică următoarele criterii:

- valoarea istorică - vechimea şi raritatea, unicitatea unui bun cultural;- valoarea estetică - dă măsura expresivităţii, coerenţei stilistice, virtuozitatea tehnicii şi a execuţiei;- valoarea urbanistică și constructivă - se referă la elementele de arhitectură şi ornamentare a spaţiilor construite, modul de dispunere ale acestora , integrarea bunurilor culturale în cadrul aşezărilor rurale şi urbane şi care pot pune în valoare identitatea arhitecturală şi istorică a unei localităţi;- valoare arhitecturală ţine cont de modul de proiectare şi construcţie, de stilul arhitectural, de manierea specifică a unor renumiţi arhitecţi;- valoarea artistică - are în vedere reliefarea modului de ornamentare exterioară, interioară şi exprimă plasticitatea, armonia şi echilibrul elementelor care constituie un bun cultural;- valoarea memorial-simbolică - prin care un bun cultural devine reprezentativ pentru un anume spaţiu geografic şi cultural, pentru un anumit popor sau minoritate etnică; se leagă de păstrarea unei anume identităţi culturale, sau unor construcţii care sunt legate de marile valori ale culturii şi civilizaţiei româneşti.- frecvenţa unui anume bun cultural - la nivel regional,local, dat fiind rolul său în plan social, cultural;- raritatea - exprimă un set de caracteristici proprii şi conferă şi o anume identitate culturală, uneori simbolică şi/sau emblematică;- unicitatea prin vechime, stil, materiale folosite, tehnică.

Pe măsură ce turismul cultural şi-a diversificat foarte mult formele de manifestare şi a inclus tot mai multe bunuri culturale s-au adăugat şi alte criterii valorice:

valoarea de utilizare -- pe care o poate avea un bun cultural şi/sau monument aflat în folosinţă individuală , sau a unei societăţi de turism (casă memorială, expoziţie, unitate de alimentaţie publică, minihotel);

valoarea economică -- are în vedere beneficiile imediate care se pot obţine din valorificarea acestor tipuri de bunuri culturale;

valoarea estetico-ambientală -- menţine atractivitatea turistică a zonelor istorice, prin ea unele elemente pot deveni componente ale unor produse turistice de marcă;

32

valoarea educativă şi de cunoaştere -- are un rol deosebit în conturarea personalităţii umane, în asigurarea păstrării identităţii culturale şi a dezvoltării toleranţei interumane.

3.3. Tipuri şi categorii de patrimoniu cultural

Patrimoniul cultural include bunuri imobile şi mobile. Bunurile imobile prezintă valoare din punct de vedere arheologic, istoric, arhitectural, religios, urbanistic, artistic, peisagistic, tehnico-ştiinţific. Bunurile mobile includ obiecte cu semnificaţie istorică şi documentară, valoare artistică şi etnologică, ştiinţifică şi tehnică.

Pe baza legislaţiei în vigoare, patrimoniul cultural beneficiază de o sumă de activităţi menite să identifice noi valori culturale, să le asigure protejarea, să ofere soluţii pentru valorificare economică şi să le promoveze la nivelul societăţii. În acest context pot fi menţionate:

- acţiunile de evidenţă şi inventariere (prin care se realizează fişe pentru fiecare bun cultural, clasarea şi declasarea unor monumente);

- acţiunile de conservare şi restaurare - prin care se asigură condiţiile de protecţie faţă de factori distructivi (atacuri de mucegaiuri, insecte, ciuperci, temperaturi extreme, fenomene de, ş.a.).;

- acţiunile de valorificare - prin iniţiative culturale, turistice (pentru a le face cunoscute dar şi pentru a obţine venituri suplimentare);

- acţiunile de informare şi promovare prin mass-media - pentru a fi cunoscute publicului larg în scop ştiinţific şi educativ.

3.3.1. Patrimoniul cultural mobil cuprinde o mare varietate de obiecte care au statut de exponate şi care au valoare istorică, memorială, documentară, ştiinţifică, tehnică şi etnografică. La nivel naţional există peste 20 de milioane de asemenea bunuri , tendinţa fiind de îmbogăţire prin noi donaţii şi achiziţii. Dat fiind perisabilitate acestor bunuri, cea mai mare parte sunt păstrate în muzee, colecţii şi case memoriale.

La baza selectării şi clasării acestor bunuri stau o serie de reglementări legislative: Ordinul Ministrului nr.2053/2002, care include normele de clasare a bunurilor culturale mobile; Ordinul Ministrului nr.2035/2000 privind normele metodologice de inventariere şi gestionare a bunurilor culturale din muzee, colecţii publice, case memoriale, centre de cultură şi alte unităţi similare. La acestea se adaugă O.U. nr.16/2003, ca o completare a Legii nr.182/2000, privind protejarea patrimoniului cultural mobil; Legea nr.311/2003 a muzeelor şi colecţiilor publice, toate cu un rol important în conservarea acestor obiectelor valoroase şi stoparea comerţului ilicit.

În ciuda continuităţii materiale şi culturale a societăţii umane, aceste bunuri se diferenţiază de la o epocă la alta prin dimensiuni, structură, compoziţie, utilitate, trecând de la forme simple la cele complexe de astăzi.

Structura patrimoniului cultural mobilPatrimoniul cultural naţional mobil cuprinde bunuri cu valoare deosebită sau

excepţională (din punct de vedere istoric, arheologic, numismatic, heraldic, ştiinţific şi tehnic, documentar, etnografic, artistic, literar, cinematografic, cartografic, bibliofil, epigrafic), toate reprezentând valori adunate în timp, ca mărturii ale relaţiei dintre creatorii de bunuri materiale şi demonstrează participarea lor la formarea culturii şi civilizaţiei româneşti. Multe dintre aceste bunuri s-au păstrat şi transmis din generaţie în generaţie, odată cu proprietăţile imobiliare, altele au fost rezultatul muncii unor pasionaţi colecţionari de obiecte de artă şi nu numai. Acest patrimoniu cuprinde mai multe categorii de bunuri mobile:

Bunuri arheologice şi istorico-documentare reprezentate, la rândul lor, prin:

33

- obiecte arheologice (unelte, arme, ceramică, podoabe, monede, inscripţii sigilii, veşminte, însemne funerare), majoritatea acestora se concentrează în muzeele de istorie şi arheologie.

- obiecte provenite din dezmembrarea, demolarea, distrugerea (datorită unor factori de risc) a unor monumente istorice; aici fiind cuprinse pietre funerare, uşi de biserici, catapetesme, etc.

- mărturii materiale şi documentare referitoare la etapele istorice parcurse, evoluţia în plan economic, social, militar, religios, artistic, ştiinţific, sportiv; cuprinde însemne, bunuri materiale, acte şi documente emise la nivel public şi privat;

- manuscrise, cărţi rare, cărţi vechi, cărţi cu importanţă bibliofilă care se regăsesc atât în marile biblioteci publice, dar şi în cele religioase sau private;

- documente şi tipărituri de interes special, acte de arhivă, hărţi şi alte materiale cartografice care sunt originale, aflate în instituţii guvernamentale, publice, private (ministere, bănci, primării, colecţii particulare);

- obiecte cu valoare memorialistică şi piese epigrafice;- obiecte şi documente cu valoare numismatică, filatelică, heraldică (bancnote, monede

medalii, decoraţii, insigne, sigilii, brevete, mărci poştale, drapele, stindarde);- materiale fotografice reprezentate prin clişee negative, diapozitive, fotografii, filme,

înregistrări audio şi video;- instrumente muzicale, uniforme militare, obiecte de vestimentaţie, etc.;- obiecte simple, de valoare tehnică , utilizate în ateliere şi gospodării individuale;- alte bunuri care se pot înscrie în această categorie. Bunuri cu semnificaţie artistică, de valoare excepţională sau deosebită, care la

rândul lor cuprind mai multe valori :- opere de artă plastică - desene, picturi, gravuri, fotografie şi litografie, etc.;- opere de artă decorativă realizate din lemn, metal, ceramică, sticlă, porţelan, textile,

utilizate ca ornamente aplicate de exterior – interior, sau ca podoabe;- obiecte de cult reprezentate prin icoane pe lemn, sticlă, broderii, argintărie, orfevrărie în

metal, mobilier (catapetesme, strane, mese de altar, etc.);- proiecte şi prototipuri de design create ca modele de încercare, înainte de finalizarea

unor obiecte artistice şi tehnice;- materiale primare de documentare, filmare - înainte de finalizarea unor creaţii de film,

documentare artistice şi de animaţie;- alte bunuri materiale din această categorie. Bunuri cu semnificaţie etnografică, cu valoare deosebită şi excepţională, care

înglobează o serie de obiecte reprezentative pentru zonele etnografice româneşti:- piese de mobilier, ceramică, unelte, obiecte de uz casnic şi gospodăresc;- obiecte textile, piese de port popular, obiecte din pielărie, din metal, sticlă, os, piatră,

sticlă - cu valoare decorativă şi ornamentală;- podoabe, instrumente muzicale, obiecte de cult;- alte bunuri materiale din această categorie. Bunuri de importanţă ştiinţifică cu valoare deosebită şi excepţională, care includ

o serie de obiecte mai rar întâlnite în muzee, colecţii publice şi private :- specimene rare aflate în colecţii botanice, zoologice, geologice şi mineralogice,

anatomice, bine conservate în timp şi spaţiu;- trofee de vânat aflate în muzee , colecţii publice şi private;- alte bunuri materiale din această categorie. Bunuri de importanţă tehnică, reprezentative pentru o anumită etapă de

dezvoltare istorică şi economică şi care cuprind:- creaţii tehnice unicat din diverse sectoare industriale;

34

- rarităţi indiferent de marcă, creaţii tehnice cu valoare memorială;-prototipurile aparatelor, dispozitivelor, instrumentelor, maşinilor - care ulterior au intrat

în producţie de serie;- realizări ale tehnicii populare;- matriţe de compact-discuri şi CD-ROM;- alte bunuri materiale din această categorie.

Toate aceste bunuri pot fi cunoscute prin intermediul unor instituţii muzeale, colecţii, case memoriale şi cuprind câteva zeci de milioane de asemenea obiecte. Ele fac parte din tezaurul naţional şi reflectă nivelul de cultură şi civilizaţie al unui popor, spiritul artistic şi de inovaţie, influenţele culturale şi tehnice venite din exterior.

3.3.2. Patrimoniul cultural imobilCuprinde clădiri sau/şi ruine valoroase sub aspect arheologic, istoric, arhitectural,

religios, artistic, urbanistic şi unde toate părţile componente - exterioare şi interioare - sunt elemente de valoare, care fac parte integrată din structura acestora. Patrimoniul arhitectural înglobează şi produse din alte arte: sculpturi, vitralii, mobilier, diferite ornamente de piatră, ipsoserie, lambrisări în lemn, picturi murale, etc.; adesea el cooperează cu proiectarea peisagistică şi cea urbanistică pentru armonizarea aspectului exterior al clădirilor cu natura înconjurătoare. Factorii economici şi sociali au influenţat vizibil principalele stiluri care şi-au pus amprenta în timp şi spaţiu asupra arhitecturii: egiptean, grec, roman, bizantin, romanic, gotic, renascentist, baroc, rococo şi modern.

Vechimea locuirii în spaţiul carpato - danubiano - pontic şi existenţa, a unui procent ridicat de populaţie rurală cu ocupaţii tradiţionale multiseculare, condiţiile fizico-geografice, politice şi sociale specifice au impus o anume evoluţie a manierei de construcţie, dar şi o anumită structură a aşezărilor rurale şi urbane şi un anume mod de construire.

La sfârşitul secolului XVII şi sec. XVIII, în urma dezvoltării oraşelor românești şi a consolidării unei categorii sociale mai înstărite, au apărut numeroase clădiri de tip conace, palate, castele etc., cu vădite influenţe occidentale, dar şi biserici fortificate, cule. Arhitectura tradiţională mult mai conservatoare şi-a păstrat elementele şi ornamentica definitorii. Astfel, casa ţărănească şi anexele gospodăreşti continuă să fie ridicate după modele tradiţionale, fiind extins spaţiul de locuire şi modernizat doar parţial sistemul de ornamentare interioară.

Dacă în multe ţări europene, diferitele curente în arhitectură şi artă şi-au lăsat amprenta prin ridicarea unor clădiri somptuoase, bogat decorate în exterior şi interior, în România monumentele arhitecturale dovedesc o mare simplitate ,fiind ponderate ca dimensiune. Stabilirea statutului de monument se bazează, în țara noastră, pe reglementările ICOMOS şi UNESCO privind patrimoniul cultural mondial, la care se mai pot adăuga o serie de criterii specifice, dintre care pot fi menționate: - vechimea şi originea istorico-geografică;

- natura materialelor fizice şi gradul lor de complexitate rezultat prin prelucrare; - calităţile psihologice şi senzoriale percepute (culoare, mărime, volum, impresie vizuală, etc.); - stilurile de artă folosite şi valoarea/notorietatea autorilor care au creat bunuri arhitecturale.În domeniul monumentelor de arhitectură există şi o clasificare axată pe utilitatea

acestora: - arhitectură civilă - care include castele, forturi, clădiri fortificate; - arhitectura religioasă - care înglobează cele mai multe tipuri de monumente (temple,

biserici, baptisuri, pagode, catedrale, mănăstiri, etc.);- arhitectură laică – reprezentată prin case, palate, hoteluri, teatre, clădiri de birouri, şcoli,

staţii de cale ferată, biblioteci, spitale, ateliere, fabrici, centre comerciale;

35

- arhitectura industrială – reprezentată prin elemente de inginerie (poduri, baraje, diguri, porturi, apeducte, viaducte, faruri, aeroporturi, parcuri de distracţii, expoziţii, vechi instalaţii, echipamente, etc.);

- arhitectura peisagistică - care se referă la modul de aranjare a grădinilor, amenajarea apelor, grădinărit şi horticultură ornamentală, aranjamente florale cu materiale naturale prelucrate (piatră, scoici, flori uscate, obiecte de lut, împletituri, obiecte din lemn, etc.).Specialiştii din domeniul turismului au adăugat şi alte criterii de selecţie. Astfel, la

nivelul oricărei aşezări urbane şi rurale actuale au fost stabilite câteva criterii majore prin care să se evidenţieze valenţele turistice ale unor centre istorice vechi, dar şi ale unor monumentelor de arhitectură izolate, şi anume:

gradul de rezistenţă a elementelor constructive şi specificitatea acestora; valoarea artistică a clădirilor prin ornamentele exterioare şi interioare existente; valoarea estetică de ansamblu, prin care se păstrează fragmente ale unui mod

de viaţă şi de atmosferă; valoarea culturală, care conferă unicitate la nivel național, regional, local şi care

îi dă autenticitate şi singularitate faţă de alte oraşe sau sate; valoarea manifestărilor artistice şi culturale organizate, care îi sporesc

importanţa; accesibilitatea şi gradul de amenajare turistică.

Existenţa şi stabilitatea unui aşezări umane în timp şi spaţiu se exprimă şi prin relaţiile sale cu regiunea înconjurătoare, cu care se află în permanentă relaţie socială şi economică. Patrimoniul arhitectural al oraşelor şi satelor face parte integrantă din ţesătura urbană, fiind elementul esenţial care exprimă identitatea oraşului şi a locuitorilor săi.

Din dorinţa de integrare a turismului cultural românesc în cadrul celui european şi mondial, oraşele şi satele româneşti ar trebui să pună un accent mai mare pe bunurile culturale care pot fi valorificate prin turism, îndeosebi a vechilor centre istorice. Există două posibilităţi de valorificare a monumentelor istorice şi de arhitectură prezente în centre urbane cu mare vechime şi valoare istorică şi anume: fie utilizarea edificiilor ca centre culturale, structuri turistice ,fie simpla lor vizitare ca obiective de interes turistic.

Demararea acţiunilor de mai bună valorificare prin turism a bunurilor culturale va trebui să pornească de la o selecţie şi o promovare corespunzătoare, prin acţiuni ce aparţin turismului cultural şi care se traduc prin:

- introducerea în circuit a unor programe turistice noi, care să includă monumente istorice mai puţin cunoscute, sau nevalorificate în turism;- crearea unor programe turistice zonale care să pună în valoare centrele istorice ale unor oraşe mai mici, dar cu importanţă istorică şi arhitecturală;- realizarea unor amenajări care să vizeze accesibilitatea, mijloacele de transport, restaurarea şi conservarea monumentelor de arhitectură, introducerea unora dintre acestea în rândul structurilor turistice.

Bunurile culturale create de om se desfăşoară pe trei dimensiuni –înălţime, adâncime, lăţime, iar din combinarea acestora rezultă suprafeţe optice care se individualizează prin desen, formă, mărime, compoziţie, culoare, contrast.

În general, bunurile imobile se evidenţiază prin câteva elemente deosebite, exprimate prin :

spaţiul pe care îl ocupă şi care poate avea, la nivel de edificiu, o valenţă arhitecturală, ambientală, artistică;

componentele - includ de la piese de mobilier, cămine şi sobe, piese textile, ceramică, sticlă, etc., până la obiecte personale, care prin dimensiuni, materiale folosite, culoare, stil exprimă o valoare estetică şi artistică;

36

linia, forma, culoarea - care împreună oferă o imagine asupra cerinţelor şi gusturilor personale ale artiştilor creatori şi care au evoluat cu fiecare perioadă istorică;

materiale şi procedee folosite - arată influenţa generală a unui anumit stil artistic, dar şi contribuţia personală a artiştilor şi creatorilor de bunuri culturale, în funcţie şi de performanţele epocii.

Structura patrimoniului cultural imobilAprecierea bunurilor culturale imobile trebuie să pornească de la anumite aspecte

teoretice legate de definirea acestora. După legislaţia în vigoare sunt date şi principalele definiţii ale unor categorii de monumente, bunuri imobile situate suprateran, subteran şi subacvatic:

monument - construcţie sau parte integrantă dintr-o construcţie anterioară care, alături de dotările interioare, elementele artistice interioare şi exterioare, constituie o structură unitară, la care se mai adaugă și bunuri artistice, comemorative, funerare de for public; toate acestea includ şi terenurile aferente delimitate topografic şi cadastral şi alcătuiesc mărturii valoroase din punct de vedere arheologic, arhitectural, artistic, istoric, etnografic, social, religios, ştiinţific şi tehnic;

ansamblu - include mai multe elemente constructive, cu un mare grad de coerenţă în plan istoric, cultural, arhitectural urbanistic, muzeistic, prezente în mediul urban şi rural, care alături de trenurile aferente dau o imagine de ansamblu sub aspect arheologic, arhitectural, artistic, istoric, etnografic, social, religios, ştiinţific şi tehnic;

sit - termen preluat din limba franceză şi care reprezintă terenuri delimitate topografic şi cadastral ce deţin bunuri culturale aflate într-un anume cadru natural bine conservat cu valoare importantă din punct de vedere arheologic, arhitectural, artistic, istoric, etnografic, social, religios, ştiinţific şi tehnic;

zona de protecţie din jurul unui monument - reprezintă o suprafaţă de teren menită să asigure o stabilitate constructivă, percepţie vizuală şi estetică, eliminarea unor factori de risc natural şi antropic din vecinătate şi care este de 100 m în mediul urban, de 200m în mediul rural şi 500 m în spaţiile libere din extravilane.

Cunoaşterea acestor definiţii este foarte importantă deoarece se poate face o grupare a bunurilor cultural şi o ierarhizare a acestora în funcţie de criteriile amintite anterior. Legea protecţie monumentelor împarte toate bunurile culturale existente, inclusiv monumentele, în două mari categorii: monumente istorice de importanţă naţională care reprezintă circa 20% din total şi monumente de importanţă locală care cuprinde restul de 80%. Conform clasificării actuale există 4 categorii de monumente: monumente de arheologie; monumente de arhitectură; monumente de for public, monumente memorial-funerare. Pentru fiecare monument există un regim juridic, plan topografic şi cadastral, reglementări urbanistice, set de lucrări pentru restaurare –conservare.

Clasificarea monumentelor după vechimea lor ne dă dimensiunea unei valori de vechime, subliniind şi necesitatea unor acţiuni susţinute de conservare şi restaurare:

monumente din perioada paleocreştină până în anul 1775 – de valoare excepţională;

monumente din perioada 1776-1830 – de valoare foarte mare; monumente din perioada 11831-1870 – de valoare mare; monumente din perioada 1871-1920 – de valoare medie; monumente din perioada 1921-1960 – de valoare mică; monumente din perioada de după anul 1960 – fără valoare.

Cunoaşterea acestei delimitări temporale este foarte importantă deoarece, în iniţiativele de protejare şi restaurare, resursele financiare sunt dirijate, cu precădere, spre primele trei categorii de monumente. De asemenea, sub aspect turistic, cele mai atractive sunt

37

monumentele şi bunurile culturale cu vechime mai mare, care reflectă evoluţia istorică a unei naţiuni.

Potrivit reglementărilor anterioare anului 2004 existau următoarele categorii de monumente: monumente şi situri arheologice, monumente şi ansambluri de arhitectură (inclusiv cele tehnice), clădiri memoriale, monumente de artă şi ansambluri memoriale, rezervaţii de arhitectură şi urbanism, locuri istorice, parcuri şi grădini. În acest context foarte mulţi cercetători din domeniul turismului au ales această variantă, deşi în momentul de faţă există altă structurare a patrimoniului cultural.

Pentru a realiza o prezentare succintă a ceea ce înseamnă mai valoros sub raportul potenţialului turistic antropic se poate utiliza ordonarea existentă în planul de amenajare a teritoriului naţional, secţiunea a III a– Zone protejate, reglementate prin Legea nr.5/2000 –M.O. 12.04.2000. Se disting, astfel, categoria monumentelor și ansamblurilor de arhitectură și cea a monumentelor şi siturilor arheologice.

Vezi xerox (edificii istorice, religioase, culturale, economice...)

3.3.4. Categorii de bunuri culturale naţionale cu componente înscrise pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO

În condiţiile redeschiderii porţilor României către Europa şi lume un loc important îl deţine şi prezentarea monumentelor care sunt de mare valoare, fiind cuprinse în Patrimoniul Mondial UNESCO, care prin particularităţilor lor sunt adevărate embleme ale culturii şi civilizaţiei româneşti. Probleme deosebite ridică aceste monumente din punctul de vedere al acţiunilor de restaurare, conservare, care necesită importante resurse financiare. În vederea respectări cerinţelor legate de conservarea acestora, principalele instituţii guvernamentale şi organizaţiile profesionale din domeniul culturii şi de patrimoniu acţionează în parteneriat cu Consiliul Internaţional al Monumentelor şi siturilor - ICOMOS şi cu Consiliul Internaţional al Muzeelor - ICOM.

Din totalitatea bunurilor imobile au fost acceptate monumente din următoarele categorii:

a) Categoria aşezări ţărăneşti cu biserici fortificate -- care sunt realizări ale minorităţilor germane ,colonizate sub regele Ungariei, Geza al II-lea (1141-1162)îndeosebi în zona Sibiului şi în nord-vestul Transilvaniei .Ulterior, la sfârşitul secolului al XI-lea, sosesc grupuri de germani din sud-estul Bavariei care se stabilesc în zonele Bistriţa-Năsăud, Reghin şi Rodna.

În vedea apărării locuinţelor, a bunurilor şi bisericilor contra năvălirilor pecenegilor, cumanilor, apoi a tătarilor, coloniştii acestor teritorii au ridicat primele cetăţi, la început din lemn, apoi din piatră. Dat fiind faptul că procesul de colonizare a continuat şi în timpul regelui Carol Robert(1283-1318) şi realizarea şi consolidarea acestor cetăţi va continua. În urma acestui proces a rezultat un număr important de cetăţi ţărăneşti şi biserici gotice fortificate (circa 300 s-au păstrat).

Din patrimoniul UNESCO face parte ansamblul de la Biertan, localitate atestată în 1283, care cuprinde o cetate ţărănească cu 3 incinte, 6 turnuri, 3 bastioane de apărare, o biserică (1492-1516) în stil gotic târziu. Alături de aceasta mai sunt incluse cele situate la Câlnic - judeţul Alba, Prejmer şi Viscri din judeţul Braşov, Dârjiu în Harghita, Saschiz în Mureş, Valea Viilor, alături de Biertan, din judeţul Sibiu.

38

b) Categoria cetăţilor dacice -- reprezintă construcţii cu rol de locuire şi apărare contra încercărilor de cucerire romană, reprezentative pentru perioada când satul dac s-a aflat sub conducerea regelui Burebista. Acestea sunt situate pe culmi de dealuri, dispuse mai izolat, legate de cultul strategic al dacilor, fiind dispuse de-a lungul văii Grădiştea. Ele includ ruinele unor puternice ziduri, depozite şi locuinţe, sanctuare, iar modul de dispunere şi împărţire a spaţiilor interioare sunt expresia arhitecturii şi a modului de construcţie a poporului dac, a modului de organizare socială a societăţii pe clase. Din această grupă fac parte: complexul de la Sarmizegetusa – Regia - Grădiştea de Munte din comuna Grădiştea, cetăţile de la Cetăţuia, Blidaru, cetatea de la Piatra Roşie Luncani, cetatea de la Băniţa toate situate în judeţul Hunedoara, la care se adaugă cetatea de la Căpâlna din localitatea omonimă din judeţul Alba.

c) Categoria arta şi arhitectura brâncovenească --constituie expresia culturală a perioadei de domnie a lui Constantin Brâncoveanu (1668-1714). În perioada aceasta, Ţara Românească cunoaşte o revigorare economică, fapt ce a permis realizarea unor edificii religioase şi culturale deosebite. Cel mai reprezentativ obiectiv arhitectural realizat sub domnia sa se găseşte în oraşul Horezu, din judeţul Vâlcea.

Ansamblul monahal Hurez (denumirea veche pentru Horezu) include: ziduri de incintă, turn la poartă, două schituri – Sf. Apostoli, ctitorit de stareţul Ioan în 1690 şi Sf. Ştefan realizat de fiul voievodului în 1703, case domneşti, cerdace lungi cu arcade, chilii, anexe gospodăreşti, biserica mănăstirii, paraclis, bolniţă, bibliotecă cu 4000 de volume, muzeu, etc. Întregul complex a fost realizat între anii 1690-1693 şi se remarcă prin dispunerea în patrulater, ordonarea simetrică a elementelor componente amintite. Acestea includ ornamente exterioare bogate, realizate în piatră, de meşteri locali, sub influenţă renascentistă. Biserica mănăstirii, cu hramul ”Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”, a fost construită în plan triconc, cu amplu pridvor în partea de vest şi cu un valoros iconostas. În biserică se găsesc, de asemenea, tablourile votive ale familiilor domnitoare ale Basarabilor, Cantacuzinilor, Brâncovenilor. Acestea se detaşează prin expresivitatea şi măiestria artistică a desenului, culorii şi prin picturile cu teme religioase realizate de pictorul grec Constantinos.

d) Categoria bisericilor cu pictură exterioară din Moldova . Reprezintă cele mai renumite monumente de arhitectură ale Evului Mediu românesc. Relaţiile politice şi economice pe care Moldova le va avea sub domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504), continuarea intensă a luptei antiotomane vor determina realizarea unui număr important de biserici ca simboluri de mulţumire religioasă pentru bătăliile câştigate. În timpul domniei sale au fost realizate 24 de biserici, din care s-au păstra doar 20. Ulterior şi urmaşii la domnie au continuat ctitorirea unor astfel de lăcaşe de cult, cu un stil arhitectural şi artistic propriu perioadei lui Ştefan cel Mare.

Cele mai cunoscute pe plan intern şi european sunt bisericile de zid cu frescă exterioară situate în Bucovina românească şi Moldova Centrală. Dintre aceste bijuterii arhitecturale fac parte: ansamblurile mănăstirilor Vatra Moldoviţei (ctitorită de Toma Bubuiog şi prin contribuţia domnitorului Petru Rareş), Voroneţ, Humor (ambele ctitorite de Ştefan cel Mare), Suceviţa (ctitorită de familia boierilor Ieremia şi Ioan Movilă), Probota (ridicată de Petru Rareş) şi biserica cu hramul „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” din localitatea Arbore, toate situate pe teritoriul judeţului Suceava. Aceste biserici se remarcă prin planul dreptunghiular, împărţirea în pronaos, naos şi altar, folosirea cărămizii aparente, a celei colorate şi smălţuite, a unui sistem de boltire în arce care să permite prezenţa turlelor, a firidelor interioare şi ocniţelor în exterior, a contraforturilor în exterior. Sub aspectul planului de construcţie, a ancadramentelor uşilor, ferestrelor se resimte influenţa gotică, iar în realizarea frescelor exterioare şi a picturilor interioare a celei de tip bizantin. Urmaşii lui Ştefan cel Mare, respectiv domnitorul Petru Rareş şi familiile boiereşti ale lui

39

Ieremia Movilă, pârcălabului Luca Arbore, au continuat să ctitorească asemenea biserici, dar le-au dat o mai mare monumentalitate, au adăugat pridvor şi au selectat mai atent temele religioase pictate.

e) Categoria bisericilor de lemn din Maramureş -- demonstrează faptul că satele maramureşene au vechi obârşii istorice şi au păstrat în timp şi spaţiu valori cultural-istorice, etnografice de mare autenticitate şi frumuseţe. Dintre toate artele tradiţionale cea a sculpturii şi cioplitului în lemn a adus cea mai mare faimă acestui ţinut. Un loc aparte în arhitectura tradiţională a acestei zone etnografice îl deţin bisericile din lemn. Acestea au fost realizate în secolele XVII- XVIII şi prima parte a sec. XIX. Pe teritoriul judeţului există circa 90 de asemenea obiective religioase care se remarcă prin echilibrul proporţiilor şi a volumelor elementelor constructive. Sunt realizate din bârne groase de stejar, dispuse orizontal, la capete în coadă de rândunică, iar ultimul rând de bârne, se termină sub forma capetelor de cal şi deţin console pentru sprijinirea acoperişului. Bisericile sunt alcătuite din pronaos, naos şi altar, situate în plan longitudinal, iar unele au pridvor sau prispă cu stâlpi de lemn.

Părţile componente ale acoperişurilor au pante moderate şi se termină cu un turn ce poate avea înălţimi diferite. La capătul superior turnul are o galerie cu arcade şi poate avea pe colţuri turnuleţe, unele turnuri se continuă printr-un coif piramidal sau conic foarte ascuţit, toate terminate cu o cruce metalică.

Stilul de construcţie deţine multe elemente gotice, la care s-au adăugat motivele artei populare în ornamentarea exterioară. Astfel, apar motivele ornamentale ale funiei răsucite, rozetei solare, arborelui vieţii, colonete la uşi, arce frânte la ferestre, margini sculptate sub forma dinţilor de lup, scrijelituri geometrice, etc. Picturile interioare sunt realizate fie direct pe pereţii grunduiţi, fie pe pânze lipite direct pe lemn şi se disting prin simplitatea desenelor şi coloritul armonios. Prin reprezentativitatea lor, din patrimoniul UNESCO fac parte: biserica cu hramul ”Intrarea în biserică” din Bârsana, biserica „Sf. Nicolae” din Budeşti - Joseni, bisericile cu hramul „Sf. Paraschiva” din Deseşti şi Poenile Izei, „Naşterea Domnului” din Ieud-Deal. Alături de acestea mai sunt trei biserici, toate cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril” din Plopiş, Rogoz, Surdeşti.

f) Centrul istoric al municipiului Sighişoara reprezintă cel mai bine păstrat spaţiu urbanistic medieval din Europa Centrală şi de Est. Este format din CITADELA –așezarea fortificată de pe Dealul Cetăţii, la 425 m altitudine, care domină valea Târnavei, și din Orașul de Jos – situat la poalele acestuia, ambele incluse în patrimoniul UNESCO.

Cetate medievală datează din perioada sec. XII-XV şi păstrează multe elemente valoroase. Impresionante sunt zidurile cetăţii, cele 9 turnuri( Turnul cu ceas, astăzi muzeul de istorie al oraşului, care include şi figurinele care arată zilele săptămânii )şi bastioane, 164 de case, 13 edificii publice; vechea biserică gotică (sec. XIII), cu altar în stil baroc, 35 de covoare orientale, orga construită în 1680; casa lui Vlad Dracul, fiul domnitorului Mircea cel Bătrân, actualmente muzeul armelor. La acestea se mai adaugă biserica evanghelică (sec. XII-XV), galeria din lemn, vechea scară cu 175 de trepte, vechea şcoală, etc.

40