Contribuţii documentare referitoare la păstoritul transhumant din sud-estul Transilvaniei practicat

în Moldova şi Ţara RomâneascăAutor:

dr. Ioan Lăcătuşu

prof. Vasile Stancu

„Citadela cea mai avansată a Europei în faţa stepei ponto-caspice”, cum numea Simion Mehedinţi Carpaţii Orientali, nu a împiedicat niciodată legăturile care au existat neîntrerupt între locuitorii de pe cele două versante. Mărturie a acestor contacte permanente o reprezintă evoluţia, de-a lungul timpului, a aceloraşi culturi arheologice atât în Moldova cât şi-n Transilvania, dovedind o evidentă unitate etno-culturală. „Astfel, remarca istoricul Victor Spinei, purtătorii culturii Criş şi ai ceramicii liniare din neoliticul timpuriu, ai culturii Cucuteni- Tripolie din neoliticul evoluat şi ai culturii Noua din bronzul târziu, erau răspândiţi atât în Moldova cât şi în Transilvania. Începând din neolitic şi până în Hallstatt, numeroase tipuri de unelte, arme şi obiecte de podoabă din cupru şi bronz, lucrate în centrele de producţie intracarpatice, pătrund în Moldova pe calea schimburilor intertribale realizate prin trecătorile montane... După cucerirea romană, între teritoriile intramontane ale provinciei Dacia şi porţiunea provinciei Moesia Inferior din sudul Moldovei şi din Dobrogea se statorniciseră permanente contacte, îndeosebi prin pasul Oituz. Drumul ce pleca de la castrul şi castellum de la Galaţi-Barboşi - cu prelungiri spre est până la Tyras şi spre sud până la cetăţile vestpontice - urma valea Siretului până la Poiana, apoi valea Trotuşului şi a Oituzului până la Breţcu...”, cunoscut, în evul mediu, ca „drumul de jos” sau „drumul Braşovului”, ca fiind cel mai larg şi accesibil dintre toate drumurile care uneau cele două state româneşti medievale. Desigur, din feudalismul timpuriu, între sudul Moldovei şi teritoriul fostului judeţ Treiscaune existau 25 de

poteci şi plaiuri, pe care se mergea pe jos sau călare, putând fi folosite de ciobanii şi turmele de oi ce mergeau spre locurile de păşunat. La începutul secolului XX, „păstorii transilvăneni, pentru a trece în transhumanţă spre Moldova de-a lungul ţinutului Vrancei, se serveau de trei drumuri principale: primul urca plaiul Giurgeului, urmând apoi cumpăna apelor dintre Bârsa şi Zăbala; al doilea traversa vârful Lăcăuţ, culmea Condratu, plaiul Noveselor şi valea Putnei; cel de-al treilea în afara văii Oituzului, avea o variantă de la Muntele Clăbuc şi Sboina Neagră, coborând pe cursul Putnei şi pe valea Şuşiţei. La aceste căi se mai adăugau câteva drumuri secundare. Fără îndoială că o mare parte din ele erau folosite cu mult timp înainte, de sute sau chiar mii de ani, după cum este posibil ca la drumuri sau poteci mai vechi să se fi renunţat, din anumite raţiuni, în favoarea altora deschise ulterior”.Ştiinţa arheologică, cât şi documentele de arhivă, ne oferă numeroase dovezi privind practicarea păstoritului, din vremuri imemoriale, în spaţiul sud-est transilvan, renumiţi fiind, alături de mocanii săceleni, brăneni şi cei din Mărginimea Sibiului, „bârsanii” din Covasna- Voineşti, Breţcu şi Poiana Sărată, la care „creşterea oilor a fost o ocupaţie practicată aproape în exclusivitate, animalele mari fiind crescute abia în zilele noastre”. Suprafeţele de păşuni alpine din apropierea celor două localităţi, dar mai ales bogatele păşuni alpine din Munţii Vrancei, cât şi cele din sudul Moldovei, dintre lanţul Carpaţilor şi zona nord pontică, la care se adaugă Delta Dunării şi stepa dobrogeană, au oferit locuri bogate de păşunat pentru oierii români din curbura interioară a Carpaţilor. Etnograful Valer Butură scrie că în zona aceasta s-a practicat atât păstoritul local cât şi păstoritul de pendulare simplă, dublă şi transhumant. Cel transhumant „a fost practicat de gospodăriile specializate în creşterea extensivă a animalelor din Ţara Bârsei şi Mărginimea Sibiului, şi de un număr restrâns de sate din zona învecinată... La est de Săcele, la contactul munţilor cu câmpul depresionar al Ţării Bârsei, se află Covasna, iar la intrarea în curmătura joasă a trecătorii spre Moldova, de la Oituz se află Breţcu. În Covasna,

citându-l pe Sabin Opreanu, scria în continuare etnograful, ciobănia se moştenea din tată în fiu. Copiii intrau cu plată ca ciobani la oile părinţilor lor. Primeau la an câte 7 oi, opinci, suman, căciulă, două perechi de iţari, câte o sarică pentru iarnă şi mâncare. Sporindu-şi şi ei oile, cu timpul ajungeau tovarăşi ai părinţilor şi treceau ca baci la alte turme. Părinţii de obicei stăteau acasă şi făceau cărăuşie şi negustorie sau se angajau la alţi proprietari ca baci. Numai când erau stăpâni ai turmei întregi, făceau pe baciul la stâna proprie. Pentru pază şi iernat angajau ciobani cu simbrie”.Exista o distincţie clară între mocani, care erau proprietari de oi, şi ciobani, care erau angajaţii mocanilor. La rândul lor, mocanii, în funcţie de numărul de oi stăpânite, formau trei categorii: cu până la 100 de oi erau consideraţi săraci, până la 700 erau consideraţi proprietari mijlocii şi peste 1.000 de oi făceau parte din categoria de frunte, unii posedând chiar 2-3.000 de oi. O turmă plecată în transhumanţă cuprindea peste 1.000 de oi, motiv pentru care majoritatea mocanilor trebuiau să se asocieze. „Întreaga responsabilitate pentru bunul mers al activităţii de la stână revenea baciului, căruia i se subordonau toţi ciobanii angajaţi, ierarhizaţi şi aceştia după rolul şi importanţa muncii desfăşurate. Astfel erau: vătavii sau şefii de cârd, ciobanii mânzărari sau sterpari, mânătorii şi buliticii, cei care mânau oile din urmă. Oile erau împărţite în cârduri (mânzări, sterpe, miei, berbeci), mărimea unui cârd determinând numărul de ciobani, revenindu-i unui cioban cam 100 de oi. Ciobanii erau plătiţi în natură şi foarte rar în bani, mărimea simbriei fiind dată de importanţa muncii fiecăruia.” Văratul se făcea în zonele alpine, în majoritatea cazurilor la distanţe mici de casă, iar iernatul la mari distanţe. Astfel, „din cele 35 de stâne câte au avut covăsnenii (la începutul secolului al XIXlea - n.n.), cele mai multe au fost în Munţii Vrancei, dar aveau stâni şi în Munţii Bârsei, Buzăului, Ciucului, Gurghiului, Penteleului etc.. Pentru iernat unii coborau spre Câmpia şi Balta Dunării, treceau în Dobrogea, alţii se duceau în câmpia din cursul inferior al Siretului, ori urcau spre Câmpia Moldovei... În Breţcu, ca şi în Săcele şi Covasna, un

singur stăpân avea mii de oi. Breţcanii au avut în total 52 de stâne şi târle, dintre care 21 stâne de vărat în munţi şi 31 târle de iernat, pe moşii din zonele joase. Ei vărau împreună cu secelenii şi covăsnenii, în munţii Breţcului, Ciucului, Vrancei, Buzăului şi ai Bârsei, dar mai ales în munţii din jurul Penteleului şi ajungeau, ca şi ţuţuienii, cum se numeau mărginenii şi bârsenii, până în Munţii Rodnei. Târlele pentru iernat le aveau în Covurlui, Balta Brăilei, Bărăgan, Dobrogea, Tecuci, Tutova, Iaşi”. „Bârsanii din secuime” sunt pomeniţi în numeroase studii de specialitate semnate de Andrei Veress, Sabin Opreanu, Nicolae Iorga, N. Popp, Ştefan Meteş, L. Someşan, Romulus Vuia, Valer Butură, N. Dunăre ş.a., care pun în evidenţă faptul că, pentru cele două centre ale păstoritului românesc din arcul Intracarpatic, Covasna şi Breţcu, există mărturii documentare încă din secolul al XVII-lea. Pentru păstoritul transhumant, în general, ştirile sunt însă mult mai vechi, din secolul al XV-lea, care fac trimiteri la aşezăminte domneşti (acte emise de cancelaria domnului - n.n.) şi mai vechi, chiar la Basarab Întemeietorul, care domneşte în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Astfel, în 1452, Vladislav Dan Vodă (Vladislav al IIlea - ocombrie 1448 - 22 august 1456 - domn al Ţării Româneşti) dă voie pârgarilor din Braşov ca oamenii lor să umble „slobozi şi fără bântuire” prin ţara lui, să se hrănească şi să n-aibă grijă de nimic, subliniind faptul că „ţinem de aşezământul cel vechi de la cei dintâi domni, şi voi şi noi”. Şi nu erau puţini aceşti oameni care practicau comerţul sau păstoritul. Dacă facem un sumar calcul, numai din cele două localităţi covăsnene, la începutul secolului al XIX-lea, se deplasau pentru păstorit în Moldova şi Ţara Românească aproximativ 900 de oameni, cu peste 90.000 de oi. Astfel, putem afirma pe bună dreptate, cum de altfel susţine şi Ştefan Meteş, că oierii ardeleni „au fost elementul cel mai puternic şi persistent peste toate vicisitudinile timpurilor şi oamenilor, al menţinerii conştiinţei naţionale... Erau cunoscători ai întregului pământ românesc, prin colaborările, an de an, cu turmele lor de la munte la şes, la bălţile Dunării, până la Marea Neagră, trecând prin sute de sate, stând de vorbă cu ţăranii-

cojani, ca şi cu boierii, vlădici şi domni chiar, de la care închiriau păşuni bogate la şes sau munţi întregi pentru hrana necesară turmelor lor de sute de mii de capete”. Mişcarea pendulatorie a turmelor, între munte şi câmpie, între o ţară şi alta, nu are nimic întâmplător, ci totul se desfăşoară organizat, instituţional, pe baza unor legi precise, unor convenţii între „statul austriac, Poarta Otomană şi Ţările Române referitoare la regimuri vamale, trecători, itinerarii, dări, drepturi, îndatoriri, regimuri juridice, regimuri fiscale... Treptat, păstoritul transhumant devine o întreprindere... O vastă activitate economică însoţea această vastă reţea de drumuri şi popasuri. Începând cu bâlciurile de animale şi produse alimentare şi terminând cu un variat comerţ itinerant (îmbrăcăminte, unelte, obiecte şi cărţi de cult, cărţi populare etc.”. Mai mult. Legăturile românilor de pe cele două versante ale Carpaţilor s-au intensificat şi prin faptul că, în decursul anilor, mulţi oieri din Arcul Intracarpatic s-au stabilit în zonele de transhumanţă. În comuna Casimcea (Babadag) aproape toţi locuitorii au fost mocani din satele Vama-Buzăului, Sita-Buzăului, Întorsura-Buzăului, Covasna, Poiana-Sărată şi Breţcu. De asemenea, satul Coşnea s-a desprins din Covasna, iar Poiana-Sărată din Breţcu. Tot locuitorii din Buzăul Ardelean (Întorsura-Buzăului - n.n.) au întemeiat satele Ciughieşul şi Chiojdul Mic din judeţul Buzău.Desigur, adevăratul scop al practicării păstoritului transhumant îl constituia avantajul material pe care îl obţineau proprietarii prin valorificarea principalelor produse: brânză, carne, lână. Brânza frământată şi introdusă în burduf din piele de oaie, pregătită prin răzuire, era vândută în localităţile rurale apropiate rutelor transhumante, precum şi-n centrele urbane precum Focşani, Iaşi, Galaţi, Bacău, Târgu-Trotuş, Târgu-Secuiesc, Sfântu-Gheorghe, Braşov ş.a.. Lâna, neprelucrată sau sub formă de postav şi stofă, Covasna şi Breţcu având „o adevărată reţea de ateliere pentru dărăcit, tors, ţesut şi bătut... era comercializată la târgurile din zonă sau pe pieţele oraşelor Braşov, Buzău, Focşani, Adjud, Panciu..., iar carnea era vândută la Braşov, Iaşi, Galaţi sau direct la stână”. De asemenea, practicarea păstoritului

transhumant a generat un port specific, tradiţii şi obiceiuri pe care generaţia actuală din Covasna, Zăbala, Întorsura-Buzăului le promovează din ce în ce mai mult în cadrul „zilelor localităţii”, a „sântiliilor” sau festivalurilor folclorice.Pentru a veni în sprijinul cercetătorilor, preocupaţi de investigarea diferitelor aspecte referitoare la practicarea păstoritului transhumant de către oierii ardeleni, şi în mod deosebit de „bârsanii din secuime”, supunem atenţiei faptul că aceste documente, aflate în posesia Arhivelor Naţionale Covasna, pot fi grupate tematic şi cronologic, pe o perioadă de aproape 300 de ani (mijlocul secolului al XVII-lea - începutul secolului al XX-lea), după cum urmează:a) Hrisoave, ordine guberniale, circulare, scrisori - emise de cancelariile domneşti sau guberniul principatului Transilvania, instituţii sau funcţionari ai statelor româneşti, privind văratul sau iernatul, constând din cereri, aprobări şi permise de păstorit, confirmări de arendare, interziceri de păşunat.b) Ordine guberniale, tabele nominale, procese verbale, comunicate - privind reglementarea trecerii de o parte sau alta a frontierei dintre state, eliberarea şi evidenţa paşapoartelor, instituirea de cordoane sanitare, norme în caz de epizotii, ciumă, treceri clandestine.c) Patente, ordine guberniale, înţelegeri - privind reglementarea păşunatului, taxe şi alte obligaţii ale oierilor faţă de instituţiile statului sau puterii suzerane.d) Ordine guberniale - recomandări privind păşunatul în Moldova- Basarabia, Ţara Românească şi Dobrogea.e) Ordine guberniale, rapoarte, plângeri, scrisori - privind atestări de păşunat sau proprietate, pagube şi despăgubiri produse proprietarilor de terenuri şi animale.f) Ordine guberniale, note, interogatorii, depoziţii, rapoarte - privind comerţul, legal şi ilegal, cu animale, piei, lână, al Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească.g) Ordine guberniale, adrese - privind alte aspecte, tangente cu păstoritul transhumant.

* * *

La mijlocul acestei luni, a avut loc la Bacău, sub genericul „Arhivele şi Istoria”, tradiţionala Sesiune de Comunicări Ştiinţifice, ajunsă la cea de-a XVII-a ediţie, desfăşurată sub egida Arhivelor Naţionale Bacău şi a Asociaţiei Generale a Arhiviştilor din România - Filiala Bacău. Manifestarea a debutat, în dimineaţa zilei de 18 noiembrie, la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, prin vernisarea expoziţiei „Icoane pe lemn şi sticlă”, a pictorului Cătălin Ardeleanu, urmată de şedinţa festivă dedicată aniversării a 60 de ani de la înfiinţarea Arhivelor Naţionale Bacău şi a lansării volumelor „Acta bacoviensia” vol. VI şi a celui de-al IV-lea volum al colecţiei „Profesioniştii noştri”, dedicat renumitului profesor şi arhivist băcăuan Dumitru Zaharia, cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de ani. După-amiază lucrările sesiunii ştiinţifice s-au desfăşurat pe trei secţiuni: Arhivistică, Istorie băcăuană, Istorie generală - la care au participat cu studii şi comunicări 48 de cercetători, doctori, profesori şi arhivişti.Judeţul Covasna a fost reprezentat de Centrul de Studii Europene Covasna-Harghita, prin subsemnaţii, care au prezentat mesajul de apreciere al instituţiei mandatate şi a unor arhivişti ardeleni lui Vilică Munteanu, directorul Arhivelor Naţionale Bacău, cu prilejul împlinirii celor şase decenii de existenţă, şi au susţinut, pe secţiuni, comunicările: „Contribuţii documentare referitoare la păstoritul transhumant din sud-estul Transilvaniei practicat în Moldova şi Ţara Românească” şi „Aportul negustorilor români şi secui din Arcul Intracarpatic la dezvoltarea comerţului dintre Transilvania, Moldova şi Ţara Românească”.