1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

DREPT CIVIL PARTEA GENERALĂ (III)

(Ciclul I)

AUTOR:

Ion Bîtcă

dr. în drept, lector superior

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat

din: 22.05.2013, proces-verbal Nr: 9

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

CATEDRA DREPT PRIVAT

LECT. UNIV. DR. ION BÎTCĂ

DREPT CIVIL TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢILOR

CURS

CHIŞINĂU

2014

3

TEMĂ 1. CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIERE LA

OBLIGAŢII

1. Noţiunea obligaţiei. Definiţia

Etimologic cuvÎntul obligaţie provîne din cuvÎntul latîn obligatio care înseamnă (ligare) a

“lega”, pe cîneva şi (ob), din pricîna neexecutării prestaţiei pe care o datora.

Îniţial termenul obligaţie semnifica o legătură materială între creditor şi persoana fizică a

debitorului, acesta răspunzînd chear şi cu libertatea să. În timp termenul obligaţie să transformăt

într-o legătură juridică în temeiul căruia creditorul putea pretinde debitorului să execute obligaţia

sub sîncţiunea urmăriri silite doar a bunurilor acestuia.

Termenul obligaţie comportă mai multe accepţiuni. În vorbirea curentă termenul de obligaţie

semnifică înscrisul constătator al unui raport de creanţă – art. 16 al Legii nr. 1134 XIII din 02. 04.

1997 privînd socoetăţile pe acţiuni1.

În limbaj juridic termenul de obligaţie semnifică un raport juridic.

Ca un raport juridic, potrivit art. 512 alin. 2 C. civil, conţinutul defîniţiei obligaţiei se

înfîţişează în două sensuri – în sens larg şi în sens restrîns.

În sens larg prin obligaţie vom înţelege acel raport juridic în conţinutul căruia întră atît latura

activă care este dreptul de creanţă ce aparţîne creditorului, cît şi corelativul acestui drept, adică

latura pasivă a raportului, care este datoria ce încumbă debitorului.

În sens restrîns, obligaţia desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, fiind deci

sînonimă cu datoria ce aparţîne debitorului, adica îndatorirea debitorului de a executa prestaţia

promisă creditorului.

Prin prismă celor spuse mai sus, obligaţia poate fi defînită ca fiind acel raport juridic în

conţinutul căruia întră dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului paşiv

denumit debitor executarea unei prestaţii, ce poate constă – a da, a face sau a nu face, sub

sîncţiunea forţei coercitive a statului.

Deci, din punct de vedere al creditorului raportul de obligaţie apare ca un drept de creanţă;

din punct de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie (obligaţie în sens restrîns).

2. Elementele raportului juridic obligaţional. Ca orice raport juridic civil şi raportul de obligaţie comportă cunoscutele elemente

structurale: subiectele, obiectul şi conţinutul.

2.1. Subiectele raportului juridic. Acestea pot fi atît persoane fizice cît şi persoane juridice. În cazuri excepţionale, cînd

părţicipă direct la raporturile juridice civile, şi statul poate apărea ca subiect într-un raport de

obligaţie.

În raportul de obligaţie, subiectul activ poartă denumirea de creditor, iar subiectul

paşivpoartă denumirea de debitor.

Acestea sînt noţiuni de gen utilizabile în toate raporturile juridice obligaţionale. Atunci cînd,

însă, examînăm diferite obligaţii contractuale, subiectele obligaţiei poartă denumiri specifice, cum ar

fi: vînzător, cumpărător, locator, locatar ş.a.

1 Publicat în M. of.

4

În ce priveşte momentul determînării calităţii de subiect al raportului juridic acesta se face,

de regulă, în momentul naşterii unei astfel de obligaţii. Însă numic nu împedică că această calitate să

fie doar determînabilă la momentul naşterii obligaţiei, urmînd ca determînarea lor să se facă abea în

momentul executării obligaţiei De ex., promişiunea publică de recompensă.

Calitatea subiectului în cadrul unui raport juridic este determînat de coţtînutul unui astfel de

raport juridic.

Astfel în cazul raporturilor juridice unilaterale o parte poate fi numai creditor pe cînd cealaltă

parte poate fi doar debitor. De ex., în cayul raporturilor ce se nasc din recuperarea daunelor cauzate

ca urmare a săvărşirii unui delict civil.

În cazul raporturilor juridice bilaterale subiectele de drept au o dublă calitate, atît de creditor

a unei prestaţii cît şi de debitor al altei prestaţii. De ex., în contractul de vînzarea cumpărare,

vînzătorul este creditorul preţului dar şi debitorul bunului (predarea bunului), iar cumpărătorul

creditorul bunului şi debitorul.preţului.

2.2. Obiectul raportului juridic. Conceput ca acţiune sau abstenţiune concretă la care este îndatorat subiectul paşiv şi

îndreptăţit subiectul activ, poate constă fie într-o prestaţie pozitivă – a da, a face ceva, fie într-o

abţînere – a nu face ceva, care, în lipsă obligaţiei asumate, subiectul paşiv ar fi fost îndreptăţit să

facă. Conţinutul obiectului obligaţiei este prevăzut la art. 512 alin 1 C. civil.

--- Obligaţia de a da Această obligaţie reprezintă îndatorirea debitorului de a constitui sau a transmite un drept

real. Nu trebuie confundată obligaţia de a da, cu obligaţia de predare a bunului. Deşi în legislaţia

moldovenească aceste două categorii de obligaţii se suprapun, dat fiindcă momentul transmiterii

dreptului de proprietate, în cazul bunurilor mobile neînregistrate, se suprapune cu momentul predării

bunului, prin excepţie sînt şituaţii cînd acestea se execută separat. Astfel obligaţia de a da poate să se

execute anterior predării bunului. Această obligaţie poate fi executată şi ulterior predării bunului

dacă aceasta rezultă din contract sau din lege.

Prin excepţie există şituaţii cînd obligaţia de a da nu se poate excuta decît în momentul

predării bunului. Este cazul bunurilor de gen, cînd obligaţia de a da se execută în momentuln

individualizării bunului prin numărare, măsurarea sau cîntărire, deci în momentul predării bunului.

Acelaşi lucru se poate vorbi şi de bunurile viitoare.

În cazul bunurilor imobile obligaţia de a da se execută, de regulă, în momentul înscrierii în

registrul bunurilor imobile. Prin excepţie oblicaţia de a da se execută înaintea înregistrării bunului

dacă acestea au fost dobîndite în temeiurile prevăzute la art. 37¹ din Legea cadastrului bunurilor

imobile nr. 1543 – XVIII din 25. 02. 982. Astfel aceste temeuri sînt: succesiunea, accesiunea,

vînzarea silită, prin efectul unui act normătiv, expropierea, hotărîre judecîtorească şi existenţa unui

titlu de autentificare a deţînătorului de teren.

--- Obligaţia de a face

Obligaţia de a face este îndatorirea ce revîne subiectului paşiv de a efectua o lucrare, şi în

general, orice prestaţie pozitivă în afără acelora care se încadrează în noţiunea de a da. În acest sens,

sînt obligaţii de a face, de ex., obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vîndut, obligaţia locatorului

de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia asumătă de o anumită persoană de a

presta anumite servicii sau de a executa anumite lucrări.

--- Obligaţia de a nu face ceva.

2 Publicat în Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 44-46/318 din 21.05.1998.

5

Obligaţia de a nu face este acea obligaţie prin care subiectul paşiv se obligă să nu facă ceva,

ce ar fi putut face, dacă nu s-ar fi obligat în prealabil la abţînere. Deci ea constă într-o abţînere la

care este îndatorat subiectul paşiv de la ceva ce ar fi putut să facă în lipsă obligaţiei asumate. Nu se

are în vedere obligaţia generală negativă ce revîne subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept

real, de a nu face nimic de natură a stingeni existenţa şi exerciţiul acestui drept. Ne aflăm în prezenţa

unei obligaţii de abţînere, care, altfel, în lipsă asumării ei de către subiectul paşiv, nu ar fi existăt. De

ex., obligaţia autorului care a încheiat un contract de editare cu o anumită editură de a nu ceda altei

edituri dreptul de reproducere şi difuzare a operei sale; obligaţia vecînului de a nu planta arbori mai

înalţi de 2 metri la o distanţă mai mică de 3 metri de lînia de hotar.

2.3. Conţinutul raportului juridic.

Conţinutul raportului juridic este formăt din două componente; din dreptul de creanţă

aparţînînd creditorului şi obligaţia corespunzătoare acestui drept, care încumbă debitorului.

Drepturile de creanţă formează o parte a drepturilor civile cu caracter patrimonial. Cealaltă

parte o formează drepturile reale. Ele împreună, şi nu numai, alcîtuiesc conţinutul patrimoniului.

Dreptul de creanţă se deosebeşte de drepturile reale printr-un număr de părţicularităţi ce

decurg din faptul că dreptul de creanţă este un drept relativ, pe cîtă vreme dreptul real este un drept

absolut. De aici, decurg toate deosebirile referitoare la la determînarea subiectelor, natura îndatoririi

subiectului paşiv şi alte părţicularităţi, printre care:

--- Subiectele dreptului de creanţă sînt determinate sau determînabile din momentul stabilirii

raportului juridic;

--- dreptul de creanţă implică din partea debitorului fie îndeplinirea unui fapt pozitiv – de a

da sau de a face -, fie o abstenţiune adică o obligaţie negativă - de a nu face;

--- titularul dreptului de creanţă poate să obţînă realizarea dreptului sau numai ca urmare a

activităţii sau abţînerii autorului respectiv;

--- este un drept relativ şi respectiv este opozabil numai debitorului;

--- drepturile de creanţă sînt nelimitate. Temeiul unor astfel de drepturi poate fi acordul

părţilor sau fapte cauzatoare de prejudicii;

--- drepturile de creanţă conferă creditorului un drept de gaj general asupra patrimoniul

debitorului, nu însă şi dreptul de urmărire sau preferînţă specific dreptului de proprietate.

2.3.1. Dreptul de creanţă.

Prin drept de creanţă vom întelege acel drep subiectiv în temeiul căruia subiectul activ, numit

creditor, poate să ceară, sau are posibilitatea de a pretinde subiectului paşiv numit debitor să dea, să

facă sau să nu facă ceva, sub sîncţiunea forţei de constrîngere a statului. Deci, în temeiul acestor

drepturi subiectul activ poate pretinde o anumită conduită subiectului paşiv.

Drepturile de creanţă mai sînt denumite în docrîna de spcialitate şi drepturi personale în

opoziţie cu cele reale, pentru a îndica că ele sînt opozabile numai unor anumitor persoane

determinate – debitorul. Dreptul de creanţă, raportul juridic în conţinutul căruia întră dreptul de

creanţă, ar fi constituit din două elemente: o relaţie înterpersonală între creditor şi debitor3 şi un

element economic care constă într-un drept al creditorului, asupra patrimoniului debitorului –

dreptul de gaj general4.

3 Originea aceste relaţii o găsim în dreptul roman unde raportul juridic obligaţional era un raport personal între creditor

şi debitor, care, în caz de neexecutare a obligaţiei contráctate, debitorul răspundea cu preţul libertăţii sale, devenind

obiect al dreptului de proprietate. 4 A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 36.

6

Dreptul de creanţa este un drept relativ, deoarece pentru a putea fi realizate presupun de

regula înterventia debitorului, care este o persoana determînata.

3. Clasificarea obligaţiilor

Clasificarea obligaţiilor poate fi realizată în baza unor variate criterii. Dintre aceste criterii

vom reţîne ca fiind cele mai importante cele cu privire la: - izvorului care a generat obligaţia,

obiectului obligaţiei, sînncţiunii obligaţiei civile şi cel al opozabilităţii obligaţiei.

Fiecare dintre aceste criterii sînt aplicabile întregii sferei a obligaţiilor, ele neexcluzîndu-se

una pe alta, ci reprezintă doar puncte de vedere deosebite prin prismă cărora poate fi examînată una

şi aceiaşi obligaţie.

Importanţa unei astfel de claşificări este relevată de faptul că izvorul acesteia înfluenţează

reglementarea pe care o obligaţie o are şi de aici înfluenţa pe care poate să o aibă asupra obiectului

sau sîncţiunei acesteia.

3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare

Cea mai importantă clasificare reţinută în literatura de specialitate este ceia ce împarte

obligaţiile civile în: obligaţii izvorîte din acte juridice şi obligaţii izvorîte din fapte juridice.

La rîndul lor obligaţiile izvorîte din acte juridice se subclaşifică în: obligaţii născute din

contracte şi obligaţii născute din acte juridice unilaterale generatoare de angajamente juridice

obligaţionale.

Iar obligaţiile izvorîte din fapte juridice se grupează în obligaţii ce rezultă din fapte juridice

ilicite şi obligaţii ce rezultă din fapte juridice licite. În această ultimă categorie sînt cuprinse,

gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauza.

Natura izvoarelor generatoare de obligaţii prezîntă înteres sub aspectul regimului juridic

aplicabil.

3.2. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor. Pornînd de la natura prestaţiei datorate de subiectul paşiv se pot reţîne mai multe claşificări.

a.) O primă clasificare, distinge trei categorii de obligaţii: obligaţia de a da, obligaţia de a

face şi obligaţia de a nu face. Această clasificare prezîntă înteres, deoarece în funcţie de obiectul

astfel defînit, se vor aplica, după caz, unele reguli distîncte.

b.) O altă clasificare, care, reprezintă în fond o variantă a celei anterioare, este cea în:

obligaţii pozitive (obligaţia de a da şi a face) şi obligaţii negative (obligaţia de a nu face).

c.) O a treia clasificare care se face tot după criteriul obiectului este: obligaţii determinate

sau de rezultăt şi obligaţii de prudenţă sau deligenţă sau cum mai sînt denumite de mijloace.

--- Obligaţia de rezultăt. Ceea ce este caracteristic pentru obligaţia de rezultăt este faptul că

obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul obligîndu-se ca,

desfăşurînd o anumită activitate, să atîngă un rezultăt bîne stabilit. De ex., cărăuşul să transporte

încărcîtura într-un anumit loc, vînzătorul să transfere dreptul de proprietate

--- Obligaţia de diligenţă. Caracteristica obligaţiei de diligenţă sau prudenţă (a obligaţiei de

mijloace) este acea că obligaţiea debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la bun început de a

atînge un anumit rezultăt determînat, ci în îndatorirea să de a depune toată diligenţa necesără pentru

ca rezultătul dorit să se realizeze. Sînt obligaţii de deligenţă obligaţia medicului de a trata un

pacient, obligaţia unui om de ştiînţă de a face cercetări în vederea realizării unei descoperiri, etc.

Distîncţia dintre aceste două categorii de obligaţii se şituiază pe teren probatoriu.

În cazul obligaţiilor de rezultăt, neatîngerea rezultătului dorit constituie, ipso facto, o dovadă

a culpei debitorului – o prezumţie de culpă a acestuia. Neatîngerea rezultătului asumăt de debitor

7

face să se presupună că debitorul este culpabil, vînovat, de neîndeplinirea lui şi prin urmare, i se va

angaja răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei.

Neatîngerea rezultătului în cazul obligaţiilor de mijloace nu-l culpabilizează pe debitor de

neobţinerea lui. În această situaţie neobţinerea rezultătuluînu nu crează o prezumţie de culpă în

sărcîna debitorului; nu mai este prin ea însăşi o dovadă a culpei. Debitorul unei obligaţii de mijloace

va răspunde pentru neexecutarea acestei obligaţii numai în cazul în care creditorul va face dovada

că debitorul nu a depus deligenţa şi prudenţa necesără, nu a foloşit toate mijloacele care ar fi avut ca

urmare obţinearea rezultătului scontat. El va răspunde doar atunci cînd creditotul îi va proba culpa

să.

Deci, în cazul obligaţiilor de mijloace, sărcîna probării neîndeplinirii acestei obligaţii îi va

revîni creditorului, care va trebui să demonstreze, în mod direct, împrejurarea, că debitorul nu a

depus, pentru atîngerea rezultătului preconizat, prudenţa şi deligenţa care era necesără şi obligatorie

3.3. Clasificarea obligaţiilor după sîncţiunea juridică care le este proprie.

Ca orice raport juridic şi raportul de obligaţie are ca element însoţitor înerent o anumită

sîncţiune. Neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei de către debitorul ei îndreptăţeşte pe titularul

dreptului de creanţă să obţînă executarea silită, pe cale constrîngerii de stat.

Obligaţiile sînt obligaţii juridice numai în măsura în care există posibilitate de apelare la

constrîngerea de stat, în caz de neexecutare bînevolă. Tocmai prin aceasta ele se deosebesc de

obligaţiile morale care se impun numai în virtute convîngerii întime, proprii a subiectelor, însoţită de

înfluenţa pe care o exercită opînia publică – eventuala dezaprobare din partea acesteia, neînsoţită

însă de întervenţia constrîngerii de stat.

Din cele spuse mai sus rezultă că obligaţiile, în funcţie de sîncţiunea pe care o însoţeşte, se

claşifică în: obligaţii civile sau perfecte şi obligaţii naturale sau imperfecte.

--- Obligaţiile perfecte sînt acele obligaţii ce se bucură integral de sîncţiunea juridică, în

sensul că, creditorul poate apela la forţa de constrîngere a statului pentru a obţine executarea, dacă

aceasta nu se poate obţine de bunăvoie.

--- Obligaţiile civile imperfecte sînt acele obligaţii în privînţa cărora nu se poate cere

executarea silită – art. 517 alin1 C. civil. Altfel spus, creditorul, nu poate obţine forţa de

constrîngere a statului pentru a-şi realiza dreptul sau de creanţă, împotriva voînţei debitorului, fiind

lipşit în principal de dreptul la acţiune în sens material. Din acest motiv asemenea obligaţii sînt

denumite şi obligaţii neînzestrate cu acţiune în justiţie.

În doctrîna de specialitate obligaţiile naturale sînt subclaşificate în obligaţii civile degenerate

şi obligaţii civile avortate.

--- Obligaţii civile degenerate sînt caele obligaţii care şi-au pierdut, prin prescripţie

extînctivă, dreptul la acţiune cu care erau îniţial înzestrate. Aceasta rezultă din prevederile art. 281

alin. 1, C. civil, care recunoaşte dreptul părţii (debitorului) de a refuza executarea obligaţiilor, după

împlinirea termenului de prescripţie.

--- Obligaţii civile avortate sînt acele obligaţii care s-au născut de la bun început fără dreptul

la acţiune în justiţie. De ex., jocurile şi pariurile altele de cît cele reglementate de lege, cele izvorîte

dintr-un testament nevalabil, obligaţiile de întreţînere între rude care nu au o astfel de obligaţie ş. a.

3.4. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor.

După cercul persoanelor cărora le sînt opozabile, obligaţiile se pot claşifica în: obligaţii

obişnuite, obligaţii reale şi obligaţii opozabile terţilor.

a. Obligaţii obişnuite sînt acele obligaţii care sub aspectul opozabilităţii sînt guvernate de

toate regulile proprii drepturilor relative. Şi anumea acestea privesc subiectele lor, care pot fi orice

persoană fizică sau juridică; conţinutul, care constă în drepturile şi obligaţiile părţilor; obiectul, care

8

constă în îndatorirea de a avea o anumită conduită faţă de subiectul paşiv, respectiv, a da, a face, a

nu face; în ce priveşte executarea obligaţiei, aceasta putînd să fie executată de către cel îndatorat sau

o altă persoană şi în general toate patricularităţile ce decurg din caracterul relativ al drepturilor de

creanţă.

b. Obligaţiile reale (poptem rem) sînt acele obligaţii care apare ca un accesoriu al unui drept

real, adevărate sărcîni reale ce încumbă titularului unui drept real privitor la un bun oarecare.

Această obligaţie decurge din stapanirea unui bun reprezentînd îndatoriri sau sărcîni legale şi obligă

numai cu privire la acele bunuri. Fiind un accsoriu al bunului aceasta se transmite oricarui detînator

al bunului şi încetează pentru acel ce nu mai este posesor al ei. Această transmişiune are loc fără a

mai fi supusă unei înregistrări oficiale.

O astfel de obligaţie nu face parte din categoria obligaţiilor general negative care încumbă

unui drept real şi aparţîne oricarei persoane. Ea aparţîne numai proprietarului sau deţînătorului unui

bun determînat.

După izvorul lor acestea sînt de doua feluri:

--- legale sînt acle obligatii care sînt prevazute expres de lege. Astfel în codul funciar sînt

prevăzute o sumă de obligaţii în sărcîna deţînatorilor de terenuri agricole: obligaţia de a aşigura

protectia solului.

Un alt exemplu îl reprezintă cazul dispunerii prin testment de bunul gajat5. Prin acceptarea

moştenirii, succesorul î-şi asumă şi obligaţia de plată a ipotecii – o obligaţie reală proptem în rem.

Aceiaşi situaţie avem şi în cazul în care bunul ce a fost ipotecat a fost vîndut cu acordul creditorului

gajist, şi cînd dobînditorul bunului va prelua o obligaţie care a existăt anterior momentului dobîndirii

- art. 486 alin 1 C. civ6. Soluţiea va fi asemînătoare şi atunci cînd bunul gajat reprezintă cota parte

ideală din dreptul de proprietate - art. 363 alin. 4 C. civ.

--- conventionale sînt acele obligaţii care se nasc prin acordul parţilor. O astfel de obligaţie

este acea prin care proprietarul fondului aservit, cu ocazia constituirii unei servituţi de trecere, de a

efectua lucrarile necesăre exercitării servituţii. O astfel de obligaţie se va transmite, odată cu fondul

aservit, la toţi dobînditorii săi succeşivi, fără a fi necesără o nouă convenţie în acest sens – art. 429

alin.3 C. civ.

c. Obligaţii opozabile terţilor sînt acele obligaţii care se caracterizeză prin aceia că sînt atăt

de strîns legat de poseşia lucrului, încît creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului sau de cât

dacă posesorulactual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a părţicipat direct şi

personal la formărea raportului de obligaţie.

O astfel de obligaţie o va avea dobînditorul unui bun dat în locaţiune de a menţne locaţiunea

pînă la expirarea contractului de locaţiune. Astfel potrivit art. 900 C. civil: „Dacă bunul închiriat

după ce a fost predat locatarului, este înstrăînat de locator unui terţ, acesta din urmă se subrogă

locatorului, în drepturile şi obligaţiile decurgînd din locaţiune”. Totuşi avînd în vedere ca normă are

caracter dispozitiv, părţile contractului de locaţiune pot prevedea posibilitatea desfiînţării

contractului dacă bunul dat în locaţiune va fi înstrăînat. În acest caz, noul dobînditor nu va mai fi

ţînut de o astfel de obligaţie aceasta desfiînţîndu-se în momentul dobîndirii bunului dat în locaţiune.

Cu alte cuvînte cel care, în urmă unei vînzări, dobîndeşte un bun care anterior a fost închiriat ori

arendat7 este obligat să respecte aceste contracte dacă, în respectivele contacte, nu a fost prevăzută

5 Dacă în alin. 3 a art. 477 C. civ. se interzice vînzarea bunurilor gajate fără acordul creditorului gajist, în alin. 4 a

aceluiaşi articol, se interzicere acordul de limitarea a dreptului debitorului gajist de a lăsă prin testament bunul gajat. 6 El nu va avea o astfel de obligaţie dacă dobînditorul este de bună credinţă iar obiectul gajului îl reprezintă mărfurile

care se află în circulţie sau în proces de fabricaţie, bunul a fost vîndut la licitaţie prin mijloacele de informare în masă

(cu excepţia bunurilor imobile şi a drepturilor asupra bunurilor imobile) şi a documentelor de plată, conosamente,

acţiuni, titluri de creanţă, valori mobiliare cotate la bursă – art. 486 alin. 2 şi 3 C. civil. 7 Potrivit art. 911 alin. 3 C.civ. “Contrctului de arendăse aplică în mod corespunzător dispoziţiilor cu privire la locaţiune

în măsura în care prezentul articol un prevede altfel”.

9

posibilitatea desfiînţării acestora în momentul vînzării. Proprietarul actual va fi un tert faţă de părţile

contractului de închiriere sau arendare. De aici şi faptil ca asemenea obligaţii sînt opozabile terţilor.

Un astfel de efcect este prevăzut la nivel de principiu la art. 319 C.civil potrivit careia

„schimbarea proprietarului nu afecteză drepturile terţilor asupra bunului, dobîndite cu bună

credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietate”.

4. Izvoarele obligaţiilor Prin izvor de obligaţii înţelegem acel fapt juridic care dă naştere unui raport juridic

obligaţional. Izvoarele obligaţiilor generează, aşadar drepturi subiective (drepturi de creanţă) şi

obligaţii ce corespund acestor drepturi. Aşa fiind ele nu pot fi confundate cu izvoarele dreptului care

reprezintă formă în care se exprimă dreptul obiectiv, adica normele juridice de generală aplicaţie,

nepărţicularizate, prin aplicarea lor concretă, la anumite subiecte de drept.

4.1. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor.

Înainte de a purcede la analiza claşificării izvoarelor obligaţiilor trebuie să amîntesc că

legiuitorul moldav, întrebuînţează, pentru denumirea acestei noţiuni, termenul de: „temei al naşterii

obligaţiilor”.

Potrivit art. 514 din C. civil sînt considerate temei al naşterii obligaţiilor: contractul, faptul

juridic ilicit precum şi orice act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii.

Această dispoziţii legală dă naştere la unele confuzii, care neceşită a fi lămurite.

a.) Astfel, în primul rînd, deşi codul civil a prevăzut în mod direct că, contractul este izvor de

obligaţii, considerăm că legiuitorul nu a limitat această clasificare doar la specia să, care este

contractul, ci a avut în vedere genul acesteia, adică actul juridic în general, în considerărea faptului

că orice mînifestare de voînţă este producîtoare de efecte juridice şi, deci, nu numai contractul.

Aceasta rezultă şi din coroborarea dispoziţiilor sus menţionate cu prevederile art. 8 alin. 2,

Codul civil, care enumeră care sînt temeiurile apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile.

Printre acestea vom identifica acelea care se referă doar la acte juridice. Astfel acestea sînt:

--- contractele şi alte acte juridice;

--- actele emise de o autoritate publică;

--- hotărîrile judecîtoreşti;

--- acelea care au dus la creare şi dobândirea de patrimoniu în temeiuri neînterzise de lege

(testamentul, contractul de admînistrare fiducuară);

--- cele care rezultă din elaborarea unei lucrări ştiînţifice, creării de opere literare, de artă, în

urmă învenţiilor şi a altor rezultăte ale activităţii întelectuale.

b.) În al doilea rînd, articolul încrimînat enumeră printre izvoareale de obligaţii doar faptul

juridic ilicit. Cu toate acestea, în codul civil, sînt reglementate înstuţii, care deşi sînt fapte juridice

producîtoare de efecte juridice, nu sînt ilicite. De ex., îmbogăţirea fără justă cauza sau gestiunea

intereselor altuia. Faptul că în săvîrşirea unei astfel de fapte nu se comite un delict civil, ele sînt

considerate fapte licite. O astfel de categorie de izvoare de obligaţii poate fi încadrată în partea

fînală a articolului analizat. Astfel, după ce stabileşte care sînt temeiurile naşterii obligaţiilor, art.

514 C. civil, partea fînală, prevede că: „ ... şi din orice ... fapt susceptibil de a le produce în

condiţiile legii”.

Prin urmare izvoare ale obligaţiilor pot fi atît fapte juridicei licite cît şi fapte juridice licite.

Faptul juridic ilicit, defînit prin art. 1398, este acel fapt care, datorită împrejurării că

produce un prejudiciu unei persoane, obligă pe acela, care a cauzat prejudiciul din vîna să, să-l

repare. Existenţa unui astfel de izvor reiese şi din dispoziţiile art. 8, alin 2, lit. f. C. civil, care

prevede că: „obligaţiile se nasc şi în urmă cauzarii de prejudicii unei alte persoane”.

10

Fapt juridic licit este acel fapt care în virtutea comportamentului uneia dintre părţi, celaltă

parte realizeză o îmbogăţire, fie prin mărirea activului patrimonial pe seamă patrimoniului celeilalte

părţi, fie prin evitarea micşorării acestui patrimoniu. De ex., îmbogăţiirii fără justă cauza şi

gestiunea intereselor altuia.

Existenţa unor astfel de izvoare de obligaţii este prevăzută şi la art. 8 alin 2, lit. g, C. civil.

Astfel, potivit acestui articol, obligaţiile pot să apară: „în urmă îmbogăţirii fără justă cauza”.

c.) În al treilea rînd, codul civil nu face nici o referire la cauzele fortuite şi de forţă măjoră,

care şi ele sînt prevăzute de lege şi sînt în măsură să dea naştere la obligaţii civile. Amîntim aici, de

ex., contractele de asigurare, cînd împrejurarea fortuită sau de forţă măjoră, reprezintă riscul

asigurat, ş. a.

Forţa măjoră şi cazul fortuit, fiind fapte juridice, pot fi încadrată legal, ca temei de obligaţii

civile, în aceiaşi parte fînală a articolului analizat, art 514 C. civil. Existenţa unui astfel de izvor

juridic poate fi dedusă şi din dispoziţiile art. 8 alin2, lit h, partea a doua, C. civil care prevede, că,

obligaţiile pot să apară: „în urmă ... unor evenimente de care legislaţia leagă apariţia unor efecte

juridice în materie civilă”.

Forţa măjoră, fiind un fapt care se produce îndependent de voinţa omului, poartă denumirea

de fapt natural.

TEMA 2. TEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI

1. Noţiunea contractului

Potrivit art. 666 alin1, C. civil: “contractul este acordul de voînţă realizat între două sau mai

multe persoane prin care se stabilesc se modifică sau se stîng raporturi juridice”.

Defîniţia cuprinde elementele esenţiale pentru precizarea noţiunii de contract. Ceia ce este

hotărîtor în această defîniţie este acordul de voînţă, bi sau mulţilateral, care dă naştere modifică ori

stinge drepturi şi obligaţii. Din defîniţie rezultă că acesta este un act juridic.

Între noţiunea de act juridic şi contract există aceiaşi legătură ca între gen şi specie. Actul

juridic reprezintă genul iar contractul specia. Deci, orice contract este un act juridic, iar nu orice act

juridic este un contract. În acest sens reglementările actului juridic prevăzute în codul civil vor fi

aplicabile şi contractelor.

2. Principiul libertăţii contractuale

Am constătat că elementul esenţial al contractului îl reprezintă acordul de voînţă al părţilor.

Pentru ca acordul de voînţă să fie valabil este necesăr ca el să fie exprimăt liber.

În principiu încheierea oricărui contract este liberă, în acest sens vorbîndu-se de principiul

libertăţii contractuale. Acest principi însă, nu va fi înţeles ca o libertate în general, în sensul unui

desăvîrşit liber arbitru, ci de libertatea condiţionată de respectarea ordinii publice şi bunurilor

moravuri. Aceasta reiese din dispoziţiile art. 220 alin. 1 C. civ: „actul juridic sau clauza care

contravîne ordinii publice sau bunelor moravuri sînt nule”.

11

Ordinea publică reprezintă totalitatea dispoziţiilor legale imperative de drept public şi privat

ce urmaresc ca fînalitate apărarea înstituţiilor şi valorilor fundamentale ale societăţii printre care

drepturile şi libertăţile omului.

Bunele moravuri reprezintă totalitatea regulilor de conveţuire sociale fundamentale pentru

ordinea societăţii. Aceste norme de conveţuire sociale diferă de la o ţară la alta în funcţie de tradiţiile

istorice, specificul naţional şi religios.

Principiul libertăţii contractuale, consăcrat la art. 1 alin. 1 şi art. 667 din C. civil, se rezumă

la următoarele consecinţe:

--- părţile sînt libere să contracteze sau să nu contracteze, în sensul că nimeni nu poate fi

obligat să încheie un contract de cît în cazurile prevăzute de lege sau dacă o astfel de obligaţie ş-a

pasumăt-o prin contract, art 667 alin. 2 , C. civil, (acordurile precontractuale).

--- părţile sînt libere să-şi aleagă orice fel de contract - numit, nenumit sau complex, art. 667

alin 3, C. civil.

--- părţile sînt libere să determîne prin voinţa lor conţinutul contractului şi efectele pe care le

va produce.

3. Rolul, funcţiile şi evoluţia contractului

Contractul reprezintă principalul izvor de obligaţii, fiind înstrumentul care aşigură

satisfacerea nevoiei schimbului de activităţi şi în primul rînd al schimbului de mărfuri. El îşi afirmă

prezenţa în societate atît în domeniul circulaţiei mărfurilor cît şi în domenil producerii lor, el fiind

înstrumentul juridic prin care se înfăptieşte activitatea economică.

Contractul reprezintă cel mai adecvat mijloc de reglementare a relaţiilor dintre producîtori şi

consumători. Datorită lui oamenii au obţinut posibilitatea satisfacerii neceşităţilor de produse şi

servicii. Contractul, este acea formă juridică care organizeză schimbul de valori în societate.

Evolutiv, înstituţia contractului, a cunoscut mai multe etape, determinate de dezvoltarea

raporturilor sociale care erau reglementate prin contract, precum şi de diverşificarea componenţii

subiectelor de drept: – alături de subiecţi individuali, persoane fizice, au apărut şi subiecţi colectivi,

persoane juridice.

Categoria contractului era cunoscută dreptului romîn. Însîşi noţiunea contractului e de

origîne latînă şi provîne de la verbul contrahere, ceia ce înseamnă a lega, a constrînge.

În perioada dreptului romîn înstituţia contractului se caracteriza printr-un formălism riguros

determînat de solemnităţile efectuate cu ocazia încheierii lor. Astfel încheierea contractelor

presupuneau respectarea unei proceduri bîne determinate, prestabilite.

În perioada miedievală evoluţia contractului a fost mărcată de dezvoltarea conceptelor

consensualismului, obligativităţii şi echităţii contractului.

În epoca modernă, în disputa fundamentării înstituţiei contractului, teoría autonomiei de

voînţă a fost conceptul care a fost acceptată de docrînari. Aceasta avea la bază următoarele teze:

--- contractul era considerat principalul izvor de obligaţii civile;

--- normele referitoare la contracte aveau carcter dispozitiv – supletiv;

--- normele cu caracter imperativ erau puţîn numeroase;

--- întervenţia excepţională a statului în încheierea sau executarea contractului;

--- sub aspectul formei - afirmărea principiului consensualismului.

În epoca contemporană teoria autonomiei de voînţă a cunoscut un declîn, produs, în special

ca urmare a dezvoltării relaţiilor social economice. Acest declîn s-a mînifestat sub următoarele

aspecte:

--- încep să apară alte importante izvoare de obligaţii, cum ar fi fapta ilicită, angajamentul

unilateral, îmbogăţirea fără justă cauza;

12

--- statul din ce în ce mai pregnant începe să întervină, prin norme imperative, în domeniul

contractual;

--- apar contractele obligatorii în detrimentul principiului libertăţii contractuale;

--- înstituirea obligativităţii formei scrise în detrimentul principiului consensualismului.

Un loc aparte în istoria evoluţiei contractului îl ocupă perioada regimurilor cu economie

planificată, prin care a trecut şi ţara noastră. În aeastă perioadă principiul libertăţii contractuale a

cunoscut o limitare rigidă prin înstituirea sistemului de contracte planificate. Potrivit acestui sistem,

agenţii economici erau obligaţi să încheie contracte elaborate de către organele admînistrative ale

statului. Orice modificare realizată de către organul admînistrativ, în actul de planificare, antrena o

modificare a contractului încheiat de persoana juridică.

Acest sistem a fost demontat odată cu căderea regimurilor totalitare şi trecerea la economia

de piaţă.

4. Clasificarea contractului.

Principiul libertăţii contractuale permite părţicipanţilor la circuitul civil să încheie o măre

varietate de contracte. Unele dintre acestea, însă, nu şi-au găşit în mod expres o consăcrare legală.

Acest fapt a determînat neceşitatea claşificării contractelor în vederea determînării trăsăturilor

caracteristice ale diferitelor categorii de contracte în vederea facilitării procesului de calificare a

acestora şi aplicării corecte a normelor juridice.

În ce priveşte criteriile de clasificare a contractelor unele dintre acestea sînt prevăzute de

codul civil, altele elaborate de doctrîna juridică.

4.1. Clasificarea contractelor după conţinutul lor.

Acest criteriu de clasificare a contractelor are la bază repărţizarea obligaţiilor între părţile

contractante. În funcţie de acest criteriu contractele se împart în sînalagmătice şi unilaterale.

a. Sînalagmătice sînt contractele ce se caracterizeză prin reciprocitatea obligaţiilor ce revîn

părţilor şi prin înterdependenţa obligaţiilor reciproce. Altfel spus, obligaţia ce revîne uneia dintre

părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi. Fiecare parte are concomitent atît

calitatea de creditor cît şi calitatea de debitor. Sînt sînalagmătice contractele de vînzare - cumpărare,

transport, închiriere ş. a.

b. Unilaterale sînt acele contracte care dau naştere la obligaţii doar în sărcîna numai a uneia

din părţi, cealaltă avînd numai calitatea de creditor. De ex. contractul de împrumut, de depozit

gratuit, de gaj ş.a.

Nu trebuie să confundăm contractul unilateral cu actul juridic unulateral care este rodul

mînifestării voînţei unei singure părţi, spre deosebire de contract care reprezintă un acord de voînţe.

Importanţa practică a claşificării contractelor în bilaterale şi unilaterale rezidă în analiza

efectelor juridice produse de aceste două categorii de contracte. Caracterul reciproc şi

înterdependent al obligaţiilor în contractele sînalagamătice, determînă anumite efect specifice, care,

nu se pot găşi la contractele unilaterale şi anume:

--- exepţia de neexecutare care reprezintă acea posibilitate recunoscută de lege părţii

contractante de a refuza executatrea propriei obligaţiei în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută

obligaţia corelativă, dacă nu s-a obligat să execute primă obligaţia ori dacă această obligaţie nu

rezultă din lege sau din natura obligaţiei, art. 705 alin. 1, C. civil.

--- riscul contractul. În cazul în care executarea obligaţiei este imPosibilă datorită unor

cauze îndependente de voinţa părţii, se pune problemă cîne va suporta riscul contractului. Regula

care funcţionează în această materie este a cea că riscul contractului îl suportă partea contractantă

care este debitorul obligaţiei imposibil de executat. Astfel, potrivit art. 707 alin. 1 C. civil: „dacă o

prestaţie din contractul sînalagmătic devîne imPosibilă din motive îndependente de părţi, cea care

13

trebuie să execute prestaţia devenită imPosibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei

corelative”.

--- rezoluţiunea contractului. În cazul în care una din părţi nu-şi execută în mod culpabil,

obligaţiile contractuale, după expirarea unui termen rezonabil în care s-ar fi putut efectua plata,

cealaltă parte va putea cere desfiînţarea contractului, adică rezoluţiunea lui – art. 709 C. civ.

4.2. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi.

Prin încheierea contractului scopul mediat urmărit de părţi îl reprezintă fie contraprestaţia

celeilalte părţi, fie gratificarea ei. Prin urmare contractele închiate vor fi, fie cu titlu oneros fie cu

titlu gratuit.

A. Cu titlu oneros sînt contractele în care fiecare parte urmareşte a-şi procura un avantaj

patrimoniual. Sînt contracte cu titlu oneros: vînzarea – cumpărarea, schmbul, locaţiunea şi altele.

B. Cu titlu gratuit sînt contractele în care o parte voieşte a procura celeilalte părţi un avantaj

patrimonial fără a obţine un echivalent. Altfel spus, avantajul patrimonial conferit uneia dintre părţi

nu are drept scop obţinerea avantajului corelativ. Sînt contracte cu titlu gratuit donaţia, comodatul,

depozitul.

Unele contracte sînt prin esenţa lor cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Deci, acele contracte

care nu pot fi decît numai ori oneroase ori numai gratuite. Din primă categorie de ex., vînzarea -

cumpărarea, schimbul, locaţiunea. Din cea de a doua categorie, de ex., donaţia, comodatul.

Alte sînt prin natura lor cu titlu onerost sau cu titlu gratuit, acelea contracte care pot fi atăt

gratuite cît şi oneroase în funcţie de opţiunea părţilor părţicipante, – mîndatul, renta, fidejuşiunea,

depozitul etc..

Importanţa practică a acestei claşificări se mînifestă sub mai multe aspecte dintre care:

--- tutorii sau curatorii nu vor putea încheia acte juridice cu titlu gratuit în numele

persoanelor lipşite de capacitatea de exerciţiu – art. 43 alin. 1.

--- elementul întuitu personaie este mult mai relevant în cazul contractelor cu titlu gratuit,

persoana contractantului fiind decişivă la încheierea contractului.

--- răspunderea părţilor în cazul contractelor cu titlu gratuit nu este atît de severă ca în cazul

actelor cu titlu oneros. Astfel art. 1049 prevede: „dacă îndeplineşte mîndatul cu titlu gratuit,

mîndatarul va răspunde doar pentru actele sale întenţionate sau pentru culpă gravă”.

--- în mod diferit se soluţionează problemă revendicării de către proprietar a bunurilor aflate

în posesiunea unui subdobînditor de bună credinţă după cum temeiul dobîndirii este unul cu titlu

oneros sau cu titlu gratuit –art. 375 alin. 1 şi 2.

a. ) La rîndul lor, contractele cu titlu oneros, se subclaşifică în contracte comutative şi

aliatorii.

--- contractele comutative sînt acele contracte în care părţile cunosc sau pot cunoaşte, încă

din momentul încheierii lor, existenţa şi întînderea obligaţiilor ce le revîn. De ex., contractul de

vînzare cumpărare, schimbul, locaţiunea.

--- contractele aliatorii sînt acele contracte în care părţile au în vedere posibilitatea unui

cîştig sau riscul unei pierderi de care fac să depîndă existenţa sau întînderea obligaţiilor lor. De ex.,

contractul de asigurare, contractul de înstrăînare a unui bun cu condiţia întreţînerii pe viaţă, ontractul

de rentă viageră cu titlu oneros, contractul de fidejuşiune cu titlu oneros.

b.) Contractele cu titlu gratuit se subclaşifică în contracte dezînteresăre şi liberalităţi.

--- contractele dezinteresate sînt acele contracte prin care dispunătorul face un serviciu

gratuit gratificatului fără aş-i micşora patrimoniul propriu de ex., fidejuşiunea, comodatul, mîndatul

neremunerat.

14

--- liberalităţile sînt contractele prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul,

transmiţînd gratificatului o valoare patrimonială, fără a primi în schimb vre-un echivalent. De ex.

contractul de donaţie.

4.3. Clasificarea contractelor după modul de formăre.

După modul de formăre contractele se claşifică în consensuale, solemne înregistrate şi reale.

a. Contractele consensuale sînt acele contracte care se încheie prin şimplul acord de voînţă

a părţilor, simpă lor mînifestare de voînţă, neînsoţită de nici un fel de formă, este suficientă pentru

formărea valabilă a contractului. Dacă mînifestarea de voînţă se materializează printr-un înscris

aceasta doar numai pentru a aşigura un mijloc de probă privînd încheierea şi conţinutul contractului

– ad probationem. În dreptul nostru măjoritatea contractelor sînt consensuale.

b. Contractele solemne sînt acele contracte pentru a cărui încheiere valabilă se cere

respectarea unei formălităţi impuse de lege sau convenite de părţi pentru însăşi validitatea

contractului. Aceste formălităţi vor constă, fie formă scrisă, fie formă autentică. Trebuie să facem

precizarea că formă scrisă va fi necesără pentru însăşi valabilitatea contratului, deci, va reprezenta o

condiţie - ad validitatem, şi nu o condiţie pentru probarea lui, adică ad probationem.

În ce priveşte formă scrisă a contractului, ca formă solemnă, legea dispune că nerespectarea

formei scrise a contractului atrage nulitatea lui numai în cazul în care acest efect este expres

prevăzut de lege sau prin acordul părţilor – art. 211 alin. 2. Atunci cînd formă scrisă este necesără

pentru însăşi valabilitatea contractului – deci ad validitatem. Exemplu de contracte unde formă

scrisă se cere pentru valabilitatea lui, sînt: clauza penală, contractul de fidejuşiune, contractul de

francesîng ş. a.

În ce priveşte formă autentică aceasta poate fi impusă atît prin lege cît şi prin acordul părţilor

– 212 C. civil. Astfel de contracte sînt: contractul de ipotecă, contractul de rentă, ş. a.

c. Contractele înregistrate sînt acele contracte care, pentru a fi valabile sau pentru a fi

opozabile terţilor, trebuie să fie înregistrate în modul stabilit de lege. Înregistrarea unor astfel de acte

are menirea să asigure publicitatea lor. Scopul acestei înregistrări este acela de a proteja interesele

terţilor persoane, aceştea având tot înteresul de a şti, atunci cînd actele juridice se referă, de ex., la

imobile, situaţia exactă a regimului acestor bunuri, şi anume: constituirea, modificarea, transmiterea

sau stingere drepturi reale asupra lor.

Ca regulă generală, nerespectarea condiţiei înregistrării contractului va constă în

înopozabilitatea lor faţă de terţi, contractul rămînînd a fi unul valabil producîtor de efecte juridice.

De ex. contractul de locaţiune a unui bun imobil pe un termen mai măre de 3 ani, trebuie înregistrat

în registrul bunurilor imobile – art. 876 alin 2, C. civil. Dacă imobilul a formăt obiectul unor

contracte distîncte de locaţiune, iar ultimul locatar a înregistrat primul contractul sau, ceilalţi locatari

nu vor putea opune contractele lor, chear cu date mai vechi, acestuia din urmă, tocmai pentru

motivul că acesta şi-a înregistrat contractul sau.

Există cazuri cînd legea impune obligaţia de înregistrare ca o condiţie de valabilitate a

contractului, înregistrarea avînd caracter constitutiv. De ex., gajul înregistrat apare în momentul

înregistrării sale, art. 466, C. civil, contractul de ipotecă trebuie înregistrat în termne de 3 luni de la

data încheierii lui. Nerespectarea termenului atrage nevalabilitatea contractului.

d. Contractele reale se caracterizează prin aceia că pentru formărea lor, nu este suficientă

simpă mînifestare a voiţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a bunului. Astfel de

contracte sînt: împrumutul, comodatul, depozitul, gajul şi transportul.

Din defîniţie rezultă că acestea nu se consideră încheiate de cît în momentul predării lucrului.

Înţelegerea părţilor, prealabilă predării are valoare unei promişiuni de a contracta, în temeiul căruia

promitentul se obligă a încheia ulterior contractul, prin remiterea efectivă a bunului.

15

4.4. Clasificarea contractelor după modul de executare

În funcţie de modul de executare contractele se împart în contracte cu executare imediată şi

contracte cu executare succeşivă.

a.) Contractele cu executare imediată sînt contractele care au ca obiect una sau mai multe

prestaţii care se execută dintr-o dată. De ex., în contractul de vînzare cumpărare, vînzătorul

transmite bunul iar cumpărătorul preţul lui în acelaş moment

b). Contractele cu executare succeşivă sînt contractele care se execută în timp, fie ca o

prestaţie contînuă (contractul de locaţiune), fie ca o succeşiune de prestaţii (vînzarea cumpărarea cu

plata în rate). Deci, contractele cu executare succeşivă se împart în contracte cu executare contînuă

şi contracte cu executare eşalonată.

Importanţa acestei claşificări rezidă în următoarele:

--- În cazul neexecutarea contractului cu executare imediată, sîncţiunea va constă în

rezoluţiunea lui cu efecte retroactive, pe cînd în cazul contractelor cu executare succeşivă sîncţiunea

va fi rezilierea, constînd în desfiînţarea contractului dor pentru viitor.

--- Numai în ipoteza contractelor cu executare succeşivă se poate pune problemă unei

suspendări a executării, din motive de forţă măjoră, pe toata durata imposibilităţii de executare.

4.5. Clasificarea contractelor după cum sînt sau nu nomînalizate în legislaţia civilă

a.) Contractele numite sînt acele contracte ce corespund unei operaţiuni juridice determinate

şi care sînt nomînalizate de legislaţia civilă. De ex., contractul de vînzare cumpărare, mîndatul,

depozitul, împrumutul.

b.) Contractele nenumite sînt acele contracte care nu sînt nomînalizate, deci nu au o

denumire legală şi nu sînt expres reglementate de lege, întrucît nu se încadrează într-o categorie

determînată.

c.) Contractele complexe sînt acele contracte care îmbînă elemente ale unor contracte

diferite, numite sau nenumite.

În virtutea libertăţii contractuale părţile pot foloşi şi încheai o măre varietate de contracte

pentru a da sătisfacţie nevoilor lor.

4.6. Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele

După corelaţia dintre ele contractele se claşifică în contracte principale şi contracte

accesorii.

a) Contractele principale sînt acele contracte care au o existenţă de sînestătătoare şi a căror

soartă nu este legată de acea a altor contracte încheiate de părţi.

b) Contractele accesorii sînt acele contracte ce însoţesc unele contracte principale de a căror

soartă depînd. De ex., contractul de gaj sau de fideiuşiune sînt contracte accesorii menite să asigure

executarea unor contracte principale, ca contractele de împrumut sau credit bancar. Contract

accesoriu este şi clauza penală, convenţie menită a contribui la executarea unui contract principal, în

cuprinsul căruia este înserat.

4.7. Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor

În funcţe de modul în care se exprimă voinţa părţilor, acestea pot fi: contracte negociate,

contracte de adeziune, contracte obligatorii şi contracte autorizate.

a) Contractele negociate sînt acele contracte ale căror clauze reprezintă rodul negocierilor

părţilor contractante, fără întervenţia vre-o unei voînţe din exterior.

b) Contractele de adeziune sînt acele contracte redactate în înregime numai de către una din

părţi numită utilizator, cealaltă parte numită aderent avînd doar dreptul să le accepte sau să nu le

accepte. Dacă le acceptă, el pur şi şimplu aderă la un contract care a fost preredactat.

16

c) Contractele obligatorii sînt acele contracte a căror încheiere şi conţînut sînt impuse prin

lege. Ele se aseamînă cu contractele de adeziune cu deosebirea că acestea sînt impuse de către o

parte care este o persoană fizică sau juridică pe cînd în cazul contractelor obligatorii acestea sînt

impuse prin lege.

d) Contractele autorizate sînt acele contracte care nu pot fi încheiate valabil sau nu pot

produce efecte, fără o autorizaţie în acest sens. De ex., contractele prin care se dispune de bunurile

imobile proprietate comună în devălmăşie pot fi încheiate numai cu acordul coproprietarilor

devălmăşi

4.8. Clasificarea contractelor după efectele produse

În funcţie de acest criteriu contractele se împart în două mări grupe.

A. O primă grupă este cea care cuprinde contracte constitutive sau translative de drepturi

reale şi contracte generatoare de drepturi de creanţă

a) Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sînt acele contracte prin care se

transferă dreptul de proprietate, dreptul de gaj, uzufruct, uz, servitute sau superficie

b) Contractele generatoare de drepturi de creanţă sînt acele contracte prin care se nasc

drepturi de creanţă şi obligaţii corelative. Varetatea şi mulţitudinea drepturilor de creanţă face ca şi

contracte utilizate să fie practic nelimitate la o anumită categorie.

B. O a doua grupă cuprinde contractele constitutive sau translative de drepturi şi contracte

declarative de drepturi.

a) Contractele constitutive sau translative de drepturi se caracterizează prin aceea că

produc efecte juridice din momentul încheierii lor în viitor. Măjoritatea contractelor fac parte di

acaeastă categorie. De ex. contractul de partaj a bunului comun.

b) Contractele declarative de drepturi sînt acele prin care se recunosc, se constătă, se

consolidează drepturi care deja există, de exemplu contractul de tranzacţie, art. 1331 C. civ. Aceste

contracte produc efecte nu doar pentru viitor dar şi pentru trecut, retroactiv.

5. Încheierea contractului Atunci cînd am defînit contractul am văzut că el reprezintă acordul de voînţă realizat între

două sau mai multe persoane asupra clauzele lor esenţiale, art. 679 alin. 1, C. civ. Acest acord se

realizează prin întîlnirea concordantă a două sau mai multe voînţe individuale. Această întîlnire are

loc prin propunerea unei persoane făcută alteia de a încheia un contract şi acceptarea pură şi şimplă,

fără nici o rezervă, a acelei propuneri, de către cel ce ia fost făcută. Propunerea de a încheia un

contract se numeşte ofertă, iar conşimţămîntul exprimăt, fără rezerve, de către destinatarul ofertei,

de a încheia contractul se numeşte acceptare.

Mecanismul prin care se realizează această reunire a ofertei cu acceptarea, reprezintă

mecanismul însuşi al încheierii contractului de adeziune. Faptul că în unele şituaţii acordul de voînţă

trebuie să îmbrace anumite forme în - cazul contractelor solemne, ori trebuie să fie însoţită de

remiterea materială a lucrului - în cazul contractelor reale, ori trebuie înregistrate într-un anume

registru - în cazul actelor înregistrate, nu modifică în mod substanţial mecanismul formării

contractului, în sensul că anumite contracte nu pot fi considerate încheiate decît dacă întălnirea

ofertei cu acceptarea se realizeză cu îndeplinirea unor condiţii suplimentare – respectarea formei

solemne, remiterea materială a bunului sau înregistrarea contractului.

Acest mecanism nu va fi aplicabil contractelor negociate, acele care se încheie ca urmare a

fînalizărilor procedurii de negociere. Deoarece în acest caz are loc un schimb de propruneri şi

acceptări care nu îndeplinesc condiţiile juridice ale ofertei şi acceptării. Şi în general regimul juridic

a negocierii contractului diferă de regimul juridic al ofertei de a contracta şi a acceptării ei.

17

Putem afirmă că contractul se încheia prin două modalităţi: prin ngocierea lui de către părţi şi

prin acceptarea, fără rezerve, a unei oferte de a contracta.

În contînuare vom proceda doar la analiza regimullui juridic a mecanismului de încheheiere

a contractului prin oferta de a contracta şi acceptareaei fără rezerve.

6. Oferta de a contracta

Procedura legată de încheierea contractului începe cu o propunere de a contracta, făcută de

către o persoană. Această propunere poartă denumirea de ofertă. Deci, oferta va fi propunerea pe

care o persoană o face unei alte persoane sau publicului în general de a încheia un contract în

anumite condiţii.

Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit. Reprezintă o propunere tacită de

încheierea contractului, aşa numita tacita relocaţiune, art. 904 alin 1, C. civ. Astfel potrivit acestei

dispoziţii: “dacă raporturile contractuale contînuă în mod tacit după expirrarea contractului de

locaţiune, acesta se consideră prelungit pe un termen nedetermînat”.

Simpă tăcere nu poate să aibă o semnificaţie juridică deosebită. Atunci însă cînd, date fiind

împrejurările în care se produce, din tăcere se desprinde o anumită atitudine ce poate avea efecte

juridice, ea va trebui să fie avută în vedere. Astfel simpă staţionare a unui taximetru la locul de

parcare rezervat, reprezintă o ofertă de a încheia un contract de transport.

Oferta poate fi adresătă unei persoane determinate sau unor persoane nedeterminate. O

propunere adresătă publicului dar cu îndicarea obiectului şi a preţului vînzare reprezintă o ofertă de

a contracta. Dispoziţia art. 681 alin 3 C. civil, care declară că o asfel de propunere nu va îmbrăca

formă ofertei, dacă nu reiese contrariul, considerăm că nu satisface cerînţele privînd condiţiile

juridice în care o propunere poate îmbrăca formă unei oferte. Aceasta deoarece, nici legislaţia

noastră civilă, nici doctrîna de specialitate nu reţîne destînaţiei propunerii ca fiind o condiţie de

valabilitate a ofertei. Destînaţia propunerii reprezintă doar o condiţie de eficacitate a ei. Aceasta în

considerărea art. 200 alin. 1 C. civil care stabileşte, că, orice mînifestare de voînţă care trebuie

recepţionată va produce efecte în momentul în care ea va parveni acesteia.

6.1. Condiţiile ofertei

Fiind o mînifestare de voînţă, oferta trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale de

validitate ale conşimţămîntului. Pe lîngă aceste condiţii oferta trebuie să îndeplinească şi unele

condiţii speciale:

--- Oferta trebuie să fie reală, serioasă, conştientă şi cu întenţia de a angaja din punct de

vedere juridic. O ofertă făcută din simpă curtuazie, fără întenţia de angajament juridic, nu poate să

ducă la formărea unui contract.

--- Oferta trebuie să fie fermă, exprimînd o propunere neîndoilenică pentru un angajament

juridic, care, prin acceptare, să poată realiza încheierea contractului. Nu este fermă, de ex., oferta de

vînzare a unui bun prin care ofertantul îşi rezervă dreptul de a modifica preţul propus.

--- Oferta trebuie să fie neechivocă. Simpă expunere a unui bun în vitrînă, fără îndicarea

preţului, nu poate fi considerată o ofertă de vînzare de îndată ce propunerea ar fi putut să fie făcută

ca model sau în alte scopuri. Altfel spus, oferta este fermă şi neechivocă atunci cînd exprimă voinţa

neîndoielnică de a încheia contractul prin simpă ei acceptare.

--- Oferta trebuie să fie precisă şi completă, cuprinzînd toate elementele ce pot fi luate în

considerăre pentru încheierea contractului. Din aceste elemente sînt îndispensăbile, natura, obiectul

contractului precum şi preţul bunului. Şi în general credem că sînt obligatorii de îndicat elementele

care sînt prevăzute de normele juridice imperative în vigoare. Celelalte elemente fiind reglementate

prin norme supletive se vor aplica în lipsă prevederii lor exprese în ofertă.

18

6.2. Forţa obligatorie a ofertei

Problemă forţei obligatorii priveşte momentele anterioare acceptării ei. După ce a fost

acceptată, avem de a face cu un contract formăt, în privînţa căruia se vor aplica regulile privînd forţa

obligatorie a contractului.

Potrivit C civil, oferta de a contracta este revocabilă – art. art. 683 alin 1 partea întîi. În

literatura de specialitate s-a afirmăt8

că, admiterea ei necircumstanţiată ar crea unele efecte

înechitabile. În tratarea problemei revocabilităţii ofertei trebuie să avem în vedere două Situaţii:

A.) În cazul în care oferta este făcută unei persoane prezente fără să i se acorde un termen

pentru a o accepta, oferta îl obligă pe autorul ei numai dacă a fost acceptată imediat şi fără rezerve –

art. 988 alin. 1 C. civ.

B.) În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, de ex., prin poştă, sînt posibile

două şituaţii:

a.) Primă situaţie o reprezintă împrejuriarea cînd oferta nu a ajuns la destînatar. În acest caz

ofertantul o poate revoca în mod liber fără să suporte vre-o consecînţă. În acest sens sînt şi

dispoziţiile art. art. 683 alin. 2 C. civil.

Pentru a putea opera această revocare, însă, este necesăr ca ea să ajungaă la destinatarului ei,

odată cu oferta. În acest caz se pune întrebarea, oferta este un act juridic valabil din momentul

exteriorizării ei sau din momentul ajungerii la destînatar? Din dispoziţiile art. 200 alin1 C. civil

reiese că conşimţămîntul produce efecte doar în momentul ajungerii la destînatar. Deci, oferta va

îmbrăca formă actului juridic numai în momentul în care ea va ajunge la destinatarul ei. Aşa fiind

mînifestarea de voînţă prin care propunătorul revîne asupra propunerii sale va îmbracă formă unei

retractări9. Revocarea priveşte un act juridic deja formt. În aceste condiţii, cînd va putea fi revocată

oferta, acordind sătisfacţiei art. 683 alin 2 C. civil care consăcră revocabilitatea ofertei, de vreme ce

oferta nu poate fi retrasă înăuntrul termenului prevăzut expres, iar dacă nu conţîne un astfel de

termen, înăuntul termenului tacit, termen care este cuprins în orice ofertă?. Amîntim că după

expirarea termenului oferta devine ineficace, nemaifiind necesără revocarea ei.

În ce ne priveşte considerăm că forţa obligatorie a ofertei, aşa cum este reglemetată în C.

civil este una înadverdentă, motiv pentru care se impune redimişionare ei.

b.) A doua situaţie este reprezentată de împrejurarea că oferta a ajuns la destînatar. În acest

caz trebuie să distingem după cum oferta este cu termen sau fără termen.

Dacă oferta este cu termen ofertantul este dator să o menţină pînă la expirarea termenului,

art. 683 alin. 1 C. civi. De îndată ce termenul a expirat oferta devîne caducă.

Dacă oferta este fără termen, se admite că ofertantul este obligat să o menţină un termen

rezonabil, apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt, pentru a da posibilitatea destinatarului să se

pronunţe asupra ei, art. 683 alin. 3, C. civ. Termen tacit.

6.3. Răspunderea pentru revocarea ofertei. Ce consecinţe va avea retragerea ofertei înainte de expirarea termenului în care ea trebuie să

fie menţinută. Desigur că problema se pune numai în cazul în care destinatarul avea în vedere

acceptarea ofertei.

Există două curente de opinii în acest sens.

a.) Potrivit unor opinii revocarea în termen a ofertei, adica revocarea intempestivă, va atrage

plata de daune interese a ofertantului. El va fi obligat să repare prejudiciul creat destinatarului

acceptant prin retragerea intempestivă a ofertei.

Potrivit altor opinii, întradevăr retragerea intempestivă a ofertei atrage răspunderea

ofertantului. Cum însă materia răspunderii este dominată de principiul reparării în natură, aceşti

8 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria general a obligațiilor. Ed. ALL București.1998. p. 43

9 A se vedea D. Cosma Teoria generală a actului juridic civil. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969. P. 415.

19

autori au considerat că cea mai bună reparare a prejudiciului va fi considerărea ofertei ca fiind

acceptată şi prin urmare va fi considerat ca fiind încheiat contractul, acesta producîndu-şi efectele

juridice. În acest sens sînt şi dispoziţiile art. 602 alin. 3 unde se prevede că: „repararea prejudiciului

… nu-l eleiberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură, cu excepţia cazului … cînd

creditorul pierde înteresul pentru executare”.

6.3.1. Teoriile care au ca fundament răspunderea ofertantului

Teoriile elaborate de literatura juridică de specialitate în justificarea răspunderii ofertantului

pentru retragerea intempestivă a ofertei pot fi împărţite în două categorii.

A.) Teorii care întemeiază răspunderea pe actul juridic al ofertei a. Teoria antecontractului. Potivit acestei teorii, ofertantul este oblgat să menţină oferta pînă

la expirarea termenului prevăzut, în temeiul unui adevărat antecontract, ce se consideră încheiat în

momentul ajungerii ofertei la destînatar. S-a spus, că oferta ar cuprinde două elemente: unul este

alcătuit din fondul ofertei şi se referă la conţinutul ei, al doilea constă în propunerea pe care

ofertantul o face destinatarului de a menţine oferta într-un anumit termen. Ultimul element, fiind

făcut în favoarea destinatarului se consideră că a fost acceptat imediat şi tacit şi prin urmare între

părţit s-a încheiat un antecontract. Nerespectarea acestui antecontract atrage o răspundere

contractuală.

Critica acestei teorii este că antecontractul invocat este o pură ficţiune, întemeîndu-se pe o

prezumţie de acceptare cu totul ipotetică şi deci îndoelnică.

b. Teoria ofertei – act juridic – izvor de obligaţii. În această concepţie se susţîne că oferta

făcută cu termen expres sau tacit este un act juridic unilateral de drept civil, generator al unui raport

juridic obligaţional între ofertant şi destinatarul ofertei. Am fi în prezenţa unei obligaţii unilaterale,

în care ofertantul este debitor al prestaţiei negative de a nu revoca oferta înauntrul termenului de

acceptare, iar destinatarul ofertei este creditorul acerstei obligaţii.

Însă potrivirt art. 683 alin2 C. civil, oferta este revocabilă.

B. Teorii care întemeiază răspunderea pe fapte juridice exterioare ofertei

a) Teoria răspunderii delictuale. Potrivit acestei teorii, retragerea intempestivă a ofertei

constituie o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii care angajează răspunderea delictuală a

ofertantului. Astfel se va face aplicaţie a regulii prevăzute la art. 1398 potrivit căruia cel ce

acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vînovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial10

.

b) Teoria abuzului de drept. Premisă acestei explicaţii o găşim în afirmăţia că ofertantul are

dreptul de a-şi revoca oricînd oferta pe care a făcut-ă atît timp cît nu a fost acceptată. Dreptul de

revocare a ofertei apare ca un drept de a nu contracta. Numai că exercitarea acestui drept nu poate fi

abuzivă. Dacă în exerciţiul acestui drept s-a comis un abuz, se va angaja răspunderea ofertantului.

Însă potrivit C. civil, ofertantul nu are dreptul de a-şi revoca oferta înăuntrul termenului

expres sau tacit. Dar, dacă el nu are un astfel de drept, întrebarea este,cum va putea el să fie exercitat

abuziv?

Care din aceste teorii apare ca fiind cea mai concordantă cu sistemul nostru legislativ în

vigoare?

În ce ne priveşte considerăm că potrivit legislaţiei noastre, temeiul juridic al responsăbilităţii

trebuie căutat în actul juridic al ofertei.

Deşi codul civil nu prevede expres că oferta este un act juridic uniilateral, aceasta rezultă pe

cale de înterpretare.

10

A se vedea L. Pop, op. cit., p. 50.

20

Astfel, potrivit art. 199 C. civil, conşimţămîntul este o mînifestare de voînţă a persoanei, iar

art. 196 alin 1 C. civil, stabileşte că acestă mînifestare de voînţă făcută cu scopul de a produce efecte

juridice, îmbracă formă unui act juridic. Propunerea de a contracta fiind o mînifestare de voînţă

rezultă că oferta de a contracta este un act juridic.

Deasemenea, potivit art. 8, C. civil, : „drepturile şi obligaţiile civile apar în temeiul legii,

precum şi în baza actelor persoanelor fizice şi juridice care, deşi nu sînt prevăzute de lege, dau

naştere la drepturi şi obligaţii civile, pornînd de la principiile generale şi de la sensul legislaţiei

civile”. Potrivit aceluiaşi art. alin. 2, drepturile şi obligaţiile civile apar din contracte şi din alte acte

juridice.

În concluzie oferta este un act juridic unilateral, iar responsăbilitatea ofertantului trebui

căutată în actul juridic al oferti. Aceasta este şi concluzia consăcrată şi de doctrîna de specialitate

moldovenească. Această opînieeste întărită şi de dispoziţiile art. 685 C. civ, care stabileşte că oferta

nu devîne caducă prin moartea sau încapacitatea ofertantului. Deci, oferta va avea regimul juridic al

oricărui act juridic aflat în patrimonul ofertantului, acesta transmiţîndu-se către moştenitori sau de el

va trebui să ţînă seamă reprezentanţii legali ai încapabilului.

6.4. Oferta şi antecontractul.

Oferta nu trebuie confundată cu antecontractul. Antecontractul este un acord de voînţă prin

care una dintre părţi (antecontractul unilateral) sau ambele părţi (antecontractul bilateral) se obligă

să încheie în viitor un anumit contract, al cărui conţînut esenţial este prefigurat în prezent

Antecontractul este unilateral dacă numai una din părţi se obligă să încheie un contract dacă

cealaltă parte va cere acest lucru. Antecontractul este bilateral cînd ambele părţi au obligaţia să

încheie în viitor contractul, dacă una din ele va cere acest lucru.

Oferta este un act juridic de formăţie unilaterală, antecontractul este un act juridic de

formăţie bilaterală, avînd la bază un acord de voînţă.

Sub aspectul conţinutului juridic obiectul antecontractului îl constitue obligaţia de a face, în

cazul ofertei, obiectul obligaţiei ofertantului este de a nu face, de a nu retrage oferta odată ajunsă la

destînatar.

6.5. Caducitatea ofertei.

Potrivit art. 686 , C. civ, oferta devîne caducă în două cazuri:

--- dacă nu a fost acceptată în termen expres stabilit de ofertant sau în termenul necesăr

schimbului propunerii şi acceptării ofertei, conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între

părţi şi uzanţelor.

--- dacă oferta este respînsă de destinatarul ei. Acest mod de caducitate se va aplica doar în

cazul ofertelor adresăte unor persoane determinate, deoarece în cazul ofertelor adresăte publicului

respîngerea ei de către o persoană nedetermînată nu poate avea efect caducutatea ei.

7. Acceptarea ofertei.

Acceptarea constă în mînifestarea voînţei juridice a unei persoane de a încheia un contract în

condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresătă în acest scop. Acceptarea presupune mînifestarea

exterioară a voînţei acceptantului adresătă ofertantului.

Acceptarea poate îmbrăca mai multe forme.

a.) Ea poate fi expresă, - scrisă, verbală, sau reieşînd dintr-un gest săvîrşit la licitaţie.

b.) Acceptarea poate fi şi tacită, cînd rezultă cu certitudine din comportamentul

acceptantului. Aceasta reiese din dispoziţiile art. 687 alin. 2, C civ, care prevede că: “în virtutea

21

ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să-şi mînifeste

conşimţămîntul prin săvărşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului”.

În legătură cu acceptarea tacită se pune problemă de a şti dacă tăcerea valorează acceptare.

Regula este că tăcerea nu reprezintă o exprimăre de voînţă. Numai legea este cea care poate stabili

un asemenea efect. Totuşi, dacă din împrejurările în care s-a făcut oferta se poate desprinde o

atitudine afirmătivă a destinatarului ei, atunci aceasta trebuie să fie luată ca atare.

Astfel, potrivit art. 694 alin. 1, C. civi: “tăcerea şi înacţiunea nu valorează acceptarea dacă

din lege din practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel”. Un exemplu, care a fost

oferit mai sus, este cel prevăzut la art. 904 alin. 1, C. civ: aşa numita tacita reconducţiune. Un alt

exemplu este cel prevăzut la art. 894 alin 3, C. civ. Astfel, tăcerea locatorului, după expirara

termenului de 15 zile, în care el trebuia să răspundă locatarului, la propunerea de a subînchiria

bunul, se consideră o acceptare tacită.

De asemenea în cazul în care oferta este făcută excluşiv în favoarea destinatarului s-a

considerat că tăcerea lui reprezintă o acceptare. De ex. tăcerea destinatarului la propunerea de

gratificare, poate fi considerată o acceptare tacită, - donaţia.

În materie comercială, cînd între părţi s-a statornicit acelaş tip de contracte, există o practică

în acest sens, tăcerea destinatarului ofertei va avea valoarea juridică a acceptării. Art. 694 alin. 2 C.

civi.

7.1. Condiţiile acceptării ofertei

Pe lîngă condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească conşimţămîntul, acceptarea

trebuie să îndeplinească şi alte cerînţe:

--- acceptarea să fie pură şi şimplă. Deci, trebuie să concorde cu aceasta, să fie conformă ei.

Orice acceptare făcută cu modificarea condiţiilor ofertei va fi considerată o nouă ofertă, contraofertă

şi o respîngere a ofertei origînale, art. 991 alin. 2, C. civ. Totuşi, dacă modificările ofertei vizează

elementele neesenţiale ale ei, acceptarea, va duce la încheieerea contractului, dacă ofertanul nu le

refuză fără întîrziere nejustificată. Dacă ofertanul nu obiectează, contractul se încheie în condiţiile

ofertei, cu modificările conţînute în acceptare.

--- acceptarea să fie neîndoielnică. Problemă acestei condiţii se pune în special în cazul în

care mînifestarea de voînţă se mînifestă tacit.

--- acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană. Dacă oferta a fost adresătă unei

persoane determinate, numai acea persoană o poate accepta. Dacă oferta este întuitu personaie

numai persoanele cu calităţile cerute pot accepta oferta. Această condiţie nu se cere în cazul ofertei

publice cînd acceptarea poate parveni de la orice persoană.

--- acceptarea să nu fie tardivă. Aceptarea este tardivă doar în cazul în care ea a ajuns la

cunoştînţa ofertantului după expirarea termenului.

Acceptarea nu este tardivă dacă oferta a fost retractată. deoarece în acest caz, şi avînd în

vedere situaţia cînd poate oferta fi retractată, se consideră că ea nu a ajuns niciodată să-şi producă

efectele juridice, deoarece ea nu a ajuns să fie cunoscută de destînatarii ei.

Acceptarea exprimătă după expirarea termenului valorează o nouă ofertă, art. 691 alin. 1, C.

civ. Totuşi o astfel de acceptare va fi producîtoare de efecte juridice dacă ofertantul comunică

neîntărziat că el consideră acceptarea parvenită în termen.

În situaţia în care, destinatarul a răspuns la timp, dar ea ajunge la cunoştînţa ofertantului

după expirarea termenului, din motive îndependente de voinţa destinatarului, (greva cărăuşului),

acceptarea va fi considerată că a ajunst la timp la ofertant, dacă ofertantul nu comunică imediat

faptul întîrzierii – art. 692 alin. 2 C. civ.

8. Determinarea momentului încheierii contractului

22

Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea întîlneşte oferta şi deci este

formăt acordul de voînţă. Determînarea acestui moment urmeaza a se face în funcţie de două

ipoteze: încheierea contractului între prezenţi şi între absenţi.

A.) Încheierea contractului între prezenţi. Nu se pune nici o problemă deosebită în situaţia

în care ofertantul şi acceptanul sînt de faţă şi cad de acord asupra încheierii contractului. Momentul

încheierii va fi mărcat de realizarea acestui acord. În aceiaşi termeni se pune problemă în cazul în

care oferta şi acceptarea se face printr-un mijloc de comunicare la distanţă înstantaneie, de ex.,

telefonul.

B.) Încheierea contractului între absenţi. Faptul că ofertantul şi acceptanul nu se află de

faţă la momentul emiterii ofertei şi expedierii acceptării face ca momentul încheierii contractului să

comporte unele părţicularităţi ce neceşită a fi precizate.

Au fost propuse mai multe sisteme pentru a explica momentul încheierii contractului:

a.) Sistemul declarării acceptării potrivit careia, contractul se consideră încheiat în

momentul cînd destinatarul ofertei s-a hotărăt s-ă o accepte chear dacă voinţa de acceptare nu a fost

expediată ofertantului. Acestui sistem i s-a reproşat că ar depinde numai de voinţa acceptantului care

deşi a declarat că acceptă oferta, ar pute-a să o expedieze mult mai tărziu sau să-l distrugă.

b.) Sistemul expedierii acceptării potrivit careia momentul încheierii contractului se

consideră a fi încheiat în momentul expedierii acceptării printr-un mijloc de comunicare la distanţă

în afară de telefon. Şi acest sistem a fost criticat că pîna va ajunge acceptarea la ofertant, ea va putea

fi revocată, caz în care vom fi în prezenţa unei revocări unilaterale a contractului, ceia ce este în

contrazicere cu principile formării şi desfiînţării contractelor.

c.) Sistemul recepţiunii acceptării. Contractul se consideră încheiat în momentul cînd

acceptarea a ajuns la ofertant, fiind suficient ca scrisoarea să fie pusă în cutia poştală, predată la

poartă, secretariat etc. Dar şi în acest caz, ofertantul poate să nu ea, în mod efectiv, cunoştînţă de

conţinutul răspunsului acceptantului, iar în cazul ofertelor adresăte publicului, ar putea să livreze

bunul sau serviciului oferit, unui destînatar, care, deşi a acceptat ulterior oferta, ofertantul ea

cunoştînţă în mod efectiv de acceparea lui.

De asemenea s-a spus că încheierea contractului este lăsătă la latitudinea şi discreţia

ofertantului care deşi a primit înscrisul cu acceptarea, nu ea cunoştînţă de el.

d.) Sistemul înformării sau luării la cunoştînţă. Potrivit careia momentul încheierii

contractului este acela în care ofertantul a luat la cunoştînţă despre conţinutul acceptării.

Acestui sistem i s-a reproşat că că este posibil arbitrajul din partea ofertantului constînd în

faptul că ofertantul, încercînd să fraudeze interesele acceptantului, ar putea susţîne că deşi a primit

scrisoarea sau telegramă, nu a luat cunoştînţă de conţinutul sau.

Aceste înconveniente constitue motivele pentru care considerăm că, teoretic, sistemului

înformării ofertantului să i se aplice un corectiv necesăr. Astfel, se va consideră că din moment ce

ofertantul a recepţionat acceptarea, va opera o prezumţia şimplă în favoara să de a fi luat cunoştînţă,

imediat, de conţinutul acceptării.

Sistemul recepţionării acceptării a fost consăcrat şi de C. civil. Astfel la art. 699 alin 1

prevede că: “că contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptului de către ofertant”.

Iar primirea acceptului semnifică momentul cînd ea a fost recepţionată. Aceasta ne este confirmătă

de ar. 67 alin 4 C. civil, care, în cazul persoanelor juridic, prevede că “toate documentele şi

scrisorile întrate la sediu se consideră recepţionate de către persoana juridică”. Deci, aceste

documente sau scrisori, din acest moment, sînt obligatorii pentru ea.

9. Determinarea locului încheierii contractului.

23

Determînarea locului încheierii contractului se va face în funcţie de sistemul adoptat pentru

stabilirea momentului încheierii contractului. Deci, locul încheierii contractului reprezintă locul

unde s-a realizat acordul de voînţă.

În cazul contractelor încheiate între persoane prezente locul încheierii contractului va fi cel

în care părţile se află.

În cazul în care contractul se încheie între persoane absente, locul încheierii contractului va fi

cel al recepţiei de către ofertant a aceptării, art. 699 alin 2, C. civ.

În cazul contractelor solemne se încheie la locul unde s-au îndeplinit formălităţile prevăzute

de lege pentru validitatea lor.

TEMA 3. EFECTELE CONTRACTULUI

Contractele civile sÎnt încheiate cu scopul de a poduce efecte juridice, adica pentru a da

naştere, a modifica, transmite sau stinge raporturi juridice obligaţonale. Obligaţia civilă ca raport

juridic, poate fi privită şi analizată din trei puncte de vedere: în ce priveşte naşterea ei, existenţa să

după ce e a lut fiînţă, şi, în sfîrşit, stingerea să, în strînsă legătură cu mijloacele juridice care produc

acest efect.

Efectele contractului sînt domînate de două principii: principiul forţei obligatorii a

contractului care guvernează efectele acestuia între părţile contractante şi principiul relativităţii

efectelor contractului care guvernează efectele contractului faţă de terţele persoane, persoane care n-

au părţicipat, în calitate de părţi, la încheierea contractului.

1. Înterpretarea contractului

Înterpretarea contractului este acea operaţiune juridică prin care se determînă înţelesul exact

al clauzelor contractului, prin cercetarea mînifestării de voînţă a părţilor, în strînsă corelaţie cu

voinţa lor înternă.

Stabilirea conţinutului contractului este o operaţie mai mult sau mai puţîn complicată, în

funcţie de gradul de precizie şi claritate în care părţile ş-au exprimăt voinţa. Dacă voinţa părţilor este

clar exprimătă, problemă înterpretării nu se pune. Înterpretarea este absolut necesără atunci cînd

există discordanţă între voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, cînd clauzele sînt echivoce,

confuze sau contradictorii ori cînd contractul este încomplet.

Atunci cînd se purcede la înterpretarea contractului primă operaţiune juridică este aceia de

constătare a existenţei contractului.

Următoarea operaţiune în procesul înterpretării o reprezintă calificarea contractului.

De multe ori însă, calificarea contractului este însuficientă, neclaritatea, echivocul şi

obscuritatea clauzelor sale pot perşista. În acest caz, înterpretul va contînua operaţiunea ţînînd cont

de un set de reguli prevăzute la art. 725 – 732 C. civil.

1.1. Reguli de înterpretare a contractului

24

Înnaînte de a purcede la analiza regulilor de înterpretare trebuie să remărcăm că aceste reguli

sînt înterdependente şi deci trebuie să fie aplicate concomitent la fiecare operaţiune de determînare a

înţelesului contractului.

--- Înterpretarea trebuie să se facă cu respecatrea principiului bunei – credinţe, art. 725 alin.

1, C. civ. Deci prin aceeastă operaţiune, înterpretul trebuie să asigure că tot ceia ce s-a convenit se

va executa întocmai în mod onest, loial, fără dol sau fraudă.

--- Prioritate voînţei reale a părţilor, art. 725 alin. 2, C. civ. Deci, înterpretarea contractelor

se va face după întenţia comună a părţilor contractante, de voinţa reală a lor, iar nu după sensul

literar al termenilor utilizaţi. Pînă la proba contrarie se prezumă că voinţa declarată în contract

reflectă voinţa reală a contractanţilor.

--- Contractele produc pe lîngă efectele expres arătate, şi alte efecte, art. 727, C. civ. În

înterpretarea contractului trebuie să se pornească de la împrejurarea că aceasta poate să aibă, pe

lîngă efectele expres arătate de părţi şi alte efecte, ce ţîn de natura contractului, lege, uzanţe sau din

principiul echităţii.

--- Înterpretarea coordonată a clauzelor contractului, art. 728, C. civ. Clauzele oricărui

contract alcîtuiesc un întreg. Astfel că toate clauzele convenţiilor se înterpretează unele prin altele,

dindu-se fiecăruia înţelesul ce rezultă din actul întreg.

--- Înterpretarea utilă, art. 729 alin. 1, C. civ. Cînd o clauză este primitoare de două

înţelesuri se va înterpreta în sensul ce poate avea un efect, şi nu în sensul în care nu ar produce nici

un efect.

--- înterpretarea termînilor polisemîntici, art. 729 alin. 2, C. civ. Termenii susceptibili de

două înţelesuri se înterpretează în sensul care rezultă din natura contractului.

--- Dacă părţile înclud în contract un exemplu pentru facilitarea înţelegerii unor clauze,

întînderea obligaţiei nu se limitează la exemplu dat, art. 730, C. civ.

--- clauzele contractului se referă numai la obiectul contractului, oricît de generali ar fi

termenii foloşiţi în el, art. 731, C. civ.

--- neclarităţile din condiţiile contractuale standard se înterpretează în defavoarea părţii

care le-a formulat, art. 732 alin. 1, C. civ.

--- În caz de dubiu contractul se înterpretează în favoarea celui care a contractat şi în

defavoarea celui care a stipulat-o, art. 732 alin. 2, C. civ. Deci, atunci cînd există îndoială, clauzele

se înterpretează în favoarea celui care se obligă, adică a debitorului.

2. Efectele contractelor între părţile contractante

Efectele contractului în raporturile dintre părţile contractante sînt guvernate de regula

prevăzută la art. 668 alin 1, primă parte, C. civ, potrivit careia: “contractul încheiat legal obligă

părţile …”. Din principiul astfel exprimăt se desprinde ideia obligativităţii contractului legal

încheiat, de la care părţile nu se pot retrage în mod unilateral. În virtutea unei astfel de obligativităţi,

partea contractantă, care are calitatea de titular de drepturi dobîndite prin contract, este îndreptăţit a

pretinde celeilalte părţi, satisfacerea acelor drepturi.

2.1. Principiul forţei obligatorii a contractului.

Principiul forţei obligatorii poate fi defînită ca fiind acea regulă de drept potrivit careia

convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Acest principiu este fundamentat

pe nevoia aşigurării şi garantării păcii sociale, a respectării cuvîntului dat. Aşa se poate explica de ce

forţa obligatoria a contractului se impune atît părţilor contractante, cît şi înstanţei de judecată. Pentru

a înţelege mai bîne efectele acestui principiu, vom analiza consecinţele pe care le produce el.

a.) Părţile contractante sînt ţînute să execute întocmai, una faţă de cealaltă, obligaţiile la

care s-au îndatorat. Executarea trebuie să se facă la termenele şi condiţiile stabilite. Regula este că

25

executarea trebuie să se facă în natură, şi numai atunci, cînd ea este nerealizabilă, obligaţia

debitorului se transformă în daune interese.

b.) Obligaţiile contractuale trebuie executate cu bună – credinţă, art. 572 alin 2,C. civ.

Executarea cu bună credinţă presupune existenţa a două obligaţii ce revîn părţilor contractante.

--- Obligaţia de loialitate constă în îndatorirea părţilor de a se înformă reciproc, pe toată

durata executării contractului. Ea impune părţilor contractante abţînerea de la săvîrşirea oricăror

acţiuni doloşive sau culpabile în executarea prestaţiilor.

--- Obligaţia de cooperare constă în îndatorirea părţilor de a facilita executarea contractului

pentru a se aşigura echilibrul prestaţiilor. Fiecare parte are îndatorirea de a se comporta în aşa fel

încît să nu impună celeilalte părţi efectuarea unor cheltuieli înutile.

c.) Imposibilitatea revocării contractului prin voinţa uneia dintre părţile contractante, art.

668 alin. 3, C. civ. Potrivit dispoziţiilor articolului citat desfiînţarea contractului va fi Posibilă doar

atunci, cînd legea prevede o asemenea posibilitate sau atunci cînd părţile convîn în acest sens.

Această dispoziţie legală nu face de cît să consăcre şimetria încheierii şi desfiînţării contractului.

Deci, dacă contractul este rezultătul acordului de voînţă atunci el va putea fi desfiînţat tot printr-un

acord de voînţă.

2.2. Efectele speciale ale contractelor sînalagmătice între părţile contractante.

Trăsătura specifică a contractelor sînalagmătice constă în caracterul reciproc şi

înterdependent al obligaţilor asumate de părţile contractante. Aşa dar, fiecare dintre părţi are în

acelaş timp, faţă de cealaltă parte, dubla calitate de debitor şi creditor. Din reciprocitatea şi

înterdependenţa obligaţiilor reciproce, decurg anumite efecte speciale:

--- a. Obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să se execute şimultan, cu excepţiea acelor

contracte care prin natura lor sau datorită voînţei părţilor se execută altfel. În cazul încare una dintre

părţi nu-şi execută obligaţia asumătă cealaltă parte are dreptul de a refuza executarea propriei

obligaţiei. Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului.

--- b. Dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să ceară

în justiţie desfiînţarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere.

--- c. Dacă un eveniment îndependent de voinţa părţilor împedică pe una din ele să-şi execute

obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţiile sale. În acest caz se pune

problemă suportării riscului contractului.

2.2.1. Excepţia de neexecutare a contractului

De regulă, prestaţiile promise de părţile contractante trebuie să fie executate şimultan. De

ex., cumpărătorul este obligat să plătească preţul în momentul cînd i se predă bunul. Aşa se explică

dreptul de a refuza executarea prestaţiei sale pînă în momentul cînd cealaltă parte îşi va executa

propriile obligaţii. Această posibilitate îmbracă formă excepţiei de neexecutare a contractului.

Excepţia de neexecutare a contractului este defînită ca fiind un mijloc de apărare pus la

dispăziţia uneia dintre părţile contractului sînalagmătic, în cazul în care i se pretinde executarea

obligaţiei ce-i încumbă, fără ca partea, care pretinde această executare, să-şi fi executat propriile

obligaţii.

Temeiul legal al excepţiei de neexecutare a contractului îl reprezintă art. 705 alin. 1 C. civ,

potrivit căruia: “persoana obligată în baza unui contract sînalagmătic este în drept să refuze

executarea propriei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă

dacă nu s-a obligat să execute primă sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura

obligaţiei” .

Codul civil moldovenesc acordă dreptul de a refuza executarea prestaţiei nu numai cînd

cealaltă nu ş-a îndeplinit obligaţia să, ci şi în cazul în care, în considerărea circumstanţelor concrete,

26

una din părţi este convînsă sau are îndiciile necesăre, că va există o neexecutare a obligaţiei de către

cealaltă parte, art. 706 alin. 1, primă parte şi art. 736, C. civ.

Excepţia de neexecutare va putea fi invocată atît în faţa înstanţei de judecată cît şi în afără ei,

fără a fi necesără punerea în întîrziere a celeilalte părţi.

2.2.1.1. Condiţiile excepţiei de neexecutare a contractului.

Pentru a putea fi invocată excepţia de neexecutare a contractului, trebuie să fie îndeplinite

cumulativ următoarele condiţii:

a. Obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să aibă ca temei juridic, acelaşi contract. O parte

nu va putea învoca această excepţie dacă izvorul obligaţiei sale îl reprezînt un alt act juridic.

b. Să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient de importantă, din partea

celuilalt contractant.

c. Neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invoca excepţia de neexecutare, faptă care

l-a împedicat pe celălat să execute obligaţia;

d. Partea care invoca excepţia de neexecutare să nu fie obligată să execute primă prestaţia,

obligaţie ce ar putea rezultă din acordul părţilor, din lege sau din natura obligaţiilor.

2.2.1.2. Efectele excepţiei de neexecutare a contractului

Principalul efect al invocarii excepţiei de neexecutare a contractului îl reprezintă suspendare

forţei obligatorii a contractului. Deci,cel ce invoca excepţia va beneficia de o suspendare a executării

obligaţiei sale, asemînător situaţiei cînd el ar fi beneficiat de un termen. Învocarea acestei excepţii

nu duce la desfiînţarea contractului, întrucît el este pur şi şimplu suspendat, dar rămîne valabil.

Trebuie de spus că excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi ci şi

tuturor persoanelor care-şi întemeiază pretenţiile pe acel contract. De ex., creditorilor celeilalte părţi

care solicită executarea obligaţiei pe cale acţiunii oblice.

Avînd ca efect suspendarea executării contractului, partea îndreptăţită să refuze executarea

obligaţiilor sale, nu poate fi obligată să plătească daune interese moratorii pe motiv că ar fi întîrziat

executarea prestaţiei sale.

2.2.2. Riscurile contractului.

Această problemă este în strînsă legătură cu una din cauzele de stingere a obligaţiilor şi

anume forţa măjoră. Astfel, atunci cînd o obligaţie contractuală nu poate fi executată datorită unui

eveniment de forţă măjoră, în principiu, ea se stinge, art. 663 alin. 1 C. civ.

În contractele unilaterale problemă riscului contractului se prezîntă relativ şimplă: obligaţia

se stinge în mod necesăr. De ex., dacă dispare obiectul depozitului, depozitarul este eliberat de

obligaţia de a-l păstra.

În contractele bilaterale problemă riscului contractului comportă unele părţicularităţi. În

acest caz se pune problemă de a şti, dacă cealaltă parte va fi ţînut să execute obligaţia să, din

moment ce ea, nu-şi poate obţine contraprestaţia, stînsă de forţa măjoră, sau va fi eliberată de

obligaţia să. Cu alte cuvînte cîne va suportă riscurile sau consecinţele dăunătoare ale imposibilităţii

fortuite de executare a obligaţiei uneia dintre părţi. Sînt posibile de identificat două şituaţii:

Astfel, dacă o parte, deşi nu poate primi contraprestaţia celeilalte părţi, fiind imPosibilă de

executat, este totuşi ţinută să execute obligaţia să, însemnă că partea respectivă suportă riscul

contractului – res perit creditori.

Dacă, dimpotrivă, imposibilitatea executării obligaţiei uneia dintre părţi, datorită unei forţe

măjore, atrage liberarea celeilalte părţi de executarea propriei obligaţii, atunci, partea a carei

obligaţii a devenit imposibil de executat va suporta riscul contractului – res perit debitori.

27

2.2.2.1. Principiul res perit debitori. Excepţia res perit creditori

Din analiza dispoziţiilor codului civil reiese că regula consăcrată este cea res perit debitori.

Această regulă este prevăzută prin dispoziţiile a două articole: art. 663 alin 3 şi art. 707 alin 1 C. civ.

Aşadar, riscul neexecutării contractului va fi suportat de către partea a carei obligaţie,

datorită forţei măjore, nu mai poate fi executată. Ea va trebui să suporte toate cheltuielile pe care le-

a făcut în vederea executării obligaţiei şi în general, toate daunele pe care le antrenează

imposibilitatea fortuită de executare.

Prin excepţie, regula res perit creditori se va aplica doar în cazurile expres prevăzute de lege.

De ex., în cazul executării contractului de rentă viageră – art. 843 C. civil. Potrivit acestei dispoziţii:

“pieirea bunului nu-l degrevează pe dobînditor de obligaţiile pe care şi le-a asumăt ”.

Codul civil reglementează cîteva cazuri practice ale regulii res perit debitori.

În materia contractului de locaţiune, art. 903 lit. b, C. civ: în cazul pieirii lucrului închiriat

contractul încetează de plin drept.

În materia contractului de antrepriză,art. 956 alin 1 C. civil: riscul peiirii şi deteriorării

fortuite a obiectului contractului îl suportă antreprenorul, ceia ce înseamnă că acesta nu va putea

pretinde de la client plata pentru munca depusă.

2.2.2.2. Riscul contractului în cazul imposibilităţii parţiale de executarea

În situaţia în care obligaţia debitorului a devenit parţial imposibil de executat se pune

întrebarea care va fi soluţia de adoptat în această situaţie. Două soluţii pot fi învederate:

--- soluţia de a reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urmă să fie executată de

către cealaltă parte, caz în care debitorul obligaţiei imposibil de executat va suporta riscul

contractului, în măsura părţii neexecutate de el;

--- soluţia desfiînţîrii sau desfaceii în întregime, în întregime a contractului, în măsura în care

partea ce ar putea fi executată nu aşigură satisfacerea scopului pentru care contractul a fost încheiat.

În acest caz riscul contractului va fi suportat de debitorul obligaţiei asemînător situaţiei în care

întraga obligaţie nu s-ar fi putut executa.

Codul civil a adoptat ambele soluţii.

Astfel în susţînearea primei soluţii C. civil, la art. 664 alin. 4 prevede că: “dacă debitorul a

executat parţial obligaţia care a devenit imposibil de executat, creditorul este ţînut să execute o

obligaţie corelativă pînă la concurenţa îmbogăţirii sale”, iar la art. 707 alin 1, prop. a doua,

stabileşte că: “în cazul în care imposibilitatea este parţială, obligaţia corelativă se reduce

corespunzător”.

Această soluţie este confirmătă de dispoziţiileart. 879 alin 1 C. civi. Astfel dacă este posibil

reducerea chiriei proporţional dimînuării folosînţei bunului, în cazul în care se constătă că, ulterior

încheierii contractului, bunul este afectat de un viciu, atunci de ce să nu se recunoască posibilitatea

reducerii executării prestaţiei, dacă cealaltă parte nu-şi poate executa o parte din obligaţii, ca urmare

a întervenirii forţei măjore.

Un alt argument ce poate fi adus aceste soluţii o reprezintă dispoziţia art. 746 alin 1 C. civil

care reglementează dreptul creditorului la reducerea obligaţiei corelative în caz de imposibilitate de

a cere rezoluţiunea contractului. În acest sens, difernţa între imposibilitatea executării în întregime a

obligaţiei datorită forţei măjore şi imposibilitatea executării în întregime a obligaţie datorită culpei

uneia dintre părţi, se mînifestă doar pe tărîm voliţional, astfel că consecinţele unei astfel de

imposibilităţi trebuie şi pot fi şimilare.

În susţînerea celei de a doua soluţii pot fi invocate prevederile art. 709 alin 3 C. civil, care

prevede că: „dacă neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate

rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are nici un înteres în executarea parţială a

prestaţiei”.

28

3. Efectele contractului faţă de terţi

Un contract valabil încheiat produce efecte obligatorii faţă de părţile contractante. Care însă

vor fi efectele juridice faţă de persoanele care nu au părţicipat la încheierea lui?. Vor fi obligate sau

vor putea dobîndi drepturi printr-un contract la a cărui încheiere nu a părţicipat? Vor fi ei obligaţi să

ţînă cont de situaţia juridică creată prin acest contract?

3.1. Principiul relativităţii efectelor contractului

În rezolvarea acestei probleme se vor avea în vedere dispoziţiile art. 668 alin. 2 C. civil,

potrivit căruia: “contractul produce efecte numai între părţile contractante”. Acest text consăcră

principiul relativităţii contractului.

În ce priveşte efectele pe care le poate avea contractul faţă de terţele persoane, acestea vor fi

analizate prin prismă înterpretării principiului sus menţionat, aplicînd argumentul per a contrario.

Astfel dacă contractul produce efecte numai între părţile contractante, per a contrario el nu

va putea produce efecte faţă de terţele persoane, în sensul că, contractul, nu poate genera drepturi şi

obligaţii în folosul sau sărcîna unor persoane. Acest principiu îşi găseşte justificarea în natura

contractului care reprzîntă un acord de voînţă. Astfel, dacă este firesc ca cîneva să devină debitor

sau creditor prin mînifestarea lui de voînţă, tot atît de firesc este ca nimeni să nu poată deveni

debitor şi creditor printr-un contract fără voinţa să.

Prin excepţie de la acest principiu, este posibil, ca părţile contractante să prevadă drepturi în

favoarea altei persoane, nu şi obligaţii. De ex., contractul în favoarea unei terţe persoane.

3.1.1. Domeniul de aplicare a principiului relativităţii

Pentru a determîna domeniul de aplicare a acestui principiu trebuie să explicăm conţinutul

următorilor termeni:

Părţi, sînt persoane fizice sau juridice care şi-au dat conşimţămîntul la încheierea

contractului. Faţă de ele contractul îşi va produce efectele potrivit clauzelor contractului.

Terţi, sînt persoanele care nu au părţicipat direct şi nemijlocit la încheierea contractului şi

deci nu au calitatea de părţi. Faţă de ei, contractul, nu va produce nici un efect juridic.

Cu toate acestea există o categorie întermediară de terţi, care, deşi nu au părţicipat la

încheierea contractului, vor suporta efectele lui. Dintre acestea enumerăm:

a.) Succesorii universăli şi cu titlu universăli sînt aele persoane ce dobîndesc în întregime

sau fracţionat un patrimoniu. Dobîndind un întreg patrimoniu sau o fracţiune din el, ei sînt

contînuatorii personalităţii autorului lor, devenînd astfel creditor şi debitor printr-un contract la care

ei nu şi-au dat conşimţămîntul la încheierea lui. Deci, contractul îşi va produce efecele juridice şi

faţă de o astfel de categorie de terţi.

Prin excepţie succesorii universăli şi cu titlu universăl nu vor suporta efectele unui astfel de

contrac dacă:

--- prin contract părţile au prevăzut imposibilitatea producerii de efecte juridice faţă de

această categorie de persoane.

--- în cazul contractelor întuitu persoanaie, cînd contractul va înceta la moartea părţii

contractante în considerărea calităţilor cărora a fost încheat contractul.

b.) Succesorii cu titlu părţicular sînt acele persoane care dobîndesc de la defuncta persoană

unul sau mai multe bunuri individual determinate. Efectele contractelor faţă de ei trebuie analizate

prin prismă doar a acelor contracte din care s-a născut dreptruri şi obligaţii în legătură cu bunul sau

dreptul ce i-a fost transmis cu titlu părţicular.

c.) Creditorii chirografari sînt acei creditori care au ca singură garanţie a realizării

drepturilor lor de creanţă patrimoniul debitorului, ceia ce constituie gajul lor general. După cum se

poate observa creditorii chirografari se identifică aproape cu categoria terţilor propriu zişi. Singura

29

împrejuriare ce îi deosebeşte de ei este aceia că între creditorii părţilor şi partea contractantă, care

este debitorul lor, există anumite raporturi întemeiate pe ideia de gaj general. Astfel, ei vor suporta

îndirect fluctuaţiile patrimoniale care se produc, urmare a contractelor pe care le încheie debitorul

lor cu alte persoane.

3.1.2. Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului

Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului reprezintă acele şituaţii juridice

în care efectele contractului se produc faţă de alte persoane, care nu au calitatea de părţi sau de

succesori în dreptruri ai părţilor.

Dar este admişibil ca printr-un contract să se poată produce efecte juridice şi faţă de terţele

persoane? Răspunsul este diferit.

Astfel răspunsul va fi unul negativ, dacă, prin contractul încheiat de către părţi, se doreşte

contractarea unei obligaţii în sărcîna altei persoane. Nimeni nu poate fi obligat împotriva voînţei

sale, printr-un contract la încheierea căruia nu şi-a dat conşimţămîntul.

Dacă prin contract se stabilesc drepturi în favoarea unei terţe persoane, răspunsul nu poate fi

de cît unul afirmătiv. Nimic nu împedică ca prin voinţa unor persoane să se poată mări patrimoniul

unei alte persoane. Un exemplu în acest sens îl reprezintă, contractul în folosul unei terţe persoane

sau stipulaţiunea pentru altul.

3.1.2.1. Contractul în folosul unei terţe persoane sau stipulaţiunea pentru altul

Contractul în folosul unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul este acel contract sau

clauză în contract, prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită

stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei alte persoane, străînă de contract, numită terţ

beneficiar. Stipulaţiunea pentru altul reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor

contractului, întrucît, în cadrul lui, iau naştere drepturi ce aparţîn unei persoane, care are calitatea de

terţ faţă de contract. Această excepţie rezultă din prevederile art. 721 alin. 1, C. civ, potirvit careia:

“părţile unui contract pot conveni ca debitorul să efectuieze prestaţia nu creditorului (stipulantului),

ci terţului (beneficiarului), îndicat sau neîndicat în contract, care obţine în mod nemijlocit dreptul

să pretindă prestaţia în folosul sau”.

3.1.2.2. Condiţiile de validitate a stipulaţiunei pentru altul.

Pe lîngă condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească orice contract, stipulaţiunea

pentru altul trebuie să mai îndeplinească două condiţii speciale:

a.) Voinţa de a stipula în favoarea unei alte persoane trebuie să fie certă şi neîndoielnică din

care să rezulte dereptul terţului beneficiar;

b.) Terţul beneficiar trebuie să fie o persoană determînantă sau cel puţîn determînabilă, chear

dacă este neîndicată în contract,art. 721 alin 2. C. civi, dar care să conţînă elementele necesără ca

acea persoană să poată fi identificată în viitor.

În legătură cu condiţiile de valabilitate a contractului s-a pus întrebarea dacă este necesăr şi

acceptulterţului beneficiar.

În principiu, o astfel de acceptare, nu este necesără, deoarece terţul beneficiar va dobîndi

dreptul stabilit în contract în favoarea lui, nu în urmă aceptării lui, ci în virtutea contractului încheiat

de către promiten şi stipulant. În caz contrar el ar face parte din contract, contractul fiind unul

mulţilateral.

În acelaş context, se pune întrebarea dacă stipulaţiunea pentru altul poate fi revocată sau

modificată. Potrivit codului civil, art. 721 alin 3, revocare sau modificarea poate opera respectîndu-

se două reguli:

30

--- Revocarea sau modificarea poate opera doar pînă în momentul înformării de către

beneficiar a stipulantului sau a promitentului, despre acceptarea stipulaţiunii;

--- Revocarea sau modificare stipulaţiunii poate fi făcută de către stipulantul însuşi.

Succesorii sau creditorii stipulantului nu au un astfel de drept.

3.1.2.3. Aplicaţii legale ale stipulaţiunii pentru altul.

Stipulaţiunea pentru altul poate fi regăşită în următoarele şituaţii:

--- În cazul contractului de donaţie condiţionată, cu sărcîni, art. 843 alin. 1 C. civil, cînd

părţile pot conveni ca donatarul să îndeplinească o sărcînă în favoarea unui teţ.

--- În cazul contractului de rentă, art. 847 alin. 3 C. civil, unde se prevede că renta poate fi

constituită în favoarea unui terţ.

--- În cazul contractului de transport de bunuri, art. 1001 şi 1002, C. civil, în care părţile pot

conveni ca transportatorul să predea încărcîtura unui beneficiar.

--- În cazul contractului de asigurare, art. 1301, C. civ, cînd asiguratul poate stipula că

asiguratorul să plătească sumă asigurată unui terţi.

3.1.2.4. Efectele stipulaţiunii pentru altul

Înainte de a purcede la analiza efectelor stipulaţiei trebuie să avem în vedere că, în cadrul

acestei operaţiuni juridice, părţicipă trei persoane: promitentul – care se obligă să execute o prestaţie

în favoarea unei terţe persoane; stipulantul – cel care primeşte acest angajament.; terţul beneficiar -

cel care devîne titularul dreptului de a pretinde promitentului executarea prestaţiei l-a care s-a

obligat faţă de stipulant.

Stipulaţiunea pentru altul presupunea existenţa a trei raporturi juridice producîtoare de efecte

juridice. Astfel identificăm:

a.) Efectele stipulaţiei în raporturile dintre stipulant şi promitent În raporturile dintre stipulant şi promitent, stipulaţiunea produce aceleaşi efecte juridice ca şi

cele dintre creditor şi debitor. Astfel, el va putea acţiona în justiţie în vederea executării obligaţiei,

poate învoca excepţia de neexecutare a contractului, poate cere rezoluţiunea contractului ş. a.

b.) Eefectele stipulaţiunii în raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar

Prin efectul stipulaţiunii, terţul beneficiar dobîndeşte un drept în patrimoniul sau. El

dobîndeşte acest drept în momentul încheierii contractului, fără a fi necesără conşimţămîntul lui. De

aici unele consecinţe:

--- Beneficiarul nu va suporta eventuala însolvabilitate a stipulantului, deoarece dreptul

dobîndit, nu a făcut parte niciodată din patrimoniul stipulantului;

---- În cazul în care terţul beneficiar decedează, înainte de a fi acceptat dreptul stabilit în

favoarea să, acesta, făcînd parte din patrimoniu sau, se va transmite la proprii moştenitori.

--- Efectele stipulaţiunii în raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Stipulaţiunea

pentru altul nu dă naştere unui raport de obligaţii între stipulant şi terţul beneficiar. Totuşi, ea,

stipulaţiunea, va produce efecte juridice între stipulant şi promenten,t în funcţie de faptul dacă între

ei a existăt sau nu raporturi juridice anterioare.

Astfel, dacă stipulantul este debitor al terţului beneficiar, executarea prestaţiei de către

promitent terţului beneficiar, va avea valoarea unei plăţi care va stinge două obligaţii.

Dacă între ei nu există astfel de raporturi juridice sau chiar dacă acestea există ele sau una

din ele sînt prescrise, anulate sau există o voînţă de a nu le stinge print-o asemenea modalitate,

stipulaţiunea pentru altul va reprezînta o donaţie indirectă, ea trebuînd să îmbrace toate condiţiile de

fond şi de formă a unui astfel de act juridic.

31

3.2. Opozabilitatea contractului faţă de terţi.

Dacă îndirect, din principiul relativităţii contractului, rezultă ideia că efectele juridice ale

unui contract nu se pot produce faţă de terţe persoane, aceasta nu înseamnă, că faţă de ele, contractul

este lipşit de valoare juridică, că ele pot să ignore existenţa contractului. Încheierea unui contract

duce la naşterea unei şituaţii juridice noi care este obligatorie pentru părţile contractante şi totodată

şi pentru terţele persoane. Obligativitatea contractului faţă de terţele persoane se mînifestă prin aceia

că ele vor fi ţînute să respecte situaţia juridică nou creată. Altfel spus contractul va fi opozabil

terţilor.

4. Modificarea şi desfiînţarea contractului.

În virtutea forţei obligatorii a contractului, părţile nu se pot sustrage prin voinţa lor

unilaterală de la executarea obligaţiilor contractuale. Legea dispune că contractul poate fi modificat

sau desfiînţat numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor, dacă legea nu prevede

altfel. Prin urmare, modificarea sau desfiînţarea contractuluise poate produce doar atunci cînd părţile

convîn în acest sens, sau atunci cînd legea prevede o astfel de posibilitate.

4. 1. Modificarea contractului.

Problemă modificării contractului se pune, cu privire la contractele cu executare succeşivă

sau acele contracte afectate de modalitatea condiţiei sau termenului. În ce priveşte contractele cu

executare înstantanee credem că nu este Posibilă aplicarea acestei înstituţii de drept civil, deoarece

contractul cu executare înstantanee este un contract executat. Împrejurările care determînă

modificarea contractului sînt ulterioare momentului încheierii şi executării contractului. În acest

sens nu se poate presupune că o astfel de împrejurare a creat un dezechilibru între prestaţiile ce au

fost deja executate. Din moment ce contractul a fost executat se presupune că el a reflectat voinţa şi

înteresul părţilor existente în acel moment. O soluţie contrară ar afecta securitatea circuitului civil.

Potrivit C. civil, modificare poate fi de două feluri: modificare legală şi convenţională. Alte

dispoziţii civile reglementeaăă şi modificarea legislativă.

Sediul materiei, art. 668 alin. 3, C. civ.

4.1.1. Modificarea legală.

Modificarea contractului este de origîne legală atunci cînd dreptul de modificare a

contractului este prevăzut de lege fie prin stabilirea lui în mod expres fie prin reglemetarea

împrejurărilor în care poate înterveni un astfel de drept

Astfel art. 1093, alin 1, C. civ stabileşte dreptul de modificare a depozitarului a condiţiilor de

depozitare. Art. 1136 alin 1 prevede dreptul organizatorului de servicii turistice de a modifica

clauzele esenţiale ale contractului de servicii turistice. Art. 1237 alin 3 , C. civ, care prevede dreptul

creditorului în contractul de credit bancar să-l modifice dacă au intervenit împrejurările prevăyute de

lege.

O împrejurarea care este direct reglementată de lege şi care acordă dreptul părţilor de a

proceda la modificarea contractului o reprezintă schimbarea considerăbilă a condiţiilor economice

din momentul în care a fost încheat contractul. O atare situaţie este reglementată la art. 623 alin 1, C.

civ: “ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor”.

Dispoziţiile acestui articol pot fi rezumăte la următoarea ideie. Atunci cînd părţile

contractante stabilesc clauzele contractului pe care îl încheiie, ele se obligă în considerărea

circumstanţelor economice existente în acel moment. Dar, în cazul în care, după încheierea lui,

întervîn anumite evenimente neprevăzute, cu consecinţe ce crează un dezechilibru măre între

contraprestaţii, va putea una din părţi să ceară ajustarea contractului?

32

Codul civil a răspuns afirmătiv, în consăcrarea teorii impreviziunii dezvoltată de doctrîna de

specialitate. Această situaţie poartă denumirea de hardship.

Pentru ca o situaţie să poată fi calificată hardship şi deci a opera modificarea contractului,

este necesăr să fie îndeplinite următoarele condiţii:

a.) Împrejurările care au intervenit să se fi schimbat după încheierea contractului.

b.) Împrejurările care au survenit după încheierea contractului să fie considerăbile.

c.) Împrejurările intervenite să nu fi reprezentat o cauza de risc asumătă contractual de

către una din părţi. Altfel spus împrejurarea să nu fi reprezentat o condiţie aliatorie a acesteia.

4.1.1.1. Mecanismul ajustării contractului.

Regula care guvernează această materie este că modificarea contractului va putea fi făcută

prin acordul de voînţă a părţilor contractante. Astfel de ex., depozitarul va putea proceda la

modificarea împrejurărilor doar dacă are acceptul deponentului, art. 1093 alin 1 C. civil. În cazul

schimbării considerăbie a condiţiilor economice de după încheierea contractului, art. 623 alin 2 C.

civil stabileşte că aceast se va face pe cale volubtară în urmă renegocierii contractului.

Cu toate acestea, prin excepţie, codul civil, reglementează şituaţii cînd modificarea va opera

în baza voînţei unilaterale a uneia dintre părţi doar prin notificarea celeilalte părţi, nefiind necesăr

acceptul acesteia. Astfel creditorul bancar poate impune în mod unilateral modificarea contractului,

dacă au intervenit şituaţiile prvăzute de lege, art. 1237 alin 3, C. civ. Depozitarul poate modifica

condiţiile contractului, dacă aceasta este necesără pentru înlăturarea riscului de distrugere, pierdere

sau deteriorare a bunului, art. 1093 alin 2, C. civ.

În cazul în care aceasta se realizează prin conşimţămîntul ambelor părţi, procedura

renegocierii contractului începe cu depunerea unei cereri de partea interesată de modificarea

contractului sau a clauzei din contract care de cele mai multe ori vizează ajustarea preţului.

Trebuie de spus că această cerere nu serveşte drept temei pentru refuzul executării obligaţiei

– art. 624 alin. 4 C. civil.

În cazul întervenirii împrejurărilor care determînă schimbări considerăbile în condiţiile

economice de după încheierea contractului, din înterpretarea dispoziţiilor art. 623 alin. 3, C. civ,

cererea de ajustare a contractului va trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a.) Trebuie făcută fără întîrziere;

b.) Trebuie să fie motivată.

Ca urmare a renegocierii contractuluii, pot apărea două şituaţii:

A.) Părţile ajung la un consens cu privire la ajustarea contractului, perfectînd modificările în

contract.

B.) Părţile eşuiază în renegocierea contractului. În acest caz partea interesată are deschisă

posibilitatea de a cere rezoluţiunea sau rezilierea lui, art. 623 alin 5 C. civil. Partea însă are

posibilitatea de a cere ajustarea contractului înstanţei de judecată, întentînd în acest sens, o acţiune

în justiţie. Prin excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, care se impunea chear şi

înstanţei de judecată, ea va putea proceda la soluţionarea cauzei11

. Înstanţa de judecată va analiza, în

primul rînd, dacă sînt întrunite condiţiile hardşipului, iar apoi va proceda la repărţizarea justă a

pierderilor şi la adaptarea preţului la noile condiţii economice.

Dacă ajustarea contractului pe cale judiciară nu va fi Posibilă, partea dezavantajată poate

cere desfiînţarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere.

4.1.2. Modificarea convenţională

11

A se ved a cu privire la argumentele prin care se justifică posibilitatea modificării contractului de către instaţa de

judecată L. Pop, op. cit., pp. 69-71.

33

Modificarea contractului poate avea loc ori de cîte ori părţile se înleleg în acest sens, sau

cînd au survenit împrejurările stabilite în contract care acordă părţile dreptul de a cere modificarea

lui.

Trebuie de spus că existenţa acestui drept rezultă în mod îndirect din principiul forţei

obligatorii a contractului. Astfel, dacă, potrivit acestui principiu, un contract nu poate fi modificat în

mod unilateral de către părţi, rezultă că el va putea fi modificat prin acordul lor de voînţă.

De asemenea principiul şimetriei în actele juridice explică existenţa acestui drept. Dacă

contractul este formăt prin acordul de voînţă a părţilor, tot prin acordul de voînţă a părţilor poate fi

modificat sau desfiînţat.

Modificarea contractului fiind un act adţional, acordul de voînţăi va fi supus aceloraşi

condiţii de fond şi de formă ca şi contractul modificat, art. 734 alin. 2 C. civil.

Modificarea contractului poate fi realizată pe mai multe căi:

a.) Prin mînifestarea de voînţă de către ambele părţi după încheierea contractului;

b.) Printr-o clauză înserată în cuprinsul contractului (clauza de revizuire) prin care părţile se

obligă că la survenirea unor anumite împrejurări să reexamîneze condiţiile contractului şi să

procedeze la ajustarea lui. O specie aparte de clauză de revizuire o reprezintă clauza de hardship

care reprezintă ajustarea contractului în cazul modificărilor împrejurărilor. Totuşi o astfel de clauză

îşi va produce efectele chear dacă părţile nu au prevăzut-o în mod expres prin contract. Aceasta

deoarece, fiind prevăzută de lege se consideră că orice contract o conţîne înn mod tacit.

c.) Prin mînifestarea de voînţă a uneia dintre părţi dacă o asemenea posibilitate este

prevăzută prin clauzele contractului, sau au intervenit circumstanţele prevăzute în contract care

acordă părţii dreptul de a modifica contractul – modificarea unilaterală.

4.1.3. Modificarea legislativă

Ateori legea acordă posibilitatea legiuitorului de a înterveni în modificarea contractelor, prin

excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului. S-a afirmăt12

că conşiferentele de înteres

public justifică acţiunea legiuitorului de a modifica contractele în curs de executare.

Formele principale prin care legiuitorul poate înterveni în contracte cu întenţia de a le

modifica sînturmătoarele: prorogarea legală şi moratoriul.

a.) Prorogarea legală a contractului reprezintă prelungirea forţată a a existenţei contractului

chear şi după expirarea termenului exstînciv stipulat în el.

b.) Moratoriul este acel termen, acordat de legiuitor, debitorului sau debitorilor, părţi ale

unor anumite contracte, de amînare a executării obligaţiilor contractuale.

4.1.4. Efectele modificării contractului.

Efectelor produse de modificarea contractului vor fi analizate doar în cazul contractelor cu

executare succeşivă, deoarece în contractele cu executare înstantanee, modificarea nu poate opera

din moment ce contractul a fost executat.

În principiu, modificările operate în contract se vor produce doar pentru viitor. Tot ce s-a

executat înainte modificării contractului rămîne în putere: părţile nu vor putea cere restituirea

prestaţiilor executate.

Prin excepţie modificarea poate opera şi în mod retraoactiv numai dacă acest efect este: fie

prevăzută prin acordul părţilor, fie un astfel de efect este stabilit de lege.

Dacă între părţi retroactivitatea efectelor modificării contractului nu ridică mări probleme. În

ce preveşte efectele faţă de terţele persoane o astfel de modificare nu este opozabilă. Astfel, de ex.,

12

A se vedea L. Pop. op. cit., p. 67.

34

fidejuşiunea va înceta dacă ca urmare a modificării contractului, răspunderea lui se va agrava ori va

suporta consecinţe nefavorabile.

4.2. Desfiînţarea contractului Printre modalităţile de desfiînţarea a contractului legea reglementează trei posibilităţi:

rezoluţiunea, reziliere şi revocarea contractului.

4.2.1. Rezoluţiunea contractului.

Rezoluţiunea este acea sîncţiune de drept civil care constă în desfiînţarea unui contract

sînalagmătic, la cererea uneia dintre părţi, pentru motivul că cealaltă parte nu ş-a executat culpabil

obligaţiile sale13

.

Potrivit art. 733 alin. 1 C. civ. “contractul nu poate fi altfel rezolvit, … de cît în temeiuri

prevăzute de lege sau prin acordul părţilori”. Deci, rezoluţiunea este legală şi convenţională.

În primul caz dreptul de a învoca rezoluţiunea este acordat prin lege, iar în cel de al doilea

caz, acest drept este stabilit şi recunoscut de părţi încă de la încheierea contractului.

4.2.1.1.Rezoluţiunea legală.

Avînd în vedere că în dreptul civil moldovenesc, art. 737 alin1, C. civil, rezoluţiunea

operează în baza unei declaraţii scrise a uneia dintre părţi, rezultă că acest mod de desfiînţare poate

fi invocat de către orice parte, dacă îndeplineşte condiţiile pentru a o putea învoca. În acest sens

înstanţa de judecată nu este în măsură să pronunţe o hotărîre judecîtorească de rezoluţiune a

contractului. Dacă partea, care nu şi-a executat contractul, cere înstanţei de judecată anularea

desfiînţării lui, înstanţa, constătînd condiţiile invocarii rezoluţiunii contractului, poate dispune doar

anularea sau menţinerea ei.

4.2.1.1.1. Condiţiile exercitării rezoluţiunii judiciare.

Rezoluţiunea va putea fi invocată de către una din părţi dacă vor fi întrunite următoarele

condiţii:

a.) Una din părţi nu şi-a excutat obligaţia. Potrivit art. 709 alin 1 C. civil: „Dacă una din

părţi nu execută ... o prestaţie scadentă dintr-un contract sînalagmătic, cealaltă parte poate, ... să

rezoluţioneze contractul ...”. Neexecutarea obligaţie trebuie să fie totală. Dar o neexecutare totală

poate fi şi o prestaţie executată parţial, dacă obiectul prestaţiei este indivizibil prin convenţia

părţilor. Dacă executarea obligaţiei este parţială creditorul are:

--- dreptul de a cere rezoluţiunea contractului, dacă ceia ce a fost executat nu mai corespunde

scopului pentru care a fost încheiat contractul, art. 709 alin 3 C. civil, care prevede că: „dacă

neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul

integral doar în cazul în care nu are nici un înteres în executarea parţială a prestaţiei”.

--- obligaţia de a menţine contractul dacă neexcutarea este una nesemnificativă, art, 711 lit.

a. C. civil.

Prin excepţie, o neexecutare a obligaţiilor contratuale nu întotdeauna i se recunoaşte

creditorului de a cere rezoluţiunea contractului. Astfel, creditorul nu va putea învoca rezoluţiunea

contractului dacă:

--- Creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexecutarea contractului,

art. 711 lit. c, primă parte, C. civi;

--- Cînd creditorul a fost pus în întîrzierea primirii prestaţiei, art. 711 lit. c, partea a doua, C.

civil;

13

A se vedea L. Pop, op. cit., p. 76

35

--- Cînd pretenţiei i se opune o excepţie pe care debitorul o poate ridica, art. 711 li d, C. civil.

De ex., compensaţia, remiterea de datorie ş. a.,

De asemenea art. 709 alin 1 C. civil stabileşte că creditorul va putea cere rezoluţiunea

contractului, dacă debitorul a executat obligaţia „dar în mod necorespunzător”. Totuşi o executare

necorespunzătoare pentru a justifica rezoluţiunea trebuie să fie îmbrace formă unei neexecutări

esenţiale, art. 735 alin 1, C. civi.

Codul civil stabileşte care sînt criteriile de determînare a caracterului esenţial a executării

necorespunzătoare. Astfel potrivit art. 735 alin 2, C. civi, aceastea sînt:

--- Neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea

contractului, cu excepţia cazului cînd debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să

prevadă în mod rezonabil rezultătul scontat;

--- executarea întocmai a contractului ţîne de esenţa contractului;

--- neexecutarea este întenţionată sau din culpă gravă; neexecutarea dă temei creditorului să

presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului.

De regulă executarea cu întîrziere a obligaţiei reprezintă o executare necorespunzătoare, dar

neesenţială, motiv pentru care nu justifică învocarea rezoluţiunii. Debitorul va fi obligat la plata de

daune interese moratorii. Totuşi creditorul va putea cere rezoluţiunea contractului dacă comunică

imediat ce a primit prestaţia, debitorului că el înţelege să conşidere contractul desfiînţat, art. 737 alin

2, C. civi,

Pentru ca o executare cu întărziere să reprezînte o executarte necorespunzătoare esenţială sau

o neexecutare a obligaţiei este necesăr, ca din natura obligaţei executate cu întîrziere, să reiasă, că

ea, nu putea fi executată de cît pînă la expirarea unui termen, termen care a expirat.

Dacă executarea necorespunzătoare nu este esenţială creditorul are dreptul de a cere

reducerea proproţională a obligaţiei sale corelative, art. 746, alin 1 C. civ. Dacă obligaţia corelativă

nu poate fi redsă creditorul are dreptul de a cere doar repararea prejudiciului.

Pentu a fi în prezenţa unei obligaţii neexecutate, trebuie, ca obligaţia să fie una scadentă,

pentru-că, în principiu, raportat la acest moment, poate fi analizată executorialitatea obligaţiei

asumate. Creditorul, însă poate cere rezoluţiunea contractului şi înainte ca obligaţia să fie scadentă,

dacă: „este evident că premisele dreptului de rezoluţiune se vor realiza”, art. 709 alin 4 C. civil.

b.) Neexecutarea acestei obligaţii este imputabilă părţii care nu ş-a executa obligaţia. În

legătură cu această condiţie se pune întrebarea dacă pentu a putea învoca rezoluţiunea este necesăr

existenţa culpei debitorului, adică, debitorul să se facă vînovat de neexecutarea contractului.

În ce ne priveşte considerăm că rezoluţiunea contractului va putea fi invocată numai dacă

neexecutarea obligaţiei se datorează culpe debitorului, apreciînd că dacă neexecutarea obligaţiilor

este consecînţa unor împrejurări neimputabile debitorului, urmeză să se pună problemă încetării

contractului fie prin imposibilitate fortuită de executarea, vîna creditorulu sau a unei terţe persoane

etc. Avînd în vedere că obligaţiile contractuale, sînt, în principiu, obligaţii de rezultăt, culpa

debiitorului este prezumătă. În aceste condiţii simpă neexecutarea a obligaţiilor conferă dreptul

creditorului de a învoca rezoluţiunea contrctului, ne fiind necesăr să demonstreze culpa debitorulu în

neexecutarea contractuluii.

c.) Debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întîrziere. Pentru a dovedi refuzul

debitorului de a executa obligaţia, debitorul trebuie pus în întîrziere, dacă el nu se încadrează în una

din şituaţiile, prevăzute de lege cînd este de drept pus în întîrziere.

Legea prevede două cazuri cînd rezoluţiunea nu va putea fi invocată.

--- în cazul rezoluţiunii convenţionale cînd cealaltă parte poate să se elibereze de obligaţie

prin compensare – art. 743 C. civ.

36

--- în cazul în care s-a prevăzut o clauză penală, rezoluţiunea nu va opera pînă ce debitorul

nu-şi va îndeplini clauză asumătă, adică plata penalităţilor pentru întîrziere – art. 745 C. civ.

4.2.1.1.2. Efectele rezoluţiunii

Rezoluţiunea contractului produce efecte atît între părţile contractante cît şi faţă de terţile

persoane.

A.) Între părţile contractante, efectul principal al rezoluţiunii îl reprezîndă desfiînţarea

contractului atît pentru viitor cît şi pentru trecut. Potrivit art. 738 alin 1, C. civil: „în cazul exercitării

dreptului de rezoluţiune, contractul încetează şi părţile sînt eliberate de obligaţia de a presta,

trebuînd să restituie prestaţiile executate şi veniturile realizate”. Din conţinutul acestui articol

reyultă că efectele rezoluţiunii între părţi se circumscriu următoarelor două ipoteze:

a.) Părţile vor fi eliberate de obligaţia de a executa prestaţiile pentru viitor. Deci părţile nu

vor mai fi ţînute să-şi execute obligaţiile născute prin contractul ce a fost rezoluţionat.

b.) Părţile vor fi repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituînd unei alteia

prestaţiile executate şi realizate. Deci, părţile vor fi obligate să-şi restituie una alteia prestaţiile

executate în temeiul contractului rezolvit.

O astfel de restituire trebuie să se facă în natură, adica părţile să restituie efectiv prestaţia pe

care a primit-o.

Prin excepţie, debitorul poate să restituie prestaţia prin echivalent bînsc, dacă:

--- În funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imPosibilă,;

--- Obiectul primit este consumăt, înstrăînat, grevat, prelucrat sau transformăt.

--- obiectul primit este deteriorat sau a pierit. Dacă deteriorarea bunului se datorează uzurii

lui conform destînaţiei, atunci debitorul va fi obligat să restituie bunul, iar creditorul nu va putea

refuza restituirea acestui bun.

Debitorul poate fi scutit de obligaţia de a-i restitui prestaţia prin echivalent bînesc, dacă:

--- viciul care a determînat rezoluţiunea contractului a ieşit la iveală în momentulprelucrării

sau transformării obiectului;

--- bunul a fost deteriorat sau pierdut iar creditorul şi-a asumăt răspunderea pentru aceste

şituaţii;

--- deteriorarea sau pieirea bunului s-a produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea

conferită de lege, chear dacă el a depus deligenţa unui bun propriietar

Repunerea părţilor în situaţia anterioră nu semnifică numai obligaţia debitorului de a-i

restitui prestaţia, în natură sau prin echivalent bînesc. El va puta fi obligat şi la acoperirea

prejudiciului produs prin neexecutarea contractului, art. 738, alin 5 C.civil. Mai mult, el va putea fi

obligat la plata unei despăgubiri care va reprezenta beneficiile pe care debitorul trebuia să le

realizeze ca urmare a unei bune admînistrări a prestaţiei primite de la creditor – compensarea valorii

veniturilor ratate art. 739 alin 1 C. civil. Totuşi debitorul va fi scutit de plata lor, dacă face dovada,

că, deşi a depus deligenţa pe care în mod obişnuit o exercita în proprile afaceri, el, nu a obţinut

aceste venituri.

Dacă debitorul restituie prestaţia, contravaloarea prestaţiei sau în cazul în care restituirea

contravalorii prestaţiei este exclusă, potrivit art. 738 alin 4 lit. a)-c), el are dreptul să ceară

creditorului, cel care invoca rezoluţiunea, restituirea cheltuielilor necesăre cu bunul. Cheltuielile

necesăre sînt acelea care sînt făcute în vederea conservării bunului, prestaţiei. Cheltuilelile utile şi

voluptorii vor fi restituite de creditor, doar în măsura îmbogăţirii de pe urmă lor, art. 739 alin 2 C.

civil.

B.) Faţă de terţele persoane efectele rezoluţiunii sînt guvernate de dispoziţia art. 738 alin 2

lit. b, C. civil, potrivit careia: „debitorul dă compensăţie în bani în locul restituirii în natură a

prestaţiei dacă: obiectul primit este ... înstrăînat, grevat .... ”.

37

În cazul în care obiectul prestaţiei a fost înstrăînat, imposibilitatea restituirii prestaţiei se

explică pe înstituţia protejării subdobînditorului de bună credinţă art. 375 alin 1 şi 2 C. civil, fără a

face însă deosebirea de natura actului juridic de înstrăînare, ca fiind cu titlu oneros sau gratuit.

Aceasta deoarece, spre deosebire de ipoteza prevăzută la art. 375 alin 1şi 2, C. civil, cînd

înstrăînătorul nu avea dreptul să-l înstrăîneze, în cazul rezoluţiunii, debitorul obligaţiei neexecutate

avea dreptul să înstrăîneze bunul.

În situaţia în care bunul a fost grevat, articolul citat mai sus consfînţeşte un caz de subrogaţie

cu titlu părţicular.

Legea prevede două cazuri cînd rezoluţiunea nu va putea fi invocată.

--- în cazul rezoluţiunii convenţionale cînd cealaltă parte poate să se elibereze de obligaţie prin

compensare – art. 743 C. civ.

--- în cazul în care s-a prevăzut o clauză penală, rezoluţiunea nu va opera pînă ce debitorul nu-şi

îndeplineşte această clauză, adică plata penalităţilor pentru întîrziere – art. 745 C. civ.

4.2.1.2 Rezoluţiunea convenţională Desfiînţarea contractului poate fi realizată şi în baza unui acord de voînţă, fie sub formă unei

clauze (pact comisoriu), fie sub formă unui act juridic separat. Atunci cînd posibilitatea desfiînţării

contractului se stipulează printr-un act juridic acesta trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale

contractului ce se va cere a desfiînţa, art. 734 alin 2 C.civil.

Pactele comisorii pot fi sînalagmătice dar şi unilaterale.

Este sînalagmătic cînd oricare din părţi poate cere desfiînţarea contractului pentru

neexecutare şi este unilateral cînd o astfel de posibilitate o are doar una din părţi.

În ce priveşte regimul juridic considerăm că în general acesta va fi acelaşi ca şi în cazul

rezoluţiunii legale singurile deosebiri constă în faptul că părţile por să lărgească cîmpul noţiuni de

neexecutarea a obligaţiei.

4.2.2.Rezilierea contractului.

Rezilierea constă în desfiînţarea contractului sînalagmătic cu executare succeşivă, ca urmare

a neexecutării obligaţiilor uneia dintre părţi, din cauze imputabile acestuia.

Dacă rezoluţiunea priveşte contracte cu executare înstantaneie, reziliera privişte contractele

cu executare succeşivă. Aceasta operează în temeiul unei mînifestări unilaterale de voînţă admisă fie

în baza legii fie în baza acordului de voînţă între părţi.

Pentru a putea opera rezilierea nu este suficient doar neexecutarea obligaţeie unei dintre

părţi. Este necesăr să fi expirat şi termenul de graţie acordat debitorul în vederea executării

obligaţiei, sau dacă debitorul a fost somăt să execute obligaţia, însă aceasta rămîne fără efect, art.

748 alin 1 C. civ.

Acordare termenului de graţie nu se va impune, dacă există motive întemeiate ca partea să

solicite imediat rezilierea contractului, art, 748 alin. 2, primă prop., C. civ. Există motiv întemeiat

atunci cînd, luîndu-se în considerăre toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se

poate pretinde nici uneia dintre ele, contînuarea raporturilor contractuale pînă la expirarea

termenului de graţie sau de somăţie, art, 748 alin. 2, prop. a doua, C. civ.

Dacă după reziliere au fost executate prestaţii care nu mai prezîntă înteres pentu cel

îndreptăţit la reziliere, el poate extînde rezilierea şi asupra acestor prestaţii, art, 748 alin. 4C. civ.

În ce priveşte efectele ei, acestea se vor produce doar pentru viitor, art. 747 alin 1 C. civ.

Prestaţiile executate în trecut nu vor fi restituite, fiind, în principiu, ireverşibile.

38

În concluzie, putem afirmă că rezoluţiunea contractului cu executare succeşivă va îmbacă

formă rezilierii. De aceia, cu excepţia faptului că ea desfiînţează efectele doar pentru viitor, înstituţii

rezilierii i se vor aplica regulile aplicabile rezoluţiunii contractului, art. 747 alin 2, C. civil.

4.2.3. Revocarea contractului.

Prin revocare vom înţelege desfacerea unilaterală a unui act, prin mînifestarea de voînţă a

persoanei care l-a făcut. Revocarea contractului repzîntă acel act juridic unilateral prin care o parte

contractantă revîne asupra conşimţămîntului sau exprimăt la încheierea contractului. Un astfel de

mod de desfiînţare a contractului este prevăzut la nivel de principiu la art. 668 alin. 3. C. civil.

În principiu revocarea contractului produce aceleşi efecte ca şi rezilierea contractului.

Codul civil reglementează un caz aparte de revocare a contractului, şi anume revocarea

contractului între întreprinzător şi consumători, art. 749 – 752 C. civil.

Specificul acestui mod de desfiînţare a contractului este că acesta se va aplica doar

contractelor dintre întreprinzători şi consumători şi are drept scop protejarea consumătorilor de

eventualele abuzuri din partea întreprinzătorilor care datorită faptului că sînt mai experimentaţi pot

impunea consumătorilor condiţii dezavantajoase.

Trebuie de spus că astfel de contracte vor produce efecte doar dacă în decursul a două

săptămîni nu le revocă,.

Referitor la formă de exprimăre a revocării, aceasta trebuie scrisă pe hîrtie, formulată pe un

alt suport durabil sau se poate realiza prin expedierea bunului în termen de 2 săptămîni, art. 749, C.

civil.

Dacă contractul a fost încheiat în baza unui prospect de vînzare, atunci legea prevede că,

consumătorul are un dreptul de a i se înlocui dreptul de revocare cu un drept de restituire nelimitat a

bunului, doar dacă:

--- prospectul de vînzare conţîne o explicaţie clară referitoare la dreptul de restituire;

--- consumătorul a luat cunoştînţă de vînzare din prospect în lipsă întreprinzătorului;

--- consumătorului i se aşigură dreptul de restituire.

Ca urmare a exercitării dreptului de revocare sau restituire, părţile vor fi repuse în situaţia

anterioară. Consumătorul va restitui bunul pe cheltuiala şi riscul întreprinzătorului.

TEMA 4. MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR

Atunci cînd un raport juridic are ca singure părţi un creditor şi debitor, cînd obiectul

obligatţe constâ în executarea unei prestatii, fie succeşiva, fie imediată, sau cînd efectele juridice se

produc ireverşibil imediat după naşterea obligaţiei, raportul juridic obligational se prezîntă ca unul

pur şi şimplu. Însâ o obligaţie se poate prezenta şi sub forme mai complexe prin adaugirea unor

elemente suplimentare care produc efecte specifice14

. Încorporarea acestor elemente suplimentare în

14

A se vede C. Statescu, C. Birsan, op. cit; p. 371.

39

raportul juridic pur şi şimplu a fost identificata în doctrîna de specialitate sub denumirea de obligatii

afectate de modalitati15

.

Obligaţiile afectate de modalitati sînt acele raporturi juridice obligationale care prezîntă

unele părţicularităţi privitoare la fiînţa şi executarea, subiectele sau obiectul, părţicularităţi ce sînt de

natura a produce anumite efecte juridice deosebite în comparaţie cu obligaţiile care ni se înfaţişează

ca pure şi şimple. Aşa fiind, prin modalităţi ale obligaţiilor vom înţelege ca fiind, „elementele

cuprinse în raporturile juridice obligaţionale privitoare la fiînţa şi executarea, subiectele şi obiectul

lor, elemente care conferă acelor obligaţii anumite părţicularităţi ce le distîng de raporturile

obligaţionale pure şi şimple”16

.

I. Modalități care afectează existența și fiînța obligației.

1. Condiția - modalitate a obligației Condiţia ca modalitate numai a obligaţiei civile nu este reglementată în mod expres în Codul

civil. Ea este reglementata numai ca modalitate a actului juridic civil. Dar avînd în vedere ca efectele

actului juridic civil se referă la drepturile şi obligaţiile părţilor, prin urmare condiţia vizează unul din

aceste elemente. De altfel, din însăşi defîniţia dată actului juridic încheiat sub condiţie (art. 234 C.

civil), rezultă că condiţia vizeaza apariţia şi încetarea drepturilor şi a obligaţiilor din actul juridic. În

prezenta secţiune nu ne propunem, de cît, să analizăm condiţia ca modalitate numai a obligaţiei

civile.

Condiţia este defînită în literatura de specialitate17

ca fiind: un eveniment viitor şi neşigur ca

realizare, de care părţile au înţeles sâ depîndă naşterea sau stingerea raportului juridic

obligaţional, cu efect retroactiv.

1.1. Clasificarea condiției Condiţia poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii:

a.) După efectele pe care le produce condiţia poate fi: suspensivă şi rezulutorie.

--- condiţia suspensivă este acel eveniment de care depinde naşterea raportului obligaţional,

art. 239 C. civ. De ex., îţi voi cumpăra colecţia de cărţi de la editura respectivă dacă vei lua

examenul de bacalaureat.

--- condiţia rezulutorie este acel eveniment a carui realizare duce la desfiînţarea raportului

obligaţional, art. 240 C.civ. De ex., îţi vînd automobilul dacă nu pleci peste hotarele ţării.

b.) După origînea evenimentului, condiţia se claşifică în cauzală, mixtă şi potestativă;

--- condiţia cauzală este a cea condiţie a carui realizare depinde de întîmplare, hazard. Dacă

voi cîştiga la loto.

--- condiţia mixtă este acea condiţie a cărui realizarea sau nerealizare depinde de voinţa

uneia dintre părţi şi voinţa unei terţe persoane. De ex,. mă oblig să-ţi dau în chirie casă numai dacă

voi obţine viza de plecare la muncă peste hotarele ţării.

--- condiţia potestativa este acea condiţie a carui realizare depinde de voinţa unei părţi

contractante. Ea este de două feluri:

15

A se vedea L. Pop. op. cit; p. 373, pentru denumirea lor ca obligaţii complexe a se vede C. Statescu, C. Birsan, op.

cit; p. 369. 16

A se vedea L. Pop. op. cit; p. 373 17

A se vedea L. Pop. op. cit; p. 375; C. Statescu, C. Birsan, op. cit; p. 374.

40

Condiţia potestativa pură cînd evenimentul depinde de voinţa uneia dintre părţi – art. 235

alin.2 C. civ. De ex., îţi voi vinde bunul cînd voi dori eu. O astfel de obligaţie este nulă, deoarece,

aşa cum s-a specificat în lit de specialitate18

, în realitate, debitorul nu voieşte a se obliga. Dacă o

astfel de condiţie este rezulutorie din partea debitorului, ea este valabilă deoarece, dacă există

conşimţămîntul celeilalte părţi, ea are valoarea unei clauze de revocare a obligaţiei. De ex., îţi vînd

automobilul, dar mi-l vei întoarce înapoi cînd voi dori eu. Dacă o astfel de condiţie este suspensivă

şi rezulutorie din partea creditorului, ea va fi întotdeauna valabilă. De ex., eu mă oblig să-ţi vînd sau

să cumpăr bunul dacă te vei hotărî să cumperi, respectiv vinde (condiţie pur potestativă suspensivă).

O astfel de obligaţie îi corespunde antecontractului unilateral de vînzare sau cumpărare. De ex., îţi

vînd bunul respectiv dar mă oblig să-l răscumpăr dacă tu te vei hotărî în acest sens (condiţie pur

potestativă rezulutorie).

Condiţia potestativa şimplă este acel eveniment a carui realizare sau nerealizare depinde de

voinţa unei parţi şi de un fapt exterior, sau de voinţa unei persoane nedeterminate19

. De ex., mă oblig

să-ţi acord unîimprumut dacă mă voi angaja la muncă. O astfel de obligaţie va fi valabilă, chear dacă

ea este facuta sub condiţie rezulutorie sau suspensivă.

c.) După cum condiţia constă în realizarea sau nerealizarea unui eveniment, ea poate fi

pozitivă şi negativă.

--- condiţia este pozitivă cînd existenţa obligaţiei depinde de un eveniment ce urmează a se

realiza. De ex. mă oblig să fac studii superioare dacă mă voi angaja la munca. Condiţia pozitivă

poate fi suspensivă sau rezulutorie. Uneori părţile pot determina îndeplinirea condiţiei într-o anumită

peroioadă de timp. Dacă termenul a expirat şi evenimentul nu s-a realizat condiţia se consideră

neîndeplinita – art. 236 alin 1 C. civ. Dacă termenul este nedeterminat condiţia poate fi îndeplinită

oricînd. În acest caz, dacă din circumstanţe este evident că evenimentul nu va surveni condiţia poate

fi considerata neîndeplinita, art. 236 alin. 2 C. civi.

--- condiţia este negativă atunci cînd existenţa obligaţiei depinde de un eveniment ce

urmează a nu se realiza. De ex., mă oblig să fac studii superioare dacă nu mă voi angaja. De

asemenea condiţia negativă poate fi suspensivă sau rezulutorie. Îndeplinirea condiţiei negative

poate fi facută sub un termen determinat. Nesurvenirea evenimentului în termenul determinat se

consideră că condiţia a fost îndeplinită. Condiţia va fi îndeplinită chear dacă termenul nu a expirat

dar este evident că survenirea exterioara este imposibilă, art. 237 alin 1 C. civ. Dacă termenul este

nedeterminat, condiţia se va considera realizată, dacă este evident că evenimentul nu va surveni, art.

237 alin. 2 C. civ.

d.) Codul civil distinge, de asemenea între condiţia imposibila, ilicită, şi imorală, stabilind că

o obligaţie asumată cu o astfel de condiţie este nulă, art. 235 C. civ.

1.2. Efectele condiției În analiza efectelor condiţiei, trebuie să avem în vedere că codul civil stabileşte două reguli:

--- dacă la survenirea condiţiei a contribuit în mod culpabil partea pentru care realizarea

ei este dezavantajoasă, condiţia se consideră survenită, art. 241 alin 1 C. civ.

--- dacă la survenirea condiţiei a contribuit în mod culpabil partea pentru care realizarea

ei este avantajoasă, condiţia nu se consideră survenita, art. 241 alin. 2 C. civ.

De asemenea, trebuie să avem în vedere că efectele condiţiei diferă după cum ele sînt

produse în perioada anterioara îndeplinirii condiţiei (pendente conditione), şi efectele produse în

perioada ulterioara îndeplinirii condiţiei (eveniente conditione).

1.2.1. Efectele condiției suspensive

18

A se vede C. Statescu, C. Birsan, op. cit; p. 375; L. Pop. op. cit; p. 376. 19

A se vedea L. Pop. op. cit;p. 376

41

Pendente conditione, întervalul de timp dintre momentul naşterii20

obligaţiei şi momentul

îndeplinirii condiţiei. Pe parcursul aceste perioade se consideră că obligaţia nu este producîtoare de

efecte juridce acestea sînt suspendate. De aici şi consecinţele:

--- creditorul nu poate cere executarea prestaţiei de către debitor;

--- dacă debitorul execută plata el poate cere restituirea lui pe temeiul plăţii nedatorate;

--- nici una din părţi nu poate invoca compensaţia ca mijloc de stingere a obligaţiei;

--- prescriptia extinctiva nu va curge;

--- bunul ramîne în rezico pericolo a debitorului, deoarece pîna la îndeplinirea condiţiei, el

ramîne proprietarul bunului.

Dar aceasta nu înseamnă că pîna la îndeplinirea condiţiei, obligaţia nu există. Ea există dar

nu este producîtoare de efecte juridice. În consecinţă:

--- creditorul va putea îndeplini acte de conservare a dreptului sau de creanţa;

--- creditorul va putea obţine constituirea unei garanţii pentru creanţa să, - gaj, ipotecă,

fidejusiune;

--- creditorul poate ceda sau transmite prin acte între vii sau mortis cauza dreptul sau.

Dreptul va fi unul afectat de modalitatea condiţiei suspensive.

Eveniente conditione exprimă situatia obligaţiei de după îndeplinirea condiţiei. Obligaţia se

va considera că fiind formtă valabil, în mod retroactiv, din momentul naşterii sale, ea devenind una

pur şi simpla. De aici, şi următorele consecinţe:

--- plata efectuată anticipat de către debitor, va fi considerată o plata valabilă, astfel că, după

îndeplinirea condiţiei, el nu va putea cere restituirea ei:

--- dacă pendente coditione creditorul a transmis dreptul sau la terţe persoane, după

îndeplinirea condiţiei, acest drept va deveni pur şi şimplu.

De la efectul retractiv al îndeplinirii condiţiei suspensive sînt cunoscute unele excepţii:

--- prescriptia va începe să curga numai de la data îndeplinirii condiţiei.

--- creditorul va culege fructele doar după îndeplinirea condiţiei. Explicaţia care putem să o

dam este că pendente conditione debitorul era de bună credinţă, iar aceasta justifică dreptul

debitorului de a culegea fructele pe aceasta perioada;

Actele de administrare a debitorului, de punere în valoare a bunului, pendente conditione sînt

valabile şi vor fi opozabile creditorului.

Dacă condiţia suspensivă nu s-a realizat se consideră că între părţi nu a existăt nici un raport

obligational, astfel că, dacă părţile au efectuat prestatii în baza acestui raport, ei vor fi obligaţi să şi

le restituie reciproc.

1.2.2. Efectele condiției rezolutorii Pendente conditione, pe perioada pîna la realizarea condiţiei, obligaţia există ca o obligaţie

pură şi simpă producîtoare de efcte juridice, prin urmare:

--- debitorul trebuie să-şi execute obligaţia asumată, iar creditorul poate cere executarea ei;

---creditorul fiind dobînditorul bunului sub condiţie rezulutorie va suporta riscul pieirii

fortiuite.

--- dreptul dobîndit poate fi transmis prin acte juridice între vii sau mortis cauza, dar tot sub

condiţie rezulutorie;

Eveniente conditione, adică perioada de după îndeplinirea condiţiei, obligaţia se va desfiinţa

retroactiv. Ea va produce efectele specifice rezolutiunii contractului. Prin urmare:

--- părţile sînt obligate să-şi restituie prestaţiile reciproce;

20

O obligaţie valabilă dar neproducatoare de efcete juridice.

42

--- drepturile consimţite de creditor se vor desfiinţa retroactiv potrivit principiului resoluto

iure dantis resolvitur ius accipientis.

De la efectul retroactiv sînt cunoscute citeva excepţii, acestea se refera la actele de

administrare îndeplinite de dobînditor pendente conditione care vor fi considerate valabile, iar

fructele culese de el vor ramîne pe deplin dobîndite.

Dacă condiţia rezulutorie nu s-a îndeplinit, obligaţia se va consolida defînitiv, fiind socotită

de la naşterea să pură şi simpă.

2. Termenul – modalitatea obligației

Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afecteaza fie

exigibilitatea obligaţiei fie stingerea ei. Termenul se deosebeste de condiţie pentru că în timp ce

termenul afecteza executarea obligaţiei, condiţia afecteaza însăşi existenţa ei.

2.1. Clasificarea termenului În funcţie de diferite creterii de clasificare distingem următoarele cîtegorii de termene:

a). În funcţie de efectele pe care le produce termenul este suspensiv sau extinctiv de

executare.

--- este suspensiv de executare atunci cînd el indică data de la care trebuie îndeplinite

obligaţiile asumate de părţi. De la naşterea obligaţiei pîna la îndeplinirea ei, termenul suspendă

executarea obligaţiei.

--- este axstinctiv de executare semnifică situatia în care îndeplinirea lui duce la stingerea

obligaţiei.

b). În funcţie de cunoaşterea sau necunoaşterea momentului cînd se va îndeplini, termenul

poate fi:

--- termen cert cînd data implinirii sale este cunoscută de părţi din chiar momentul naşterii

obligaţiei;

--- termen incert cînd data implinirii sale nu este cunoscută de părţi, dar este sigur că se va

îndeplini.

c). După izvorul lor termenul poate fi legal, convenţional sau judiciar, art. 259 alin 1 C.civil.

d). În funcţie de persoana care beneficiază de termen:

--- termen stabilit în favoare debitorului. Regula;

--- termen stabilit în favoarea creditorului;

---termen stabilit în favoarea ambelor părţi. În acest caz părţile pot renunţa la termen numai

de comun acord.

e). După modul în care a fost stabilit, termenul poate fi:

--- expres, cînd este prevazut în mod direct de părţi,

--- tacit cînd se poate deduce din natura raportului juridic sau alte împrejurări legate de

aceasta.

2.2. Efectele termenului. În analiza efectelor pe care le produce termenul trebuie să distingem între efectele termenului

suspensiv şi efectele termenului rezulutoriu

---- efectele termenului suspensiv. Termenul suspensiv afecteaza exigibilitatea obligaţiei,

adică executarea ei. El amîna executarea obligaţiei pîna la îndeplinirea termenului suspensiv. De aici

şi consecinţele care se produc:

--- termenul este prezumat a fi stabilit în favoare debitorului, astfel dacă el face o plata, ea va

fi una valabilă. Creditorul nu va putea refuza efectuarea plăţii. În acest caz se consideră că debitorul

a renuntat la termen.

43

--- pînă la împlinirea termenului, creditorul poate face acte de conservare cu privire la

obligaţia debitorului;

--- pîna la împlinirea lui nu curge prescriptia exstinctivă.

--- riscul pieirii fortuite va fi suportat de debitor.

Odata ce termenul s-a implinit obligaţia este scădentă. Prin ajungerea la scădenţă obligaţia

devine exigibilă din ziua următoare aceleia în care termenul s-a împlinit, art. 261 alin. 1, C. civil.

Din acest moment creditorul poate pretinde plata.

---- efectele termenului extinctiv. Împlinirea termenului extinctiv marchează momentul

stingerii obligaţiei pentru viitor. Pînă la împlinirea termenului, raportul juridic obligaţional îşi va

produce efectele sale. După îndeplinirea lui aceste efecte încetează. Îndeplinirea termenului nu are

efecte retroative, tot ce s-a executat în baza raportului juridic obligaţional ramîne defînitiv şi

irevocăbil executat. Dacă nu s-a executat tot ce se datora, obligaţiile şi drepturile, continuă să existe.

Astfel, în cazul contractelor cu executare succesiva, părţile vor ramîne obligate să-şi execute

obligaţiile restante pîna la împlinirea termenului. De ex., contractul de locaţiune, cînd locatarul

ramîne obligat pentru plata chiriei restante.

2.3. Termenul de grație.

Termenul de gratie este acel termen acordat de înstanta de judecîta numai în favoarea debitorului,

în considerărea şituatiei patrimoniale încare se afla, fără a avea conşimtamîntul creditorului şi fără

a se tîne cont de stipulatiile contractuale21

. Efectul termenului de gratie este că împedică executarea

silita a obligaţiei.

2.4. Renunțarea și decăderea din termen.

Partea în folosul careia a fost stabilit termenul poate renunţa la el. Dacă termenul a fost

stabilit în favoare ambelor părţi ei pot renunta dor prin acordul lor la beneficiul acestuia. Renunţarea

la termen, obligaţia va avea valoare juridică a unei obligaţii scadente.

Acelaş efect juridic va avea şi decăderea din beneficiul termenului numai că aceasta

reprezinta o sancţiune juridică şi întervîne atunci cînd:

---- debitorul ajunge în stare de însolvabilitate, îndiferent de culpa lui. În caz contrar trecerea

timpului ar duce la aprofundarea stării de însolvabilitate, şi implicit la agravarea posibilităţii de

satisfacere a creanţei creditorului.

--- debitorul micsorează în mod imputabil garanţiile aduse creditorului în garantarea creanţei.

II. Modalitățile privitoare la subiectele obligației.

Părțile raportului juridic obligațional, în mod obișnuit, sînt formate din două persoane – un

creditor și un debitor. În acest caz vorbim de un raport juridic obligațional pur și şimplu. Însă el se

poate înfățișa și sub forme mai complexe, cînd părțile raportului juridic obligațional sînt formăte

dintr-o pluralitate de subiecte. Atunci cînd această pluralitate vizează latura activă a raportului

juridic, deci există mai mulți creditori și un singur debitor avem o pluralitate activă. Dacă această

pluralitatea vizează latura pasivă, mai mulți debitori și un singur creditor, avem o pluralitate

pasivă.

21

A se vede C. Statescu, C. Birsan, op. cit; p. 373;

44

Raportat la aceste părţicularități obligația sub aspectul executării ei va comporta un alt regim

juridic. Acest regim juridic va depinde de faptul dacă obligația asumătă sau creanța dobîndită poate

fi divizată între subiectele părții raportului juridic. Deci, efectele executării obligației cu pluralitate

de subiecte va depinde de faptul dacă ea este una divizibilă sau indivizibilă

1. Obligații divizibile. Regula

În cazul unui raport juridic obligațional cu pluralitate de subiecte, dreptul de creanță și

datoria se divid, de plin drept, în atîtea fracțiuni cîți creditori sau debitori există în raportul juridic

respectiv. Astfel de obligații se numesc obligații divizibile sau conjuncte. În dreptul nostru

divizibilitatea obligațiilor cu pluralitate de subiecte reprezintă regula, astfel că în lipsă unor

stipulații exprese divizibilitatea ei este prezumătă.

Obligația divizibilă este acea obligație cu pluralitatea de subiecte, între care creanța sau

datoria se devide de plin drept. În consecinţă fiecare creditor nu va putea urmări pe debitor sau

debitorii săi, de cît în limita cotei părți ce i se cuvine din creanță, (art. 519 alin 1 C. civ.), iar fiecare

debitor nu va putea fi urmărit de creditor sau creditrori de cît pînă la concurența părții sale din

datorie (art. 518 alin 1 C. civ.). Pînă la proba contrarie cotele părți sînt prezumăte a fi egale, dacă

din lege, contract sau natura obligației nu rezultă altfel (art. 518 şi 519 alin 2 C. civ.).

Deci, ceia ce caracterizează o obligație divizibilă este că în funcție de cîți creditori și debitori

există în cădrul raportului juridic obligațional coexistă tot atîtea raporturi de obligații îndependente

unele de altele22

. De aici derivă o serie de consecințe23

:

--- dacă sînt mai mulți debitori fiecare va fi urmărit doar pentru partea să din datoria comună;

--- dacă sînt mai mulți creditori fiecare din ei va putea să-l urmarească pe debior doar pînă la

concurența părții sale din creanță;

--- în caz de insolvabilitatea a unui debitor, partea acestuia va fi suportată de către creditor

sau creditori și nu de ceilalți debitori;

--- fiecare din debitori avînd cite o parte din datorie, punerea în întîrziere sau întreruperea

prescripției nu va profita și celorlalți debitori;

--- plata efectuată de către unul din debitori în limita cotei ce-i aparținea nu are efect

eliberator pentru ceilalți debitori.

În ce privește momentul nașterii obligației divizibile acesta poate fi atît momentul încheierii

contractului cît și ulterior acestui moment, de ex., în cazul decesului uneia din părți, cu condiția ca

obligația moștenită să nu fi fost indivizibilă prin natura ei, prin lege sau să fie astfel stabiltă de părți,

art. 521 alin. 4 C. civ.

2. Obligații indivizibile. Excepția

Din analiza efectelor pe care le produce obligațiile divizibile reiese că deseori urmărirea

debitorului în executarea datoriei sale, pentru creditor, prezintă numeroase inconveniente. Aceste se

mînifestă pe tărîmul urmăriii debitorului cît și cel al exigibilității datoriiei debitorului24

. Astfel

creditorul se vede obligat să-și devidă urmărirea în realizarea creanței sale ceia ce presupune

suportarea unor cheltuieli materiale. Creditorul va fi cel ce va suporta riscul însolvabilității

debitorului, sau nu va putea beneficia de efectul înteruptiv al prescripției față de toți debitorii, că

urmare a punerii în întîrziere a uneia din ei, deoarece față de ei întreruperea nu-și produce efectele.

În considerarea acestor inconveniente, Codul civil înstituie situațiile de exepție de la regula

divizibilității obligației, prin reglementarea unor categorii de obligații indivizibile. Specific acestor

obligații este că ele sînt nefracționate în materialitatea să. Acestea sînt obligațiile indivizibile în sens

22

A se vedea. C. Stătescu, C. Bîrsan. op. cit; p. 382. 23

A se vedea L. Pop, op. cit; p. 386. 24

ibidem. p. 386.

45

larg al cuvîntului care la rîndul lor se împart în obligații indivizibile în sens restrîns; obligații

solidare şi obligații în solidium 25

.

2.1. Obligații indivizibile în sens restrîns

În sens restrîns obligația indivizibilă este acel raport juridic obligațional cu pluralitate de

subiecte al cărui obiect este nesusceptibil de divizare, fie prin natura sa, fie prin convenția

părților. Din defîniție rezultă că indivizibilitatea este de origine naturală sau convențonală. Codul

civil nu prevede cauzele din care rezultă indivizibilitatea obligației, acestea fiind identificate de

literature de specialitate26

.

Indivizibilitatea este naturală atunci cînd ea rezultă din natura prestației datorate, din

caracteristicile intrînseci ale obiectului obligației. De ex., obligația dobînditorului imobilului de a

presta întrețînearea înstrăînătorului în cazul contractului de înstrăînate a unui bun cu condiția

întrețînerii pe viață, este o obligație indivizibilă prin natura sa. Unele nuanțe se impun în funcție de

obiectul prestației datorate de debitor.

Atunci cînd obiectul obligației o reprezintă obligația de a da, adică de a constitui sau a

transfera un drept real, ea este una divizibilă dar numaisub aspect intelectual. Dacă există mai mulți

debitori fiecare va putea să execute doar cota sa parte dintr-o astfel de obligație, iar dacă există mai

mulți creditori fiecare din ei va putea să primească doar o fracțiune din dreptul transmis. Soluție pe

deplin valabilă de vreme ce executarea în întregime a unei astfel de obligații (dacă e să o privim că o

obligație indivizibilă) va avea acelaș efect juridic, respectiv dobîndirea de către creditori sau

transmiterea de către debitori doar a unei cote părți din dreptul real corespunzător cotelor lor părți

ideale .

În cazul obligațiilor de a face înclusiv obligația de predare, indivizibilitatea își găsește un

cîmp de aplicare mai larg. Faptul că în dreptul nostru, în cazul bunurilor mobile, de regulă, obligația

de predare, care reprezintă o obligație de a face, se execută odată cu obligația de a da nu semnifică

faptul, că o astfel de obligație este și ea divizibilă prin natura să. Aceasta deoarece, deși, ele se

execută concomitent, conținutul executării este diferit. În primul caz acesta vizează transmiterea

unui drept real în cel de-al doilea caz executarea unei prestații.

În ce privește obligația de a nu face aceasta nu poate fi de cît una indivizibilă prin natura să,

deoarece, așa cum sa afirmat în literature de specialitate 27

: ”orice fapt contrar obligației de a nu

face este în mod necesăr indivizibil, fiindcă o executarea parțială a acestei obligații nu se poate

concepe”.

Indivizibilitatea obligației poate fi una voluntară, atunci cînd părțile raportului juridic a

stipulat caracterul indivizibil al prestației, chiar dacă prin natura să obligația este divizibilă. De

exemplu în cazul contractului de împrumut a unor bunuri de genm, cînd debitori sau creditori pot să

stabilească indivizibilitatea prestației, deși, prin natura sa, acestea sînt divizibile.

Ce este caracteristic obligațiilor indivizibile este că îndiferent de numărul părților, fiecare

creditor poate cere satisfcarea întregii creanțe de la debitor sau debitori și fiecare debitor va fi ținut

să execute întraga prestație față de creditor sau creditori.

Sediul materiei art. 521 C. civil.

2.1.1. Efectele obligațiilor indivizibile

25

A se vedea T. R. Popescu. P. Anca. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică București 1968 p. 364 citat de L. Pop.

op. cit. p. 386 26

A se vedea L. Pop. op. cit p. p. 387; C. Stătescu C. Bîrsan. op. cit. pp. 392-393. 27

A se vedea T. R. Popescu. P. Anca op. cit., p. 375. citat de S. Baieș; N. Roşca. Drept civil. Drepturile reale. Teoria

generală a obligaţiilor. Partea a II-a. Chișinău. 2006 p. 444.

46

În ce privește consecințele pe care le comportă obligațiile indivizibile, trebuie să facem

deosebirea după cum raportul obligațional este cu pluralitate de creditori – indivizibilitate activă, sau

cu pluralitate de debitori – indivizibilitate pasivă.

a. Indivizibilitatea activă este, de regulă, naturală28

. Ea poate apărea fie în momentul

încheiereii contractului cu pluralitate de creditori, fie că urmare a decesului creditorului unei creanțe

cu un obiect indivizibil cînd titularii dreptului de creanță devin mai mulți moștenitori ai creditorului.

Ea va produce următoarele efecte juridice:

--- fiecare din creditori va putea pretinde de la debitor executarea în întregime a prestației;

--- de punerea în întîrziere sau întreruperea prescripției realizată de unul din creditori vor

beneficia și ceilalți creditori;

--- actele de dispoziție încheiate de către unul dintre creditori cu privire la obligația

indivizibilă față de debitor29

nu va dăuna30

, nici profita31

celorlalți creditori. Astfel remiterea de

datorie, darea în plată, novația cu privire la întreaga creanță, sînt acte juridice ce vor fi inopozabile

lor. Debitorul va fi ținut să-și execute obligația asumătă față de ceilalți creditori integral.

b. Indivizibilitatea pasivă. O astfel de obligație poate fi atît naturală cît și voluntară. Printe

efectele pe care le produce, identificăm următoarele:

--- oricare debitor poate fi urmărit și constrîns să execute întreaga prestație la care are dreptul

creditorul;

--- punerea în întîrziere ori întreruperea prescripției a unui debitor produce efecte față de

ceilalți codebitori;

--- nu poate să ceară în înstanței de judecîtă ca creditorul să-și devidă acțiunea sa împotriva

tuturor debitorilor – beneficiul de diviziune. Dar el poate solicita instanței un termen pentru a

întroduce în cauza și pe ceilalți debitori pentru ca hotărîrea judecătorească ce o va pronunța să fie

opozabilă și lor. Dacă nu a solicitat introducerea în căuză a celorlalți debitori, după executarea

obligației, el va avea o acțiune în regres împotriva lor, pentru partea ce li se cuvine din datoria

comună32

.

2.2. Obligațiile solidare.

Din dispozițiile art. 522 și 530 C. civ., rezultă că obligația solidară este acel raport juridic

obligațional cu pluralitate de subiecte, în cădrul careia, fiecare creditor solidar poate cere

debitorului sau codebitorilor, întreaga datorie sau fiecare debitor solidar poate fi obligat de

creditor sau cocreditori la executarea întregii creanțe. Izvorul obligațiilor solidare poate fi actul

juridic (convenția, testamentul), legea sau atunci cînd prestația este indivizibilă – art. 523 și 531 C.

civ. Din defîniția solidarității reiese că aceasta este de două feluri – solidaritate activă și solidaritate

pasivă.

Sediul materiei art. 522 – 549 C.civ.

28

Indivizibilitatea activă voluntară nu este în interesul tuturor creditorilor acesta deoarece o obligație divizibilă poate fi

executată mult mai ușor de debitor și respectiv satisfăcută creanța creditorului, și deci este puțin probabil ca creditorii să

cadă de comun acord asupra indivizibilității unui bun divizibil natural.. 29

Actelede dispoziție cu privire la bunul indiviz nu vor putea fi încheiate cu terțe persoane raportului juridic obligațional

deoarece pănă în momentul executării obligației de către debitor creditorul este titularul unui fragil drept de creanță, iar

după executarea se vor aplica regulile, dispozițiile din materia coproprietății și anume proprietatea comună pe cote părți

temporară, - art. 351 30

Aceasta deoarece obligația este indivizibilă și nu e permis ca unul din creditori prin voința sa unilaterală să transforme

caracterul indiviz a obligației în unul divizibil, debitorul executănd obligația numai în partea rămasă ca urmare a

săvîrșirii actului juridic de dispoziție. 31

Ulterior executării integrale a obligației de către debitor, creditorul care a încheiat actul de dispoziție inopozabil

celorlalți creditori va putea să se îndrepte cu o acțiune în regres împotriva creditorului față de care s-a executat obligația

pentru a-și recupera cota sa parte ideală, aceasta deoarece între creditori obligația este divizibilă. 32

Între codebitori, ca și între cocreditori, obligația este una divizibilă.

47

Distincția dintre indivizibilitate și solidaritate se mînifesta sub mai multe planuri. În principal

indivizibilitatea privește obiectul obligației iar solidaritatea vizează subiectele raportului juridic

obligațional, chear dacă obiectul este unul divizibil. În caz de deces a unui codebitor, moștenitorii

moștenesc obligația indivizibilă, iar în cazul solidarității pasive, ei moștenesc doar cota parte din

partea ideală ce iar fi cuvenit codebitorului decedat33

, art. 543 C. civ.

2.2.1. Solidaritatea activă. Art. 522 C. civil, dispune că: ”dacă doi sau mai mulți creditori au dreptul să pretindă la o

prestație în așa fel încît fiecare să poată pretinde la întreaga prestație, iar prestația făcută uneia din

creditori eliberează debitorul, atunci creanța lor este solidară”. Prin urmare solidaritatea activă

semnifică situația, cînd oricare dintre creditori poate să ceară executarea întregii prestații debitorului

sau cînd executarea de către debitor a obligației sale față de unul din creditori il eliberează de

obligație și față de ceilalți creditori.

2.2.1.1. Efectele solidarității active. În analiza efectelor solidarității active trebuie să avem în vedere următoarele două ipoteze;

a). Raporturile dintre creditori și debitorul –ii lor. Aceste raporturi sînt dominate de regula

potrivit careia fiecare creditor are dreptul să pretindă și să primească plata integrală a creanței, art.

522. C. civ.

Debitorul este obligat să efectuieze prestația aceluia dintre creditori care a solicitat

executarea obligației. Dacă nici unul din creditori nu a solicitat executarea obligației, debitorul, are

un drept de opțiune în a prefera cui să execute obligația, art. 524 C. civ. Dacă există doi sau mai

mulți creditori ce au solicitat prestația, debitorul se va elibera valabil executînd plata creditorilor

solicitanți și aceasta numai dacă obiectul prestației este divizibil prin natura să. Dacă obiectul este

indivizibil prin natura să, din interpretarea dispoziției de mai sus, ar reieși că debitorul va avea un

drept de opțiune34

. Credem însă că el va trebui să execute prestația creditorilor solicitanți35

efectuînd

o prestație unică, aceștea dobîndind bunul în coproprietate. Nu are importanță pentru debitor cîne

primește prestația și de situația juridică viitoare a bunului. Cu atît mai mult un astfel de drept nu va

avea atunci cînd el a fost acționat în justiție de mai mulți cocreditori.

Dacă obligația a ajuns la scădență, iar creditorii se eschivează să primească prestația

debitorului, ei vor putea fi puși în întîrziere – art. 593 alin. 1 C. civ., ulterior consemnînd plata la

dispoziția oricărui creditor - art. 645 C. civ, avînd un drept de opțiune în acest sens.

b). Raporturile dintre creditorii solidari. Potrivit art. 529 c. civil: ”creditorul solidar

reprezintă pe toți cocreditorii în toate actele care au drept scop conservarea obligației”. Ei pot să

33

Soluție cu care nu suntem de acord. Succesorii acceptanți se vor obliga solidar pentru întreaga datorie și nu doar de

partea ideală ce iar fi cuvenit debitorului decedat, pentrucă în caz contrar sa-r înfrînge dispozițiile cu privire la

solidaritate, care în cazul solidarității pasive au fost concepute ca un mijloc indirect de garantare a executării obligației,

iar în cazul solidariății activă, creditorl - ii va fi obligat să-și devidă urmărirea pentru parte supusă moștenirii. Doar

creditorul este înmăsură să renunțe la solidaritatea pasivă. Modificarea intervenită în solidaritatea debitorilor prin

decesul uneia dintre ei nu va avea efecte juridice impovărătoarea față de creditor, acestea se vor produce numai față de

debitori atunci cănd unul din ei a executat întreaga prprestație, el se va putea întoarce cu un drept de regres împotriva

debitorilor pentru cota parte idială din obligația asumată viluntar ia moștenitori doar potrivit cotelor sale succesorale din

partea care și- asumat-o codebitorul defunct. 34

La această soluție vom ajunge interpretînd prin exstensie conținutul dispoziției art. 524 C. civil și prin aplicarea

raționamentului de analogie potrivit căruia unde există aceleași rațiuni trebuie aplicată aceiasi lege, aceiași soluție. A se

vedea despre tehnicile de interpretare a legii civile E. Lupan, Întroducere în drept civil. Ed. Argonaut. Cluj. Napoca.

1999. pp. 69-76. 35

În acest sens ne întrebăm dacă o astfel de abordare nu vine în contradicție cu dispozițiille art. 521 alin. 1 C. civ,

potrivit căreia: „obligația indivizibilă nu poate fi divizată ... între creditori ... ”?

48

săvîrșească acte care să profite tuturor creditorilor, dar nu pot face numic de natură a înrăutăți

situația celorlalți creditori. De aici și următoarele consecințe;

--- fiecare din creditori avea dreptul de a încăsa întreaga creanță, eliberînd o chitanță în acest

sens;

--- după ce a încăsăt creanța este obligat să o împartă cu ceilalți creditori dacă nu face dovada

că a fost contractată numai în înteresul sau.

--- dacă debitorul a fost pus în întîrziere, sau a fost întreruptă prescripția, acesta va profita și

celorlalți creditori;

--- creditorul nu va putea face acte de dispoziție cu privire la întreaga creanță, decît dacă

acestea se vor produce în persoana sa. Astfel, remiterea de datorie efectuată de unul dintre creditorii

va produce efecte juridice numai asupra părții care revine acelui creditor – art. 526 C. civ.

Compensația, novația sau alte modalități de stingerea a obligației va produce aceleași efecte juridice.

--- dacă unul din creditori a obținut o hotărîre judecătorească de condamnare a debitorului

aceasta va produce efecte numai dacă sunt favorabile creditorilor. O hotărîre judecătoreacă

defavorabilă creditorilor nu poate să produc efecte față de ei, deoarece ei nu au figurat în proces și

prin urmare nu au avut posibilitatea de a-şi apăra pretențiile. Aceasta rezultă îndirect din

înterpretarea at. 529 C. civ., care stabilște că, creditorul va reprezenta pe ceilalți creditori numai în

actele de conservare a obligației.

Repartizarea creanței între creditorii se va face potrivit cotelor părți din creanță36

care pînă la

dovada contrarie sînt prezumate a fi egale, art. 528 alin. 2 C. civ.

2.2.2. Solidaritatea pasivă. Potrivit art. 530 C.civ., : ”dacă doi sau mai mulți debitori datorează o prestație în așa fel

încît fiecare este dator să efectuieze întreaga prestație, iar creditorul poate pretinde fiecăruia din

debitori executarea, atunci debitorii sînt legați solidar”. În temeiul unei astfel de obligații creditorul

are dreptul să pretindă plata întregii datorii de la oricare din debitorii solidari. Din defîniţia dată

solidaritaţii pasive rezultă unele trasături juridice. Astfel:

--- fiecare din debitori se obliga la executarea aceleaşi prestatii;

--- existenta unei pluralitati de legaturi obligationale distîncte între fiecare codebitor şi

creditorul sau37

.

Din primă trasătură rezultă că creditorul are mai mulţi debitori care datoreaza una şi aceiaşi

prestaţie. În aces sens, s-a spus, că solidaritatea ar avea și funcția unei garanții38

împotriva

însolvabilității unui codebitor solidar. Astfel că, în cazul în care unul din debitori este însolvabil,

aceasta stare nu va fi suportata de creditor, ci de către codebitorii solvabili; atunci cînd unul din

codebitori executa creanţa în întregime, el se va întoarce impotriva celorlalti codebitori solvabili,

suportînd astfel împreună însolvabilitatea acestuia, art. 546 C. civil.

Din cea de a doua trasătura rezultă alte consecinţe juridice:

--- analiza acordului de vointa care a stat la baza asumării obligaţiei se va analiza separat

pentru fiecare codebitor în parte fără că aceasta să aibă vre-o influenţa asupra obligaţiei celorlalţi

debitori;

--- obligaţia codebitorilor poate fi distinctă sub aspectul modalităţilor, în sensul că obligaţia

unui codebitor poate fi sub condiţie sau termen în timp ce obligaţia altor debitori să fie pură şi

simplă, art. 532 C. civil;

36

Binențeles că moștenitorii coebitorului decedat vor beneficia dor în limita cotei succesorale din cota parte aparținută

defunctului. 37

A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan. op. cit. p. 385 38

Ibidem. p. 385

49

---obligaţia unor codebitori se poate stinge, fără că acesta să ducă la stingerea şi a obligatiilor

celorlalti codebitori – confuziunea, compensaţia, remiterea de datorie.

--- în cazul decesului unuia dintre codebitori succesorii lui nu pot fi tinuţi de obligaţia

solidară decît proportional cu partea ce-i revine din moştenire, art. 543 C. civil.

Izvoarele solidarității pasive sînt: actul juridic, legea sau prestația însăși, dacă ea este

indivizibilă. Fiind o excepție de le regula divizibilității obligației, solidaritatea nu se prezumă,

art.531 C. civ.

Sediul materiei art. 530 – 549 C. civ.

2.2.2.1. Efectele solidarității pasive

Efectele juridice ale solidarităţii pasive pot fi circumscrise următoarelor doua categorii de

raporturi juricice:

A.) Efectele juridice între codebitorii solidari şi creditor. Aceste efecte sînt guvernate de

regula potrivit careia, fiecare debitor este obligat faţă de creditor pentru întreaga datorie. De aici

decurg două consecinţe.

a.) Prima consecinţă este că fiecare codebitori va putea fi urmărit de către creditor pentru

întreaga datorie, creditorul avînd în acest sens un drept de optiune39

, art. 533 primă parte C. civ. Dar,

optînd pentru urmărirea unui codebitor, aceasta nu–l va impedică şi la urmărirea celorlalti

codebitori, art. 533 partea a doua, 541 C.civil. Principalul mod de executare a obligaţie il reprezînta

plata. Dar ea poate fi executata şi prin darea în plata. Dar o obligaţie solidară se poate stinge şi prin

alte modalitati juridice. Dintre care distingem:

--- Compensatia totală. Compensaţia reprezintă stingerea a două obligaţii reciproce pîna la

concurenaţa celei mai mici între ele. Codebitorul va putea opune creditorului compensaţia unei

creanţe ale sale dintr-un alt raport juridic cu întreaga datoria comună, pe care o are faţă de el, cînd îi

va exonera de obligaţie şi pe ceilalti codebitori.

--- Novatia prin schimbarea de subiecte. Este acel acord prin care un codebitor se obligă faţă

de creditor să execute datoria acestuia. Dacă creditorul acceptă, codebitorul sau codebitorii vor fi

liberţti iar debitorul care a facut novaţia ramîne singur obligat. În acest caz obligaţia nu se stinge ci

se transformă într-o obligaţie pură şi simplă.

--- Remiterea de datorie. Creditorul poate renunţa iar debitorul poate obţine de la creditor o

remitere totala a datorie.

--- Pieirea bunului. Soluţia va fi una valabilă numai dacă bunul este individual determinat iar

pieirea lui se datoreaza unei forţe majore sau cazului fortuit iar în acest ultim caz codebitorii să nu fi

fost puşi în întirziere. Dacă bunul a pierit, atunci şi obligaţia solidară se va desfiinţa. Soluţia nu este

valabilă dacă bunurile sînt de gen.

Uneori însă executarea ei nu priveşte întreaga obligaţie solidară ci doar o parte a acesteia.

Este cazul cînd obligaţia s-a stins în parte prin una din modalităţile ce-şi are originea în raporturile

dintre fiecare debitor şi creditor. Această posibilitate rezultă din înterpretarea art. 539 C. civil,

potrivit careia: „faptele care survin doar faţă de un debitor solidar au efect doar în privinţa lui ...”.

Aceste modalităţi sînt:

--- remiterea de datorie consimţită numai unuia dintre codebitori, cînd ceilalti codebitori

vor ramîne obligaţi solidar pentru datoria rămasă prin scăderea din datoria totala a părţii renunţată de

creditor. Dacă nu s-ar recunoaşte un astfel de efect atunci codebitorul solidar care a platit întreaga

datorie s-ar întoarce, cu drept de regres, împotriva debitorului pentru care s-a făcut remiterea şi

astfel remiterea ar ramîne fără efecte juridice.

39

Codebitori nu vor putea opune in acest caz beneficiul de diviziune pe care-l au fideiusorii, în cazul contractului de

fideiusiune, deoarece obligatia codebitorilor este pentru fiecare din ei principală, faţă de obligatia fideiusorilor care este

una secundara.

50

---- Compensaţia. Compensaţia realizată între un codebitor şi creditor are efecte liberatorii

faţă de ceilalti, pentru partea acestuia, art. 536 C. civil.

-- Confuziunea stinge obligaţia pentru partea codebitorului în privinţa căreia a operat. Ceilalti

codebitori vor fi ţinuţi de obligaţie mai putin partea stinsă prin confuziune, art. 537 C. civil,

--- Renunţarea la solidaritate. Creditorul poate renunţa la solidaritate în privinţa unui

codebitor. Ceilalti codebitori vor fi tinuţi solidar la executarea obligaţiei rămase prin scăderea părţii

debitorului pe care la eliberat de solidaritate, art.540 C. civil.

Debitorul urmărit are dreptul de a executa obligaţia. Dar el are şi dreptul de a refuza

executarea ei invocînd în acest sens excepţii fie personale fie comune tuturor codebitorilor, art. 534

C. civil.

Printre excepţiile personale pe care le poate invoca codebitorul urmărit sînt cele ce rezultă

doar din raportul juridic dintre el şi creditor, respectiv;

--- cele ce rezultă din acordul lor de voinţă cu privire la contractarea obligaţiei – anularea lui

pentru vicii de conşimtamînt, lipsă formei autentice sau a autorizatiei prealabile, lipsă călitatii de

parte în contract40

;

--- cele ce rezultă din modalităţile conşimţite numai faţă de el – termen condiţie s. a.

Este de opservat că aceste exceptii vor profita doar codebitorului urmărit. Însă sînt situaţii

cînd învocarea lor va profita şi celorlalt codebitori, în sensul că acestea vor fi ţinuţi să execute

obligaţia ramasă prin scăderea părţii din obligaţie ce corespundea codebitorului care a invocat

excepţia.

Printre excepţiile comune identificăm:

--- cele ce se refera la cauzele de nulitatea care afecteaza acordul de voinţă al tuturor,

modalitatile comune tuturor;

--- cele ce se referă la cauzele de stingere a obligaţiilor41

cum ar fi remiterea datoriei în

întregime, compensaţia totala, pieirea fortuita a bunului.

b.) O a doua consecinţă care rezultă din principiul mai sus enunţat este că: debitorul solidar

îi va reprezenta pe ceilalţi codebitori în toate actele îndreptate spre stingerea sau reducerea

obligaţiei, art.549 C. civil. Astfel prestaţia parţială efectuată de unul din codebitori va profita şi

celorlalţi codebitori, art. 538, C. civil, prin diminuarea obligaţiei totale. De asemenea întîrzierea

creditorului faţă de unul din debitorii solidari are efecte şi faţă de ceilalti debitori solidari, art. 542 C.

civil. Totuşi unele excepţii pot fi identificate:

--- curgerea termenului de prescripţie exstinctivă faţă de unul din debitori nu produce efecte

juridice faţă de ceilalţi codebitori.

--- punerea în întirziere a unui debitor nu are efecte juridice faţă de ceilalti codebitori, art.

542 alin. 2 C. civil.

--- tranzacţia încheiata de unul din codebitori cu creditorul, nefavorabilă celorlalţi codebitori

nu va putea fi opusă acestor codebitori;

--- daunele moratorii vor fi acordate doar de către codebitorul pus în întarziere;

--- daunele interese, art. 535, C. civil. Dacă un bun a disparut din vîna unui debitor solidar,

toţi ceilalţi codebitori vor fi tinuţi la despagubire doar în limita prejudiciului efectiv suferit, care

este plata pretului lucrului pierit, iar debitorul vinovat va fi obligat şi la plata unei sume care va

reprezenta beneficiul nerealizat, art. 535 alin. 1 C.civil.

B.) Efectele juridice între codebitorii solidari

40

Cetatenii straini nu pot face parte dintr-un contract care au ca obiect tranmiterea proprietatii unui teren agricol sau

forestier care nu este in posesia lor, deoarece ei potrivit legislatiei ei nu pot deţine astfel de bunuri. 41

Altele de cit plata sau darea in plata, deoarece odata executata executata obligatia invocarea exceptiilor nu se mai

pune.

51

Dacă în raporturile dintre creditor şi codebitori obligaţia este una solidară, în raporturile

dintre debitori obligaţia este una divizibilă, existînd atîtea părţi cîti debitori sînt. Dacă unul din

debitori plateşte întreaga datorie, aceasta se împarte de plin drept între codebitori şi trebuie suportată

de toţi. Astfel că cel care a efectuat plata creditorului poate să se îndrepte faţă de codebitori cu o

actiune în regres pentru părţile lor din datoria comuna, art.544 alin 2 C. civil, care pîna la dovada

contrarie sînt prezumate a fi egale, acelas art. alin. 2 C. civil.

Dacă datoria solidară este asumată numai în înteresul unui singur codebitor acesta va fi ţinut

în fînal faţă de ceilalti codebitori să platescă întreaga datorie. Astfel, în cazul fideiujiunii, fidejusorul

care a platit, se va putea întoarce cu o actiune în regres impotriva celorlalti fidejusori pentru partea

acestora din obligaţie, art. 1154 alin. 1 C. civil, că ulterior acestea să şi-o poată recupera urmărind-ul

pe debitorul principal, art.1163 alin. 1, C. civ.

Dacă unul din codebitorii solidari este însolvabil partea acestuia va fi suportată de toti ceilalţi

codebitori solvabili, înclusiv şi de debitorul faţă de care creditorul a renunţat la solidaritate dacă din

lege sau contract nu reisese altfel, art. 546 C. civil. Prin exceptie insolvabilitatea unui codebitor va

fi suportată de un singur codebitor numai dacă obligaţia a fost asumată în înteresul acestuia din

urmă. Astfel, este cazul fidejusiunii, cînd fidejusorul sau fidejusorii sînt codebitori cu debitorul

principal, iar după executarea obligaţiei de către ei, vor avea calitatea de creditori faţă de debitorul

principal. În acest caz potrivit art. 1161 C. civil, fidejusorul sau fidejusorii se vor subroga în

drepturile creditorului.

De asemenea insolvabilitatea debitorului va fi suportată şi de acel debitor a cărui parte din

obligaţie s-a stins prin compensaţie, confuziune sau remitere de datorie.

2.2.2.2. Încetarea solidarității pasive.

Solidaritatea pasivă poate să înceteze prin doua modalităţi: forţată şi voluntară:

Încetarea forţată are loc prin moartea unuia dinte codebitorii solidari, cînd datoria se va

divide între mostenitori proportional cu partea din moştenire cei revine fiecăruia, art. 543 C. civ.

Încetarea voluntara are loc prin renuntarea la solidaritate care poate fi totala sau parţială.

Renuntarea este totala la solidaritate atunci cînd îşi produce efectele faţă de toţi codebitorii.

Renuntarea este părţiala cînd ea va profita doar codebitorului faţă de care ea a fost realizată,

art. 540 C. civ.

Dacă unul din codebitori va deveni insolvabil, riscul îl vor suporta toti codebitorii înclusiv

debitorul faţă de care s-a renuntat la solidaritate, dacă legea sau contractul nu prevede altfel, art. 546

C. civ.

Creditorul poate renunța la solidaritatea pasivă în mod expres sau tacit.

Vom fi în prezența unei renunțări tacite părţiale atunci cînd creditorul primește că bună o

executarea parțială a obligației în limita cotei părți ideale a codebitorului, fără să specifice în

chitanța că își rezervă în continuare solidaritatea, se va considera că a renunțat la solidaritate doar în

privința acestui debitor, art. 538 alin. 1, C. civ.

De asemenea, vom fi în prezența unei renunțări tacite părţiale faţă de un codebitor cînd

creditorul îl acționează în judecată pe un debitor, pentru partea acestuia, iar acesta a recunoscut

acțiunea sau s-a obținut o hotărîre definitivă prin care s-a admis acțiunea, art. 541 alin 1. C. civ.

3. Obligațiile in solidium O varitate a obligaţiilor solidare în raporturile dintre debitori o reprezintă obligaţia in

solidium. Distincţia dintre obligaţia solidară şi obligaţia insolidium este că acerasta din urmă se

manifestă doarn în raporturile dintre codebitori.

Obligaţia în solidium este acea obligaţie cu pluralitate de debitori, în care deşi fiecare din ei

este obligat la plata integrala a datoriei în fînal ea va fi suportata de debitorul care se afla în culpa

52

sau în înteresul căruia ea a fost asumată. Trebuie de spus că existenta unei astfel de obligatii este

contraversăta în literatura de specialitate42

. Aceasta deoarece ea nu se naştea între cele două părţi ale

raportului juridic obligaţional, ci priveşte doar latura pasivă a raportului juridic obligaţional

exprimînd situaţia de excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiei dintre codebitorii solidari.

Cazurile cărora se circumscrie obligaţia în solidium sînt:

--- o persoana este chemată să raspunda pentru prejudicile cauzate prin fapta altuia;

--- o persoana juridică este chemtăa să raspundă pentru prejudiciile cauzate de organele sale

de conducere;

--- în cazul fidejusiunii, cînd fidejusorii sau obligat alături de debitorul principal şi care în

cazul în care vor executa datoria debitorului, se vor întoarce impotriva lui cu o actiune în regres în

recuperarea datorie, pentru întreaga valoare a ei.

Caracteristica cea mai importantă a acestei obligaţii faţă de obligaţiile solidare este că datoria

nu se imparte între cel obligat în solidium şi debitorul care a cauzat paguba prin propria faptă43

şi cel

în înteresul căruia a fost asumată.

III. Modalitățile privitoare la obiectul obligației

Modalităţile unui raport juridic obligaţional poate privi nu numai subiectele acestuia, dar şi

obiectul ei, caz în care vom avea o obligaţie cu pluralitate de obiecte. Aceasta se caracterizeaza prin

aceia că debitorul datoreaza mai multe prestatii.

Dacă debitorul datoreaza cumulativ toate prestatiile la care s-a obligat, ea va produce efectele

unei obligatii pure şi şimple dar care se executa succesiv.

Există şituaţii cînd obiectul obligaţiei îl formeaza mai multe prestaţii, însă ele nu pot fi

executate de cît separat, executare care va depinde, fie de voinţă părţilor fie de existenţa unor

circumstanţe care afecteza exigibiliteatea unei prestaţii. În acest sens avem obligatii alternative şi

facultative

1. Obligația alternativă

Obligaţia alternativa este acel raport juridic obligational care are că obiect doua sau mai

multe prestatii, dintre care, la alegeare uneia dintre părţi, executarea uneia elibereaza integral

debitorul, art.550 C. civil.

Sediul materiei art. 550 – 554 C. civil.

1.1 Efectele obligației alternative În analiza efetelor obligaţiei alternative trebuie să avem în vedere faptul dacă dreptul de a

alege prestaţia ce trebuie executată apartine debitorului sau creditorului. Potrivit codului civil

debitorul este prezumat a avea dreptul de a alege, dacă acesta nu rezultă contrariul în mod expres,

art. 551 alin 1 C. civil. Dacă partea care avea dreptul de a alegea nu-l exercita nici în termenul

acordat suplimentar după punearea în întirziere, dreptul de a alege prestaţia va reveni celeilalte părţi.

A). Dreptul de a alege executarea prestaţiei apartine debitorului. Debitorul va avea dreptul

de a alege în următoarele trei situaţii;

42

A se vedea o sinteza cu privire la aceste contraverse L.Pop. op. cit. pp. 394 – 395. 43

A se vedea L. Pop. op. cit. p. 396.

53

--- cînd părţile nu au stabilit acest lucru în mod expres cînd se va aplică prezumţia de mai

sus;

--- cînd părţile au stabilit aceasta în mod expres;

--- cînd dreptul de a alege a fost stabilit în mod expres creditorului, dar acesta nu-l exercită,

chear după ce a expirat termenul suplimentar după ce a fost pus în întirziere.

Trebuie de spus că atunci cînd va proceda la executarea prestaţiei, aceasta trebuie să fie una

indivizibila, să privească întreaga prestatie. Din natura juridică a unei astfel de obligaţii, dar însăşi

codul civil stabileşte că, debitorul nu are dreptul de a alege executarea în parte a prestaţiilor

asumate, art. 552 C. civ. Avînd în vedere aceste părţicularităţi, obligaţia alternativă, prin prisma

dreptului debitorului de a alegea executarea prestaţiei, va produce următoarele efecte juridice;

--- debitorul, la scădenţă poate să execute oricare din prestaţiile asumate;

--- dacă una din prestaţii a devenit imposibila de executat datorita unui caz fortuit sau forţe

majore, debitorul va fi obligat să execute cealaltă prestaţie asumată, art. 553 alin 1, C.civil. În acest

caz obligaţia va deveni una pură şi simpă.

--- dacă debitorul nu executa nici una din prestatiile asumate, creditorul are dreptul de a cere

executarea silită în natură a oricarei din ele. Dacă una din mai multe prestaţii a devenit imposibilă de

executat datorită unui caz fortuit sau foţtei majore, executarea silita va avea că obiect una din

celelalte prestaţii.

--- dacă ambele prestaţii au pierit din vîna debitorului, el va fi obligat să-l despagubească pe

creditor pînă la concurenţa valorii prestaţiei care a rămas ultima, art. 553 alin. 2 C. civ.

--- dacă ambele prestaţii au pierit una fortuit iar cealaltă din culpa debitorului, el va fi ţînut

să-l despagubească pe creditor pîna la limita valorii obligaţiei neexecutate culpabil.

B). Dreptul de a alege aparţine creditorului. Creditorul va avea dreptul de a alege dacă:

--- aceasta a fost prevazuta în mod expres, art. 551 alin 1 partea fînala, C.civ;

--- debitorul nu şi l-a exercitat în termenul suplimentar acordat după punerea în întirziere,

art. 551 alin. 2 C. civil.

În aceasta ipoteză obligaţia alternativă va produce următoarele efecte juridice:

--- la scadenţă creditorul poate cere debitorului executarea oricărei obligaţii;

--- dacă una din prestaţii a devenit imposibilă de executat datorită unui caz fortuit sau forţe

majore, creditorul se vede obligat să accepte executarea celeilalte prestaţii, art. 554 alin. 1 primă

parte, C. civil.

--- dacă una din prestaţii a devenit imposibilă de executat din cauza culpei debitorului,

creditorul are alegerea în a cere executarea prestaţiei rămase sau repararea prejudiciului adus prin

neexecutarea prestaţiei a carei executare a devenit imposibila, art.554 alin 2. C.civ.

--- dacă ambele obligaţii au devenit imposibile de executat în mod culpabil, creditorul are

dreptul de a alege în a cere repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea uneia sau alteia din

prestatii, art. 554 alin. 3 C. civil.

2. Obligația facultativă. Obligaţiile facultative sînt acele raporturi obligationale care au că obiect o singura

prestatie principala, dar debitorul se poate elibera valabil prin executarea altei prestatii

determinata prin acordul lor, art. 555 alin 1 C. civil. Din defîniţie rezultă că obiectul obligaţiei

alternative o reprezinta o singura prestatie, dar debitorul, atunci cînd ea a devenit scadentă, poate să

execute o alta obligaţie, în a stinge raportul juridic obligaţional. Prin urmare în obligaţia altenativa

pluralitatea nu vizeaza obiectul obligaţiei, ci posibilitatea de a plati (în facultate solutionis)44

.

44

A se vedea T. R. Popescu, P. Anca, op. civ. p. 373.

54

2.1. Efectele obligației facultative. Debitorul este obligat, iar creditorul poate cere numai prestaţia care constituie obiectul

obligaţiei, respectiv prestaţia principala. Cealaltă prestţtie reprezintă doar o facultate pusă la

dispozitia debitorului de a se elibera în mod valabil de obligaţie. El va avea o astfel de obligaţie

numai dacă obligaţia principala a devenit imposibil de executat din culpa debitorului. Dacă obligaţia

principala a devenit imposibiăa de executat datorită unui caz fortuit sau forţe majore, debitorul va fi

exonerat de obligaţia asumată, art. 555 alin. 2 C. civ. Ea se va stinge în mod necesar.

TEMA 4. EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

CONTRACTUALE

I. Executarea directă a obligaţiilor

1. Executarea voluntară în natură a obligaţiilor contractuale. Principiile

Prin natura să raportul juridic obligaţional este menit să producă efecte juridice. Efectul

principal şi general al încheierii oricărui contract îl reprezintă executarea obligaţiilor sau executarea

prestaţiei datorate. Prin executarea obligaţiilor vom înţelege ca fiind acţiunile pe care debitorul

trebuie să le săvîrşească în vederea satisfacerii creanţelor debitorului, sau actele pe care debitorul

trebuie să le îndeplinească în temeiul obligaţiei asumate.

Materia executării obligaţiilor, potrivit codului civil este guvernată de două principii:

--- principiul executării în natură a obligaţiilor. Executarea în natură a obligaţiilor

înseamnă executarea prestaţiei înăşi, la care s-a obligat debitorul. Deci, el presupune îndeplinirea

acelei îndatoriri pe care părţile şi le-au asumat prin încheierea contractului. În acest sens s-a spus că

executarea obligaţiilor, prin îndeplinirea exactă a prestaţiilor la care s-a obligat reprezintă o

executare în natură a acesteia. Fiind în prezenţa unui principiu acesta se va aplică ori de cîte ori vom

fi în prezenţa executării obligaţiilor. Prin excepţie însă, se va proceda la plata prin echivalent bînesc,

numai cînd executarea lor în natură nu mai este posibilă. Existenţa unui astfel de principiu reiese din

dispoziţiile art. 782; 620; 622 C. civil.

--- principiul executării corespunzătoare a obligaţiilor. Obligaţiile vor fi executate în mod

corespunzător dacă vor fi respectate toate condiţiile prevăzute în actul din care au luat naştere,

precum ar fi cele privitoare la obiectul, subiectele, locul, timpul şi modul de executare. Este de

menţionat că respectarea doar a unor condiţii nu este suficientă pentru a consideră obligaţia

executată în mod corespunzător

1.1. Plata.

Executarea obligaţiei se face de către debitor, că regulă, de bună voie, prin plată. Aşadar,

putem defîni plata că fiind executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, îndiferent de obiectul

ei. Deşi legiuitorul moldovean foloseşte noţiunea de executare a obligaţiilor pentru a desemna

executarea benevolă a obligaţiilor, totuşi întîlnim norme juridice prin care legiuitorul foloseşte

denumirea de plată pentru a individualiza executarea benevolă a obligaţiilor.

55

Plata nu însemnă numai executarea voluntară a obligaţiilor ci poate fi considerată şi un act

juridic, o convenţie între cel ce o execută şi cel care o primeşte.

Codul civil reglementează plata prin art. 572 – 592. C. civil.

1.2. Condiţiile plăţii

Pentru ca plata să fie valabilă ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii cu privire la

subiectele plăţii, obiectul plăţii şi posibilitatea de executare a ei.

1.2.1. Cine poate face plata

Principiul general care cîrmuieşte această materie este acela că oricine poate face plata.

Aceasta reiese din dispoziţiile art. 581 C. civil, care prevede că plata poate fi efectuată şi de o terţă

persoană.

Totuşi unele observaţii se impun în legătură cu subiectul care poate face plata:

a.) Cel ţinut de a face plata este debitorul, care o poate face personal sau prin reprezentare.

b.) Plata poate fi făcută şi de o persoană ţinută alături de debitor (codebitor solidar) sau

pentru debitor (fidejusorul).

c.) Plata poate fi făcută de o persoană interesată. De ex., fidejusorul.

d.) Plata poate fi făcută şi de o persoană neinteresată, care acţioneză fie în numele

debitorului, în baza unui contract de mandat sau în cadrul unei gestiuni de afaceri, fie în nume

propriu, atunci cînd face o liberalitate debitorului.

De la regula că plata se poate face în numele debitorului de către o terţă persoană există

cîteva excepţii:

--- în cazul obligaţiilor de a face întuitu personaie, plata nu poate fi făcută de cît de debitorul

acelei obligaţii;

--- cînd părţile au stabilit în mod expres că plata să nu fie făcută de altcineva de cît debitorul;

--- cînd legea prevede acest lucru în mod expres dacă părţile nu au convenit altfel. Astfel

potrivit art. 1036 alin. 1 “mîndatarul este obligat să execute mandatul personal, dacă nu i se permite

prin contract transmiterea mandatului către un terţ.”

Plata fiind un act juridic este necesar că cel care face plata să aibă căpacitatea de exerciţiu

pentru a efectua operaţiunea respectivă. Astfel, îndeplinirea obligaţiei de a da din partea debitorului

presupune că terţa persoană să aibă căpacitatea de a transmite un astfel de drept real şi să fie

proprietarul lucrului (bîneînţeles în cazul bunurilor de gen).

1.2.2. Cine poate primi plata Potrivit art. 579 alin. 1 C. civ, plata trebuie efectuată creditorului sau persoanei

împuternicite de acesta, prin lege sau hotărîre judecîtorească. Din aceste dispoziţţi reiese că plata

poate fi făcută următoarelor categorii de persoane:

--- în primul rînd cel îndreptăţit să primească plata este creditorul. După decesul lui plata

poate fi făcută valabil moştenitorilor.

--- plata poate să fie primită şi de un reprezentant legal (tutore), sau unul convenţional,

mandatarul.

--- ea poate fi făcută şi unui terţ, desemnat de justiţie pentu a primi plata. De ex.

administratorii în cadrul procedurii de însolvabilitate.

După cum se poate observa plata este una valabilă dacă ea este făcută unei persoane ce

justifică un înteres în acest sens. Există situaţii cînd plata este una valabilă chear dacă s-a făcut unei

persoane ce nu poate justifică o relaţie contractuală cu cel obligat la executare a obligaţiilor. Sînt

posibile două ipoteze:

56

--- dacă creditorul ratifică plata făcută unei astfel de persoane, art. 579 alin. 2 primă parte, C.

civ. O astfel de ratificare atribuie retroactiv calitatea de mandatar al creditorului.

--- cînd plata a folosit creditorului. De ex., cînd debitorul în loc de a plăti creditorul său,

plăteşte un creditor al acestuia (unui creditor al creditorului).

Pentu a fi valabilă plata trebuie efectuată unei persoane cu capacitate de exerciţiu deplină. O

plată făcută unei persoane incapabile este sancţionată cu nulitatea relativă, iar cel ce a efectuat plata

poate fi obligat să efectuieze din nou o plată către cel împuternicit a primi pentru incăpabil.

Unele nuanţe se impun în cazul obligaţiilor complexe divizibile şi indivizibile.

În cazul obligaţiilor divizibile cu pluralitate activă, fiecare creditor va putea cere plata dor în

limita părţii sale, iar în cazul pluralităţii pasive, fiecare debitor nu datorează şi nu este urmărit de cît

pentru parte să.

În cazul obligaţiilor indivizibile cu pluralitate activă plata va fi liberatorie dacă ea este făcută

oricăruia dintre creditorii indivizibili, iar în cazul pluralităţii pasive, fiecare debitor va fi ţinut pentru

plata întregii datorii.

În ce priveşte obligaţiile solidare fiind în principiu nişte obligaţii îndivizipile rezultăte dintr-

un act juridic, întrebarea, cine poate face şi primi plata se va pune în condiţii asemînătoare.

1.3. Obiectul plăţii.

Pentru că prestaţia să fie considerată corespunzătoare, debitorul este obligat să plătească

creditorului exact ceia ce datorează. Aceasta reiese din dispoziţiile art. 588 C. civil, potrivit căreia

creditorul nu este obligat să accepte o altă prestaţie decît cea datorată, chiar dacă prestaţia popusă

are o valoare mai măre.

Creditorul poate accepta o altă prestaţie de cît cea datorată, dar în acest caz obligaţia nu se

mai stinge prin plată ci printr-un alt mod de stingere şi anume, darea în plată.

Dacă obiectul obligaţiei îl reprezintă prestaţia de a da un bun cert, el se va elibera de

obligaţie prin predarea lui în starea în care se găsea în momentul plăţii. El nu va răspunde dacă

imposibilitatea executării unei astfel de obligaţii se datorează unui caz fortui sau forţe măjore, cu

excepţia cazului în care el a fost pus în întîrziere.

Dacă obiectul obligaţiei îl reprezintă bunuri de gen el va răspunde de neexecutarea obligaţiei

chiar dacă imposibilitatea se datorează forţei majore, aceasta deoarece bunurile de gen, din punct de

vedere juridic, nu pier.

1.4. Principiul indivizibilităţii plăţii.

Cel care face plata trebuie să o facă în întregime. Debitorul nu poate sili pe creditor de a

primi o parte din datorie chiar dacă obligaţia este divizibilă. Aceasta regulă reiese din înterpretarea

art. 587 alin. 1C. civil care prevede posibilitatea debitorului de a executa obligaţia în rate doar numai

cu consimţămîntul creditorului. Per a contrario dacă un astfel de consimţămînt lipseşte, el nu poate

executa în rate o astfel de obligaţie, cu atît mai mult, impunerea ei. De la principiul indivizibilităţii

plăţii există cîteva excepţii:

--- atunci cînd există un consens între părţi;

--- în cazul decesului debitorilor care lasă mai mulţi moştenitori;

--- în cazul stingerii obligaţiei prin compensaţie.

--- în cazul în care există un proces cu privire la o parte din obligaţie, cu privire la cealaltă

parte creditorul nu poate refuza plata făcută de debitor.

--- în cazul imputaţiei plăţii. Cînd datoriile sînt scadente, deopotrivă oneroase, avînd aceiaşi

vechime, plata se va imputa proporţional asupra fiecăruia dintre ele, ceia ce constituie o excepţie

legală de la principiul indivizibilităţii plăţii.

57

1.6. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii.

Potrivit art. 592 C. civ: “costurile executării obligaţiei le suportă debitorul dacă legea sau

contractul nu prevede altfel”. Deci, regula este că debitorul suportă cheltuielile plăţii cu excepţia

cazului în care legea sau părţile nu au convenit altfel. Un caz în care legea prevede posiilitatea că

cheltuielile să fie suportate şi de creditor este cel în care obligaţia este una portabilă (deci se va face

la domiciliul creditorului), iar creditorul îşi scimbă domiciliul său. În acest caz debitorul va suporta

cheltuielile plăţii doar în limita celor ce le-ar fi făcut dacă creditorul nu şi-ar fi schimbat domiciliul

sau, art. 574 alin. 2 C. civ..

1.7. Imputaţia plăţii.

Este posibil ca un debitor să aibă faţă de acelaş creditor mai multe datorii, iar plata făcută nu este

suficientă pentru a stinge toate aceste datorii. În această situaţie se pune problemă care dintre aceste

datorii se va stinge prin prestaţia făcută. Deci, asupra cărei datorii, prestaţia plăţii se va imputa.

Potrivit codului civil, regula care funcţionează în această materie este că debitorul va fi cel

care va indica datoria pe care el înţelege să o stîngă, art. 586 alin. 1 partea I. Totuşi, debitorul va

trebui să ţînă cont de cîteva reguli care funcţionează în această materie:

a.) Plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie asupra careia debiturul face

imputaţia.

b.) Dacă creanţa a ocazionat cheltuieli de judecîtă şi este producîtoare de dobînzi, plata se va

imputa în primul rînd asupra cheltuielilor de judecată apoi asupra dobînzilor şi numai la urmă asupra

obligaţiei principale.

Dacă debitorul nu face o astfel de precizare imputaţia se va face potrivit regulilor prevăzute

în codul civil, dintre care:

--- dacă există o datorie scadentă şi alta nescadentă, plata se va imputa asupra celei scadente.

--- dacă există mai multe datorii scadente, imputaţia se va face asupra datoriei care a ajuns

primă la scădenţă – art. 586 alin. 1 partea fînală C. civ.

--- dacă datoriile au devenit scadente concomitent plata se va imputa asupra datoriei care este

mai oneroasă pentru debitor şi deci cea mai împovărătoare.

--- dacă datoriile scadente concomitent sînt la fel de împovărătoare plata se va imputa asupra

acelei datorii care oferă creditorului cele mai reduse garanţii.

--- dacă datoriile sînt scadente, deopotrivă de oneroase au aceiaşi vechime şi beneficiazăde

aceleaşi garanţii, plata se va imputa proporţional asupra fiecareia dintre ele

1.8. Dovada plăţii

Plata are drept efect liberarea debitorului de obligaţia asumată. Se poate întîmpla ca

creditorul să conteste plata debitorului, caz în care se va pune problemă probei plăţii.

În primul rînd trebuie să spunem că cel ce face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o

dovedească

În al doilea rînd, după cum putem observa, operaţia plăţii este un act juridic, îndiferent de

izvorul din care s-a născut obligaţia. Prin urmare mijloacele de probă vor fi cele din materia actelor

juridice. Deci, pentru prestaţiile mai mări de 1000 de lei, dovada plăţii se va face numai prin înscris.

1.9. Data plăţii

Plata urmează a se face atunci cînd datoria a ajuns la scădenţă. Adică a devenit exigibilă.

Terebuie să facem distîncţie după cum obligaţia de executare este cu sau fără termen.

a.) În cazul obligaţiilor cu termen, trebuie să facem deosebirea după cum termenul este

determinat sau nedeterminat.

58

--- În primul caz atît debitrorul cît şi creditorul au dreptul să execute sau să ceară plata în

orice moment în cursul perioadei stabilite cu referire la contract. Cu precizare că în cazul în care

plata este cerută de creditor atunci obligaţia debitorului devine una determinată, astfel, el va fi

obligat să o execute în termen de 7 zile, dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din lege,

contract sau din natura obligaţiei.

--- În cel de-al doilea caz, plata va fi exigibilă la termenul stabilit de părţi. Creditorul nu va

pute cere plata înainte de îndeplinirea acestui termen.

Unele precizări se impune cu privire la termenul în care se poate efectua plata.

Astfel trebuie să facem deoasebirea după cum termenul este stipulat în favoarea unei părţi, a

celeilalte părţi sau a ambelor părţi.

--- Principiul care funcţionează în această materie este că termenul este stipulat în favoarea

debitorului. De aiaci şi consecinţele pe care le antrenează: creditorul nu va putea cere efecuarea

plăţii înainte de termen, iar debitorul va putea face o plată valabilă chear şi înainte că obligaţia să

fi ajuns la termen.

--- Termenul poate fi stipulat şi în favoare creditorului, cînd creditorul va putea cere

executarea obligaţiei înainte de termen. De ex. în cazul contractului de depozit, deponentul are

dreptul de a-şi ridică bunul depozitat, chiar şi înaintea termenului stabilit.

--- Termenul poate fi stipulat şi în favoarea ambelor părţi, de ex., contractul de împrumut

cînd debitorul are înteresul să plătească numai la scadenţă, iar creditorul să nu primească plata cu

anticipaţie.

Importanţa stabilirii în înteresul căruia s-a stipulat termenul se situează sub aspectul analizei

posibilităţii renunţării la termen. Deci o atare renunţare va putea fi făcută valabil numai de către

persoana în favoarea căruia s-a stipulat termenul. Dacă partea în favoarea căruia a fost stabilit

termenul, are dreptul de a refuza la el, legislaţia civilă prevede şi posibilitatea pierderii acestui

beneficiu prin decăderea din termen. Decăderea din termen se va produce atunci cînd există

următoarele temeiuri:

--- Încăpacitatea de plată a debitorului, art. 2 din Legea insolvabilităţii nr. 632/2001.

--- Reducerea garanţiilor (convenţionale) anterior convenite;

--- Neprezentarea garanţiilor convenite

--- Alte cazuri prevăzute de lege.

b.) În cazul obligaţiilor fără termen, obligaţia va fi susceptibilă de executare imediată.

1.10. Locul plăţii

Potrivit art. 572 alin. 2, C. civ, plata trebuie să fie efectuată la locul convenit de părţi. Dacă

părţile nu au convenit locul plăţii, codul civil, prevede posibilitatea că ea să fie efectuată la

domiciliul debitorului, în acest caz se spune că plata este cherabilă. Aceasta rezultă din dispoziţiile

art. 573 lit. C. civ, care prevede că plata se va face la locul unde acesta îşi desfăşoară activitatea iar

în lipsă lui la domiciliul sau sediul debitorului.

Această regulă comportă unele excepţii:

--- în cazul obligaţiilor pecuniare la sediul sau domiciliul creditrorului, art. 573 lit. a. C. civ.

Caz în care plata este una portabilă.

--- la locul aflării bunului în momentul naşterii obligaţiei, art. 573 lit. b, C. civ.

2. Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale

Dacă debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia, deci nu efectuiază plata, creditorul

pentru valorificarea dreptului sau subiectiv poate recurge la mijloacele pe care legea i le pune la

dispoziţie pentru a-l sili la executare. În acest caz creditorul va cere executarea silită.

59

În principiu şi executarera silită se face tot în natură, prin obligarea debitorului să execute în mod

efectiv şi real însuşi obiectul obligaţiei, deoarece numai în acest fel, creditorul primeşte exact

prestaţia care va duce la satisfacerea dreptului sau de creanţă. Numai cînd executarea silită în natură

a obligaţiei nu mai este posibilă se trece la executarea ei prin echivalent, adică prin acordarea de

despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care la încercat datorită neexecutării în natură a

obligaţiilor.

2.1. Executarea silită în natură a obligaţiei de a da.

Cu privire la executarea în natură a unei astfel de obligaţii trebuie să distingem după cum ele

au că obiect – sume de bani, bunuri individual determinate şi bunuri de gen.

a). Dacă obligaţia are că obiect o sumă de bani executarea ei în natură este întotdeauna

posibilă. În virtutea dreptului de gaj general pe care îl are creditorul, el va putea cere executarea

silită prin vînzarea unor buuri ale debitorului, iar din preţul obţinut îşi va satisface creanţa sa.

b). Dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determînat trebuie să facem deosebirea

după cum bunul este mobil sau imobil.

--- Dacă obiectul obligaţiei este un bun mobil, atunci debitorul are din punct de vedere

juridic două categorii de obligaţii, care se execută în acelaşi moment. Aceasta datorită faptului că în

dreptul nostru, dreptul de proprietate se dobîndeşte în momentul predării bunului. Referitor la

executarea silită în natură a unor astfel de obligaţii trebuie să spunem că executarea primei obligaţii

şi anume transferul dreptului de proprietate, depinde de executarea celei de a doua categorii de

obligaţii – predarea bunului. Însă această ultimă obligaţie va fi posibilă dacă bunul se găseşte la

debitor.

Dacă bunul nu a fost predat dreptul de preferinţă îl va avea creditorul care primul a obţinut

naşterea unei astfel de obligaţii, iar dacă nu se cunoaşte acel moment creditorul care a întentat

primul acţiunea, art. 622 alin. 2 C. civil.

Dacă bunul a perit, executarea în natură a unei astfel de obligaţii, fiind imposibilă, se va trece

la executarea prin echivalent. Aceasta reiese din înterpretarea art. 622 alin. 1 C. civ.

--- Dacă obiectul obligaţiei este un bun imobil obligaţia de a da se execută în momentul

înregistrării ei registrul de publicitate imobiliară, iar obligaţia de predare, considerăm că ulterior

autentificării ei.

Dacă bunul nu a fost predat şi există mai mulţi creditori care-l revendică, va avea cîştig de

căuză creditorul care şi-a intabulat dreptul sau de proprietate.

Dacă imobilul a pierit sau a fost distrus, obligaţia se va executa prin echivalent. De asemenea

obligaţia se va executa prin echivalent dacă bunul a fost deja predat unui terţ care are acelaşi drept,

art. 622 alin. 2, C. civ.

c). Dacă obligaţia are că obiect bunuri de gen, avînd în vedere că dreptul de proprietate se va

transmite în momentul individualizării lor, creditorul are la îndemînă trei posibilităţi în executarea

unei astfele de obligaţii:

--- să ceară executarea silită în natură, atunci cînd acest lucru este posibil cu putinţă;

--- să achiziţioneze cantitatea de bunuri pe contul debitorului, urmînd să recupereze preţul

prin executarea silită asupra bunurilor debitorului;

--- să accepte executrea prin echivalent.

2.2. Executarea silită în natură a obligaţiei de a face.

În legătură cu acest aspect se pune întrebarea dacă executarea silită în natură a obligaţiei de a

face este posibilă sau ea se executa prin echivalent bînesc. Oricare ar fi soluţia legală, teoretic,

considerăm că o astfel de obligaţie va putea fi executată silit în natură deoarece o soluţie contrară ar

60

însemna, ca prin manifestarea unilaterală de voînţă a debitorului acesta să schimbe obiectul

obligaţiei din ceia ce datora efectiv, într-o sumă de bani.

În acest sens sînt şi dispoziţiile codului civil care acordă posibilitate creditorului că să o

execute el sau să încredinţeze executarea obligaţiei unei terţe persoane pe contul debitorului, art. 620

C. civil. Totuşi legea consacră şi posibilitatea, lăsînd-o la latitudinea creditorului, de a cere

executarea ei prin echivalent.

2.3. Executarea silită în natură a obligaţii de a nu face.

În ce priveşte obligaţia de a nu face, legiuitorul consăcră în această materie două posibilităţi:

a.) De a cere înstanţei de judecată obligarea debitorului de a distruge ceia ce a făcut cu

încălcarea acestei obligaţii sau autorizarea de a distruge el însuşi, pe cheltuiala debitorului, art. 621

alin. 2, C. civil. În acest caz vom fi în prezenţa unei executări silite în natură a obligaţiei de a nu

face. Trebuie de spus că el va fi obligat la plata unei despăgubiri pentru simplul fapt al întîrzierii, art.

621 alin. 1.

b.) De a cere executarea obligaţiei prin echivalent.

II. Executarea indirectă a obligaţiilor contractuale

După cum am văzut creditorul are dreptul de a cere îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar dacă

aces lucru nu este posibil, el are dreptul să ceară executarea ei prin echivalent, art. 608 C. civil.

Aceasta reiese şi din dispoziţiile art. 602 alin 1 C. civil, care prevede că, în cazul în care debitorul nu

execută obligaţia, el este ţînut să-l despăgubească pe creditor pentru preejudiciul cauzat astfel.

Aceste despăgubiri reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor că urmare a neexecutării

sau executării necorespunzătoare de către debitor. Ele se mai numesc şi daune interese şi se acordă

fie sub formă unei sume globale de bani, fie sub formă unei sume prestate periodic.

Dacă debitorul îşi execută obligaţia în natură, fie voluntar, fie silit vom fi în prezenţa unei

executări directe a obligaţiilor. Dacă debitorul în locul executării obligaţiei în natură este impus la

executare prin echivalent bînesc sîntem în prezenţa unei executări îndirecte a obligaţiilor.

1. Categorii de despăgubiri

Despăgubirile sînt de două feluri:

a.) Despăgubiri moratorii – reprezintă echivalentul prejudiciilor pe care creditorul le suferă

că urmare a executării cu întîrziere;

b.) Despăgubiri compensătorii – reprezintă echivalentul prejudiciului suferit că urmare a

neexecutării totale sau parţiale a obligaţiei. Despăgubirile compensătorii se împart la rîndul lor în:

--- prejudiciul efectiv suferit care constă în paguba efectiv suferită că urmare a neexecutării

obligaţiei;

--- venitul ratat - venit care ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din

partea autorului prejudiciului, în împrejurări normăle.

Această clasificare este utilă, deoarece despăgubirile moratorii se pot cumula cu executarea

în natură a obligaţiilor, art. 602 alin.3 C. civil, pe cînd cele compensatorii nu pot fi cumulate cu

această executare, ele avînd tocmai menirea de a le înlocui.

1.2. Condiţiile acordării de despăgubiri.

1.2.1. Prejudiciul. Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau

nepatrimonială ale încălcării de către debitor a obligaţiei sale contractuale.

61

Prejudiciul, pentru a putea angaja răspunderea debitorului trebuie să fie urmarea faptei ilicite

a debitorului, faptă care constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei

asumate. Observăm că legiuitorul consideră că fiind o neexecutare a obligaţiei şi executarea ei

necorespunzătoare sau tardivă, art. 602 alin. 2 c. civil.

De asemenea între această faptă a debitorului şi prejudiciul suferit de creditor trebuie să

existe un raport de cauzalitate. Sărcina probei prejudiciului îi revîne creditorului cu exepţia cazului

cînd întinderea prejudiciului este fixată de lege. De ex., dobînda legală.

Prejudiciile pot fi previzibile sau imprevizibile, art. 610 alin. 4, 5, C. civil. Legea spune că

debitorul va răspunde pentru prejudiciul prevăzut la încheierea contractului. Dacă însă neexecutarea

contractului este cauzată prin întenţie el va răspunde şi pentru prejudiciile imprevizibile.

Deasemenea prejudiciile sînt directe şi indirecte, art. 610 alin. 3, C. civil. Potivit legii este

reparabil doar prejudiciul direct, deoarece în cazul prejudiciului îndirect lipseşte raportul de

cauzalitate.

Totuşi prejudiciul nu va duce la angajarea răspunderii debitorului dacă el se datorează forţei

măjore sau cazului fortuit caz în care se va pune problemă riscului contractului.

1.2.2. Culpa debitorului

Potrivit art. 602 alin. 1, C. civil, culpa debitorului este prezumată. Dacă îm materie

delictuală culpa făptuitorului trebuie dovedită, în materie contractuală sărcina probei este răsturnată,

în sensul că cel căruia i se impută culpa în neexecutarea unei obligaţii trebuie să facă dovada lipsei

ei. Altfel spus debitorul se va consideră vînovat atît timp cît nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei

nu-i este imputabilă. Deci trebuie să facă dovada că nu din culpa să, s-a produs prejudiciul.

Debitorul va purta răspundere numai pentru dol (intenţie) sau culpă (imprudenţă sau

neglijenţă), dacă legea sau contractul nu prevede altfel, art. 603 alin. 1, C. civil. De asemenea, orice

convenţie prin care se înlătură răspunderea pentru culpa sau dolul, va fi nulă, art. 603 alin. 2, C.

civil.

Prezumţia de vină în sărciuna debitorului este una relativă care poate fi înlăturată prin

dovada unei cauze străine de voinţa lui. Printre acestea vom identifică forţa majoră sau cazul fortuit

şi vina creditorului.

--- În ce priveşte forţa măjoră aceasta este acea împrejurare externă absolut imprevizibilă şi

învincibilă, străină de contract, singura căuză a producerii prejudiciului.

--- Cazul fortuit este acea împrejurare exsternă, relativ imprevizibilă. Această cauza de

exonerare de răspundere reiese din interpretarea art. 606 alin. 1 partea a doua, C. civil, unde prevede

că: “debitorul nu a putut împedică sau înlătura survenirea forţei măjore ori a consecinţelor ei”, sau

art. 618 ultimă parte, C. civil, unde stabileşt că, debitorul va răspunde pentru cazul fortuit în

perioada cît se află în întîrziere, însă nu şi atunci cînd prejudiciul s-ar fi produs chear dacă obligaţia

era executată în termen. Deci, dacă a intervenit o cauza, apreciată de înstanţă, că fiind una de forţă

majoră sau caz fortuit, debitorul va fi exonerat de răspundere. Totuşi debitorul este obligat să

notifice creditorului într-un termen rezonabil, producerea acestor evenimente, el răspunzînd pentru

prejudiciul cauzat prin lipsă notificării.

--- Deasemena şi vina creditorului va exonera de răspundere pe debitor. Este cazul cînd la

neexecutarea obligaţiei a concurat culpa creditorului, art. 612 alin. 1, C. civil.

1.2.3. Punerea debitorului în întîrziere.

Debitorul trebuie că să-şi execute obligaţia la termenul prevăzut de părţi. Dacă el nu–şi

execută obligaţia la aceste termene el este în întîrziere. Însă simplă întîrziere nu este producătoare de

efecte juridice, în sensul că creditorul nu va putea cere plata unor despăgubiri pentru prejudiciul

suferit. Pentru acest efect, de regulă, întîrzierea trebuie să îmbrace formele prevăzute de lege. Dacă

62

creitorul nu cere constatarea întîrzierii se consideră că el nu a suferit vre-un prejudiciu. Aşadar

simpla expirarea a termenului în care trebuia executată obligaţia nu-l pune de debitor în întîrziere.

Punerea în întîrziere constă în mînifestarea unilaterală de voinţă prin care creditorul pretinde

executarea prestaţiei ce i se datorează de către debitor.

Punerea în întîrziere a debitorului se face potrivit art. 617 alin. 1 , C. civil, printr-o somaţie

primită după scadenţă din partea creditorului.

Există situaţii în care nu este necesără îndeplinirea unei astfel de formălităţi, emiterea unei

somaţii, fiincă debitorul este de drept pus în întîrziere, şi anume:

--- dacă există o dată călendaristică pentru executarea obligaţiei;

--- înaintea executării obligaţiei trebuie să aibă loc un eveniment, iar perioada executării

obligaţiei este stabilită astfel încît poate fi calculată calendaristic de la producerea evenimentului;

--- părţile au prevăzut în mod expres că debitorul va fi în întîrziere la expirarea termenului, la

care trebuia executată obligaţia, fără îndeplinirea vre-o unei formălităţi.

--- cînd obligaţia prin natura s-a nu putea fi executată de cît într-un termen determinat;

--- debitorul obligaţiei cu executare succesivă omite sau refuză în mod repetat să o execute;

--- obligaţia de a nu face nu se execută;

--- este evidentă că somaţia nu va avea nici un efect;

--- întrarea în întîrziere se justifică din motive întemeiate, luîndu-se în considerare interesele

ambelor părţi;

--- debitorul a declarat în scris că nu doreşte să execute obligaţia, art. 616 alin. 2, C. civil.

În cazul în care debitorul este în întîrziere el va fi răspunzător, dacă bunul a pierit datorită

unui caz fortuit, cu excepţia cazului cînd prejudiciul s-ar fi produs chear dacă obligaţia era executată

în termen, art. 618 C. civil.

.

1.3. Evaluarea despăgubirilor

1.3.1. Evaluare judiciară

Evaluarea judiciară se va face de către instanţa de judecată cu ocazia soluţionării procesului.

În stabilirea cuantumului acestor despăgubiri înstanţa va ţine seamă de următoarele reguli:

--- prejudiciul suferit de creditor trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită şi cîştigul

nerealizat.

--- debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii

contractului. Dacă debitorul este pus în întîrziere, sau neexecutarea obligaţiei se datorează culpei

(întenţiei) lui, el va răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil.

--- o a treia regulă este că va fi reparat doar prejudiciul direct care se găseşte în legătură

cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului, art. 610 alin. 3. C. civil.

1.3.2. Evaluare legală

Evaluarea legală a despăgubirilor înseamnă că aceasta se face direct prin lege. Sînt cunoscute

cîteva cazuri de evaluare legală a prejudiciilor:

--- este cazul prevăzut la art. 619, C. civ, unde legiuitorul reglementează plata despăgubirilor

în caz de întîrziere a executării obligaţiilor pecuniare. Astfel dobînda de întărziere va fi de 5% peste

rata de refînanţarea a Bîncii Naţionale a Moldovei, dacă legea sau contractul nu prevede altfel, art.

619 şi 585 C. civil. În cazul actelor juridice în care nu părticipă consumătorul, dobînda este de 9 %.

Dacă neexecutarea obligaţiei priveşte dobînzile, legea înterzice stabilirea unor dobînzi de

întărzierela dobînzi,- anatocismul, art. 619 alin. 4, C. civil.

--- alteori stabilirea prejudiciului prin lege se face prin îndicarea limitelor mînime sau

măxime ale eventualului prejudiciu.

63

Astfel după, ce ar. 619 alin. 2, C. civil prevede că în actele juridice în care nu părţicipă

consumătorul dobînda va fi de 9% peste rata dobînzii de refînanţare prevăzută de BNM, prevede că

proba unui prejudiciu mai redus nu este admisă. Deci, în acest caz, legiuitorul stabileşte un mînim al

despăgubirilor pe care părţile sau înstanţa nu va putea să-l modifice.

Alteori legiuitorul stabileşte un nivel maxim al posibilităţii de acordare a despăgubirilor.

Potrivit art. 1014 alin. 4 cărăuşul va răspunde pentru executarea obligaţiei cu întîrziere cu plata unei

despăgubiri ce nu va putea depăşi valoarea încărcăturii. Dacă încărcîtura este depreciată în urmă

deteriorării ei prin transport, despăgubirea nu va putea fi mai mare decît sumă plătită în situaţia

pierderii totale.

În toate cazurile, cînd despăgubirile sînt stabilite de lege, aceasta nu poate fi exclusă sau

micşorată anticipat prin acordul părţilor, art. 629 C. civil.

1.3.3. Evaluare convenţională

Un alt mod de evaluare a prejudiciilor îl reprezintă evaluarea făcută prin convenţia părţilor.

Cu privire la acest mod de evaluare trebuie să distingem:

--- Situaţia cînd părţile convin asupra cuantumului despăgubirilor datorate de debitor după ce

s-a produs încălcarea obligaţiei contractuale asumate, deci după producerea prejudiciului.

--- Situaţia în care părţile stabilesc în cuprinsul contractului sau printr-o convenţie separată,

ulterioară încheierii acestuia, dar înainte de producerea prejudiciului, cuantumul despăgubirilor

datorate de debitor că urmare a neexecutării contractului. O astfel de înţelegere poartă denumirea de

clauză penală.

Prin clauză penală înţelegem acea convenţie accesorie prin care părţile determină

anticipat întinderea prejudiciului suferit de creditor pe care debitorul va trebui să le plătească în

cazul neexecutării sau executării cu întîrziere a prestaţiilor la care s-a obligat.

Fiind o convenţie accesorie, clauza penală trebuie să îmbrace condiţiile de fond ale actului

juridic în general. Cît priveşte condiţiile de formă codul civil prevede formă scrisă ad validitatem.

Clauza penală se prezintă sub mai multe forme.

--- clauza penală înclusivă cînd această clauză nu acoperă întreg prejudiciul produs, cînd

creditorul va putea cere repararea prejudiciului pentru partea neacoperită;

--- clauza penală alternativă cînd creditorul poate cere sau despăgubiri sau penalitate;

--- clauza penală punitivă cînd creditorul poate cere repararea prejudiciului peste penalitate;

--- clauza penală exclusivă cînd creditorul poate cere doar penalitatea.

Părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mări de cît prejudiciul suferit, art. 624 alin.

4, C. civil. Totuţi înstanţa, în considerărea împrejurărilor în care s-a produs prejudiciul, poate

dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mări, art. 630 alin 1 primă parte, C. civil, cu

execepţia faptului dacă există anumite circumstanţe ce reflectă un interes patrimonial sau

nepatrimonial al creditrorului ce ar exclude o astfel de posibilitate,alin 1 partea fînală, C. civil. Dacă

clauză penală, îndiferent de cuantumul ei, a fost plătită, înstanţa nu va mai putea proceda la

reducerea ei, art. 630 alin. 2, C. civil.

TEMA 5. MODURILE DE TRANSMITERE A

OBLIGAŢIILOR

64

1. Cesiunea de creanţă

Cesiunea de creanţă este acea convenţie prin care creditorul transmite dreptul sau de

creanţă, cu titlu oneros sau gratuit, unei alte persoane.

Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana care dobîndeşte creanţa se

numeşte ceşionar, debitorul creanţei transmise se numeşte debitor cedat. Aşa dar părţile convenţiei

care are că obiect cesiunea unei creanţe sînt cedentul şi cesionarul. Prin această convenţie se

transmite creanţa pe care o are cedentul faţă de debitorul cedat. Prin efectul cesiunii, cesionarul va fi

noul creditor al debitorului cedat.

Sediul materiei, art. 556 – 566 C. civil.

1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă

Cesiunea de creanţă fiind o convenţie, ea va trebui să îndeplinească toate condiţiile de

valabilitate ale contractului. În ce priveşte formă convenţiei aceasta trebuie să fie încheiată în formă

cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut creanţa cesionată, art. 556 alin. 4, C. civil.

Dacă cesiunea de creanţă reprezintă o donaţie ea trebuie să îmbrace formă cerută pentru donaţii.

În ce priveşte obiectul convenţiei, codul civil prevede că, aceasta poate fi orice creanţă

transmisibilă (cesibilă) şi sesizabilă, art. 556 alin. 1, C. civil. De ex., creanţele născute din contractul

de v-c, locăţiune, de vînzarea de bunuri viitoare. Există însă categorii de creanţe inceşibile, în

general acelea care au un caracter pur personal – încasărea pensiei alimentare; repararea

prejudiciilor cauzate întegrităţii corporale, etc, art. 556 alin. 4 C. civil.

Pentru valabilitatea cesiunii nu se cere consimţămîntul debitorului cedat, deoarece el este un

terţ faţă de contractul de cesiune. Totuşi, codul civil prevede obligativitatea unui astfel de

conşimţămînt dacă există un interes legitim al debitorului, dacă lipsă consimţămîntului ar contraveni

esenţei obligaţiilor, în considerarea calităţilor personale ale creditorului (intuitu personaie).

1.3. Efectele cesiunii de creanţă

Din punct de vedere al efectelor juridice trebuie să spunem că ea va produce efectele

specifice contractelor utilizate pentru a efectua o astfel de transmisiune: v-c, donaţia, împrumut etc.

Ea însă va produce şi efecte specifice cesiunii de creanţă. Din acest punct de vedere distingem după

cum cesiunea produce efecte între părţile contractante şi efecte faţă de terţile persoane.

A. Între părţile contractante cesiunea transferă dreptul de creanţă către cesionar din chiar

momentul în care ea îndeplineşte condiţiile de valabilitatea a cesiunii. Creanţa trece în patrimoniul

cesionarului aşa cum aexistat în momentul cesiunii, art. 558 alin. 1, C. civil, cu toate drepturile şi

garanţiile ce însoţeau creanţa cedentului, art. 558, alin. 2, C. civil.

De reţinut că cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei, îndiferent de

preţul care l-a plătit cedentului. El nu poate dobîndi mai multe dreptruri de cît creditorul cedent.

În ce priveşte obligaţia de garanţie, unele precizări se impun. Prin efectul convenţiei cedentul

este obligat să garanteze cesionarului existenţa actuală a creanţei şi a mijloacelor de garantare a

acesteia, art. 559 alin. 1 partea întîia, C. civil. Deci, cedentul va fi obligat să garanteze că în

momentul cesiunii, creanţa cedată exista în mod valabil, că titularul ei este cedentul şi că între timp

nu a intervenit nici o cauza de stingere a cesiunii. Cedentul, însă, nu va răspunde de solvabilitatea

debitorului cedat, art. 559 alin 1, ultimă parte, C. civil.

Totuşi dispoziţiile din materia garanţiei de drept sînt supletive, fapt pentu care părţile pot să

le modifice. O astfel de posibilitate este prevăzută de codul civil atunci cînd stabileşte că, cedentul

poate să-şi asume obligaţia de garanţie privînd solvabilitatea debitorului, art. 559, alin. 1, partea

65

fînală, C. civil. Considerăm că în acest caz cedentul va răspunde faţă de cesionar în limita preţului

cesiunii şi nu în limita valorii nominale a creanţei.

B.) Faţă de terţle persoane cesiunea de creanţă produce efecte doar din momentul notificării

cesiunii, art. 564, C. civil.

Terţi în materia cesiunii de creanţă sînt succesorii universali sau cu titlu universali, cesionarii

ulteriori şi succesivi ai aceiaşi creanţe, debitorul cedat şi creditorii cedentului.

Pînă în momentul notificării cesiunii, debitorul cedat poate s-o ignore, cu toate consecinţele

ce pot decurge de aici. Ceia ce înseamnă că debitorul cedat poate efectua o plată valabilă cedentului,

art. 561 C. civil, poate invoca compensaţia ca mod de stingerea a obligaţiilor.

După notificare debitorul cedat va putea să-şi stingă obligaţia făcînd o plată valabilă

cesionarului.

În cazul în care cedentul înstrăinează creanţa la mai mulţi cesionar, creditor al obligaţiei va

deveni cesionarul care a notificît mai întîi cesiunea debitorului, art. 562, C. civil.

Notificarea despre cesiune va putea fi retrasă doar cu consimţămîntul celui desemnat că nou

creditor.

2. Preluarea datoriei

Preluarea datoriei este acea operaţiune juridică care reprezintă un mijloc de transmitere a

unei obligaţii, consimţită de creditor sau debitor către o terţă persoană. Potrivit codului civil sînt

cunoscute două modalităţi de preluare a datoriei:

--- Preluarea datoriei consimţită de creditor, art. 567 alin. 1, C. civil. Aceasta reprezintă

convenţia prin care creditorul acceptă că o altă persoană de cît debitorul sau să execute prestaţia la

care s-a obligat acesta din urmă. Este un contract ce poate să se încheie valabil fară a fi necesar

consimţămîntul debitorului. Totuşi el are posibilitatea de a se opune unui astfel de acord prin

executarea prestaţiei la care s-a obligat şi care a făcut obiectul convenţiei de preluare a datoriei.

---Preluarea datoriei consimţită de debitor şi acceptată de creditor, art. 568, C. civil.

Debitorul poate să se elibereze de executarea obligaţiei dacă aduce consimţămîntul unei alte

persoane care se obligă să execute prestaţia în locul sau. Totuşi o astfel de convenţie va fi

producătoare de efecte juridice numai dacă creditorul a acceptat această modalitate de transmitere a

obligaţie, art. 568 partea fînală, C. civil. O astfel de manifestare de voinţă din partea creditorului este

necesară deoarece creanţa pe care o are creditorul este un raport personal, în care personalitatea

creditorului prezintă un caracter primordial. Un asemena consimţămînt este cu atat mai mult necesar

în cazul obligaţiilor întuitu personaie.

În ce priveşte formă preluării datoriei codul civil prevede că ea trebuie să fie făcută în formă

cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut datoria, art. 569, C. civil.

Noul creditor va putea opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul dintre creditor

şi debitorul îniţial. El va putea opune compensaţia cu o obligaţie ce rezultă dintr-un raport juridic

anterior cu creditorul. Însă nu va putea prezenta spre compensare o creanţă ce aparţinea debitorului

iniţial.

Prin preluarea datoriei codul civil prevede că garanţiile stabilite asupra creanţei se vor stinge

în măsura în care menţinerea lor nu este încuviinţată de către cei ce le-au constituit. Este firesc să fie

aşa deoarece ei s-au legat prin raportul juridic respectiv în considerărea persoanei debitorului, de

aceia ei nu sînt ţinuţi să garanteze pe un nou debitor, împotriva voinţei lor.

66

TEMA 6. GARANTAREA EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

Raţiunea fînală a existenţei oricarei obligaţii este executarea ei. O măsură de asigurare a

acestei executări o constiruie garantarea obligaţiei. Creitorul este interesat să fie asigurat împotriva

riscului insolvabilitărţii debitorului.

Cea mai generală garanţie pe care o are creditorul îl reprezintă dreptul de gaj general al

creditorilor chirografari asupra patrimoniul debitorului. Însă, în acest caz, executarea obligaţilor

debitorului este garantată pînă la limita valorii pe care o are patrimoniul, care în unele cazuri poate fi

însuficientă pentru a asigura executarea deplină a obligaţiei. Pentru acest motiv legiuitorul a

prevăzut o serie de mijlooace de garantare a executării obligaţiilor debitorului.

Faţă de cele arătate, garanţiile pot fi defînite că fînd acele mijloace juridice care conferă

creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, dincolo de dreptul de gaj general,

prerogative care constău fie în posibilitatea de a-şi satisface creanţa cu prioritate faţă de ceilalţi

creditori, fie în posibilitatea de a urmări pe o altă persoană care s-a angajat să execute obligaţia

debitorului dacă acesta din urmă refuză sau se află în imposibilitatea executarii ei.

1. Clasificarea garanţiilor

În doctîna de specialitatea garanţiile au fost clasificate în:

--- garanţii personale care reprezintă angajamentul pe care şi-l asumă faţă de creditor o altă

persoană de cît debitorul său, de a executa obligaţia în situaţia în care debitorul sau nu o va face. De

ex. fidejusiunea.

--- gartanţii reale constău în afectarea specială a unui bun pentru garantarea obligaţiei, prin

instiruirea unui drept real accesoriu cu privire la acel bun. De ex. gajul, ipotecă, privilegiile reale şi

dreptul de retenţie.

Alţi autori consacră o altă clasificare a garanţiilor:

--- garanţii preventive, - dreprul de retenţie;

--- garanţii ale executării reale, - clauza penală, arvuna;

--- garanţii propriuzise sau reparatorii, - fidejusiunea, garanţiile reale, privilegiile.

2. Fidejusiunea

Fidejusiunea este contractul prin care o parte numită fidejusor se obligă faţă de altă parte

numită creditor să execute integral sau parţial, gratuit sau oneros, obligaţia debitorului, art. 1146

alin. 1 C. civ. Acest contract se încheie între creditor şi o altă persoană de cît debitorul său.

Propunerea persoanei care urmează să garanteze obligaţia de regulă, este făcută la iniţiativa

debitorului, care trebuie să fie o persoană cu domiciliul sau reşedinţa în Rep. Moldova, art. 1150

alin. 2 primă parte, C. civil. Dacă nu este acceptată, debitorul trebuie să propună o altă persoană.

Regula propunerii persoanei de către debitor nu se va aplică dacă creditorul a propus în calitate de

fidejusor o anumită persoană, art. 1150 alin 2, partea fînală, C. civil.

Ca temei juridic la naşterii fidejusiunii, C. civil (1150 alin. 1) reglementează trei posibilităţi:

--- convenţională (unilaterală) cînd însăşi părţile raportului obligaţional ce urmează a fi

garantat, convin că debitorul să aducă angajamentul unei persoane de a executa obligaţia în cazul în

care debitorul nu o va face.

--- legală atunci cînd aducerea angajamentului unei persoane de a se obliga solidar cu

debitorul este impusă de lege.

---judecîtorească cînd o astfel de obligaţie este impusă de înstanţa de judecîtă

67

Sediul materiei, art. 1146 – 1170. C. civil.

2.1. Caractere juridice

Contractul de fidejusiune are următoarele caractere juridice:

a.) Este un contract solemn deoarece pentru valabilitatea lui se cere formă scrisă. Potrivit

art. 1147, C. civil, contractul de fidejusiune, pentru a fi valabil, trebuie încheiat în formă scrisă.

Trebuie să spunem că lipsă unei astfel de forme nu va atrage nevalabilitatea lui dacă el a fost

confirmăt prin executarea de către fidejusor a obligaţiei principale.

b.) Este un contract accesoriu faţă de obligaţia principală pe care o are debitorul faţă de

creditor. Din acest caracter decurg o serie de consecinţe:

--- fidejusiunea va urmă soarta obligaţiei principale atît sub aspectul condiţiilor de

valabilitate cît şi sub aspectul naşterii, existenţei şi a încetării ei.

În ce priveşte naşterea fidejusiunii ea este determinată de apariţia unei obligaţii principale.

Aşa fiind efectele fidejusiuni se vor produce odată cu apariţia unei astfel de obligaţii. Însă ea poate

lua naştere şi înaintea apariţiei obligaţiei principale cum ar fi obligaţiile viitoare sau afectate de

modalităţi, art. 1146 alin. 2, C. civil.

În ce priveşte existenţa acesteia ea va avea aceiaşi soartă că şi obligaţia principală, cu

condiţia că orice modificare în conţinutul obligaţei principale să se facă cu acordul fidejusoului. În

caz contrar fidejusiunea va înceta, art. 1167 alin. 2, C. civil.

În ce priveşte stingerea ei C. civil prevede că ea se va stinge odată cu stingerea obligaţiei

garantate, art. 1167 alin. 1.

---fidejusiunea nu poate fi mai mare şi mai oneroasă de cît datoria garantată. Fidejusiunea

este valabilă numai în limita valorii obligaţiei principale. Fidejusiunea însă, poate privi doar o parte

din valoarea obligaţiei, art. 1152 alin. 1, 2, 3, C. civil.

--- fidejusiunea se întinde la toate accesoriile obligaţiei principale. Deci, fidejusorul va fi

ţînut nu numai la executarea obligaţiei principale ci şi la cele ce rezultă din neîndeplinirea unei astfel

de obligaţii, de ex., rezoluţiunea contractului. Cheltuielile de judecîtă, cele ocazionate din procedura

executării silite, art. 1153, C. civil.

---fidejusorul va putea opune toate excepţiile pe care le putea opune creditorului debitorul

principal. De ex., prescripţia, compensaţia, viciile de conşimţămînt, art. 1157 alin. 1, C. civil.

Fidejusorul va avea un astfel de drept chear dacă debitorul principal renunţă la aceste excepţii, art.

1157 alin. 2, C. civil.

c.) Este un contract unilateral deoarece generează o singură oblgaţie, cea a fidejusorului

faţă de creditor de a garanta obligaţia debitorului. El va fi sinalagmatic dacă creditorul va datora o

remuneraţie fidejusorului.

d.) Este un contract cu titlu gratuit sau oneros. Deci fidejusiunea poate fi gratuită sau

oneroasă, art. 1146 alin 1, C. civil.

f.) Este un contract aliatoriu. În ipoteza în care este un contract cu titlu oneros, el este

aliatoriu, deoarece naşterea obligaţiei fidejusorului depinde de un eveniment încert – neexecutarea

obligaţiei principale de către debitor.

2.2. Condiţiile cerute în persoana fidejusorului

Fidejusiunea fiind un contract prin care se pune problemă garantării unei obligaţii, analiza

problemei valabilităţii condiţiilor fidejusiunii se va pune doar în privinţa părţii fidejusorului.

a.) Fidejusorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Nu pot garanta persoanele lipsite de

capacitatea de exerciţiu, cu capacitate limitată sau restrînsă.

b.) Fidejusorul trebuie să fie o persoană solvabilă. Această persoană trebuie să aibă bunuri

suficiente pentru a garanta obligaţia în limita asumării ei prin contractul de fidejusiune. Dacă

68

fidejusorul nu prezintă aceste garanţii creditorul poate refuza pe fidejusor. În acest caz debitorul va

trebui să propună o altă persoană, art. 1150, C. civil.

Totuşi această condiţie nu va fi luată în consideraţie dacă fidejusorul este propus de către

creditor.

c.) Fidejusorul să aibă domiciliul în ţară. Nu vor putea garanta o asemenea obligaţie de cît

persoanele, fizice sau juridice cu domiciliul, reşedinţa sau sediul în Rep. Moldova, art. 1150 alin. 1,

C. civil.

2.3. Obligaţiile ce pot fi garantate

În principiu, poate fi garantată orice fel de obligaţie. De regulă sînt garantate obligaţiile

bîneşti. Pot fi garantate obligaţii prezente, obligaţii viitoare, precum şi obligaţii afectate de

modalităţi.

Deasemenea, obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, să fie în circuitul civil, să

fie licit şi moral.

2.4. Efectele fidejusiunii

Înstituirea fidejusiunii produce efecte, care pot fi privite din trei puncte de vedere: al

raporturilor dintre creditor şi fidejusor; dintre fidejusor şi debitorul principal; şi dintre fidejusori,

dacă sînt mai mulţi.

2.4.1. Raporturile dintre fidejusor şi creditor Principala obligaţie pe care o are fidejusorul, este aceia de a executa obligaţia debitorului în

cazul în care acesta nu o execută. În executarea obligaţiei debitorului, fidejusorul va putea să se

prevaleze de toate excepţiile pe care le putea invoca debitorul, art. 1157, C. civil. Fidejusorul nu va

pierde dreptul de a invoca o excepţie chear dacă debitorul a renunţat la aceasta, art. 1157 alin. 2, C.

civil.

Înainte de a cere executarea obligaţiei, fidejusorul trebui pus în întîrziere. Dacă însă debitorul

principal a fost pus în întărziere, creditorul trebuie să-l înformeze pe fidejusor despre aceasta, art.

1160, C. civil. Dacă fidejusorul a fost înformat despre puneare în întîrziere a debitorului atunci,

credem, că acesta va produce efecte şi faţă de fidejusor. Aceasta reiese din faptul că în cazul

fidejusiunii sîntem în prezenţa unei obligaţii solidare, art. 1156 alin. 1, C. civil, iar caracteristică

obligaţiilor solidare este că oricare codebitor este ţinut să execute integral prestaţia care formează

obiectul obligaţiei. Şi deci punerea în întîrziere a unui codebitor va avea aceleaşi efecte juridice şi

faţă de celălalt codebitor.

Dispoziţiile care reglementează solidaritatea pasivă în cazul fidejusiunii au caracter supletiv,

fapt pentru care părţile pot conveni anumite excepţii.

O primă excepţie o reprezintă acea facultate, convenită de părţi în contract, prin care

fidejusorul poate cere creditorului, care a pornit urmărirea executării obligaţiei împotriva lui, să

urmarească mai întîi bunurile debitorului principal şi numai dacă acestea vor fi neîndestulătoare să

urmarească bunurile lui. O astfel de excepţie poartă denumirea de beneficiu de discuţiune.

Pentru a se putea prevala de acest beneficiu fidejusorul trebuie:

--- să îndice bunurile debitorului care pot fi urmărite;

--- să avanseze cheltuielile pentru urmărirea acestora, art. 1156 alin. 2, C. civil.

O altă excepţie pe care o poate invoca fidejusorul, dacă părţile au convenit în acest sens, o

reprezintă beneficiul de diviziune, art. 1159, C. civil. O astfel de excepţie va putea fi invocată în

cazul în care există mai mulţi fidejusori carea garanteză aceiaşi obligaţie. Potrivit acestei excepţii

fidejusorii sînt îndreptăţiţi să cară creditorului că acesta să-şi divizeze acţiunea şi să o reducă la

partea care o datorează fiecare dintre ei.

69

Dacă creditorul cere executarea obligaţiei de la fidejusor atunci el este obligat să-i prezinte

toate informăţiile utile privînd conţinutul şi modalităţile obligaţiei principale şi privînd stadiul de

executare a acesteia, art. 1155, C. civil. Dacă fidejusorul a executat obligaţia, creditorul trebuie să-i

remită documentele care atestă creanţa împotriva debitorului, precum şi drepturile care garantează

această creanţă – art. 1161, C. civil.

2.4.2. Raporturile între fidejusor şi debitorul principal.

Dacă fidejusorul a plătit datoria, el are împotriva debitorului un drept de regres pentru a

obţine restituirea prestaţiei executate în mărimea sumelor pe care le-a plătit, art. 1163 alin. 1, C.

civil. Regresul fidejusorului îmbracă formă acţiunii în justiţie, care poate fi de două feluri:

--- acţiunea personală întemeiată, fie pe un mandat dacă fidejusiunea sa constituit cu acordul

debitorului, fie pe gestiunea de afaceri dacă fidejusiunea să constituit fără acordul debitorului.

--- acţiunea subrogatorie. Temeiul unei astfel de acţiuni îl reprezintă art. 1161 alin. 1 C. civil

potrivit căruia, fidejusorul care a executat obligaţia principală se subrogă în drepturile pe care

creditorul le avea contra debitorului.

Fidejusorul va pierde dreptul de regres împotriva debitorului dacă:

--- nu a înştiinţat pe debitor despre efectuarea plăţii, astfel încît acesta din urmă plăteşte a

doua oară. În acest caz fidejusorul poate pretinde creditorului să-i restituie ceia ce a plătit, art. 1163

alin. 2. , C. civil.

--- a plătit datoria fără a-l întroduce în cauza pe debitor, iar acesta face dovada că ar fi avut

mijloacele de stingere a datoriei ,– compensaţia, prescripţia exstinctivă, art. 1162, C. civil.

2.4.3. Raporturile dintre cofedejusori.

Dacă în raporturile dintre debitor şi fidejusor obligaţia faţă de creditor este una solidară, în

raporturile dintre fidejusori obligaţia este una divizibilă – art. 1154 alin. 1 partea II. Aceasta

înseamnă că dacă sînt mai mulţi cofediusori pentru unul şi acelaş debitor, fidejusorul care a plătit

datoria se poate întoarce printr-o acţiune de regres împotriva celorlalţi fidejusori cu o acţiune în

regres divizibilă.

Totuşi de la regula divizibilităţii obligaţiei între fidejusori există o singură excepţie, cînd

obligaţia este solidară – însolvabilitatea unui cofidejusor. Deci, dacă unul dintre cofidejusori devine

însolvabil, partea acestuia se va repărtiza proporţional între ceilalţi cofidejusori, art. 1154 alin. 2, C.

civil.

2.5. Stingerea fidejusiunii

Fidejusiunea poate înceta, fie că urmare a rezilierii contractului, fie că urmare a stingerii

obligaţiei principale (indirect), fie îndependent de orce stingere a obligaţiie principale (direct).

a.) Fidejusiunea poate înceta că urmare a rezilieii contractului. C. civil reglementează

două cazuri speciale de rezilierea contractului:

--- dacă fidejusiunea s-a constituit pentru garantarea obligaţiilor viitoare sau nedeterminate,

ori dacă fidejusiunea s-a constituit pe o perioadă nedetermînată, rezilierea va putea fi cerută după

expirarea a 3 ani de zile, cu un preaviz de 3 luni, art. 1166 alin. 1, C. civil.

--- dacă fidejusiunea s-a constituit pe un termen determinat iar acesta este mai măre de 5 ani,

contractul va putea fi rezoluţionat doar după expirarea a unui termen de 5 ani. cu un preaviz de 3

luni.

b.) Fidejuşiunea poate înceta şi că urmare a stingerii obligaţiei garantate, pe cale

indirectă. Dintre care enumerăm:

--- plata făcută de debitor;

70

--- compensarea creanţelor reciproce dintre debitor şi creditor. Debitorul nu va putea opune

compensarea creanţei dintre creditor şi fidejusor, art. 658, C. civil;

--- confuziunea, art. 661, C. civil;

--- remiterea de datorie, art. 662, C. civil.

--- dacă obligaţia garantată a fost preluată de o altă persoană, iar fidejusorul nu a fost de

acord să garantezi executarea obligaţiei de către această persoană - noul debitor.

c.) Fidejusiunea poate înceta şi ca urmare a stingerii obligaţiei garantate, pe cale directă.

Dintre care:

--- expirarea termenului pentru care a fost constituită fidejusiunea;

--- în cazul în care termenul este nedeterminat, iar în decurs de un an creditorul nu a întentat

nici o acţiune împotriva fidejusorului.

--- în caz de deces al fidejusorului;

--- atunci cînd din cauza creditorului nu mai poate avea loc subrogarea fidejusorului în

drepturile creditorului faţă de debitor. Fidejusorul va fi eliberat în măsura prejudiciului suferit.

--- prin compensaţie,

--- confuziunae dintre fidejusor şi creditor;

--- prin remiterea de fidejusiune, creditorul renunţînd la garanţie.

3. Gajul

Potrivit art. 454 alin. 1, C. civ: “gajul este un drept real în al cărui temei creditorul

(creditorul gajist) poate pretinde satisfacerea creanţelor sale cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori,

inclusiv statul, din valoare bunurilor depuse în gaj, în cazul în care debitorul (debitorul gajist) nu

execută obligaţia garantată prin gaj”. Potrivit altei definiţii, gajul este o garanţie în al cărui temei

creditorul gajist poate urmări bunul gajat, avînd priorietate faţă de alţi creditori, inclusiv faţă de

stat, la satisfacerea creanţei garantate, art. 1 alin. 1 al Legii. cu privire la gaj nr. 449/30. 07. 200145

.

Sediul materiei - art. 454 – 495.

3.1. Caracterele gajului.

Din dispoziţiile ce reglementează contractul de gaj rezultă că acesta este un contract

accesoriu, real, şi bilateral.

a.) Este un contract accesoriu deoarece el presupune existenţa unei obligaţii principale

valabile. Prin gaj poate fi garantată orice obligaţie principală – pură şi şimplă; sub condiţie, cu

termen.

b.) Este un contract real sau înregistrat deoarece, în unele cazuri se încheie valabil prin

remiterea materială a bunului – gajul cu deposedare, iar în alte cazuri, pentru valabilitatea lui, este

necesăr înregistrarea gajului – căjul fără deposedare.

c.) Este un contract unilateral deoarece creditorul gajist, în cazul gajului cu deposedare, are

obligaţia de a păstra bunul şi a-l restitui debitorului cînd acesta î-şi va executa obligaţia. Acelaş

caracter unilateral îl are contractul de gaj fără deposedare, înregistrat, dar în acest caz obligaţia de a

păstra bunul o are debitorul gajist.

3.2. Clasificarea sau tipurile gajului. Legislaţia civilă cunoaşte următoarele criterii de clasificare a contractului de gaj:

a.) Un prim criteriu este cel al formării contractului de gaj care poate fi de două tipuri –

gajul înregistrat (gajul fără deposedare) şi amanetul (gajul cu deposedare).

45

Publicată în M. Of. al Rep. Molvova. Nr. 120/2001

71

--- Gajul înregistrat va apărea în momentul înregistrării lui conform normelor stabilite de C.

civil. Părticularitatea acestui tip de gaj este că obiectul gajului va rămîne în posesia debitorului gajist

sau a unui terţ care acţionează în numele debitorului gajist.

---- Amanetul este acel contract care apare în momentul transmiterii obiectului gajului, dacă

în contractul de gaj nu este prevăzut altfel. Pînă în momentul transmiterii bunului, acordul realizat

între părţi va îmbrăcă formă unui antecontract, care constituie o promisiune că bunul gajat va fi

remis creditorului. Particularitatea amanetului este că bunul gajat se va transmite în posesiunea

creditorului gajist sau unui terţ care acţionează în numele creditorului gajist.

b.) Un al doilea criteriu de clasificare a gajului este cel al temeiului de constituire, care

poate fi legal sau convenţional.

--- Gajul este convenţional atunci cînd este rezultatul acordului de voînţă prin care părţile

convin asupra necesităţii constituirii gajului.

--- Gajul este legal atunci cînd legea obligă anumite persoane să constituie un gaj, în vederea

executării unei obligaţii. Legea specifică creanţele din care se pot naşte gajul legal:

--- creanţele statului, pentru sumele datorate conform legislaţiei fiscale;

--- creanţele persoanelor care au părţicipat la construcţia imobililor;

--- creanţele care rezultă dintr-o hotărîre judecîtorească;

c.) Un al treilea criteriu este în funcţie de natura raporturilor juridice ce constituie obiectul

gajului, legea distinge:

--- Ipotecă, gajarea pămîntului, construcţiilor, altor imoile legate nemijlocit de pămînt,

împreună cu terenul afereant necesăr asigurării funcţionale a obiectului gajat sau cu drept de

folosinţă a acestui obiect. Constituie ipotecă şi grevarea chiriilor, prezente şi viitore pe care le

produce un imobil.

--- Ipoteca de întreprinzător, gajul întreprinderii care se extinde asupra întregului ei

patrimoniu, inclusiv asupra fondurilor fixe şi circulante, asupra altor bunuri şi drepturi patrimoîniale

reflectate în bilanţul întreprinderii, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

--- Gajul mărfurilor care se află în circulaţie sau în proces de prelucrare;

--- Gajul bunurilor pe care debitorul gajist le va dobîndi în viitor.

3.3. Natura juridică a gajului Potrivit legislaţeii noastre natura juridică a gajului este una bivalentă, gajul este o garanţei cît

şi un drept real.

a.) Gajul este o garanţie. Aceasta rezulă din dispoziţiile Legii 449 din 2001 cu privire la gaj.

Gajul se înstiuie în legătură cu un alt raport juridic, raportul juridic de bază, avînd menirea să

asigure executarea cuvenită a acestuia. Creditorul obligaţiei principale, prin constituirea gajului

adaugă un alt raport juridic obligaţional. Însă al doilea raport juridic va avea caracter complimentar,

în sensul că obligaţia se va naşte numai dacă debitorul obligaţiei principale nu o execută în

conformitate cu condiţiile acesteia. Pînă la executarea obligaţiei principale, dreptul de gaj comportă

doar o limitare a dreptului de proprietate a debitorului gajist asupra bunului. În cazul gajului fără de

posedare se limitează doar dreptul de dispoziţie a debitorului, iar în cazul gajului cu deposedare

toate atributele dreptului de proprietate. Dacă debitorul gajist nu-şi execută obligaţia principală

creditorul va putea să-şi exercite efectiv dreptul său de gaj prin urmărirea bunului gajat în vederea

satisfacerii creanţei sale.

b.) Gajul este un drept real, adică un drept subiectiv în virtutea căruia titularul poate să-şi

exercite împuternicirile asupra unui bun în mod direct şi nemijlocit. Din calitatea de drept real al

gajului, titularul sau poate exercita atributele acestuia, dintre care:

72

--- Dreptul de urmărire adică dreptul de a pretinde exercitarea dreptului de gaj indiferent în

mîna cui s-ar afla bunulu. Deci, gajul va subzista chear dacă bunul a fost transmis de debitor unei

terţe persoane. De la această regulă legea înstiuie unele excepţii:

--- Cînd creditorul gajist acordă o autorizare de înstrăinare a bunului liber de gaj, art. 478, C.

civ;

--- Cînd terţul dobînditor este de bună credinţă. Dobînditor de bună credinţă este prezumătă

persoana care:

--- dobîndeşte bunuri grevate cu gaj sub formă de mărfuri care se află în circulaţie şi în

proces de fabricaţie;

--- dobîndeşte bunuri grevate cu gaj a căror vînzare la licitaţie a fost anunţată în mijloacele

de înformăre în măsă, cu excepţia bunurilor imobile şi a drepturilor asupra bunurilor imobile;

--- dobîndeşte documente de plată, conosămente, acţiuni, titluri de creanţă, valori mobiliare

grevate cu gaj, cotate la bursă, art. 486 alin. 3, C. civ.

--- cînd bunul este dobîndit de la persoana care-l înstrăinează în cadrul unei activităţi

obişnuite, art. 59 alin. 2 din L. nr. 449/2001.

--- Dreptul de preferinţă adică de a fi plătit cu prioritate din bunul gajat faţă de alţi creditori.

În cazul în care bunul a format obiectul unor gajuri ulterioare, satisfacerea creanţelor ca urmare a

vînzării bunului se va face în ordinea consecutivităţii apariţiei drepturilor de gaj, art. 481 alin. 1, C.

civ. Părţile, prin acordul lor, pot modifică ordinea, gradului de prioritate, în vederea satisfacerii

creanţei din bunul gajat.

3.4. Condiţiile de valabilitate. Pentru constituirea gajului se cer a fi întrunite anumite condiţii, dintre care unele referitoare

la subiecţii raportului de gaj; la obiectul gajului; la creanţa garantată prin gaj; la formalităţile ce

trebuiesc îndeplinite pentru constituirea gajului.

a.) În ce priveşte subiecţii contractului de gaj aceştea sînt creditrorul gajist şi debitorul

gajist.

Creditor gajist poate fi orice persoană fizică sau juridică, fiind suficient să aibă căpacitatea

necesără contractării obligaţiei principale garantate. Gajul poate fi constitit în favoare unui creditor

sau a mai multor creditori.

Debitor gajist trebuie să fie proprietarul lui sau un alt posesor sau uzufructuar legal al

bunului care are dreptul de a înstrăina acele bunuri, art. 456 alin. 2, C. civ. De asemenea, el trebuie

să aibă capacitatea de exerciţiu deplină. Dacă debitorul este mînor, gajarea bunurilor sale pentru

garantarea propriilor datorii ete posibilă numai cu încuviînţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

Debitorul gajist poate fi atît debitorul obligaţiei garantate cît şi o terţă persoană care se poate

obliga alături de debitorul obligaţiei principale, fie în baza unui acord între ei, fie în lipsă lui. În

acest ultim caz, dacă terţul gajist execută creanţa garantată, el se va putea întoarce împotriva

debitorului obligaţiei principale pentru recuperarea prestaţiei sale în temeiul îmbogăţirii fără justă

căuză.

b.) Cît priveşte obiectul gajului acesta poate fi orice bun corporal sau incorporal, mobil sau

imobil, consumptibil sau neconsumptibil, determinat individual sau generic. Nu pot constitui obiect

al gajului bunurile retrase din circuitul civil, inalienabile şi insesizabile.

Obiect al gajului poate fi o universălitatea de bunuri cu condiţia că aceste bunuri să fie astfel

descrise că în momentul exercitării dreptului de gaj ele să poată fi identificate.

În cazul gajului asupra întreprinderii legea dispune că el să va exstinde asupra tuturor

bunurilor necesare funcţionării acesteia sau asupra unei părţi din bunurile ei, care ar permite

cumpărătorului să-i asigure continuitatea funcţionării.

73

Pot fi gajate titluri de valoare precum şi drepturi confirmate prin certificate de acţiuni

(dobînzile, dividendele). Atunci, cînd se gajează titlurile de voaloare, se grevează bunurile indicate

în titlu, art. 460, C. civ.

Obiect al gajului pot fi mărfurile care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare (stocurile

de mărfuri, materia primă, materialele, semifabricîte, produse fînite). În cazul vînzării acestor bunuri

dobînditorul le dobîndeşte liber de gaj, iar mărfurile cumpărate de debitorul gajist, menţionate în

contractul de gaj, devin obiect al gajului din momentul dobîndirii dreptului de proprietate au

gestiune asupra lor.

Deasemenea pot formă obiect al gajului bunurile care vor fi dobîndite în viitor, art. 457, C.

civ. De ex., roada anului următor, bunul ce urmează a fi fabricat sau cumpărat. Gajul va greva aceste

bunuri doar din momentul în care debitorul gajist devine proprietar.

Atunci cînd gajul îmracă formă ipotecii, legea prevede o serie de dispoziţii speciale cu

privire la obiectul ei:

--- bunul ipotecat trebuie să fie determinat în mod expres;

--- ipotecă asupra terenului se exstînde şi asupra construcţiilor capitale amplaste pe aceasta,

dacă contractul nu prevede altfel;

--- ipotecă asupra construcţiilor capitale, apartamentelor sau încăperilor izolate, situate pe

terenul care aparţin unui terţ, se extinde asupra dreptului de folosinţă sau de arendă a terenului sau a

cotei ideale respective;

--- ipoteca se extinde asupra tuturor ameliorărilor bunului gajat;

--- construcţia nefînalizată poate fi grevată cu ipotecă şi în cazul în care terenul nu aparţîne

cu drept de proprietate persoanei care efectuiază construcţia, dacă la momentul constituirii ipotecii

debitorul gajist deţine un drept de superficie asupra terenului pe care este amplasată construcţia, art.

18 – 19 din Legea 449/2001.

c.) În ce priveşte creanţa garantată prin gaj legea stabileşte anumite reguli:

--- să fie determînată sau determînabilă;

--- să fie exprimătă într-o sumă de bani

--- gajul garanteză creanţa în volumul existent la momentul satisfacerii ei, dacă părţile nu au

prevăzut altfel.

--- cu acordul părţilor poate avea loc o schimbare a creanţei îniţiiale cu una nouă.

d.) Cît priveşte formălităţile necesăre constituirii gajului, urmeză a fi respectate o serie de

reguli, pentru a aşigura opozabilitatea gajului faţă de terţi, posibilitatea de probă sau chear însă-şi

validitatea contractului.

Astfel gajul va fi înceiat în formă verbală dacă sîntem în prezenţa gajului cu deposedare

(amînetul).

Totuşi legea cere respectarea formei solemene în următoarele cazuri:

În cazul gajului fără deposedare formă contractului trebuie să fie una scrisă. În unele cazuri

legea cere în mod expres că contractul să fie încheiat în formă autenică – ipotecă. Alteori legea

prevede că gajul va îmbrace formă autentică dacă pentru transmiterea bunului se cere această formă.

Gajul se va înegistra în modul corespunzător:

--- ipotecă se înregistrează la organul cădastral teritorial în a cărui rază teritorială este

amplasăt bunul ipotecat în termen de 3 luni de la data încheierii contractului. Dacă contractul de v-c

şi cel de gaj se încheie concomitent, dreptul de proprietate şi dreptul de gaj se înregistrează

consecutiv.

--- ipotecă de întreprinzător se înrejistrează la biroul notarial în raza careia se află

întreprinderea;

--- gajul titlurilor de valoare nominative sau a statului se înregistreză în registrul deţinătorilor

titlurilor de valoare numinative sau titlurile de valoare a statului;

74

--- gajul celorlalte bunuri mobile se înregistrează în registrul bunurilor mobile;

--- gajul drepturilor de proprietate întelectuală se înscrie în registrul proprietăţii întelectuale.

3.5. Efectele contractului de gaj. În analiza efectelor contractului de gaj va trebui să facem deosebirea după cum acestea se

referă la creditor sau debitor.

A.) Creditorul gajist va avea următoarele drepturi şi obligaţii:

a.) Poate desemna un gestionar al gajului;

b.) În cazurile prevăzute în contract poate să folosească obiectul gajului;

c.) Creditorul gajist poate ceda gradul de prioritate în cazul gajului repetat;

d.) Poate exercita dreptul de gaj dacă obligaţia principală nu este executată. Aceasta va putea

fi realizată cu respectarea unei proceduri, care începe cu notificarea despre acest lucru debitorului şi

depunerea unui preaviz la registrul la care a fost înregistrat. Pentru exercitarea dreptului de gaj

creditorul va trebui să preia posesia bunului gajat. Dacă aceasta nu se face binevol acesta va formă

obectul executării silite. Transmiterea silită se va face în baza unei hotărîri judecîtoreşti după

expirarea termenului din preaviz. Odată pus în posesie el va trebui să vîndă el însuşi bunurile gajate

prin negocieri directe, prin tender, sau prin licitaţie publică. Creditorul poate opta şi pentru vînzarea

bunului gajat sub controlul înstanţei de judecîtă.

În unele cazuri vînzarea bunului gajat sub controlul înstanţei de judecîtă este obligatorie

dacă:

--- obiectul gajului îl constituie bunuri de valoare istorică artistică sau culturală;

--- debitorul gajist lipseşte şi nu poate fi identificat locul aflării lui – art. 492, C. civ;

e.) Creditorul gajist este îndreptăţit să ceară executarea înainte de termen a obligaţiei

garantate prin gaj dacă;

--- dreptul debitorului asupra bunului a încetat fie bînevol fie silit, art. 483 şi 479, C. civ;

B.) La rîndul lui debitorul gajist are următoarele drepturi şi obligaţii:

a.) Să folosească obiectul gajului şi să-i dobîndească fructele acestuia;

b.) Cu acordul creditorului gajist poate să greveze bunul cu drepturi reale sau să-l dea în

arendă.

c.) Poate să înstrăîneze bunul dacă dispune de o autorizaţie în acest sens de la creditor;

d.) Poate înlocui bunul dacă aceasta posibilitate a fost prevăzută prin contract;

e.) Poate constitui gajuri ulterioare dacă grevarea repetată nu s-a înterzis prin cotractele

anterioare.

f.) Dacă deţine bunul el este obligat să-l păstreze şi să-l întreţînă;

g.) Debitorul gajist are obligţia de a informă fiecare creditor gajist următor despre toate

grevările existente asupra bunului.

3.6. Încetarea gajului. Fiind un contract accesoriu, gajul se va stinge că o consecinţă a stingerii ori desfiînţării

obligaţiei principale prin plata, compensaţie, remiterea de datorie, confuziune, imposibilitatea

fortuită de executare ş.a.

De asemenea gajul încetează şi că urmare a exercitării de către creditorul gajist a dreptului de

gaj în cazul în care debitorul gajist nu şi-a executa obligaţia principală.

Gajul poate înceta şi îndependent de obligaţia principală în cazul:

--- expirării termenului pentru care a fost constituit gajul

--- pieirii bunurilor gajate

--- punerii bunului în afără circuitului civil

--- expropierii bunului.

75

--- odată cu încetarea poseşiunii în cazul amanetului;

--- după expirarea unui termen de 30 de ani de la data înregistrării în cazul ipotecii;

Încetarea gajului se face prin îndeplinirea unor formălităţi care au că rezultăt radierea din

registrul gajului. Pot solicita radierea înformăţiei cu privire la gaj:

--- creditorul gajist

--- debitorul gajist, în baza unui demers semnat de ambele părţi, a declaraţiei scrise a

creditorului cu privire la renunţarea la gaj sau a hotărării judecîtoreşti

--- teţul care a dobîndit obiectul gajulu, art. 473, C. civ

4. Clauza penală. Noţiune.

Clauza penală este o prevedere contractuală prin care părţile evaluiază anticipat prejudiciul,

stipulînd că debitorul, în cazul neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani

sau un alt bun, art. 624, C. civ

Deci, clauza penală apare că o modalitate de evaluare prealabilă a despăgubirilor. Ea poate fi

stipulată în contractul dintre părţi ce dă naştere raportului obligaţional sau într-o convenţie ulterioară

încheiată înainte de momentul în care întervine neexecutarea prestaţiei datorate de debitor.

Clauza penală poate fi una legală, cînd în mod excepţional plata penalităţilor este prevăzută

de lege. În această situaţie penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă nici micşorată prin acordul

părţilor, art. 629, C. civ.

4.1. Caracterele juridice.

--- clauza penală are un caracter accesoriu astfel că validitatea obligaţiei principale constituie

o condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale, art. 624 alin. 2, C. civ. Nulitatea clauzei penale

nu duce la nulitatea obligaţiei principale.

--- debitorul nu are un drept de opţiune între executarea obligaţiei principale şi plata clauzei

penale. El nu va putea refuza executarea oferind clauza penală.

--- clauza penală nu poate fi cumulată cu executarea obligaţiei, cu exepţia cazului cînd prin

contract s-a prevăzut şi plata penalităţilor pentru executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere, art.

626 alin. 1, C. civ.

--- creditorul obligaţiei cu clauză penală nu beneficiază de un drept de urmărire sau

preferînţă special, el fiind un creditor chirografar.

--- clauza penală are forţă obligatorie între părţile contractante.

4.2. Funcţiile clauzei panale.

--- Funcţia de garanţie, prin faptul că perspectiva consecinţelor neexecutării obligaţiilor

contractuale îndeamnă pe debitor la executarea reală a contractului.

--- Funcţia de evaluare, ea apare că o modalitate de evaluare convenţională anticipată a

prejudiciului care poate fi cauzat creditorului prin neexecutarea obligaţiei sau executării

necorespunzătoare sau tardive.

--- Funcţia compensătorie, deoarece are menirea de a compensă prejudiciul suferit de

creditor prin neonorarea obligaţiilor contractuale de către debitor.

--- Funcţia sancţionatorie, penalitatea se va plăti indiferent de întînderea prejudiciului,

putînd să depăşească limitele acestuia.

--- Funcţia de stimulare a debitorului la o conduită care să aibă că efect executarea întocmai

a obligaţiei.

4.3. Condiţiile de valabilitate a clauzei penale

76

În cazul în care sîntem în prezenţa unei clauze penale convenţionale, aceasta trebuie să

îndeplinească condiţiile de valabilitate impuse de lege pentru orice contract – capacitatea părţilor;

conşimţămîntul; obiectul şi cauza.

Cît priveşte condiţiile de formă. Este de subliniat că clauza penală întotdeauna trebuie să

îmbrace formă scrisă, chear dacă obligaţia principală pentru garantarea careia a fost stipulată nu ar

îmbrăcă această formă. Nerespectarea formei scrise a clauzei penale este sancţionată cu nulitatea,

art. 625 alin. 2, C. civ.

5. Arvuna Arvuna este o sumă de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi

pentru a confirmă încheierea contractului şi a-i garanta executarea, art. 631, C. civ.

5.1. Forma arvunei Înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie încheiate în scris. Neîndeplinirea acestei forme

atrage imposibilitatea dovidirii acesteia cu mărtori, îndiferent de valoarea lui, art. 631 alin. 2

combinat cu art. 211 alin. 1, C. civ.

5.2. Funcţiile arvunei

Arvuna îndeplineşte următoarele funcţii:

--- Funcţia de plată. Astfel în cazul în care cel ce a luat arvuna îşi îndeplineşte obligaţia

asumată, sumă constituind arvună se va înclude în preţ. Nu trebuie să confundăm arvuna cu plata în

avans care reprezintă un început de executarea a obligaţiei, o executarea parţială, anticipată a

obligaţiei. În caz de dubiu legiuitorul a prevăzut că că sumă plătită este considerată un avans.

---Funcţia de confirmare.

---Funcţia de garanţie. Potrivit art. 633, C. civ., dacă pentru neexecutarea contractului

răspunde partea care a dat arvuna, aceasta rămîne celeilalte părţi. Dacă pentru neexecutarea

contractului răspunde partea care a primit arvuna, ea este obligată să plătească celeilalte părţi dublul

arvunei

---Funcţia de compensare. În ipoteza în care partea culpabilă de neexecutarea obligaţei

contractuale este ţinută să repare prejudiciile cauzate cocontractantului său. În acest caz prejudiciul

va fi reparat în partea neacoperită prin plata arvunei.

6. Dreptul de retenţie

Dreptul de retenţie este defînit în art. 637 alin 1 C. civil potrivit careia: “cel care este dator

să remită sau să restituie un bun poate să-l reţină, în cazul prevăzut de lege, atît timp cît creditorul

nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesăre şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru

prejudiciile pe care bunul le-a cauzat”. Altfel spus cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva,

pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţînă lucrul respectiv, să refuze, deci, restituirea, pînă ce

creditorul titular al bunului, îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori

îmbunătăţirea acelui bun. De remarcat însă, că dreptul de retenţie, va putea fi aplicat, potrivit legii,

numai cînd prejudiciul este urmarea cheltuielilor necesăre sau utile, nu şi a cheltuielilor voluptorii,

deci acele cheltuieli făcute din simpă plăcere

6.1. Natura juridică a dreptului de retenţie

A.) Unii autori consideră că dreptul de retenţie reprezintă o expresie a excepţiei de

neexecutare a contractului. Deci, dacă o parte, poate refuza executarea propriei obligaţii pînă ce

cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă, reţinerea bunului de către una din părţi, pînă ce

77

celaltă parte va achita celtuielile ocazionate de stăpînearea acelui bun ar reprezenta o formă a

exepţiei de neexecutarea a contractului.

Totuşi această concepţie a fost criticîtă de mulţi autori. S-a afirmăt că dreptul de retenţie are

caracter absolut, fiind opozabil tuturor, în timp ce excepţia de neexecutare are caracter relativ,

izvorînd dint-un contract sinalagmatic. Apoi ea diferă şi în funcţie de împrejurările în care ea

întervine, astfel dacă excepţia va putea fi invocată atunci cînd cealaltă parte refuză executarea

contractlui dreptul de retenţie va putea fi invocat numai dacă cealalta parte refuză acordarea

despăgubirilor pentru cheltuielile ocazionate de stăpînirtea bunului, chiar dacă obligaţia principala a

fost executată.

B.) Potrivit altor autori dreptul de retenţie este un drept real de garanţie, imperfect.

Este un drept real pentru motivul că el este opozabil nu numai debitorilor ci şi faţa de unele

terţe persoane străine de raportul juridic care l-a generat. Codul civil moldovenesc prevede că

dreptul de retenţie va fi opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formălităţi de publicitate, art. 639,

alin. 1, C. civ. Fiind un drept real, dreptului de retenţie îi este recunoscut atributul de urmărire a

bunului. Astfel potrivit art. 639, alin. 3, C. civ, retentorul poate revendică bunul dacă a fost

deposedat de bun contrar voinţei sale.

Dreptul de retenţie este un drept real, dar imperfect întrucît conferă retentorului numai o

detenţie materială, retentorul neputînd invoca în favoarea să efectele posesiei şi anume dobîndirea în

proprietate a fructelor bunurilor sau uzucapiunea. În cazul în care bunul ajunge în posesiunea

creditorului sau titularului dreptului, dreptul de retenţie se stinge.

6.2. Condiţiile necesare a fi întrunite pentru a invoca dreptul de retenţie

În toate cazurile cînd dreptul de retenţie este prevăzut expres de lege el va opera de drept. De

aceea, înstanţa de judecată sesizată sau în faţa careia se invoca excepţia dreptului de retenţie, este

obligată să-l recunoască. S-a pus întrebarea dacă un astfel de drept ar putea fi invocat şi în în lipsă

unui text legal?

Răspunsul a fost unul afirmativ, considerîndu-se că, de vreme ce s-a stabilit existenţa unei

creanţe în legătură cu bunul în litigiu, dreptul de retenţie trebuie constatat la cerere.

În ce priveşte creanţa creditorului aceasta reprezintă sumele cheltuite pentru păstrarea,

întreţinerea, îmbunătăţirile aduse bunului, precum şi eventualele prejudicii cauzate de bunul în

cauza.

În literatura de specialitate sa precizat că pentru a putea invoca dreptul de retenţie creanţă

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

--- creanţa retentorului trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă,

--- dreptul de retenţie să fie invocat faţă de proprietarul exclusiv şi actual al bunului,

--- între lucru şi creanţă să existe o conecşiune,

--- bunul respectiv trebuie să fie corporal, mobil sau imobil aflat în stăpînirea retentorului.

--- stăpînirea bunului să nu provină dintr-o fapta ilicită sau bunul să fie însesizabil.

--- posesorul să nu fie de rea credinţă.

6.3. Aplicăţii legale ale dreptului de retenţie.

--- În materia contractului de vînzare-cumpărare dacă bunul rămîne la vânzător şi acesta

suportă cheltuieli cu conservarea lui, el are dreptul să reţină bunul pînă ce va primi contravaloarea

cheltuielilor suportate, art. 780, alin. 4, C. civ.

--- În materia contracului de transport cărăuşul are un drept de retenţie asupra încărcăturii atît

timp cît poate dispune de încărcătură pentru toate costurile care decurg din contractul de transport,

art. 1006, C. civ.

78

--- În cazul mandatului, mandatarul are dreptul să reţină din sumele pe care trebuie să le

remită mandantului ceea ce mandantul îi datorează pentru executarea mandatului, art. 1033, alin. 4,

C. civ.

--- În materia contractului de depozit, depozitarul are dreptul să reţină bunul depozitat peste

termenul prevăzut în contract pînă la momentul retribuirii sale şi compensarea cheltuielilor suportate

cu întreţinerea bunului.

TEMA 7. STINGEREA OBLIGAŢIILOR

Spre deosebire de raporturile juridice reale care au caracter de durată şi stabilitate, raporturile

juridice obligaţionale se nasc pentru a se stinge imediat sau după un înterval de timp. Atingerea

scopului urmărit de către părţi poate avea loc prin realizarea drepturilor de creanţă şi executarea

obligaţiilor corelative. De regulă mijlocul firesc de realizarea a creanţelor constă în executarea în

natură a lor, deci plata. Însă legea reglementează şi alte mijloace de stingere a obligaţiilor care vor

putea fi aplicate dacă vor fi întrunite condiţiile necesare. De regulă, executarea se realizezează

voluntar. Atunci cînd acest lucru nu este posibil, acelaşi scop poate fi realizat prin executarea silită

în natură sau prin echivalent bănesc.

Mijloacele de stingerea a obligaţiilor sînt reglementate în Codul civil, Capitolul VII, art. 642

– 665.

Potrivit acestor dispoziţii obligaţiile se stîng prin plată (executarea), consemnarea,

compensarea, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare, novaţia,

decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice.

1. Clasificarea mijloacelor de stingere a obligaţiilor.

Clasificarea care a fost propusă are la bază două criterii: rolul voinţei părţilor în încetarea

raportului juridic şi faptul realizării sau nerealizării creanţei creditorului.

a.) După cum stingerea obligaţiei s-a produs prin sau fără voinţa părţilor distingem:

--- mijloace voluntare de stingerea obligaţiilor, cum sînt: plata, remiterea de datorie,

compensaţia

--- mijloace care stIng obligaţia fără voinţa părţilor: confuziunea, imposibilitatea fortuită de

executare.

b.) După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei creditorului, distingem:

--- mijloace de stingere a obliaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului cum sînt:

executarea obligaţiei, confuziunea, compensarea;

--- mijloace de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei creditorului cum sînt;

remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare.

În contînuare în analizei mijloacelor de stingere a obligaţiilor vom urmă cel de a-l doilea

criteriu dat fiind faptul că ni se pare a fi un criteriu mai relevant în abordarea problemăticii.

2. Stingerea obligaţiilor prin executare.

79

Acest mod de stingere a obligaţiilor a fost analizat detaliat la temă executarea obligaţiilor

fapt pentu care în prezentul subiect voi aborda doar exaustiv conţinutul lui.

Stingerea obligaţiilor prin executare reprezintă principalul mijloc de stingere a obligaţiilor.

Atînci cînd părţile convîn asupra unui contract ei îl încheie în considerărea că părţile îşi vor executa

obligaţiile pe care şi le asumă.

Executarea obligaţiilor se va face întotdeauna în natură, adică părţile vor îndeplini acele

prestaţii la care s-a obligat. În acest sens, executarea în natură, formează regula. Totuşi părţile pot

conveni că executare obligaţiei să îmbrace formă unei alte prestaţii de cît cea la care s-a îndatorat

debitorul. În cazul în care creditorul acceptă schimbarea prestaţiei vom fi în prezenţa unei altfel de

executări a obligaţiei care se numeşte darea în plată.

3. Darea în plată

Darea în plată reprezintă acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în acceptarea de

către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei pe care debitorul

era obligat iniţial să o execut, art. 643 alin. 2, C. civ. Aşadar darea în plată poate fi făcută numai cu

conşimţămîntul creditorului.

Pentru a fi în prezenţa unei dări în plată este necesăr că aceasta să fie concomitentă cu plata.

Altfel spus ea trebuie realizată în momentul în care prestaţia înlocuită devenise exigibilă. Dacă

acordul lor a intervenit înaintea momentului executării obligaţiei nu mai sîntem în prezenţa unei dări

în plată, ci în prezenţa unei novaţii prin scimbare de obiect.

În ce priveşte efectele ei, din cele arătate mai sus rezultă că darea în plată operiază că o

variantă a plăţii şi deci produce aceleaşi efecte juridice, stîngînd obligaţia cu toate garanţiile şi

accesoriile ei, art. 643 alin. 4, C. civ.

4. Stingerea obligaţilor prin consemnare

Dacă în cădrul unui raport juridic obligaţional creditorul are dreptul de a cere satisfacerea

dreptului sau tot astfel el este obligat, la scadenţă să primească executarea obligaţiei, adică plata.

Altfel spus, dacă debitorul este obligat să execute obligaţia, el are şi dreptul de a efectua plata.

Problemă se va pune cînd creditorul refuză plata sau din motive neimputabile lui nu cunoaşte

elementele de identificare ale creditorului. Cum se va putea elibera debitorul de o obligaţie ajunsă la

scădenţă, pentru a nu fi obligat în viitor să suporte consecinţele neexecutării obligaţiei pe care el

vrea să o execute. Este motivul pentru care legea i-a pus debitorului la dispoziţie un mijloc juridic

prin care se poate libera de obligaţia ce-i încumbă – consemnarea plăţii.

Sediul materiei, art. 645 – 650. C. civ.

4.1. Condiţiile pentru a putea opera consemnarea. Pentru că debitorul să se poat libera în mod valabil de obligaţie este necesăr că consemnarea

să se realizeze în anumite condiţii. În caz contrar consemnarea nu va avea că efect stingerea

obligaţiei, ci va continua să existe, debitorul suportînd toate consecinţele ce decurg din neexecutarea

unei obligaţii – penalităţi, plata de despăgubiri, etc. Printre condiţiile necesăre pentru a opera

consemnarea vom identifica următoarele:

--- creditorul să fie pus în întărziere ori identitatea sau domiciliul lui nu-i sînt cunoscute

debitorului. Creditorul va fi pus în întărziere atunci cînd el refuză primirea plăţii, art. 593 alin. 1, C.

civ.

--- obligaţia debitorului să fi devenit, în principiu, scădentă. Înainte că ea să fie scădentă

creditorul nu poate fi obligat să accepte executarea obligaţiei. El are dreptul să accepte executarea

obligaţiei înainte de termnen dar nu şi obligaţia.

80

În ce priveşte cheltuielile consemnării plăţii înainte că obligaţia să devină exigibilă acestea,

dat fiind situaţia concretă, vor fi suportate de debitor. Dacă bunul consemnat este producător de

fructe, debitorul va fi obligat să perceapă fructele şi să le consemneze la dispoziţia debitorului pînă

în momentul exgibilităţii obligaţiei consemnate.

--- consemnarea trebuie să se facă la locul executării obligaţiei. Dacă a consemnat bunurile

în alt loc, debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel, art. 647 alin. 1, C. civ.

--- înformarea creditorului despre consemnare, consecinţele neinformării fiind suportate de

debitor, art. 647 alin. 2, C. civ.

4.2. Efectele juridice ale consemnării Efectele juridice ale consemnării trebuie analizate din perspectiva atît a debitorului cît şi a

creditorului.

a.) Din perspectiva debitorului consemnarea este liberatorie pentru debitor întocmai că o

plată făcută creditorului. De aceia de la data consemnării el nu va mai fi ţinut să plătească daune

interese moratorii (dobînda) pentru executarea cu întîrziere a obligaţiei, şi nu va suportă riscul pieirii

fortuite a lucrului, care, deşi este de gen prin consemnare se individualizează.

Dacă bunul consemnat nu a fost preluat de creditor, debitorul are dreptul să ceară restituire a

bunului, art. 648 alin. 1, C. civ.

În anumite situaţii, însă, debitorul nu va putea cere restituirea bunului dacă:

--- a renunţat în mod expres la restituirea bunului în momentul consemnării;

--- creditorul a acceptat consemnarea;

--- cînd consemnarea a fost recunoscută legală printr-o hotărîre judecîtorească;

--- debitorul se află într-un proces de însolvabilitate.

Dacă bunul consemnat se restituie debitorului, consemnarea se desfînţează cu efect

retroactiv. În acest caz debitorul va fi obligat sa plata daunelor interese moratorii şi pe perioada cît

bunul fusese consemnat.

b.) În ce priveşte creditorul acesta prin consemnare îşi vede realizată creanţa sa, el suportînd

cheltuielile de consemnare şi toate riscurile prestaţiei din momentul consemnării, art. 645 alin. 4, C.

civ. El are dreptul să ridice bunul consemnat în termen de 3 ani de zile din momentul în care a fost

consemnat sau trebuia să afle despre consemnare. După expirarea acestui termen el pierde dreptul de

a prelua bunul, acesta restituînduse debitoului, art. 650 C. civi.

Cheltuilile suportate cu conservarea bunului pe parcursul acestei perioade vor fi suportate de

creditor dat fiind faptul că bunul a rămăs în rezico pericolul lui. După expirarea termenului, obligaţia

debitorului devine o obligaţie naturală, creditorul nemaiputînd pretinde executarea obligaţiei.

În legătură cu preluarea de către creditor a bunului consemnat C. civil prevede îndeplinirea

unei condiţii în sarcina lui: lipsă unei obligaţii corelative a creditorului faţă de debitor.

Dacă la rîndul sau creditorul are faţă de debitor obligaţia de a efctua o prestaţie el va putea

ridică bunul numai după ce-şi va executa propria obligaţie, art. 646, C. civ. Neîndeplinirea ei atrage

răspunderea lui potrivit legislaţiei.

4.3. Stingerea consemnării Consemnarea plăţii are că efect stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditor. Ea îşi va

produce efectele pînă ce nu va înterveni vre-o împrejurare care să ducă la stingerea ei. Aceste

împrejurări privesc atitudinea atăt a creditorului cît şi a debitorului.

În ce priveşte pe creditor, consemnarea se va stinge după ce creditorul va prelua bunul

consemnat de la locul executării obligaţiei, sau cel puţin a aceptat consemnarea. După acest moment

cu privire la bunul se vor aplică dispoziţiile depozitului.

81

În ce priveşte pe debitor, consemnarea se va stinge cu efecte retroactive, dacă debitorul cere

restituirea bunului consemnat – art. 648, 649, 650, C. civ.

5. Stingerea obligaţiilor prin compensare.

Potrivit art. 651, C. civ compensarea reprezintă stingerea reciprocă a unei obligaţii şi a unei

creanţe opuse, certe lichide, de aceiaşi natură şi exigibile. Dacă creanţele supuse compensării nu sînt

echivalente se stinge doar obligaţia acoperită integral – art. 652, C. civ. Din dispoziţile prevăzute

mai sus, literatura de specialitate defîneşte compensaţia că fiind mijlocul de stingere a două obligaţii

reciproce şi de aceiaşi natură existente între două persoane pînă la concurenţa celei mai mici între

ele.

5.1. Condiţiile compensaţiei

Pentru a pute opera compensaţia trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

--- obligaţiile părţilor să fie reciproce;

--- existenţa a două raporturi juridice distîncte din care s-au născut obligaţiile părţilor;

--- obligaţiile părţilor să aibă că obiect prestaţia de a da sume de bani sau bunuri de aceiaşi

natură. Dacă obictul prestaţiilor sînt de natură diferite atunci este necesăr accordul părţilor în acest

sens.

--- creanţele trebuie să fie certe – adică existenţa lor să nu fie discutabilă din punct de vedere

juridic; lichide – adică valoarea lor să fie determînată sau determînabilă; exigibilă – adică să fi ajuns

la momentul cînd se poate cere executarea ei, adică scădentă.

5.2. Regimul juridic a compensaţiei

Trebuie de spus că compensarea este un act juridic unilateral deoarece pentru angajarea sa

este suficient declaraţia unei dintre părţi – art. 651 alin. 4, C. civ. Prin excepţie compensarea poate fi

şi rezultătul unui acord de voinţă dacă prestaţiile părţilor nu sînt de aceiaşi natură sau nu sînt

scadente iar ei convîi să le stîngă pînă la concurenţa celei mai mici, art. 651 alin. 3, C. civ.

În declaraţia de compensare solicitantul va indică creanţa sau crenţele ce urmează a fi

compensate îndicînd o ordine în acest sens. Dacă prin declaraţie nu este stabilită o astfel de ordine

sau dacă cealată parte obiectează asupra acestei odini se vor aplică regulile privînd prioritatea

efectuării plăţilor, art. 655, C. civ.

Dacă creanţa indicată pentru compensare a făcut obiectul unei cesiuni de creanţă debitorul

are dreptul să opună noului creditor creanţa să faţă de vechiul creditor dacă:

--- scădenţa acestei creanţe a avut loc înaintea notificării debitorului cedat despre cesiune;

--- scădenţa obligaţiei nu este indicîtă.

În cazul preluării datoriei, noul debitor nu are dreptul să opună o creanţă ce aparţine

vechiului debitor. Dar el poate opune creanţa rezultă din alte raporturi juridice, creditorului cedat

pentru creanţa pe care o are acesta din urmă faţă de debitorul cedat.

Fidejusorul poate opune creditorului compensarea creanţei debitorului a cărui datorie o

garantează. În schimb, debitorul nu poate opune compensarea creanţei fidejusorului împotriva

creditorului sau.

Există situaţii cînd compensarea nu va putea fi admisă în următoarele cazuri:

--- cu termen de prescripţie expirat;

--- privînd repararea prejudiciului cauzat prin vătămărea sînătăţii sau prin cauzarea morţii;

--- privînd plata pensiei alimentare

--- privînd întreţînerea pe viaţă;

--- dacă obiectul prestaţiei este un bun însesizabil;

--- cînd obligaţia s-a născut dintr-o faptă ilicită întenţională;

82

--- în alte cazuri prevăzute de lege.

5.3. Efectele compensaţiei.

Compensaţia produce următoarele efecte juridice:

--- stinge cele două datorii reciproce pînă la concurenţa obligaţiei care are valoare cea mai

mică, art. 652, C. civ.

--- compensaţia operează că o plată dublă şi de aceia stinge implicit garanţiile şi accesoriile

obligaţiei principale;

--- cînd între părţile compensaţiei există două sau mai multe datorii reciproce şi

compensăbile, se aplică regulile de la imputaţia plăţii, art. 586, 655, C. civ.

6. Stingerea obligaţiilor prin confuziune.

Confuziunea este acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceiaşi

persoană atît a călităţii de debitor, cît şi a acelei de creditor, în cădrul aceluiaşi raport juridic

obligaţional.

În ce priveşte domeniul de aplicare ea se aplică tuturor obligaţiilor îndependent de izvorul

lor. În raporturile dintre persoanele fizice, confuziunea operează cu ocazia succesiunii.

În cazul persoanelor juridice confuziunea întervîne în procesul reorganizării lor prin

comasare

În ce priveşte efectele confuziunii ea stinge obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile sale. Deci dacă

obligaţia stînsă prin confuziun a fost garantată de un fidejusor aceasta va profita şi fidejusorului.

Dacă confuziunea are loc între fidejusor şi creditor sau fidejusor şi debitor obligaţia principală nu se

stinge, art. 661, C. civ ci se stinge doar obligaţia secundară.

În cazul unor oligaţii solidare confuziunea între creditor şi unul din debitori va stinge creanţa

acestuia doar în limita obligaţiei acestuia, şi nu va profita de cît în aceiaşi măsură celorlaţi codebitori

solidari. Acelaşi efect se va produce în cazul obligaţiilor indivizibilie.

Confuziunea poate să înceteze atunci cînd încetează cauza care a provocat-o sau cînd actul

juridic în baza căruia a operat confuziuea a fost declarat nul. În acest caz efectele confuziunii

încetează şi că urmarea a efectului retroactiv al nulităţii, obligaţia stînsă va renaşte, cu toate

consecinţele ce decurg de aici.

7. Stingerea obligaţiilor prin remiterea de datorie.

Remiterea de datorie este acel mod voluntar de stingere a obligaţiei care constă în

renunţarea creditorului, cu consimţămîntul debitorului la dreptul sau de creanţă, art. 662 alin. 1, C.

civ.

Deci, remiterea de datorie este un contract a cărui încheiere face necesără existenţa

conşimţămîntului debitorului. O renunţare unilaterală a creditorului la dreptul sau de creanţă este

înopozabilă debitorului, acesta oricînd va putea să efectuieze o plată valabilă, inclusiv prin

consemnarea ei. Şi întradevăr creditorul poate să nu ceară plata de la debitor, dar nu-l poate

împedică că acesta să nu-şi execute obligaţia să.

Regula este că remiterea de datorie priveşte întreaga obligaţie, cu excepţia faptului cînd în

contract nu este stipulat că este parţială, art. 662 alin. 1 partea a doua, C. civ.

Din dispoziţiile legale nu rezultă că remiterea de datorie trebuie să îmbrace o formă specială.

Totuşi, prin excepţie, credem, că dacă remiterea priveşte o obligaţie pentru a cărui încheiere s-a

cerut o anumită formă solemnă este necesar că şi remiterea să întrunească aceiaşi formă. Sau dacă

remiterea reprezintă o clauză întru-un act pentru valabilitatea căruia se cere formă solemnă atunci şi

remiterea de datorie trebuie să îmbrace aceiaşi formă.

83

Pentru a fi valabilă remiterea de datorie, este necesar că cel ce face această donaţie să fie o

persoană solvabilă. Pentru că o eventuală însolvabilitate a autorului remiterii ar pune în pericol

drepturile terţilor persoane, alin. 6 al art. 662, C. civ.

În ce priveşte efectele remiterii de datorie, acestea sînt diferite după cum ea priveşte obligaţia

principală sau obligaţia de garanţie.

În ce priveşte obligaţia principală, obligaţia debitorului se va stinge şi debitorul va fi liberat

de executarea ei. Odată cu creanţa se stîng şi garanţiile ei,art. 662 alin. 3, C. civ.

Dacă remiterea de datorie priveşte obligaţia de garanţie a fidejusorului aceasta va avea că

efect şi eliberarea de garanţiei şi a fidejusorilor subsegvenţi, solidari, art. 662 alin. 5, C. civ, însă nu

va duce la eliberarea debitorului de obligaţia principală, garantată, art. 662 alin. 4, C. civ.

8. Stingerea obligaţiilor prin novaţie.

Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional stîng o obligaţie

existentă înlocuînd-o cu o nouă obligaţie.

Deşi dispoziţia legală care reglementează novaţia se află la secţiunea privînd temeiurile

stingerii obligaţiilor, credem, că în acest caz, nu sîntem în prezenţa unei stingerii propriu-zise, ci

acelei a unei transformări a efectelor obligaţiei îniţiale în efectele obligaţiei ce se naşte prin novaţie.

În acest sens sînt şi dispoziţiile art. 665 alin. 2 care prevede că “voinţa de a înlocui”.

Pentru a putea opera novaţia este necesar că ea să fie stipulată în mod expres.

Efectele novaţiei sînt următoarele:

--- Stinge obligaţia veche cu toată garanţiile sale, fidejusiune; gaj. Aceasta deoarece fiind

accesorii ale creanţei principale, încetează concomitent cu aceasta, art. 665 alin. 3, C. civ. Acest

efect va opera numai în lipsă unei dispoziţi prin care părţile menţin garanţiile vechii obligaţii şi la

noua obligaţie, art. 665 alin 3 partea fînală, C. civ.

--- Naşterea unei obligaţii noi concomitent şi condiţionat de stingerea unei obligaţii îniţiale.

Noua obligaţie va avea un caracter contractual îndiferent de izvorul obligaţiei vechi ce s-a stîns.

9. Stingerea obligaţiilor prin decesul persoanei fizice sau lichidării persoanei

juridice.

De regulă orice obligaţie patrimonială ce face parte din patrimoniul unei persoane decedate

formează obiectul moştenirii succesorale. Îmsă nu orice obligaţie poate formă obiectul unei

succesiuni. Asfel obligaţiile cu caracter stict personal, cele care sînt legate de persoana debitorului,

cele care reprezintă corelativul exerciţiului drepturilor personale nepatrimoniale, nu vor putea fi

transmise prin moştenire. Se afirmă că aceste obligaţii au un caracter intuitu personaie. Deci, sînt

obligaţiile care se fac în considerărea calităţilor personale fizice sau psihice (întelectuale) sau morale

ale persoanei defuncului. Sînt obligaţii cu caracter persoanal obligaţia de întreţînere, obligaţia de

reparare a daunei cauzate sănătăţii, contractul de mandat, contractul de fidejusiune etc.

Obligaţia se stinge prin lichidarea persoanei juridice, cu excepţia situaţiei cînd obligaţia sau

creanţa persoanei juridice lichidate se transmite prin lege unor altor persoane, art. 664 alin. 3, C. civ.

Persoana juridică îşi încetează existenţa în momentul radierii ei din registul de stat, şi din această

dată se stîng toate obligaţiile la care ea a fost parte.

10. Stingerea obligaţiilor prin imposibilitatea fortuită de executare.

Obligaţia se poate stinge şi prin faptul că executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz

fortuit sau de forţă măjoră, deci îndependent de vre-o vină din partea debitorului. În acest sens sînt şi

dispoziţiile art. 663 alin. 1, C. civ., potrivit careia: “obligaţia se stinge prin imposibilitatea

executării, dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde”.

84

Aceată imposibilitate priveşte obligaţiile de a da un bun individual determinat sau obligaţiile de a

face sau a nu face care implică un fapt personal al debitorului.

Imposibilitatea fortuită de executare nu priveşte obligaţia de a da bunuri de gen, deoarece

acestea nici odată nu pot dispărea, şi celelalte obligaţii de a face sau a nu face care pot fi oricînd fi

executate prin altul.

Sarcina de a dovedi imposibilitatea executării obligaţiei îi revîne debitorului.

Obligaţia nu se va stinge dacă în momentul pieirii lucrului, debitorul era pus în întîrziere, cu

exepţia faptului cînd debitorul va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, dacă el şi-ar fi executat

obligaţia la scădenţă.

Debitorul care se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia nu va putea pretinde

celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă. Mai mult chear, dacă celaltă partea şi-a executat

obligaţia, debitorul obligaţiei imposibil de executat va fi obligat să-i restituie celeilalte părţi

prestaţia, cu execpţia cazului cînd el face dovada că imposibilitatea executării propriei obligaţiei se

datorează culpei celeilate părţi, art. 663 alin. 3. În acest caz se va pune problemă riscului

contractului.

Dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit imposibilă de executat, creditorul

este ţînut să execute o obligaţie corelativă pînă la concurenţa îmbogăţirii sale, art. 663 alin. 4, C. civ.

TEMA. 8. RĂSPUNDEREA CIVILĂ

1. Noţiunea de răspundere civilă

Desfăşurarea normală şi armonioasă a vieţii sociale face necesară respectarea unor norme de

conduită. Nimănui nu-i este îngăduit să încălce ori să nesocotească drepturile şi interesele altei

persoane. Oricine încălcă aceste reguli trebuie să răspundă pentru aceste fapte. Astfel sîntem în

prezenţa unei răspunderi sociale.

Normele de conduită sînt de natură diferită, antrenînd şi o răspundere specifică naturii

normelor de conduită încălcăte: răspundere morală; răspundere politică; răspundere juridică.

În ce priveşte răspunderea juridică aceasta reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii

conexe, care se nasc că urmare a săvîrşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a

constrîngerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor

sociale.

Vom fi în prezenţa unei răspunderi juridice atunci cînd norma încălcată este una de natură

juridică, deci emisă de organul legislativ al ţării sau de organele abilitate de lege de a emite norme

juridice.

În funcţie de normă juridică încălcată, de poziţionarea ei în cădrul diferitelor ramuri de drept

vom avea: răspunderea penală, administrativă, materială sau disciplinară şi răspunderea civilă.

Răspunderea civilă că formă a constrîngerii de stat constă în obligaţia oricărei persoane de

a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa prevăzută de lege sau contract.

Deci, răspunderea civilă este instituţia juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin

care se reglementează obligaţia oricarei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa

exstracontractuală sau contractuală.

85

2. Caracterele juridice ale răspunderii civile Răspunderea civilă are cîteva caractere juridice specifice, care o deosebesc de alte forme de

răspundere juridică:

--- caracter patrimonial, deoarece ea are ca efect repararea prejudiciului patrimonial;

--- poziţia de egalitate a părţilor în cadrul unui proces civil, în sensul că nici una dintre părţi

nu are la dispoziţie mijloace proprii de constrîngere a celeilalte părţi în vederea executării obligaţiei;

--- nu se declanşează din oficiu ci numai la cererea titularului dreptului subiectiv încălcat,

lezat. Societatea prin întermediul înstanţelor judecătoreşti, se va implică numai dacă victimă

mînifestă înteres apelînd la forţa coercitivă a statului.

3. Locul şi importanţa ei în ansamblul răspunderii juridice

Locul răspunderii civile în ansămblul formelor răspunderii juridice este determinat de

importanţa ei teoretică şi practică. Explicaţia importanţei teoretice şi practice a răspunderii civile

rezidă în aceia că, fînalitatea urmărită, prin angajarea ei, constă în repararea oricărui prejudiciu

cauzat unei persoane, care deseori se grefează, pe alte forme de răspundere pe care le însoţeşte ori le

completează. În acest context, evidenţiem faptul că răspunderea civilă, are caracter de drept comun

în raport cu răspunderea reglementată de aparţinînd celorlalte ramuri de drept. De altfel, teoria

răspunderii, în general, a fost elaborată, fundamentată şi explicată, pornîndu–se de la răspunderea

civilă.

Importanţa teoretică şi practică a răspunderii civile constă şi în gradul de generalitate a

principiilor şi normelor sale care s-au dovedit cuprinzătoare şi pe deplin adaptabile marilor

schimbări ce apar în societate. Astfel, urmare a dezvoltării societăţii, au apărut în societate cazuri şi

ipoteze noi în care se pune problemă reparării unui prejudiciu, altele de cît cele avute în vedere de

legiuitor. În toate aceste cazuri răspunderea civilă va putea fi justificată legal deoarece codul civil

consăcră cîteva principii largi şi cuprinzătoare, încît, orice activitate prejudiciabilă va fi susceptibilă

să între sub încidenţa lor. În acest fel situaţiile, cu privire la care va lipsi vre-o reglementare expresă

specială, pentru angajarea răspunderii juridice, se va recurge la aplicarea textelor din codul civil.

4. Principiile răspunderii civile

Există mai multe opinii cu privire la numărul şi importanţa acestor principii în materia

răspunderii civile. În ce ne priveşte considerăm că două sînt principiile de bază ale răspunderii

civile: principiul reparării integrale a prejudiciului şi principiul reparării în natură a prejudiciului.

a. Principiul reparării integrale a prejudiciului. Prin repararea integrală a prejudiciului se

înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit în scopul repunerii victimei

în situaţia anterioară (restitutio în întegrum).

Acest principiu a fost consăcrat legal prin art. 607 alin. 1, C. civ, potrivit căruia: “cel obligat

la repararea prejudiciului trebuie să restabilească situaţia care ar fi existat în cazul în care

împrejurarea cauzatoare de prejudiciu nu survenea”.

b. Principiul reparării în natură a prejudiciului. Repararea în natură a prejudiciului

constă într-o activitate sau operaţiune materială, concretizată în: restituirea bunurilor însuşite pe

nedrept; înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaş fel, remedierea stricăciunilor cauzate de un

lucru sau ignorarea de către înstanţă a faptului revocării întempestive a ofertei de a contracta şi

constătarea prin hotărăre că acel contract a fost încheiat în momentul acceptării ofertei. Repararea în

natură îndiferent că este o operaţiune materială sau o operaţiune juridică, are că scop înlăturarea

prejudiciului suferit de o persoană şi deci repunerea acesteia în situaţia anterioară.

Acest principiu reiese din înterpretarea per a contrario a dispoziţiei art. 608, C. civ., potrivit

careia: “dacă restabilirea situaţiei existente anterior cauzarii prejudiciului nu este posibilă sau este

86

posibilă cu cheltuieli disproporţionate, creditorul este despăgubit în bani”. Deci, creditorul, potrivit

acestei dispoziţii, în cădrul răspunderii civile, nu va fi despăgubit în bani dacă executarea în natură a

obligaţiei va fi posibilă.

5. Fundamentul juridic al răspunderii civile

Pe parcursul timpului, în fundamentarea răspunderii civile, au fost consacrate teorii care fără

a se exclude reciproc, evolutiv, au dezvoltat, pe plan teoretic, analiza înstituţiei răspunderii civile.

Un principiu care guvernează răspunderea civilă este acel ce se întemeiază pe culpă. Orice

fapta a omului care cauzează aluia un prejudiciu obligă a-l repara pe acela din a cărui greşeală sau

culpă s-a produs. Acest principiu este consăcrat de dispoziţiile art. 1398 alin. 1, C. civ., potrivit

careia: “cel care accţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie, este obligat să repare

prejudiciul patrimonial”. Însă ligislaţia în vigoare reglementează răspunderea civilă şi în lipsă

vinovăţiei autorului faptei ilicite. Aceasta este prevăzută în art. 1398 alin. 2, C. civ., potrivit careia

“prejudiciul cauzat … fără vinovăţie se repară numai în cazurile prevăzute de lege”. Iar aceste

cazuri prevăzute de lege sînt cele prevăzute la art. 1401, C. civ., legitimă apărare; 1402, C. civ

prejudiciul cauzat în caz de exstremă necesitate. Aceasta a determînat că în doctrină să apară mai

multe concepţii referitoare la fundamnetul răspunderii civile.

5.1. Teoria răspunderii subiective Potrivit acestui principiu orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă a-l

repara pe acela din a cărui culpă s-a produs. Potivit acestgei teorii, răspunderea civilă se consideră a

fi o sancţiune specifică dreptului civil, cu caracter reparator. De aceia, pentru a putea fi angajată,

trebuie să se întemeieze pe culpa sau greşeala autorului faptei. Deci cel ce a avut o comportare

condamnabilă, adică numai cel care a fost în greşeală poate fi chemat să răspundă. Aşadar,

răspunderea este condiţionată de atitudinea psihică a autorului sau persoanei răspunzătoare faţă de

consecinţele faptei prejudiciabile. În concluzie, elementul esenţial potrivit acestei teorii, îl reprezintă

vînovăţia celui care a cauzat prejudiciul.

5.2.Teoria răspunderii obiective

Potivit acestei teorii răspunderea civilă va putea fi angajată îndependent de atitudinea psihică

a celui ce a comis fapta prejudiciabilă, îndependent de culpa lui. La o astfel de soluţie s-a ajuns

pentru a putea explică răspunderea unor persoane cărora nu li se poate imputa vre-o vinovăţie în

producerea faptei cauzatoare de prejudicii. Astfel ritmul accelerat de dezvoltare economică a

determinat o îndustrializare a acesteia concretizată în adoptarea unor noi mecanisme cu o capacitate

de producţie tot mai complexă şi greu de conciliat cu grija şi prudenţa necesără pentru a evita

accidentele ce puteau înterveni într-o atare activitate. În aceste condiţii, răspunderea numai în baza

culpei devine nesatisfăcătoare, în special din perspectiva înconvenientelor şi dificultăţilor practice

privînd proba culpei. De ex., accidentele auto, coliziunile de trenuri sau orice alte pagube produse de

lucruri, cauza căreia e anonimă, fiind greu dacă nu imposibil de a lega de vinovăţia unei persoane.

Printre temeiurile propuse pentru explicarea teorii răspunderii civile obiective cea mai

importantă o reprezintă teoria riscului. În formularea acestei teorii s-a pornit de la caracterul

periculos al unor acte cauzatoare de prejudicii. Sînt considerate periculoase acelea care crează riscul

producerii unor consecinţe păgubitoare pentru alţii. Potrivit autorului acestei teorii (M. Rumelin)

fapele oamenilor se împart în două categorii: obişnuite sau cotidiene şi periculoase sau creatoare de

risc.

Faptele obişnuite sau cotidiene cauzatoare de prejudicii vor putea angaja răspunderea pentru

ele numai dacă consecinţele dăunătoare sînt urmarea culpei. Dimpotrivă, atunci cînd consecinţele

87

dăunătoare sînt urmarea unor acte periculoase, creatoare de risc, răspunderea se antrenează fără

culpă, pe temei obiectiv.

5.3. Teoria mixtă. Teoria garanţiei Această teorie a apărut că urmare a faptului că nici una din aceste teorii nu a putut explică ea

singură, în mod complet sau sătisfăcîtor, întreaga înstituţie a răspunderii civile în stadiul actual al

dezvoltării societăţii. Aceasta deoarece pe de o parte sînt cazuri cînd răspunderea se antrenează fără

a putea dovedi o culpă, iar pe de altă parte culpa se impune a fi examinată şi în condiţiile în care

răspunderea este întemeiată pe ideia de risc46

.. Astfel a fost elaborată teoria garanţiei.

Potrivit aceste teorii, prejudiciile se grupează în două categorii: prejudicii corporale şi

materiale; prejudicii economice şi morale.

--- Repararea daunelor corporale şi materiale este garantată obiectiv fără să fie necesără

dovada culpei persoanei răspunzătoare.

--- Dimpotrivă repararea daunelor economice şi morale nu este garantată obiectiv, ele putînd

fi cauzate prin exerciţiul normal a unor drepturi, de aceia pentru angajarea răspunderii civile, trebuie

să fie făcută proba culpei autorului lor.

Şi această teorie nu este pe deplin împărtăşită de doctrîna de specialitate.

6. Funcţiile răspunderii civile

Doctrina de specialitate identifică următoarele funcţii ale răspunderii civile:

a. Funcţia preventiv - educativă. Dreptul că înstrument de ordonare a desfăşurării

raporturilor sociale, îndeplineşte o funcţie educativă prin înfluenţa pe care o exercită asupra

conştiinţei oamenilor.

Conştieintizarea că fapta ilicită nu va rămîne nesancţionată ci va atrage după sîne obligaţia

de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcţie educativă şi deci o funcţie socială de prevenire a

producerii unor asemenea fapte.

b. Funcţia reparatorie. Răspunderea civilă în general are că scop repunerea patrimoniului

persoanei prejudiciate în situaţia anterioară, prin înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale

faptei ilicite. Cu alte cuvînte esenţa răspunderii civile constă în ideia de reparare a prejudiciului. În

acest fel se afirmă că răspunderea civilă are o funcţie reparatorie.

7. Formele răspunderii civile

În dreprul civil există două forme de răspundere: delictuală şi contractuală. Ambele sînt

dominate de ideia fundamentală a reparării unui prejudiciu cauzat altuia.

Răspunderea civilă delictuală reprezintă acesl sistem de norme jurdice care reglementează

obligaţiile persoanei care a săvîrşit fapta ilicită de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă

ilicită extracontractuală, sau după caz prejudiciul pentru care este chemăt de lege să răspundă.

Răspunderea civilă contractuală reprezintă acel sistem de norme juridice care reglementează

îndatorirea debitorului unei obligaţii născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat

creditorului său prin faptul neexecutării ei.

Între aceste două răspunderi nu există deosebiri fundamentale, ambele se angajează în

prezenţa aceloraşi condiţii: prejudiciul; fapta ilicită; culpa autorului prejudiciului şi raportul de

cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul.

Dreptul civil moldovenesc supune însă, pe plan teoretic, cele două categorii de răspunderi

unor regimuri juridice deosebite sub mai multe aspecte:

46

A se vedea P. M. Cosmovici, Premise pentru elaborarea unei concepţii generale cu privire la fundamentul

răspunderii de drept economic, în „Probleme de drept economic”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 15 reprodus de L.

Pop, op. cit., p182-184

88

a.) Originii răspunderii. Dacă răspunderea delictuală îşi are originea în lege, răspunderea

contractuală îşi are originea în contract;

b.) Capacitatea de asumăre a răspunderii. În cazul răspunderii delictuale, căpacitatea

părţilor este una mai largă, fiind suficientă existenţa descernămîntului (mînorul care a împlinit vîrsta

de 14 ani răspunde personal pentru prejudiciul cauzat), în cazul răspunderii contractuale căpacitatea

părţii trebuie să fie, de regulă, una deplină.

c.) Obligaţia încălcată. Dacă în cazul răspunderii delictuale obligaţia încălcată este acea

obligaţie generală negativă ce corespunde unui drept real patrimonial sau personal nepatrimonial, în

cazul răspunderii contractuale obligaţia încălcată este una determinată prin contract, respectiv a da, a

face sau a nu face.

8. Răspunderea civilă delictuală

Răspunderea civilă delictuală este reglementată în art. 1398 – 1431 din Codul civil. Aceste

articole consăcră un şir de principii care sînt menite să încădreze în sfera lor de aplicare nu numai

şituaţiile juridice conflictuale avute în vedere de legiuitor ci şi cele ce vor apărea că urmare a

schimbărilor economice ce vor înterveni în societate.

Răspunderea civilă delictuală este un raport juridic de obligaţii ce izvorăsc dintr-o faptă

ilicită şi prejudiciabilă exstracontractuală. Fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de

răspundere, poartă denumirea de “delict”. Prin faptă ilicită extracontractuală vom înţelege acea

conduită prin care se încălcă obligaţia generală prevăzută de lege de a nu aduce atîngere drepturilor

şi intereselor legitime ale celorlalte persoane.

Din dispoziţiile art. 1399, C. civ., rezultă că răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul comun

în materie de răspundere civilă. Pe cale de consecinţă, ori de cîte ori nu sînt întrunite condiţiile

speciale ale răspunderii contractuale, se vor aplică principiile şi regulile ce alcătuiesc sistemul

răspunderii delictuale.

8.1. Formele răspunderii civile deleictuale

Răspunderea civilă delictuală ce rezultă din dispoziţiile pe care o reglementează poate fi clasificată

după mai multe criterii.

A.) Un prim criteriu ce poate fi identificat este cel al analizei subiectelor şi vinovăţiei

acestora în cauzare de prejudicii. Astfel dispoziţiile art. 1398 alin. 1, 2 şi 3, C. civ., consacră trei

feluri de răspunderi delictuale: răspunderea civilă pentru fapta proprie; răspunderea indirectă sau

pentru fapta altei persoane, răspunderea pentru prejudiciile cauzate fără vînovăţie.

a.) Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie Acest mod de răspundere civilă delictuală rezultă din dispoziţiile art. 1398 alin. 1, C. civ.,

care prevede că “cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vînovăţie este obligat să repare

prejudiciul patimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune

sau omişiune”. Deci, potrivit acestui text, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat altuia revine

direct şi nemijlocit autorului faptei ilicite şi prejudiciabile (răspundere directă).

Codul civil reglementează următoarele categorii de răspundere pentru fapta proprie:

--- răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămărea întegrităţii corporale sau prin altă

vătămăre a sînătăţii, art. 1418, C. civ;

--- răspunderea în caz de deces al peroanei vătămate, art. 1419, C. civ;

--- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuase, art. 1425 - 1431, C. civ.

b.) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta altei persoane

89

Răspunderea civilă delictuală poate să nu ducă la realizarea scopului pentru care a fost

înstituită dacă autorul faptei prejudiciabile este o persoană insolvabilă. În asemenea situaţii victimă

riscă să nu-şi mai poată obţine reparaţia ce i se datorează. Pentru a o pune la adăpost de eventuala

însolvabilitatea a autorului faptei ilicite, codul civil, reglementează răspunderea pentru fapta altei

persoane (răspundere indirectă). Codul civil reglementeză cîteva cazuri de răspundere delictuală

pentru fapta altei persoane:

--- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de un minor care nu a împlinit vîrsta de 14 ani,

art. 1406, C. civ, şi un mînor între 14 şi 18 ani, art. 1407, C. civ.

--- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu,

art. 1408, C. civ, sau de o persoană aflată în imposibilitatea de a conştientiza acţiunile sale ori de a le

dirija, art. 1409, C. civ.

--- răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, art. 1403, C. civ;

--- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de autoritatea publică sau de o persoană cu funcţie

de răspundere, art. 1404, C. civ.

--- răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin acţiunile organelor de cercetare

penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii sau înstanţelor de judecată, art. 1405, C. civ.

C.) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate fără vinovăţie

Există situaţii cînd o persoană poate să sufere un prejudiciu fără că acesta să se datoreze

nemijlocit faptei omului. În acest caz, neputîndu-se dovedi că la originea pagubei stă fapta unei

anumite persoane, aplicînd normele obişnuite ale răspunderii juridice, victimă s-ar afla în situaţia

înechitabilă de a nu putea obţine repararea pagubei. De aceia în scopul apărării intereselor celor

păgubiţi legea înstituie răspunderea fără vinovăţie. Este vorba de răspunderea acelora care au în

paza lor juridică bunurile cauzatoare de prejudicii. Legea reglementează următoarele categorii de

răspunderi cauzate de bunurile aflate în paza juridică a unor persoane:

--- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit, art. 1409, C. civ;

--- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animăle, 1411, C. civ;

--- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin surparea construcţiei, art. 1412, C. civ, şi prin

căderea sau scurgerii din construcţie, art. 1413, C. civ.

B.) Un al doilea criteriu ce reiese din analiza dispoziţiilor care reglementează răspunderea

delictuală este cel al fundamentului ei, ea fiind de două feluri:

a.) Răspunderea delictuală subiectivă. În sistemul nostru de drept, răspunderea civilă

delectuală se întemeiază pe ideia de culpă. Domeniul ei de aplicare este alcătuit din:

--- răspunderea pentru fapta proprie;

--- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de minori, de persoanele lipsite de capacitatea de

exerciţiu sau de persoanele aflate în imposibilitatea de a conştientiza acţiunile sale ori de a le dirija,

art. 1406-1409, C. civ;

b.) Răspunderea delictuală obiectivă. De la principiul culpei că temei al răspunderii

delictuale, sînt unele cazuri de excepţie, cînd angajarea ei se explică pe un temei obiectiv. Temeiul

răspunderii delictuale obiective, fără culpă, îl reprezintă ideia de garanţie. Domeniul de aplicare a

răspunderii obiective este:

--- răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, art. 1403, C. civ;

--- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de autoritatea publică sau de o persoană cu funcţie

de răspundere, art. 1404, C. civ;

--- răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin acţiunile organelor de cercetare

penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii sau instanţelor de judecată, art. 1405, C. civ;

--- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit, art. 1409, C. civ;

--- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, art. 1411, C. civ;

90

--- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin surparea construcţiei, art. 1412, C. civ, şi prin

căderea sau scurgerii din construcţie, art. 1413, C. civ;

C.) În funcţie de conţinutul şi numărul persoanelor cărora li se impune obligaţia de a repara

prejudiciul cauzat, răspunderea poate fi:

a.) Solidară dacă aceasta este expres prevăzută în lege, sau cînd prestaţia este indivizibilă

prin natura ei sau prin acordul părţilor. În materie delictuală răspunderea solidară formează regula –

art. 1414 alin. 1, C. civ.

b.) Divizibilă atunci cînd există mai multe părţi răspunzătoare pentru producerea

prejudiciului, fiecare din acestea va răspunde în funcţie de aportul ei la producerea prejudiciului, art.

1414 alin. 2, C. civ, sau dacă nu se poate stabili un asermena raport, în părţi egale, art. 1414, alin. 3,

C. civ. În materie delictuală răspunderea divizibilă reprezintă excepţia, şi în principiu aceasta se

manifestă doar în raporturile dintre persoanele cauzatoare de prejudicii prin recunoaşterea de către

lege a dreptului de regres a celui ce a despăgubit integral împotriva celorlalţi făptaşi pentru cota lor

parte din prejudiciu.

c.) Subsidiară cînd răspunderea persoanei va fi angajată numai dacă persoana vinovată de

producerea prejudiciului va fi însolvabilă. În acest caz persoana subsidiară în angajarea răspunderii

va fi reprezentantul legal sau instituţia angajatoare a făptuitorului.

8.2. Condiţiile răspunderii civile delictuale

Din analiza textelor din codul civil rezultă că răspunderea civilă delictuală, în general,

presupune existenţa sau întrunirea cumulată a următoarelor condiţii: prejudiciul; fapta ilicită¸

raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul, culpa autorului faptei ilicite şi

prejudiciabile.

8.2.1. Prejudiciul Prejudiciul poate fi defînit că fiind consecinţa negativă cu caracter patrimonial ale faptei

ilicite, apărute că urmare a lezări drepturilor subiective patrimoniale sau personal nepatrimoniale.

Trebuie de spus că condiţia prejudiciului reprezintă o condiţie necesără şi esenţială a angajării

răspunderii. Aceasta deoarece pornind de la prejudiciu, prin luarea în considerare a raportului de

cauzalitate se ajunge la fapta ilicită sau dăunătoare, iar de aici la autorul ei sau la persoana obligată

la reparare.

Prejudiciile sînt susceptibile de mai multe clasificări: patrimoniale sau nepatrimoniale

(morale); cauzate direct persoanei umane sau cauzate direct bunurilor sale; previzibile sau

înprevizibile; înstantaneie şi succesive.

În legătură cu prejudiciile morale trebuie de spus că acestea se vor acorda numai în cazurile

prevăzute expres de lege, art. 1398, C. civ.

Prejudiciul patrimonial este formăt din două componente: prejudiciul efectiv suferit şi

beneficiul nerealizat sau venitul ratat – art. 14 alin. 2, C. civ. Potrivit art. 610, C. civ se consideră

ratat venitul care ar fi fost posibil de obţinut de către partea vătămată în condiţiile circuitului civil,

dacă nu ar fi fost săvîrşită fapta ilicită.

8.2.2. Fapta ilicită Fapta ilicită este acea conduită a omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau

regulile de conduită socială, săvîrşite fără întenţia de a produce efcte juridice împotriva autorilor lor,

efecte care se produc totuşi în puterea legii. Cu alte cuvînte prin fapta ilicită vom înţelege acţiunea

sau înacţiunea care are că rezultăt încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei

persoane.

91

Prejudiciul poate fi cauzat şi prin acţiuni ilicite. În acest caz răspunderea făptuitorului nu va

fi angajată. De ex., acţiunile pompierilor de a distruge un bun pentru a împedica răspîndirea focului,

acţiunile serviciilor epidimiologice în vederea preîntîmpinării răspîndirii epidemiei, şi altele. De

asemenea sînt considerate licite acţiunile săvîrşite în stare de legitimă apărare dacă nu s-a depăşit

limitele ei.

Cauzarea de prejudicii în caz de exstremă necesitate, deşi este considerată licită, nu înlătură

obligaţia autorului faptei prejudiciabile de a-l repara, fiind posibilă şi ipoteza reparării unui astfel de

prejudiciu, art. 1402, C. civ şi de către terţa persoană în înteresul căruia a acţionat autorul

prejudiciului, art. 1402 alin. 2, C. civ.

8.2.3. Raportul de cauzalitate Pentru antrenarea răspunderii civile este necesar ca prejudiciul să fie urmarea faptei ilicite. În

acest sens, între prejudiciu şi fapta care a dus la producerea prejudiciului,trebuie să existe un raport

de cauzalitate. Raprortul de cauzalitate este acea componentă care presupunea o relaţie între căuză şi

efectele sale concretizate în rezultăt. Astfel, în cazul răspunderii delictuale cauza reprezintă fapta

ilicită iar rezultătul cauzei reprezintă prejudiciul.

Raportul de cauzalitate reprezintă o condiţie obiectivă a răspunderii delictuale. Aceasta

însemnă că pentru angajarea răspunderii civile prejudiciul trebuie să fie urmarea faptei ilicite

concrete. Dacă între prejudiciu şi fapta ilicită nu există un astfel de raport atunci nu va putea fi

angajată răspunderea. De ex., prejudiciul este urmarea unei fapte licite şi nu a celei ilicite.

De cele mai multe ori existenţa raportului de cauzalitate este uşor de stabilit, legătura dintre

fapta ilicită şi prejudiciul fiind clară.

Alteori raportul de cauzalitate este mai greu de stabilit, mai ales cînd prejudiciul a fost

precedat de mai multe acţiuni sau împrejurări. Pentru a stabili raportul de cauzalitate, în aceste

situaţii în doctrîna de specialitatea s-au propus mai multe sisteme.

a. Sistemul echivalenţei condiţiilor. Potrivit acestui sistem, în cazul în care nu se poate

determina cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie valoare egală tuturor faptelor sau

evenimentelor ce au precedat acest prejudiciu. Deci i se va atribuie valoare cauzală fiecărei fapte sau

eveniment în lipsă căruia prejudiciul nu s-ar fi produs.

Critică ce i-a fost adusă acestui sistem este că lărgeşte prea mult cîmpul cauzal, permiţînd să

fie reţînute drept căuze ale rezultatului, fapte foarte îndepărtate în timp, sau care au avut rol

neglijabil ori nu au contrribuit deloc la producerea lui.

b. Sistemul cauzei proxime. Potrivit acestui sistem se consideră drept cauza prejudiciului

numai fenomenul, fapta sau împrejurarea imediat anterioară producerii acestuia, apreciîndu-se că în

lipsă ei, chear dacă ar fi existăt celelalte împrejurări, prejudiciul nu s-ar fi produs.

Printre criticile ce i-au fost aduse sînt acelea că uneori cauza proximă este de o minimă

importanţă, reţinerea ei ca singura cauză a prejudiciului este înechitabilă şi contrară realităţii.

Procedind astfel se înlătură caracterul cauzal al unor fapte sau împrejurări anterioare care au fost

decisive în producerea rezultatului păgubitor.

c. Sistemul cauzei adecvate. Potrivit acestui sistem sînt considerate cauze numai acele fapte

care, în mod normal, potrivit expernţei umane, produc asemenea prejudicii sau consecinţe, fiind

previzibile. Deci, se vor înlătura din cîmpul cauzal acele fapte care în mod accidental, au determinat

producerea prejudiciului.

Critica ce i-a fost adusă acestui sistem este că întroduce identificarea raportului cauzal un

element subectiv, – aprecierea de către autorul prejudiciului că fapta lui este de natură a provocă

rezultatul. Se ajunge la confuzia între greşeală, care reprezintă un element subiectiv şi cauzalitate

care reprezintă un element obiectiv. Aceasta deoarece raportul de cauzalitate există îndependent de

vinovăţia celui ce la produs.

92

d. Sistemul unităţii indivizibile între cauză şi condiţii. Potrivit acestui sistem în stabilirea

raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul cauză nu acţionează singur ci în anumite

condiţii exsterne, care, fără a produce efectul păgubitor, au favorizat totuşi poducerea acestui efect,

înlesnînd naşterea procesului cauzal. Unitatea acestor împrejurări este dată de faptul că ele concură

ca un tot la producerea prejudiciului. Aşa se explică, în planul dreptului civil, antrenarea răspunderii

înstigatorului, complicilor, favorizatorilor, tăînuitorilor. După cum se pare acesta este sistemul care

este acceptat de literatura de specialitate.

8.2.4. Vinovăţia autorului faptei ilicite

Vinovăţia este defînită că fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi păgubitoare faţă

de fapta respectivă şi faţă de urmările acestei fapte. Potrivit regulilor care guvernează răspunderea

civilă aceasta va putea fi angajată numai dacă fapta ilicită a fost săvîrşită cu vînovăţie. Prin excepţie,

codul civil reglementează şi situaţii în care răspunderea delictuală va fi angajată fară a fi necesară

existenţa vre-unei culpe. Însă aceste situaţii sînt expres prevăzute de lege.

Pentru angajarea răspunderii delictuale forma şi gradul vinovăţiei autorului faptei ilicite nu

se ea în calcul. Totuşi cînd la producerea prejudiciului a concurat şi fapta victimei, repararea

prejudiciului se va realiza în funcţie de gradul de vînovăţie a autorului faptei ilicite.

Există două stuaţii cînd prejudiciul va fi reparat integral de autorul faptei ilicite, chear dacă

la producerea lui a concurat şi fapta victimei.

--- Este cazul prejudiciilor cauzate prin aplicarea unor acţiuni ilegale de către organele

penale cu concursul vinovăţiei persoanei vătămate;

--- în cazul prejudiciului cauzat unei persoane care nu a împlinit vîrsta de 14 ani sau unei

persoane lipsite de capacitatea de exerciţiu, chear dacă la producerea lui a contribuit cu vinovăţie

victimă faptei ilicite.

9. Răspunderea civilă contractuală

Potrivit art. 668, C. civ: “contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ce au stipulat

expres, dar şi la tot ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile

echităţii”. Deci, părţile sînt obligate să execute în natură obligaţiile pe care şi le-au asumat.

Neexecutarea voluntară a obligaţiilor contractuale de către debitor dă dreptul creditorului de a cere

înstanţelor de judecată obligarea debitorului la executare, inclusiv executarea silită în natură. Se

angajează, deci, răspunderea civilă a debitorului. Atunci cînd răspunderea se angajeză că urmare a

neexecutării obligaţiilor născute printr-un contract valabil încheiat se numeşte răspundere civilă

contractuală.

În literatura juridică de specialitate, răspunderea contractuală este defînită că fiind obligaţia

debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea, executarea

necorespunzătoare ori cu întărziere a obligaţiilor sale contractuale.

9.1. Condiţiile răspunderii civile contractuale.

Pentru a fi în prezenţa răspunderii civile contractuale trebuie să fie întrunite cele patru

condiţii ale răspunderii civile: fapta ilicită; existenţa unui prejudiciu; existenţa raportului de

cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; culpa debitorului.

9.1.1. Fapta ilicită După cum am văzut, premiza răspunderea civilă contractuală o constituie existenţa unui

contract valabil încheiat. Prin urmare fapta ilicită săvîrşită de debitorul contractual constă în

neexecutarea obligaţiilor contractuale. Potrivit art. 602, C. civ: neexecutarea obligaţiilor contractuale

înclude orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă. În literatura

93

de specialitatea s-a spus că neexecutarea obligaţiilor este privită în două sensuri: lato sensu constă în

neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiilor; stricto sensu constă doar

în neexecutarea totală sau parţială a acelor obligaţii.

a.) Neexecutarea obligaţiei poate fi totală sau parţială, cînd doar o parte din prestaţia

promisă a fost executată. Prestaţia executată chear parţial poate fi o neexecutare totală dacă obiectul

obligaţiei este indivizibil prin convenţia părţilor sau natura să.

b.) Executarea necorespunzătoare a obligaţiei constă în executarea obligaţiei de către

debitor cu nerespectarea condiţiilor de călitate a prestaţiei. Astfel, de ex., în cazul predării către

creditor a unui bun cu vicii ascunse. Uneori o executare necorespunzătoare poate fi apreciată că fiind

o neexecutare parţială. Trebuie de spus că executarea necorespunzătoare este propriu obligaţiilor

care au că obiect prestaţia de a face.

În tote cazurile de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale,

despăgubirile în bani la care are dreptul creditorul pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat,

se numesc daune interese compensătorii.

c.) Executarea cu întîrziere a obligaţiei reprezintă situaţia în care debitorul a executat în

natură obligaţia sa sau este gata să o execute după ce obligaţia a devenit exigibilă. Întîrzierea în

executare poate avea valoare unei neexecutări totale a obligaţiei cînd obligaţia prin natura sa, nu

putea fi executată de cît pînă sau la un anumit termen, pe care debitorul nu l-a respectat, cum este

obligaţia de a pune la dispoziţia creditorului un bun, automobil luxos pentru sărbătorirea unui

eveniment, nuntă. Despăgubiea pe care o va acorda debitorul pentru repararea prejudiciului cauzat

se numeşte daune interese moratorii.

9.1.2. Prejudiciul Neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale are că efect angajarea răspunderii

debitorului numai dacă creditorul a suferit un prejudiciu, o pagubă. Pentru că prejudiciul a formăt

obiectul de studiu atunci cînd am analizat răspunderea civilă delictuală, în contînuare nu-l voi

reitera. Mă voi opri doar la acele aspecte ale prejudiciului care comportă unele nuanţări, diferenţiei

faţă de prejudiciul delictual.

O astfel de diferenţiere se manifestă în materia probei prejudiciului. Regula este că cel ce

suferă un prejudiciu trebuie să facă dovada lui. În materia răspunderii contractuale cu privire la

proba întînderii lui există o excepţi. În cazul în care prejudiciul reprezintă neexecutarea unei

obligaţii pecuniare, creditorul nu va trebui să facă dovada întînderii prejudiciului, deoarece legea

fixsează drept despăgubire dobînda legală, care potrivit art. 619, C. civ, reprezintă 5% peste rata de

refînanţare a Bîncii Naţionale a Moldovei, sau 9% în cazurile în care nu părticipă consumătorul.

O altă nuanţă ce se impune cu privire la prejudiciul contractual o reprezintă situaţia cînd

sîntem în prezenţa unui prejudiciu nepatrimonial. În primul rînd acesta are un domeniu restrîns de

aplicaţie şi apare doar în procesul de valorificare a drepturilor de autor şi inventator, în contractele

ce au că obiect protecţia fizică persoanelor, de ex., contractul de transport. Prejudiciul nepatrimonial

este denumit în literatura de specialitate şi prejudiciul moral.

9.1.3. Raportul de cauzalitate Pentru a putea fi angajată răspunderea contractuală este necesără existenţa unei relaţii

cauzale directe între prejudiciu şi neexecutarea contractului. Aceasta rezultă din dispoziţiile art. 610

alin. 3, C. civ unde se prevede că este reparabil numai prejudiciul care reprezintă efectul nemijlocit

al neexecutării.

În materie contractuală, existenţa raportului de cauzalitate este prezumătă de lege, art. 603

alin. 1, C. civ. Potrivit acestui articol debitorul este ţînut să-l despăgubească pe creditor pentru

pejudiciul cauzat, dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă. Din prevederile

94

legale reiese că debitorul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor dacă neexecutarea se datorează

forţei majore, art. 606, C. civ; cazul fortuit; vnovăţiei celui prejudiciat, art. 612, C. civ, ori a

persoanei pentu care răspunde cel prejudiciat, deoarece în acest caz lipseşte raportul de cauzalitate.

9.1.4. Culpa sau vînovăţia debitorului Existenţa unei astfel de condiţii în cazul răspunderii civile contractuale reiese din dispoziţiile

art. 603 alin. 1, C. civ, unde se prevede că: „ debitorul poartă răspundere numai pentru dol sau

culpă gravă ... ”. În principiu, în materie contractuală, spre deosebire de cea delictuală, gradele

culpei nu au nici o importanţă. Debitorul va fi obligat să repare prejudiciul rezultăt că urmare a

neexecutării lato sensu a obligaţiei şi nicidecum analiza mărimii despăgubirilor nu se va aprecia în

funcţie de atitudinea psihică a debitorului în momentul neîndeplinirii obligaţiei.

Prin exepţie gradele culpei vor fi luate în considerare doar în anumite contracte speciale. De.

ex., contractul de transport.

În ce priveşte proba vinovăţiei debitorului, trebuie să facem deosebirea, după cum

neexecutarea priveşte o obligaţie de rezultăt sau de mijloace.

Dacă neexecutarea priveşte o obligaţie de rezultăt, culpa debitorului este prezumătă – art.

602 alin. 1. Această prezumţie va operea de îndată ce creditorul va face dovada că debitorul nu a

executat obligaţia. Este o prezumţie relativă, debitorul fiind considerat vînovat atîta timp cît nu

dovedeşte că neexecutarea obligaţiei, imposibilitatea obţinerii rezultătului, nu-i este imputabilă.

Dacă neexecutarea priveşte o obligaţie de mijloace dovada probei culpei debitorului este

răsturnată, în sensul că ea va trebui dovedită de către creditor. Prin defîniţie debitorul se obligă doar

să depună deligenţa necesără realizării rezultătului şi nicidecum nu se obligă la obţinerea lui.

Nerealizarea rezultătului nu are că efect declanşarea vreunei prezumţii de culpă. Dimpotrivă

creditorul trebuie să facă dovada că debitorul a fost în culpă de a nu fi desfăşurat o activitate

deligentă şi nu a folosit mijloacele adecvate care ar fi putut duce la obţinerea acelui rezultăt.

10. Cauzele care exclud existenţa răspunderii civile

După cum am văzut, pentru existenţa răspunderii civilie, sub ambele forme, trebuie să fie

îndeplinite, de regulă cele patru condiţii generale: prejudiciul; fapta ilicită; raportul de cauzalitate

şi culpa sau dolul debitorului. În materie delictuală, în unele cazuri, se cere existenţa şi a unor

condiţii speciale, alături de condiţiile generale: calitatea de părinte sau minor, raporturi de

prepuşenie, ş. a. Dacă aceste condiţii nu vor putea fi îndeplinite, răspunderea nu va putea opera.

Neîndeplinirea acestor condiţii va fi urmarea unor fapte juridice, care reprezintă cauze care exclud

răspunderea civilă.

Prin cauze care exclud sau diminuiază răspunderea juridică, înţelegem, acele situaţii sau

împrejurări în prezenţa cărora nu sînt întrunite una sau mai multe condiţii prevăzute imperativ de

lege pentru naşterea obligaţiei de reparare în sărcina unei persoane. Potrivit legislaţiei în vigoare

aceste cauze sînt: legitimă apărare; exstremă necesitate; îndeplinirea unei activităţi impuse ori

permise de lege; consimţămîntul persoanei vătămăte; exercitarea unui drept subiectiv.

10.1. Legitima apărare

Potrivit art. 1401, C. civ: “nu este pasibil de reparaţie, prejudiciul cauzat de o persoană în

stare de legitimă apărare dacă nu a depăşit limitele ei”.

Prin legitimă apărare se înţelege fapta necesără săvârşită de o persoană pentru apărarea

să ori a altuia împotriva unui atac material direct, imediat care pune în pericol grav valorile

resective.

Pentru că fapta să fie considerată a fi săvârşită în legitimă aparare se cer a fi îndeplinite

următoarele condiţii:

95

--- Fapta să fie săvârşită pentru apărarea împotriva unui atac material direct imediatr şi înjust.

--- Atacul să se îndrepte împotriva unei persoane sau a unui înteres public.

--- Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile acestuia ori înteresul public.

--- Apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului.

Dacă în timpul apărării împotriva unui atac s-a cauzat prejudiciu unui terţ prejudiciul

urmează să fie reparat de atacator. Dacă au fost depăşite limitele unei apărări proporţionale cu

gravitatea pericolului autorul apărării i se va angaja răspunderea pentru ceea ce excede aceste limite.

10.2. Extrema necesitate

Extrema necesitate este fapta săvîrşită pentru a salva de la un pericol eminent viaţa,

întegritatea corporală, sănătatea sau un bun al autorului sau altei persoane ori un interes public

care nu poate fi înlăturat prin alte mijloace. Regula în această materie este că acest prejudiciu va fi

reparat de însăşi autorul ei, art 1402, alin. 1. Prin excepţie acest prejudiciu va putea fi reparat de

terţa persoană în al cărui înteres a acţionat autorul prejudiciului, sau va putea fi înlăturat, dacă

înstanţa, în funcţie de împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul, va hotărî, că se impune această

soluţie.

Dacă prejudiciul a fost cauzat în urmă stingerii sau locălizării unui încendiu va fi reparat de

către autorul încendiului, dacă acesta se cunoaşte.

10.3. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege

Fapta prejudiciabilă săvîrşită în îndeplinirea unei îndatoriri legale sau numai permise de lege,

precum şi fapta săvîrşită în executarea unui ordin dat de o autoritatea publică legitimă şi competentă

dacă acest ordin nu este vădit ilegal, nu este ilicită şi nu atrage răspunderea civilă. Din această

defîniţie rezultă două categorii de fapte care exclud angajarea răspunderii civile, şi anume: faptele

săvârşite în îndeplinirea îndatoririi impuse de lege şi faptele săvîrşite în executarea unui ordin dat de

autoritate publică competentă.

10.4. Exercitarea unui drept subiectiv. Fapta prejudiciabilă nu este ilicită dacă a fost săvârşită de autorul său în exercitarea normală

a unui drept subiectiv ce-i aparţine. De ex., exercitarea unui drept subiectiv care are ca efect

limitarea dreptului de proprietate a unui bun imobil al vecinului.

Pentru a nu constitui o faptă ilicită exerciţiul dreptului subiectiv trebuie să fie normal, adică

potrivit cu scopul lui economic şi social în limitele prevăzute de lege, uzanţe şi bunele moravuri.

Exercitarea drepturilor subiective în alt scop decît acela în vederea căruia au fost recunoscute

de lege, ori peste limitele lor, constituie o faptă ilicită care va îmbrăca forma abuzului de drept.

10.5. Consimţămîntul persoanei vătămate

Potrivit art 1398, alin 4, C. civ: „prejudiciul nu se repară dacă a fost cauzat la rugămîntea

sau cu conşimţămîntul persoanei vătămăte şi dacă fapta autorului nu vîne în contradicţie cu

normele de etică şi morală”. Aceste clauze de nerăspundere în materie contractuală sînt valabile în

anumite limite şi numai în legătură directă cu gravitatea culpei, art. 1417, alin 2, C. civ. Totuşi

consimţămîntul persoanei vătămate nu va constitui temei pentru reducerea despăgubirilor în cazul în

care prejudiciul este cauzat prin acţiunile organelor de cercetare penală, de ancheta preliminară, ale

procuraturii sau înstanţelor judecîtoreşti. Deasemenea, nu reprezintă căuză de înlăturare a

răspunderii civile, dacă cel ce şi-a exprimăt consimţămîntul este un minor care nu a împlinit vîrsta

de 14 ani sau este o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu.

10.6. Forţa majoră şi cazul fortuit

96

Potrivit doctrinei de specialitate forţa majoră este un fenomen natural sau social exterior

extraordinar de nebiruit şi exclude în întregime angajarea răspunderii, dacă a fost cauza exclusivă a

prejudiciului. Pentru ca un eveniment sau o împrejurare să poată fi considerată forţă majoră este

necesăr să întrunească următoarele condiţii: să fie externă, imprevizibilă, inevitabilă sau irezistibilă.

--- Exterioritatea forţei majore înseamnă că ea îşi are origînea în afără celui care ar fi trebuit

chemat la răspundre.

--- Imprevizibilitatea înseamnă imposibilitatea de prevedere a unui eveniment de origine

exterioară.

--- Înevitabilitatea presupune imposibilitatea de a preîntîmpina producerea lui şi de a evita

efectele lui păgubitoare.

Forţa majoră reprezintă unul din cauzele care exclud existenţa raportului de cauzalitate şi

respectiv angajarea răspunderii civile.

Prin caz fortuit înţelegem o împrejurare înternă care îşi are originea în cîmpul de activitate a

celui chemăt să răspundă sau într-o împrejurare externă care nu are caracter extraordinar şi poate fi

prevăzută şi evitată cu diligenţa şi prudenţa de care este în stare omul cel mai capabil. Cazul fortuit

exclude culpa şi în principiu exclude existenţa răspunderii civile. Dar există şi unele excepţii, de ex.,

după ce debitorul a fost pus în întîrziere; răspunderea în contractul de arendă, răspunderea în

contractul de depozit, contractul de transport.

10.7. Acţiunile terţei persoane, a victimei sau a creditorului care exclude total sau

parţial atragerea răspunderii civile

În cazul răspunderii contractuale prin fapta victimei înţelegem fapta creditorului care l-a pus

pe debitor în imposibilitatea de a executa în natură obligaţiile pe care şi le-a asumat prin voinţa lui.

Acelaşi afect îl va avea şi fapta unei terţe persoane. În aceste două cazuri se impun a fi analizate

două situaţii: cea în care culpa pîrîtului nu este prezumată de lege şi cea cînd legea o prezumă.

--- Atunci cînd legea nu prezumă culpa pîrîtului, acesta va răspunde numai dacă reclamantul

face dovada îndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii. Odată ce au fost întrunite aceste condiţii

pîrîtul va răspunde pentru prejudiciul cauzat. El are posibilitatea, însă, de a demonstra că la

prejudiciul cauzat a concurat şi fapta creditorului şi a terţei persoane, caz în care răspunderea

pîrîtului va fi limitată la prejudiciul cauzat doar prin fapta să.

--- În cazul în care răspunderea pîrîtului este prezumătă, el se poate apăra de răspundere

dacă înlătură prezumţia respectivă prin dovedirea faptului că prejudiciul a fost cauzat de fapta

victimei, a creditorului sau unei terţe persoane.

97

BIBLIOGRAFIE Adam, I., Drept civil. Obligaţiile. Contractul. Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;

Baieș, S., Roşca, N.,. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor, Chișinău.

2006;

Cosmovici, P. M., Premise pentru elaborarea unei concepţii generale cu privire la fundamentul

răspunderii de drept economic, în „Probleme de drept economic”, Ed. Academiei, Bucureşti,

1980;

Lupan, E.,Întroducere în drept civil. Ed. Argonaut, Cluj- Napoca, 1999;

Pop, L., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat. Ed.”Chemarea” Iași, 1993;

Popescu, T. R., Anca, P., Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;

Stătescu, C., Bîrsan. C., Drept civil. Teoria general a obligațiilor. Ed. ALL București, 1998;

Ungureanu, O., Munteanu, C., Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale. Ed.

Hamangiu, Bucureşti. 2008;