Parabola vamesului si a fariseului

,,S-a intors acasa indreptatit vamesul, nu fariseul... Luca (18,9-14):... in timpul acela, Isus

a spus aceasta asemanare, pentru unii care credeau in sinea lor ca sunt drepti si-i

dispretuiau pe ceilalti: Doi oameni s-au urcat la templu sa se roage: unul era fariseu, iar celalalt vames. Fariseul, stand in picioare, se ruga in sine astfel: Dumnezeule, iti

multumesc pentru ca nu sunt ca ceilalti oameni, hrapareti, nedrepti, adulteri, sau chiar ca

vamesul acesta. Eu postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate veniturile.

Vamesul, stand departe, nu indraznea nici macar sa-si ridice ochii spre cer, ci isi batea

pieptul zicand: Dumnezeul meu, ai mila de mine, pacatosul!. Va spun ca s-a intors

acasa indreptatit acesta din urma si nu cel dintai; caci oricine se inalta va fi smerit si

oricine se smereste va fi inaltat!. Cuvantul Domnului

,,Dumnezeu nu ii iubeste pe oamenii ingamfati, ci pe cei smeriti: Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har(Iacob 4:6). Si sa nu uitam cuvintele Domnului Iisus ce spune: Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va

masura(Matei 7:1-2). Pe vremea Mantuitorului exista o grupare formata din niste oameni care, desi incalcau

poruncile dumnezeiesti, se credeau sfinti si drepti: fariseii. Acestia erau doar in aparenta

credinciosi: se rugau la colturi de strada, cand posteau isi puneau in cap sac si cenusa,

totul pentru a-i induce pe oameni in eroare cu privire la adevarata lor fire. Erau mandri si

aroganti, dispretuindu-i pe ceilalti oameni, pe care ii considerau pacatosi.Isus a

condamnat de multe ori fatarnicia si mandria fariseilor.

Deci, mandria este inceputul/mama tuturor pacatelor.

Deasemenea, smerenia este cea care il duce pe om alaturi de Dumnezeu. Daca Isus, care

este atoatestiutor si atotputernic este bland si smerit, cu atat mai mult trebuie sa fim noi care avem totul prin darul lui Dumnezeu.

,,Rugaciunea celui sarac strabate norii. (Sir 35,15b-17.20-22a)

Cand cel sarac striga, Domnul il asculta. (Ps 33)

Nu-mi ramane decat sa primesc cununa invingatorului. (2Tim 4,6-8.16-18) "

Evanghelia de astazi , ne arata concret care rugaciune ajunge la Dumnezeu si care nu. Doi

oameni au mers la templu ca sa se roage. Unul era un mare pacatos, un vames, un om

vandut cotropitorilor romani, care strangea birul pentru strain, un hot care storcea de la

populatie mai mult decat cerea cotropitorul si baga in buzunar, un om urat de toata lumea

pe care toti il ocoleau sau scuipau in urma lui cand trecea pe langa el. El, venind sa se

roage la templu constient de nevrednicia lui, apasat de povara pacatelor sale, nu a

indraznit sa intre in templu; s-a oprit la usa, acolo unde lumea care intra isi sterge

picioarele de noroi; nu indraznea nici sa-si ridice ochii din pamant, ci isi batea pieptul si

spunea: Dumnezeule, ai mila de mine pacatosul. Rugaciunea lui a strapuns norii si a ajuns la Dumnezeu; si s-a intors vamesul indreptatit la casa lui.

in schimb, rugaciunea fariseului ingamfat, orgolios, nu s-a inaltat spre nori, nu s-a inaltat

nici macar pana la tavanul templului, fiindca era trasa in jos de greutatea uriasa a faptelor

de sfintenie pe care le facea fariseul.

Fariseul isi facuse din faptele sale bune un piedestal pe care urcase. El indeplinea cu

fanatism, cu strasnicie, legile lui Dumnezeu, ba facea mai mult decat ii cerea Dumnezeu:

postea mai mult decat era prescris: legea obliga sa dea zeciuiala la templu numai din vite

si recolta; el dadea si din menta, si din marar, si din celelalte zarzavaturi. El ii prezinta lui

Dumnezeu o lista cu faptele sale bune si cu faptele rele pe care le faceau altii. Era o

parodie de rugaciune. Fariseul nu se ruga, se lauda. Nu-l preamarea pe Dumnezeu, se

preamarea pe sine. si a plecat acasa neindreptatit, mai pacatos decat vamesul.

Mantuitorul spune ca fariseul se ruga in sine. Asta nu inseamna ca se ruga in inima lui,

fara a da din buze, ci inseamna ca in timp ce se ruga se privea, se contempla, se admira pe

sine.

Doua pacate savarsea fariseul. Primul se credea virtuos si ii dispretuia pe altii. Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni: hrapareti, nedrepti, desfranati sau chiar ca nenorocitul acela de vames, de la usa templului. El se considera un separat. De fapt cuvantul fariseu, tradus, asta inseamna separat, unul care sta de o parte, nu se amesteca cu ceilalti oameni spre a nu se contamina, spre a nu se molipsi de pacatele lor.

De fapt rugaciunea pe care a rostit-o fariseul nu a compus-o el, era o rugaciune pe care o

spuneau toti fariseii, fiindca o gasim in Talmud, a doua carte sfanta a evreilor dupa Sfanta

Scriptura. in esenta, aceasta rugaciune suna asa: iti multumesc, Doamne Dumnezeule, pentru ca m-ai facut sa ma aflu in tovarasia celor care se afla in casa de invatatura si nu a

celor care stau la coltul strazii; eu merg ca si ei, dar eu merg in graba spre Cuvantul Legii,

in timp ce ei merg in graba spre lucruri zadarnice; eu muncesc ca si ei, dar eu voi primi

rasplata pentru munca mea, in timp ce ei nu vor primi nici o rasplata; eu alerg ca si ei, dar

eu alerg spre viata din lumea viitoare, in timp ce ei alearga spre prapastia pierzarii. in acest pacat al fariseilor pot cadea si crestinii, pot cadea si persoanele consacrate, care in

mandria lor, cu constiinta sfinteniei si nevinovatia lor ii dispretuiesc pe cei pacatosi in loc

sa-i compatimeasca si sa faca pocainta pentru ei. Pacatosii care s-au cait, vamesii,

prostituatele au beneficiat de mantuirea lui Cristos, dar nu fariseii ireprosabili, caci

Cristos este medicul care a venit ca sa-i vindece pe cei bolnavi.

Al doilea pacat al fariseului: el credea ca se mantuieste pentru faptele sale bune, pentru

practicile sale religioase. in rugaciunea sa, fariseul negocia cu Dumnezeu ca intre doi

parteneri de afaceri: Doamne uite, eu postesc, dau zeciuiala, ma rog, dar nu uita ca imi

esti dator: pentru faptele mele bune imi datorezi mantuirea. Usor putem cadea si noi in

acest pacat, sa consideram ca ne mantuim pentru meritele noastre bune: rugaciuni,

liturghii, mortificatii, sacrificii, exercitii de pietate. Apostolul Pavel ne aminteste la tot

pasul: mantuirea vine din credinta, din har, este darul gratuit al iubirii lui Cristos. Este

adevarat ca si faptele bune sunt necesare, caci se intreaba sfantul Iacob: La ce foloseste, fratilor, sa spuna cineva ca are credinta daca nu are fapte? Credinta fara fapte e moarta in ea insasi (Iac 2, 14.17). Dar mantuirea ramane mai presus de toate lucrarea harului. Iata o asemanare. Un copil primeste viata de la parintii sai. Nu el isi da viata, dar ca sa-si

pastreze viata este necesar sa respire, sa-si puna in functie plamanii. Prin credinta si botez

Cristos ne-a nascut la viata cea noua a harului, ne-a indreptatit, ne-a mantuit. Faptele

bune sunt plamanii, respiratia, oxigenul sufletului, fara de care viata supranaturala se

pierde, murim sufleteste. Asa trebuie sa intelegem cuvintele sfantului Apostol Iacob:

Credinta fara fapte e moarta in ea insasi. Asadar nu ne mantuim pentru faptele noastre bune, dar nici fara fapte bune nu ne mantuim.

in Evanghelia de azi, Isus ne invita la o alegere inteleapta: sa nu stam de partea mandriei,

a iluziei, a ipocriziei, in care domina eu-l propriu: eu postesc, eu dau de pomana, eu ma rog si fac fapte de caritate, ci de partea umilintei, a sinceritatii, a autenticitatii, in care domina Dumnezeu, cu indurarea si iertarea sa: Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul! Umilinta este lectia cea mare pe care ne-o da astazi cuvantul lui Dumnezeu."--

24.octombrie.2010