p-âdurile boreale

8/6/2019 P-âdurile boreale

http://slidepdf.com/reader/full/p-adurile-boreale 1/4

Pădurile boreale

• Personalitatea pădurilor boreale este pusă în evidenţă de trei superlative:• Alături de pădurile tropicale umede, reprezintă biomul cu cea mai mare extindere

planetară (6000 km lăţime în Eurasia, între Marea Norvegiei şi Marea Bering şi 3500

km lăţime în America de Nord, unde poartă numele de pădure transcontinentală);ocupă 1/3 dinsuprafaţa împădurită a Globului.

• în cadrul formaţiilor forestiere ale Terrei, ocupă primul loc sub raportul producţiei demasă lemnoasă;

• prezintă dispunerea perfectă în cadrul climatului boreal, formând o vastă centură în jurul Polului Nord

Localizarea

• formează o zonă cvasicontinuă în Eurasia şi America de Nord, între limitele sudice aletundrei şi cele nordice ale pădurilor nemorale sau, pe alocuri, chiar ale stepei (aproximativ

între 75

0

– 45

0

lat. N)Condiţii ecologice

• se dezvoltă în condiţiile unui climat continental excesiv, cu geruri puternice iarna, cuzăpezi de lungă durată, cu veri relativ calde

• precipitaţiile, predominante sub formă de zăpadă, variază între 400 – 700 mm/an; ploile,distribuite relativ uniform pe parcursul anului, înregistrează un maxim în sezonul estival

• durata sezonului de vegetaţie este scurtă (3 – 5 luni/an);• la limita sudică a pădurii boreale (la contactul cu pădurile nemorale), intervalul cu

temperaturi medii >100C este <120 de zile (anotimpul rece durează peste 6 luni);• limita nordică a pădurii, spre Arctica, corespunde unei perioade cu temperaturi medii

zilnice>100C, de numai 30 de zile (anotimpul rece durează 8 luni)• durata stratului de zăpadă variază între 7-8 luni în Iakuţia şi 5-6 luni în nordul provinciei

Quebec.• solurile pe care se dezvoltă pădurile boreale sunt slab productive: podzolice, turboase şi de

mlaştină, scheletice; caracteristic este podzolul ( zola, în limba rusă), cu humus acid de tipmor ; importanţă deosebită prezintă şi solurile hidromorfe, respectiv solurile gleice şiturbăriile acide.

Modelul arhitectural şi diversitatea floristică

• este dominat net de stratul arborilor, care pot atinge 30 – 35 m înălţime•

fiind veşnic verde, pădurea asigură umbrirea intensă şi continuă a terenului, astfel încâtstraturile inferioare de vegetaţie sunt rare sau absente, cu excepţia unui strat muscinal, cucaracter discontinuu

• biodiversitatea stratului arborilor este redusă, numărul genurilor este mic, iar speciilecorespunzătoare sunt puţin numeroase; în general, pădurile de conifere nord americane şicele asiatice prezintă o biodiversitate mai mare (numeroase specii din genurile Pinus,Picea, Abies), comparativ cu cele europene (dominate de Picea abies şi Pinus sylvestris):

• stratul arbuştilor şi subarbuştilor aparţine genurilor Emperum, Ledum, Vaccinium, cărorali se adaugă seminţişul coniferelor

• stratul ierbaceu şi muscinal include prin excelenţă plante umbrofileSpectrul bioformelor

• este dominat de fanerofite (stratul arborilor, arborescent şi arbustiv), camefite (stratulsubarbustiv şi arbustiv şi puţine hemicriptofite (pe turbării).



Faciesuri

• localizarea geografică şi compoziţia floristică permit individualizarea a două faciesuri:1. pădurea boreală nord americană

2. pădurea boreală eurasiatică (taigaua)

1. pădurea boreală nord americană ocupă teritorii situate în peninsulele Alaska şiLabrador, la sud de formaţiunea de tundră, în regiunea Marilor Lacuri şi pe litoralulatlantic;

• conservă numeroase specii din genurile:a) Pinus (Pinus banksiana, pe solurile poroase, pe material morenaic sau ca specie

pionier, pe arsuri, Pinus strobus şi P. resinosa în jurul Marilor Lacuri, Pinus taeda şi P.rigida, pe litoralul estic.

b) Picea (larg răspândit, din I. Newfoundland până la strâmtoarea Bering, este Piceaglauca; pe solurile sărace, la limita superioară a pădurii, spre Arctica, creşte molidulnegru, Picea mariana; în Alaska, predomină Picea sitchensis, P. nigra),

c) Abies (bradul de balsam, Abies balsamea, larg răspândit în Canada),d) Larix (Larix laricina, L. americana, specii cu rezistenţă mai mare la frig, frecvente la

limita cu tundra)• turbăriile şi zonele mlăştinoase cuprind specii hidrofile şi higrofile din genurile

Potamogeton, Nuphar, Nymphaea• la limita sudică a pădurii, diseminate printre speciile de conifere, apar unele specii de

foioase: Betula papyriphera, Populus tremula, P. balsamifera3. pădurea boreală eurasiatică se extinde între Peninsula Scandinavia şi Peninsula

Kamceatka, pe mai mult de 15 – 250 latitudine.• Sub aspectul compoziţiei floristice, tipică este pădurea umbrofilă de molid, cu

grad ridicat de monospecificitate, cunoscută sub numele de taiga, dezvoltată pe

soluri podzolice, cu un strat de humus brut (orizontul A0, alcătuit din masăorganică în care se întrepătrund rizomii şi rădăcinile arbuştilor pitici şi miceliileciupercilor). – H. Walter, 1974.

• Modelul arhitectural al pădurii de molid (Piceetum typicum), dominat net destratul arborilor, include în stratul ierbaceu şi muscinal, afin (Vacciniummyrtillus), merişor (Vaccinium vitis-idaea), măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella),în zona mai sudică, Lycopodium annotinum, Linnaea borealis, Listera cordataetc.; pe terenurile cu apa freatică apropiată de suprafaţă, ce favorizează formareatinoavelor, stratul muscinal este dominat iniţial de genul Polytrichum şi ulterior,de genul Sphagnum.

• În staţiunile uscate, Pinus sylvestris ia locul molidului; sub pinete, stratul ierbaceu

şi muscinal este edificat de iarba neagră (Calluna vulgaris), merişor şi licheni dingenurile Cladonia şi Cetraria

• În staţiunile mai umede, favorabile pentru molid, care au fost incendiate, pinulapare ca specie secundară pionier, precedată de arbori caducifoliaţi cu creştererapidă, cum sunt mesteacănul şi plopul tremurător (în nordul Suediei, stadiul cumesteacăn durează 150 de ani, iar stadiul cu pin, 500 de ani).- H. Walter, 1974.

• Biodiversitatea pădurii boreale creşte în partea siberiană, nord-estul Chinei şi înJaponia; pe valea Amurului, coniferele sunt reprezentate prin specii ca: Piceakoraiensis, Abies sibirica, Pinus cembra (zâmbru), Larix sibirica, L. dahurica; înextremitatea chino-japoneză, bradul siberian este însoţit de conifere endemice, ca:

Pinus jezoensis, Larix leptolepis



Adaptări ecologice ale speciilor floristice boreale

• Semperviriscenţa• Conformaţia diferită a coronamentului: cu cât condiţiile sunt mai extreme, cu atât

coronamentul va avea un aspect mai ascuţit, atenuîndu-se creşterea lăstarilor

laterali, în favoarea celui terminal• La molid, rădăcini superficiale cu extensiune laterală, rezultat al prezenţei

pergelisolului, la adâncimi de 50 – 85 cm.• Indicele suprafeţei foliare (ISF = suprafaţa totală a frunzelor unui

arboret/suprafaţa de teren ocupată ) este relativ mare, deoarece pe lăstari sunt cel puţin două generaţii de ace (la pinetele din ecotonul de tranziţie boreo-nemoral,indicele este de cca. 9-10, iar la molidişurile din taiga, peste 11.- H. Walter, 1974.

• La molidul veşnic verde, instalarea pauzei temporare în asimilaţia clorofiliană,după o noapte cu îngheţ şi a repausului permanent, în perioada rece propriu-zisă

• Valenţa ecologică diferită a speciilor rezidă în răspândirea fiecăreia în cadrul

formaţiei vegetaleLumea animală

• Pădurea boreală reprezintă loc de refugiu, în perioada de iarnă, al unor animale detundră: ren, elan; la limita sudică, pătrund şi unele specii din pădurile de foioasesau chiar din stepă

• Caracteristică este prezenţa unor genuri şi chiar specii comune celor douăfaciesuri, canadian şi eurasiatic ( Rangifer, Alces, Cervus, Ursus, Felix etc.)

• În America de Nord sunt specifice: renul caribou (Rangifer caribou), veveriţaamericană (Sciurus hudsonus), cerbul canadian (Cervus canadensis), zibelinaamericană (Martes americana); pentru pădurea litorală pacifică este specific ursul

grizzly (Ursus nelsoni)• Tipice pădurilor boreale eurasiatice sunt specii ca: renii de pădure (Rangifer

sibiricus, R. fennicus), elanul siberian (Cervus elaphus sibiricus), în parteamuntoasă a taigalei, ursul brun (Ursus arctos), hermelina (Mustela herminea), iar dintre păsări, cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ierunca (Tetrastes bonasia),ciocănitoarea cu trei degete (Picoides tridactylus etc.



Un facies particular al pădurilor de conifere din America de Nord, care, în prezent, nu arecorespondent în nici un alt continent, îl reprezintă pădurile litorale pacifice, denumite şi

păduri de coastă sau pluviale, desfăşurate la altitudini ce pornesc de la nivelul mării şi până la

1500 m; au o extindere meridiană, începând din sudul Alaskăi şi până în California, pe olungime de 3680 km şi o lăţime care variază de la câţiva km, până la 500 km; personalitateaacestora, în raport cu celelalte păduri de conifere, este dată de specificitatea climatului oceanicfoarte umed (1000 – 3000 mm precipitaţii/an, distribuite neuniform: veri relativ uscate şirăcoroase, ierni blânde şi mai umede, cu influenţă asupra duratei mari a sezonului devegetaţie); din punct de vedere floristic, se caracterizează printr-o biodiversitate redusă,compensată de un grad ridicat de endemicitate, conferit de specii ca: Tsuga heterophylla ,Thuja plicata, Pseudotsuga taxifolia, relictele terţiare Sequoia sempervirens şi S. Gigantea;local apare bradul (Abies grandis, A. nobilis, A. amabilis); în cuaternar, astfel de păduri segăseau şi pe ţărmul vestic al Europei, însă glaciaţiunea a contribuit la distrugerea lor.

p-âdurile boreale

Documents