OSTINATO

O femeie.(alb) Prima noapte.

Un apartament. De deasupra se aude zgomotul ritmic, monoton, rar, al unor paşi. O vreme, femeia ascultă zgomotul. Apoi începe să vorbească.(cu avânt) Acum, în chiar momentul ăsta încep. Încep pentru că, iată, pentru prima dată de când m-am mutat aici părăsindu-l pe… are rost să-i zic pe nume? - n-are!, de ce să numeşti lucrurile neimportante, lucrurile fără rost, n-are nici un rost, nu? - care va să zică o să-i zic… Mincinosul!… e cam moale, mai bine Idiotul!… cu I mare, sau Imbecilul tot cu I mare… sau Păcăliciul, da, aşa ar fi trebuit să-i pot zice, da' nu pot, fin'că eu sunt de departe aia păcălită, da, da, atâta amar de vreme, mult prea multă vreme, inadmisibil de multă vreme m-am minţit cu… şi nu numai vreme ci şi, cum să zic, material, materialmente, pentru că, uite, acum trei săptămâni şi patru zile, ştiu exact fin'că exact c-o zi 'nainte luasem chenzina din care mi-am cumpărat minunea asta de cremă, acum trei săptămâni, deci, şi patru zile, am descoperit - acum nu se mai vede, nu pot să vi-l arăt - da' era aici, aici: un rid!… mititel, primul dealtfel, mititel dealtfel, dar rid! Brrrr! (se scutură îngrozită) Ce ziceam? Aha! - pentru prima dată de când… la, la, la, v-am zis, cu Mincinosul, pentru prima dată mi se întâmplă ceva. MI SE ÎNTÂMPLĂ CEVA! Eram gata să cred că toate s-au oprit, că toate întâmplările sunt pitite undeva, îngrămădite într-o… într-un seif, într-un seif căruia Dumnezeu i-a pierdut cheia, ia uite ce poetică sunt, întâmplările mele, vreau să zic, că altfel, hă-hă! - nu!, eu şi numai eu intrasem, aşa, într-o zonă absolut vidată! Absolut! Clopotul de sticlă! Uite, acuma, stau şi mă gândesc şi în afară de ridul ăla - nimic! Nimic-nimic! (ridică ochii spre tavan) Şi în sfârşit… Auziţi? Ce nebunie!… Cu şapte ore în urmă, acum e (se uită la ceas) a trecut de unu, deci mai mult de şapte ore, de fapt ce contează, ce contează la… cantitatea asta de ore câteva minute, deci când am venit de la servici, în jur de şase era, am venit direct acasă, tot timpu' vin direct acasă, asta mi-e pedeapsa, supliciul autoimpus, servici-casă, servici-casă, e cea mai îngrozitoare penitenţă, da' trebuia, n-aveam cum altfel, mă rog, aşa am simţit, că dacă nu fac asta înnebunesc, mă… sinucid, ştiu că pare de necrezut da' chiar eram în stare, oricum, sunt acum absolut convinsă c-a fost bună, c-a fost necesară mortificarea asta, hopa! - vorbesc la trecut, Doamne, câtă energie mi-a rămas, Doamne, cum se poate să fiu încă atât de… de iluzionabilă, de proastă de fapt, unde mai încape atâta speranţă în sufleţelul ăsta al meu atât de greu încercat, of, of, of, of of, offff… Ştiu c-o să ziceţi că deja… sunt într-o ureche, da' nu-i adevărat! Sunt exaltată, e drept, da' nu sunt… nu sunt într-o ureche!, fin'că, iată, aud cu ambele urechi, stereo se-aude! De şapte ore: poc, poc, poc, poc… Ce nebunie… Poate chiar

mai mult, acum şapte ore l-am auzit eu, da' cine ştie când a-nceput, poate de dimineaţă, poate mai dinainte, cine ştie, în graba în care plec de fiecare dată se prea poate să nu-l fi auzit… sau să n-o fi… nu! - îndoiala asta n-are sens, e clar că e bărbat! Clar! Da - asta mi se-ntâmplă: de şapte ore în apartamentul de deasupra păşeşte un bărbat. Întruna. Poc, poc, poc, poc… De şapte ore. De şapte ore!!! La fel, întruna - poc, poc, poc… Ce nebunie… Sigur e bărbat. O femeie nu poate să calce aşa. (ascultă; un timp) Ce poftă mi-era de vorbit!… În concluzie nu pot să dorm. Mă aflu sfâşiată între indignarea că cineva îşi permite să-şi bată joc în felul ăsta de nervii aproapelui său, respectiv ai mei, şi… şi fascinaţia pentru răbdarea lui. Pentru consecvenţa, pentru îndărătnicia lui!… Nu-i… nebunie? Şapte ore! Poc, poc, poc, poc… Nu e? Nu e… CEVA? Nu e un subiect? Un subiect pentru o scurtă povestire?…(cu ochii în sus) Ce mă fac? Cum ce te faci? Bate-i în tavan cu coada măturii! (un timp) Ce nebunie…

Ritmul paşilor, apoi, brusc, linişte.Hopa! Hopaaa!!! Ce se-ntâmplă? Nu se poate! (ascultă) Atâta a fost? (se uită la ceas) Opt ore şi-un pic. (ascultă) Nimic. Se culcă. Aşa deodată? Poate s-a descălţat… (ascultă încordată) Nimic. (spre tavan, şoaptă strigată) Bocănilăăăă! (un timp; e dezamăgită) Fâs!… Ei, cum mai dorm eu acum? Lui îi convine, şi-a făcut plimbarea de seară şi… (spre tavan) Măcar ai ajuns la vreo concluzie? (paşii se reiau; bucurie) Aha! N-a ajuns! Ha-ha-ha! Păi se poate? Să mă laşi aşa?… O fi făcut pipi! Da' chiar! Normal! Dup'atâtea ore… Ciudat. am auzit că bărbaţii nu pot să se ţină atât. Nu-i bărbat?… (ascultă) Ei, cum să nu fie bărbat? (spre tavan) Bravo, bărbate! Nu te lăsa!

Ritmul paşilor.Totuşi, de ce nu mă duc sus? Ar fi absolut normal - cioc, cioc, bună seara, ei, seara la trei noaptea, da' cum?, noapte bună?, bună noaptea nu există la noi, suntem cuminţi şi devreme-acasă, de fapt nici la englezi nu există!, corect!, nici la francezi!, şi la ei înseamnă un fel de "somn uşor", chiar! - înseamnă că ţine de vârstă, de etapa istorică vreau să zic, înainte vreme nimeni nu-şi închipuia că se poate ura pentru noapte altceva decât somn!, un somn cât mai odihnitor, iată, limba e cea mai bună dovadă că noaptea e pentru somn! Nu pentru poc, poc, poc, poc! Sau pentru ascultat poc, poc, poc, poc! Bravo! Ai şi argumente filologice, deci eşti perfect îndreptăţită să te duci sus! Dar nu! Nu te duci nicăieri! Nu te duci pentru că e foarte posibil s-apară un mitocan în uşa aia în care tu ai ciocănit cu atâta graţie! Un mitocan care să… "Ce-i, cucoană, care-i problema? Sunt în casa mea, ce, n-am voie să merg?"… la care tu n-o să ai forţa unei replici usturătoare de genul "Da' scoate-ţi măcar pantofii! Sau mergi pe covor! N-ai covor? Cumpără-ţi!!!", n-o să ai forţa, nu, tu o să fii atât de dezamăgită, încât o să-i întorci spatele, demnă, civilizată, în timp ce el "zdrang!" - o să trântească uşa… "zdrang!" - bărbăteşte!… Asta în cel mai bun caz! Că poa' să iasă altu', alt mitocan, care să-şi întindă, la vederea ta, un zâmbet unsuros pe figură, şi… da! să te invite la o plimbare! "Vă deranjează paşii mei? Nu vreţi să facem câţiva împreună? (mimează plimbarea la braţ cu un

2

bărbat, respectând ritmul paşilor de deasupra) Ce faci? Te plimbi cu ăsta? Cu unsurosu'? Ai înnebunit? ("conversaţie") Ce loc plăcut… Cum l-aţi descoperit? Sigur, aveţi dreptate, cine mai are nevoie de pomi, lac şi alte banalităţi? Când, în fond, în ce constă plimbarea? În a-ţi aşeza, cu lentoare, stângul după dreptul, dreptul după stângul, stângul după dreptul, dreptul după… minunat!... E ca un dans!, ca un blues, numai că în loc să ne-nvârtim pe loc, mergem înainte. Da, ai dreptate, ne cam învârtim, ha-ha-ha-ha!… Vroiam să spun că… nu ne ţinem în braţe!… ("partenerul" îi pune mâna pe umăr; ea i-o dă jos) Nu… Vă rog… te rog, n-a fost nici o aluzie!… (el "reîncearcă"; ea mai fermă) Te rog, opreşte-te! (reiau plimbarea, "de braţ" din nou, în tăcere; un timp; deodată ea se opreşte) Ce dracu' am? (uluită) Astea sunt… fantezii erotice!… Doamne, Dumnezeule! Chiar am înnebunit?! Cine ştie ce cretin, ce idiot ce… nu, mincinos e prea mult, ca să fii mincinos îţi trebuie totuşi oarece…mitocanu' ăla nu poate să fie mincinos, de exemplu, ăla cu "Ce-i, cucoană…", nu! Dar oare un mitocan care poate merge aşa, opt ore, nouă ore… un… poate să fie un mitocan? Asta e! De-asta am… fantezii! Fin'că e imposibil! (merge în ritmul de deasupra) Ăsta e semn de gândire! Ăsta e mers de intelectual! Care cugetă la… mersul lucrurilor! La soarta omenirii! La Dumnezeu! La moarte! La cum să-ţi găseşti un bărbat care să nu te mintă! Care să nu fie altfel decât ţi-ai închipuit că e! Care să nu se poarte ca şi cum ar fi altfel decât e! Care să nu te păcălească!!!… (meditează concentrat; apoi, calm, concluziv) Sunt o vacă. Sunt o gâscă proastă. Am fantezii cu intelectuali… (cald) Nu. Nu-i adevărat! Nu! Sigur, am cu… intelectuali pentru că… pentru că, de fapt, nu sunt fantezii… (cugetă) Sunt mai rău decât o gâscă proastă: sunt bolnavă! Sunt incapabilă de fantezii! Iată: ocazia perfectă pentru o masturbare colosală!… apoteotică!, la gândul că deasupra mea păşeşte calm Brad Pitt, şi-n loc de asta eu mi-l închipui pe Woody Allen! Nu chiar… Pe… (emoţie) pe William Hurt!… (se întinde, grăbită; începe să se mângâie; un timp; renunţă, se ridică) Nu-mi vine. Nu-mi vine! Şi simt că… îmi vine de fapt!…Da'-l văd tot pe el… pe mincinosu' dracului!!! Nu vreau să-mi vină tot cu el!!!…

Ritmul paşilor.Facem aşa: mergem sus, da' nu ciocănim. Nu. Îi băgăm un bileţel pe sub uşă. Ca copiii, da, ca copiii. Cu tot cu cacofonie, da! Şi pe bileţel stă scris: "Dedesubt doamnă singură stop." Doamnă? "Dedesubt femeie singură stop." "Care nu înţelege stop." Femeie? Femeie! Foarte bine "femeie", foarte la obiect! Femeie! "Aştept explicaţii stop." Explicaţii? Da' ce? Ce-aştepţi? "Aştept stop." Corect. Şi? Şi? Cum şi? Şi el găseşte misiva şi… şi coboarăăăă!… La femeia cea singură… la femeia cea aşteptătoare… I-auzi! (ascultă) Ţrrrrrr! Sună! A venit, dragul de el! Vai, ce emoţionată sunt!… Să-i deschid? Cum să nu-i deschid? (joacă) Poftiţi, poftiţi! Iertaţi, vă rog, dezordinea! M-aţi luat prin surprindere, vreau să zic că nu m-aşteptam, chiar aşa, imediat să… Luaţi loc aici!… Ce-aţi spus? (ascultă) Zgomotul ăsta? Ah, picură robineţii! Ştiţi, femeie singură… picură-ntruna, picătura chinezească, da!, pic, pic, poc, poc… da, sunt nişte picături mari, foarte mari, de fapt nu sunt aşa mari, dar contează unde cad, înţelegeţi, e o problemă de recepţie, de rezonanţă, depinde de urechea care-aude, de pildă eu cu stânga aud "pic" în timp ce cu dreapta aud "poc", serios, unii poate n-aud nimic,

3

mai bine să pun puţină muzică, în felul ăsta n-o să ne mai sinchisim de… (pune muzică; paşii nu se mai aud, acoperiţi fiind de muzică) În sfârşit: ce linişte! Ei, şi-acum spuneţi, v-ascult! (ascultă, apoi "traduce") Clasica poveste: l-a părăsit şi acum suferă. (ascultă) Şi n-are somn. (ascultă) Şi n-are rost. (ascultă) Nimic nu mai are rost. (ascultă) Tentaţia irepresibilă de a o sfârşi cu tot şi cu toate. (ascultă) Dar poate mă plictiseşte… Nu , nu, deloc! Vă rog chiar! E cât se poate de… interesant! Şi instructiv - vă daţi seama, pentru mine care… Nu, nimic… Nu, chiar n-am vrut să spun nimic! (ascultă) Pe mine? (uluită) Cică dac' am resimţit şi eu tentaţia irepresibilă de a… Eu??? Da' de ce? (ascultă) Nu, domnule, n-am încercat şi nici n-o să încerc! Da' cum îţi închipui? Pentru ce? Da' chiar n-ai ochi? Nu vezi cum arăt? Nu vezi ce… simpatică sunt? Ce corp am! Ce glezne! Ce genunchi! Ce coapse! Ce fund! Ce sâni!!! Păi cu faţa aia mototolită şi cu oasele alea care duhnesc a reumatism normal că-ţi vine să… da' mie?… mie de ce să-mi vină? Când am… toate astea?… Eşti orb???… (se opreşte epuizată; îşi ia seama) L-am jignit. Pardon! A fost o… un accident. Gândul că pot inspira… că pot fi bănuită de… mă… m-a-nfuriat! Se-ntâmplă… iertaţi-mă! (ascultă) Iartă-mă! Ba nu: iertaţi-mă! Aşa! Poate dacă n-aţi fi venit cu banalitatea asta, cu părăsitu' şi suferitu' şi… Asta, de fapt, mă scoate din minţi! Adică… paşii dumneavoastră, ritmul lor… constanţa cu care, ore-ntregi, poc, poc, poc, poc… te fac să-ţi imaginezi ceva… ceva cosmic… ceva… ceva de genul l-am omorât pe tata şi m-am culcat cu mama, de-aia mi-am scos ochii şi acum nu mai pot decât să poc-poc-poc… sau l-am visat pe Dumnezeu, a venit la mine grav şi mi-a zis: "Fiule, adevărul e că nu exist." "De nici o culoare, Doamne?" "De nici o culoare, fiule." "Aha!…" - ei, la aşa o veste, e normal să poc-poc-poc întruna… sau ce mă fac eu acum cu bomba aia atomică pe care tocmai am terminat-o de fabricat în bucătărie, ce mă fac, pentru că, din nefericire, am greşit la calcule, da, a ieşit prea babană, şi n-o să facă scrum numai Românica, aşa cum mi-am dorit, nu, o să radă şi-un pic din unguri, şi-un pic din sârbi şi-un pic mai mult din bulgari, păi, ce vină au bulgarii, săracii?… poc, poc, poc, poc… ia mai dă-i încolo de bulgari!…da, da' diaspora?, de ce să scape diaspora?, cum să las să-mi scape tocmai diaspora?!… poc, poc, poc, poc… (o clipă) Se uită la mine cu gura căscată. (îi închide gura "musafirului": ţac!) Aşa. Păi? E frumos? Poftim? (ascultă; deodată plictisită) Nu! Nu-ţi dau nici o cafea! Du-te acasă şi fă-ţi singur! Du-te acasă şi bocăne cât vrei! (cu dispreţ) Bocănilă! Hai, pleacă! Dispari! Nu, nu te conduc! (scurtă pauză; furioasă) Să intre următorul! (funcţionară agresivă) Luaţi loc! Numele! Cum Bocănilă? Bocănilă tocmai a ieşit! (furioasă) Pe Bocănilă tocmai l-am dat afară!!! (ascultă) Aşa, bravo! Cu totul altceva! Ionescu! Ionescu şi mai cum? (ascultă) Ion. Ionescu Ion. (ascultă) Ionescu B. Ion. (suspicioasă) "B"? De la ce vine "B"? Cu voce tremurătoare îmi spune "nu ştiu", "cum nu ştii?", insist eu, "nu ştii cum îl cheamă te taică-tu?", "am uitat", şopteşte el "şi, oricum, a murit"… (sare ca arsă) Cum? A murit Bocănilă? Cică a murit… (se repede şi opreşte muzica: paşii se aud din nou distinct: poc, poc, poc, poc… Începe să râdă, din ce mai tare.)

Ritmul paşilor, apoi, brusc, linişte.

4

(priveşte în sus, neîncrezătoare, apoi…) Iar face pipi? (neliniştită brusc) Aşa repede? Doamne, ce-i asta? Alo! Ce-ai de gând? Se culcă, în sfârşit? (se uită la ceas) Opt. Corect: a venit dimineaţa, deci poate să meargă la culcare, nu? Bocănilăăăăă! (ascultă încordată) Vai de mine!… Dacă pleacă?!… Dacă pleacă la… (uluită) Pleacă la servici?… (se repede la fereastră - spre public) Poate-a ieşit deja… (priveşte concentrat spre public) N-am şi eu un binoclu, ceva… Camera! (dă la iveală o cameră video; începe să filmeze persoanele din sală - bărbaţii; eventual ceea ce filmează s-ar putea proiecta pe un ecran în spatele ei; face diverse comentarii - în mare parte improvizate - despre figurile care-i apar în cadru: tuturor le lipseşte ceva, nici unul nu corespunde cu imaginea ei ideală; exemple: Ăsta? Nuuuu! Uite ce ochi apropiaţi are, şi ce frunte! Frunte de maimuţă!… Ăsta? - un chelios - ăsta, deh, nu poţi să zici că n-are frunte!… - altul, prezentabil- Tu ce-ţi umfli aşa pectoralii? Manechinule!… - altul, ochelarist - Ia uite-l şi pe Woody Allen! - o imită pe ciocănitoarea Woody, etc. Se opreşte obosită.) Ce feţe!… Doamne, ce feţe!… Cum? Cum să lipeşti ritmul ăla majestuos de feţele astea? Cum?… (opreşte camera video)

Linişte.Zece dimineaţa. Pic de somn. Şaisprezece ore de la ora ora zero. Ora "H". Când a-nceput mesajul. Asta e: am pierdut probabil anunţul, anunţul "Atenţie, atenţiune, transmitem un mesaj important pentru tine!" Adică pentru mine. Poc, poc, poc, poc… Morse! Morse cu-ncetinitorul. Între timp m-am învoit de la servici. Mi-am luat fără plată. Am decis să nu mă mişc de-aici până nu-nţeleg. Până nu decodofic "poc-poc"-ul. Ceva important pentru mine! Numai că… iată!… Ce linişte! În viaţa mea n-am mai auzit o asemenea linişte! Nici în creieru' munţilor nu-i aşa o linişte… absolută!… Din păcate, în creierul meu s-a instalat, compensatoriu, neliniştea. O absolută nelinişte, dacă există aşa ceva. Neuronii mei, care pulsau deja în ritmul mesajului, s-au trezit dintr-odată fără… dirijor, şi-au început să pulseze haotic, entropic, brownian! Ca un caiac-canoe lipsit de… cum îi zice?… cârmaci!… ăla care stă în faţă şi zbiară la vâslaşi "Hop!", Hop!", "Poc!", "Poc!"… Da… Aşa se prezintă creierul meu acum… Mândră corabie, un' ţi-e cârmanciul?… S-o fi dus la servici. Simt o imensă dezamăgire. Nu pot concepe ca un asemenea individ să aibă… servici… Nu-nţeleg… Nu-mi închipui ce servici poate… Mister… Mister absolut… Mă simt… păcălită!…

Linişte.(la telefon) Da! Nu ştiu numele, dar v-am dat adresa, adresa exactă! (…) Vă rog frumos, e o urgenţă! E… (rapid) … e vorba despre un apartament, un apartament al mătuşii mele, o doamnă în vârstă foarte distinsă şi… care, ştiţi cum e cu pensiile, a fost nevoită să-l închirieze… (…) Păi nu, tocmai că n-avea telefon când l-a-nchiriat, i-a pus chiriaşul!, el i-a montat telefon!… Da. Şi trebuie neapărat să-i comunice ceva, ceva foarte important! Şi eu m-am gândit: de ce să se pună pe drum, sărăcuţa, până acolo, aşa bolnavă cum e, şi distinsă, când poate să dea un telefon, nu?… (…) Vai de mine, cum să-mi bat joc?, vă rog să mă

5

credeţi! (…) Nu mint!, cum să… (…) Oh, vă mulţumesc din suflet! (…) Da, notez. (notează) Vă mulţumesc foarte mult! Aţi fost… Alo!… (închide; e fericită) Aşaaaa!… Ia să facem o verificare! (formează; se răzgândeşte şi închide) Stai puţin! Şi dacă răspunde? Ce-i zic? (o clipă) Nu-i zic nimic! Închid! (formează din nou; se răzgândeşte şi închide) Da' de ce să nu-i zic nimic? Am paişpe ani?, dau telefon şi-nchid? (o clipă) Ei, îi zic mai încolo! Acuma doar verificăm! Corect! (formează) Ce nebunie… Poate nici nu-i acasă… (aşteaptă) Sună!… (închide precipitat; apoi, uluită…) Mi-a răspuns… o femeie!… (scurtă pauză) Nu se poate, am greşit… (formează rar) 8… 9… 8… 9… (îşi dă seama; închide brusc; e terifiată) Vai, ce ruşine!… (aruncă "numărul", scârbită)

Linişte.(Vis: ea însăşi în chip de centralistă telefonică - vocea corespunzătoare) Da… (…) Doamnă, v-am explicat de ce nu pot face asemenea servicii! Ordonanţa 17926 specifică clar: se oferă informaţii de tipul celor menţionate la articolul 82 alineatul 13, numai - atenţie, numai! - în probleme de viaţă şi de moarte. Numai! Deci… Dumneavoastră nu aveţi o asemenea problemă, nu aşa aţi spus? (…) V-am înţeles, dar vă rog să consultaţi legea, dragostea nu e specificată nicăieri! (…) Bine, dar înţelegeţi-mă şi pe mine, mă puneţi să comit o ilegalitate! (…) Doamnă, vă rog să nu ţipaţi! (…) Bine, vă rog, nu mai plângeţi, vă citesc din ordonanţă, probleme de viaţă şi de moarte, viaţă şi moarte, atât, dragoste nu! (…) Da? (…) Păi adineauri spuneaţi că… (…) Doamnă, sigur? (…) Aveţi grijă, vă asumaţi o mare răspundere: minciuna în cazuri de genul acesta are repercursiuni foarte grave. De natură penală, ca să nu spun mai mult!… (…) Bine, v-am înţeles. (…) Bine, cum doriţi. Acum vă rog să respectaţi întocmai instrucţiunile: formaţi la telefon "şase" şi, în momentul în care veţi auzi semnalul sonor, aşteptaţi o secundă apoi spuneţi răspicat - cu majuscule, atenţie! - spuneţi aşa: "În cazul meu", numele, prenumele, serie şi număr buletin, adresa, numele părinţilor, numele bunicilor, preferinţe culinare, istorice, geografice, hobby-uri, etc etc, ştiţi, o simplă fişă pentru dosarele noastre, avem foarte multe controale, deci, reiau, "În cazul meu etc e o problemă de viaţă şi de moarte punct" E clar? (…) Bun, mai departe, dacă cele declarate se dovedesc a fi corecte, după câteva secunde veţi auzi o melodie simpatică şi apoi vi se va face legătura. Bine? (…) Bine. Succes! La revedere!… (pentru sine) S-a-ncins târtiţa-n tine, ai? (preia un alt apel) Alo! (…) Da, v-ascult…

Linişte.(Se aude o melodie simpatică, apoi o sonerie de telefon. Ea se trezeşte speriată; priveşte, nedumerită, telefonul; răspunde precipitat.) Alo! (dezamăgire) Da, mamă. (…) Nu, n-am nimic. (…) Pentru că n-am vrut să mă duc. (…) Îţi dau cuvântul meu că n-am nimic! (…) De unde până unde? Uite! (inspiră pe nas demonstrativ) Ai auzit? Ţi se pare-nfundat? (…) N-am nimic! (…) Nici febră… (…) Îţi spun, mamă, dac' ar fi ceva ţi-aş spune. Pe bune. (…) Da' tu ce problemă ai, ce problemă aşa de urgentă de-a trebuit să mă suni acolo? (…) La servici! Nu acolo m-ai sunat? (…) Cum să zic de-acum, acum normal că… (…) Pentru că, ţi-am spus, în

6

general n-am timp acolo. (…) Păi atunci zi-mi dacă-i urgent! (…) Da. (…) Da. (ascuiltă; timp îndelungat; e evident că se plictiseşte îngrozitor: aşază telefonul alături etc) Da, te-ascult, cum să nu te-ascult?… (…) Da. (…) Da, mamă, opreşte-te, cred c-am înţeles. (…) Nu-mi mai spune c-am înţeles! Vrei părerea mea, nu? (…) Bun: eu zic să nu! (…) Da, aşa zic eu. (…) Mamă n-o lua de la capăt! Mi-ai cerut părerea şi ţi-am zis-o: nu! (…) Ce să-ţi explic? (…) N-am ce să explic la aşa ceva! Mi se pare simplu: nu! Aşa cred eu! (…) Nu sunt nervoasă… (…) Mamă, nu sunt nervoasă, sunt foarte calmă, sunt foarte liniştită, e o linişte aici mai ceva ca-n creieru' munţilor! (…; zâmbeşte; cald) Mi-e bine… (…) Da, eu zic să nu. (…) Păi dacă şi tata zice să nu, ce mai vrei? (…) Şi pentru tine cine contează mai mult, tanti Varia sau tata şi cu mine? (…; resemnată) Bine, zi-mi ce-a zis tanti Varia… (ascultă; lung; încep paşii de deasupra; îşi dă seama treptat; se luminează toată; grăbită…) Mamă, bate cineva la uşă! Te sun eu mai târziu! Pa! (închide; ascultă extaziată, cu ochii în sus)

(alb) Şi a fost dimineaţă şi a fost seară. A doua noapte.

Ritmul paşilor.(intră în personaj) Ia să mai încercăm nişte deducţii detectivistice. Deci: ce ne transmite, în primul şi-n primul rând, sunetul pe care-l recepţionăm? (ascultă) Ei? Ce informaţie simplă ascunde acest "poc-poc"? Ia să-ncercăm să-l reproducem. (păşeşte; e desculţă sau în ciorapi) Se-aude ceva? Nuuuuu… (se încalţă şi păşeşte) Ei? (se descalţă) Prin urmare individul e-ncălţat. Ba mai mult, e-ncălţat cu pantofi. Nu? Există papuci capabili de asemenea "poc"-uri? Nu cred. Buuuun… Acum: de ce-ar sta cineva încălţat în casă? Atâta amar de timp? Oricum, are pantofi de calitate dacă rezistă atâta-n ei, asta-i clar! Care va să zică nu e un terchea-berchea. Foarte frumos, da' de ce stă încălţat? Când stă omul încălţat? Când vrea să iasă. Bun! Şi-atunci de ce nu iese? (pentru sine) Unde dracu' să iasă?… (se scutură) Treaba lui! Unde are treabă! N-are treabă? Bine, n-are treabă. O.K. Da' totuşi vrea să iasă. Sau nu vrea! Da' trebuie! Aha!, aşteaptă un telefon de la cineva! De la cineva care-i zice: (cu voce tenebroasă) "Peste zece minute la Universitate." şi-nchide. Şi el, gata-ncălţat, ţuşti în taxi şi… (se enervează) Şi ce? Şi-i predă lu' ăla servieta cea neagră plină cu microfilme şi alte secrete de stat! Uite unde-a naufragiat sărmanu' James Bond: pe plaiurile lu' Nicolaescu… (se încălzeşte) Aha! Sergiu! Care, iată, apare la faţa locului, la Universitate!, da!, apare de după Mihai Viteazu' şi-i pune lu' James pistolu-n coaste: (imită vocea lui Nicolaescu) "Ce-i cu tine, Lăscărică? Ia deschide servieta, să vedem şi noi ce-ascunzi acolo!…" Şi Lăscărică deschide, da' servieta e prevăzută cu o bombă şi "Zbang!!!"… sar în aer şi el şi Sergiu, şi Mihai Viteazu' şi calu' şi-un troleibuz de noapte care tocmai trecea pe-acolo… Linişte… Dar… vai de mine!… Ce-i asta?… Nu cumva… e posibil?… e posibil să fi decedat nemuritorul… legendarul… domnu' Sergiu!… unde sunteţi?… e posibil???… Nuuuuu! Nu-i posibil! Uite-l cum apare dintre flăcări, sprijinit de bravii miliţieni răsăriţi de nu se ştie unde… "Te-au nimerit, comisare?, întreabă unul din ei, tulburat, "Bă, copilu'…", îl linişteşte eroul, uşor obosit, "…noroc c-aveam vesta pe mine!…", ho-ho-ho, muzică triumfalistă şi

7

generic final. Aplauze! Bravo, ai dezlegat şi enigma asta! (după o clipă) Alo!, domnu' Nicolaescu, da' cu fata ce faceţi? Păi? Ce-aveţi de gând cu personajul feminin? L-aţi lăsat de izbelişte! E frumos? E cavaleresc? Pentru nişte amărâte de microfilme? Unde vă e profesionalismul? E un personaj ratat, fata! Nici măcar n-a apucat să descifreze mesajul! (un timp) Prin urmare asta-mi transmite James cu "morse"-le lui: secrete de stat!… (un timp) Dar dacă n-are pantofi? Dacă totuşi nu e-ncălţat? Şi-n loc de tălpi are… (râde sinistru) copite?… (îşi pleacă fruntea în palme)

Ritmul paşilor.Dar, în fond, în fond şi la urma urmei, de fapt, de fapt şi de drept, totuşi, e… e ruşinos?… e… e blamabil dacă pricina acestei nesfârşite meditaţii ar fi o femeie? Nici măcar banal nu e! Dacă s-ar fi oprit după… habar n-am… după câteva ore… după o zi!… dacă măcar s-ar fi schimbat ceva, ritmul… dacă ar fi existat măcar o urmă de sublimare, da!, da, atunci ar fi fost banal, hai să zicem. Dar aşa… (un timp) De fapt, întrebarea e: ce femeie-i aia?… (un timp) Ba nu! De fapt, întrebarea e: eşti tu o femeie din pricina căreia să umble cineva aşa? Asta-i întrebarea! (un timp; apoi, cu hotărâre) Sunt! Sunt!!!

Ritmul paşilor.(bea dintr-o sticlă cu vin) Aşa!… Aşa mai vii de-acasă!… (bea) Buuuun!… (eticheta) Vinul lu' Dinescu! Lu'! Licoare-adevărată!… (bea; plescăie, mimând o încântare supremă) Mmmmm…. Bun de tot!… Hai, dinescule, suie-te la cap! Sus, băiatu'! Sus te vreau! (râde gros) Ho-ho, funcţionează: am început să spun porcării!… (bea) Aşa. Acum:… Acum plecăm în căutarea lui Brad Pitt! Lu' Brad Pitt! Corect! Lu'! Pe locuri!… Fiţi gata!… (mai ia o gură) Aaaah… Start! (închide ochii) Aşa… suntem pe malul mării, ba nu, sunt pe malul mării, da, plajă, pustiu… nu!, nu la Vama Veche!, acolo să te duci tu, mincinosule!, ce cauţi aici?, pleacă!, (parcă goneşte un ţânţar) pleacă!, du-te cu Vama ta cu tot!!! (bea) La Nisa! Da, da, la Nisa sunt! (o clipă) Cum o fi la Nisa? Cum să fie? Ca-n filme! Palmieri, nisip… ce mai e? (furioasă) Ce dracu' mai e? (deschide ochii) Te rog, dinescule, te rog, arată-mi Nisa!!! (bea: o înghiţitură mare; închide ochii) Aha! Asta e: soarele care apune în mare! Corect! Şi rechini! Nu, rechinii altă dată, he-he, când o să-l aduc pe mincinosu', o să-l invit la Nisa, ha-ha-ha, nu vrei, iubitule, să faci o baie?, o baie la Nisa!, uite, ţi-am pregătit un rechinaş, te-aşteaptă, uite cum dă din aripioară!, e un Great White, hai, curaj…(râde: apoi se întunecă; deschide ochii, obosită) Ce mă fac? Cum să scap de el? (bea) Trebuie să am răbdare, să-l mănânce Great White-u'… (bea; închide ochii, fără speranţă) Unde eşti, dragă? Te-a mâncat? (brusc încântată) Hopaaaa! Ia uite cine-a ieşit de după palmier! Cine-i băiatu' ăsta aşa de handsome? Cine-i flăcăul ăsta? Bravo, dinescule! (bea cu ochii închişi) U-uuuu! Nu m-aude. Priveşte marea, visător… Cred că-i dintr-o reclamă la ţigări, cu cămaşa aia-nflorată, deschisă până la plex, cu pectoralii ăia bronzaţi, cu pantalonii ăia de in care flutură în bătaia brizei, şi care se lipesc de… ah!, ce-i acolo?… de ce se lipesc oare pantalonii?, ce umflătură interesantă!… Mister, ce-ai acolo? Microfilme? Ce secret ascunzi acolo? Ah, s-a-ntors! M-a

8

auzit! Ah, ah… ahhh, nu mă-nnebuni cu privirea asta albastră, albastră ca marea… (bea, din ce în ce mai transpusă) … ai milă de mine, nu vezi că mă ia cu furnicături peste tot?, o să mă termini cu privirea asta!, ah!, o să termin înainte să m-atingi!!, închide ochii ăia!… (răsuflă agitat) Se-apropie… Dumnezeule… (bea) Din ce reclamă e ăsta?… (emoţionată) Hi!… Ce face? S-a oprit… Aaaaaaa… Nu se poate!… Vai, da' nu ţi-e ruşine!… îşi dă jos pantalonii, pantalonii lui de in… ascultă, drept cine mă iei?!… lasă, poate i-e cald!… uite că, totuşi, a rămas în slip… Doamne, ce slip!… lasă slipu'!… nu-i frumos să te uiţi aşa, la slipu' omului… uite, săracu', a roşit!… sau e bronzul… cred că trebuie să-i spun ceva, normal, ce stai aşa, ca muta?… Excuse me, did I see you before? In a commercial maybe?… (o clipă, apoi, topită) Aaaaaaaah!… ce voce are!… şi ce spirit!… "You never know!… ", aşa mi-a zis, adică "Nu se ştie, baby!…" (fericită, deschide ochii şi pupă sticla) Mulţumesc, dinescule!!! D' ăştia vreau! Ăştia-mi trebuie mie! Nu… Woody Allen!… (reînchide ochii) Hey, mister, it's too hot for that… that… that slip, you know what I mean, that little thing, it's too hot for it, isn't it? (o clipă; dezorientată) Cine ţipă?… (ascultă) Ţipă cineva… "Help! Heeeelp!" (se întunecă) Ce-i asta? (disperată) Ce-i asta??? Ce caută Woody Allen în apă la Nisa?… (îi dau lacrimile) Ia uite, are şi labe de scafandru!… (plânge în hohote)

Ritmul paşilor.(Vis: femeia exersează la vioară - game, exerciţii simple - paşii de deasupra servindu-i ca metronom. Un timp. Apoi, ritmul devine discontinuu. Ea observă şi se opreşte, dezorientată. Cel de deasupra încearcă la rândul lui, se pare, exerciţii simple de… step! Încântată, femeia intră în joc: între vioara ei şi paşii ritmaţi se încheagă un fel de dialog,muzical,din ce în ce mai complex, din ce în ce mai spectaculos.Crescendo, climax, stop brusc.

Ritmul paşilor.Am avut o revelaţie. Mi-a trecut deodată prin cap că cel de deasupra e… mincinosu'. (joacă) "Vai de mine, înseamnă că… Doamne, înseamnă că… nici n-am curajul să formulez!… înseamnă că m-am înşelat!… că minciuna n-a fost minciună, că era o minciună minciuna!, da!… înseamnă că mă iubeşte!, vă daţi seama, a-nchiriat apartamentul de deasupra şi, cu o delicateţe de nedescris, cu doar sunetul paşilor lui, îmi face într-una declaraţii: "nu pot fără tine!", "nu dorm fără tine!", "te-aştept, te-aştept!", "nu mă gândesc decât la tine!", "nu fac altceva decât să mă gândesc la tine!", "la tine, la tine, tu, tu!", "poc, poc, poc, poc"… " (se opreşte brusc) Aiurea! N-a fost nimic din reacţia asta. A fost o imensă dezamăgire. Da. Gândul că cel de deasupra e el a însemnat o imensă dezamăgire. (se luminează) Însă, dup' aia, o bucurie la fel de… de imensă!… da!… Înseamnă c-am scăpat! Am scăpat!… (spre tavan) Mulţumescu-ţi ţie, deasupra-mergătorule! Sunt… (încet) liberă…

Ritmul paşilor.

9

A fost odată o fată căreia i s-a furat somnul. Cineva, nu se ştie cine, un hoţ, da, un hoţ i-a furat somnul. La ce i-o fi trebuind?, se întreba fata, tot mai obosită. Când avea atâtea altele de furat!… Da, era o fată bogată, foarte bogată!… Şi, din toate comorile ei, hoţul alesese să-i fure…somnul… Şi… (închide ochii) …şi-atât.

Ritmul paşilor.(Vis: început identic cu al visului anterior - ea exersează la vioară; ritmul se menţine însă constant; femeia aşteaptă invitaţia la "dialog" a celui de deasupra, dar aceasta întârzie. Atunci se hotărăşte să ia ea iniţiativa. Nici un răspuns. Ba da, parcă… da, parcă se aude ceva în plus! Într-adevăr, alături de cel de deasupra a început să păşească un altul! Şi apoi încă unul! Şi încă, şi încă! Până când ritmul dispare într-un amestec inform de paşi, din ce în ce mai asurzitor. Femeia ţipă îngrozită.)

Linişte.Iar a plecat! Chiar are servici!… Nu-nţeleg… Nu-nţeleg!… (umblă întruna, în ritmul care, se pare, i-a intrat în sânge) Ştiu că sună… scandalos, dar… mi se pare incredibil că o… o creatură ca mine trăieşte aşa ceva. Nu… (arată spre tavan) …nu asta, nu!, mă refer la condiţie, la… Incredibil, mi se pare o risipă! Casă, servici, singură… meschinării! O sumă de meschinării! Sunt… sunt frumoasă! da, de ce să… ştiu că nu tipul manechinului, că poţi să "Cum, madam, cu picioarele-alea strâmbe? Cu şuncile alea pe colo? Şi pe colo? Şi pe colo? Şi…" Şi ce? Tocmai! Tocmai că frumuseţea nu înseamnă un tipar! Ci o aproximare a unui tipar! Frumuseţea e ca bunul simţ! Ştii când e! Simţi când e! Şi simt! Chiar simt! Şi simt că simte oricine mă priveşte, simt! De ce să… Pe urmă sunt inteligentă! Asta e clar! Asta, cel puţin, nimeni nu pune la îndoială. Probabil că nu mai contează atât de mult… Prostii! Oricum, sunt! Sunt sociabilă, sunt spirituală în conversaţii, ştiu să dezvolt un subiect atât cât se cuvine, atât cât dă bine, ştiu să alunec pe marginea lui cu graţie fără să depăşesc graniţa superficialităţii. Când e cazul. Aproape tot timpul e cazul. Mă rog… Am o cultură generală absolut stimabilă şi am şi priceperea de a o etala fără ostentaţie, cu farmec! Ştiu să dansez, am… am energie!, câteodată debordantă, molipsitoare, câteodată vădesc realmente calităţi de lider, şi nu pentru… pentru turme, pentru mase, nu!, pentru indivizi cu pretenţii, pentru personalităţi, pentru lideri recunoscuţi ca atare! Pe urmă, sunt… virtuoasă!… (râde uşor) ce cuvânt… bietul cuvânt - are deja o conotaţie exclusiv peiorativă, ascultaţi în ce termeni vorbesc, "conotaţie exclusiv…" şi cu câtă uşurinţă îi folosesc, deci… vroiam să zic că… am… am o morală! Doamne, cum sună… Bine, am… am norme!… nu… principii!… nu… am… am credinţa că există bine şi rău!, da!, şi că, dacă nu ştiu ce e bine, măcar ştiu ce e rău! Sau măcar mă preocupă!!! E incredibil, şi asta e incredibil: nu reuşesc să formulez ceva atât de simplu! Că încerc să fac binele şi că încerc să nu fac răul! Ce lume-i asta?, îţi vine să verşi!!! Nu vorbesc de dat pomană la cerşetori pe stradă, deşi fac şi asta, nu!, vorbesc de… de fidelitate, de exemplu! Da, aşa cum se-aude, cred că e bine să fii fidel într-o… relaţie… Doamne, cum sună… Sau: cred că e bine să nu minţi! Şi că e rău să minţi! Cu toate nuanţele

10

de rigoare, ştiu, ştiu, bolnavul de cancer, dacă e bine să-i spui… Important e că am nişte valori! Nişte valori în care cred! Pe care încerc să le respect! În funcţie de care… Nu-i puţin lucru! E mult! E foarte mult! Am cunoscut destui, şi destule şi… am cunoscut destul ca să pot să spun: e foarte mult! (un timp) Aş fi vrut să pot adăuga, ştiu că asta sună de-a dreptul şocant, da' repet, aş fi vrut să pot adăuga: sunt virgină. Din păcate n-o mai am… calitatea asta… Puteţi să râdeţi cât vreţi: e o calitate! Virginitatea e o valoare! Îmi pare rău c-am pierdut-o, dar, iată, pierzând-o, n-am pierdut şi credinţa că e o valoare! Gândiţi-vă, n-aş vrea să par pretenţioasă, însă, la vârsta mea, argumentele în probleme de genul ăsta n-au cum să nu fie livreşti, aşadar amintiţi-vă ce nu reuşeşte Faust, Faust cel demonizat, să înglobeze în împărăţia lui fără sfârşit? O căsuţă! O căsuţă şi grădiniţa din jurul ei. O căsuţă în care un moşuleţ şi-o băbuţă îşi aşteaptă împreună, împăcaţi, sfârşitul. Banalitatea banalităţilor! Ei bine, vă spun sigur, bag mâna-n foc că moşul şi băbuţa erau virgini când s-au cunoscut. Da! Mă rog, ştiu că, pe terenul ăsta, deriziunea se simte la ea acasă, eu însămi îmi dau câteodată frâu liber cinismului, băşcăliei, dar undeva în mine valorile astea râmân. Neclătinate. Ca un soi de substrat morfologic al sufletului. Al sufletului meu, poate la alţii nu-i aşa, dar la mine e! Sau familia! Altă banalitate. Alt teren propice deriziunii, miştoului! Râdeţi, râdeţi… Chiar dacă nu se-aude, râdeţi înăuntru, ştiu eu! (un timp) De-aia m-am simţit de-a dreptul… fericită!, când am citit o poezie în care un indi… Sigur, poezia! Altă… deci, un individ care-ntr-o poezie îşi mărturisea dragostea pentru nevasta lui. Şi pentru copilul pe care tocmai i-l născuse. O poezie! Şi scrisă acum câţiva ani, nu în secolul trecut! Vă puteţi închipui un subiect mai prozaic? Zice şi el, dealtfel, poetul, individul, zice "Cum dracu' să spui într-un poem că-ţi iubeşti fetiţa? La fel, e atât de penibil să spui că-ţi iubeşti nevasta! Dar", adaugă, "totuşi, poezia e făcută ca să-ţi exprimi sentimentele." Nu? Totuşi astea sunt sentimentele lui. Banale, prozaice, atât de lesne… dispreţuibile sau cum s-o zice… dar adevărate! Ale lui, adevărate! Da, şi pe urmă, fără nici o ruşine, închipuiţi-vă: începe să spună cât de tare îşi iubeşte fetiţa şi nevasta! Incredibil, nu? Hai să vă spun sfârşitul, eu plâng de fiecare dată când mi-l recit în minte, ştiu, sunt o gâscă proastă, dar plâng, mi se pare la fel de sublim ca finalul lui "Faust"! Zice-aşa: "Noi, Cri…", Cri e nevasta lui, deci, "Noi, Cri, aş vrea să îmbătrânim împreună / s-o ajutăm pe Ioana să trăiască / ", Ioana e fetiţa, "şi să fim prieteni mereu. Să nu ne devenim nesuferiţi / să nu ne încăpăţânăm în certuri. / Să ne fim dragi mereu. / Apoi, de mână / să ajungem în faţa unei porţi uriaşe / cu sculpturi reci, nu prea expresive: / îngeri de granit, cu aripi sparte. / Să batem: Bang! şi să intrăm / pe toboganul de sânge - / prin gâtul năpârcii s-alunecăm, / prin maţele cârtiţei, / prin rădăciniţele trandafirului / până în floarea cea galbenă… / Nu ţi-aş da drumul la mână, Cri, nu ţi-aş da drumul / iar dacă poteca se va bifurca / vom împietri acolo, la răscruce / şi vom rămâne acolo în ţara înserării, / două statui colosale, Mama şi Tata, / de granit cenuşiu." • Da… (îşi şterge lacrimile) O minunăţie. O minunăţie patetică. Cu "th". Unde eram? Da, la mine. La "eu". La calităţile mele. Sunt, iată, capabilă de emoţie. Ceea ce iarăşi nu-i puţin lucru. Cine, de exemplu, mai citeşte poezie în ziua de azi? În afară de poeţi? Eu! Eu, eu! Nu mai vorbesc de muzică! De starea… religioasă pe care mi-o provoacă muzica. Nu mai vorbesc pentru că, în domeniul ăsta… mă rog, e ceva

Mircea Cărtărescu - "Câteva cuvinte despre Ioana"

11

aproape patologic, o veritabilă prostraţie, deşi mi-e complet inaccesibilă, muzica, sunt… sunt… da' poate că minţea, de ce nu?, prea l-am crezut cu totul, o să mai încerc, sigur o să mai încerc!… acum am şi… (priveşte tavanul) … cel mai perfect metronom!… (râde uşor) Doamne, poate chiar… Nu! Gata cu muzica! Altfel sunt în stare să… Gata! Tăcere! Nu mai spun nimic!… Ce-am vrut de fapt, şi de drept, da, şi de drept, cu toată… înşiruirea asta de virtuţi care de care mai contestabile? Lăsând la o parte diagnosticarea psihiatrică şi tentaţia psihanalizei, am vrut să spun că e… nedrept!… că e de neînţeles… că e o risipă!, da!, e o risipă ca o… o creatură ca mine să trăiască ceea ce trăiesc. Am senzaţia fizică a unui amestec scârbos, a unui ghiveci dezgustător în care totul, dar absolut totul, a fost pus la fiert! E de parcă Dracul a primit aprobarea să nu mai uzeze de cazane individuale, şi-atunci şi-a aprins focul sub tot cazanul ăsta care-a devenit lumea. Nu se poate! Nu! Refuz să fierb în aceeaşi oală cu… nici nu ştiu pe cine să numesc… cu colegii de servici! De exemplu! Nu! N-am nimic cu ei, treaba lor, da'… ce căutăm împreună? Unde sunt cei lângă care aş vrea, lângă care s-ar cuveni să trăiesc? Unde fierb ei? Ştiţi cum e? Înainte vreme existau, pe de o parte, regi şi regine şi prinţese şi prinţi şi, pe de altă parte, restul lumii. Servitorii, ţăranii - ceilalţi Care, în toate poveştile nu fac altceva decât figuraţie! Vorbesc de poveştile adevărate, autentice, nu de prelucrările, de făcăturile romantice în care-au început s-apară tot felul de Cenuşărese. Şi chiar şi-n astea se vădeşte la final că protagonistul cel sărac era, de fapt, un prinţ! Rătăcit, din cine ştie ce motive, de ai lui. La care se-ntoarce. Asta vreau să spun: am certitudinea că sunt… o prinţesă. Şi că m-am rătăcit de ai mei.

Linişte.(Voce bărbat înregistrată: "Întindeţi-vă pe spate şi ridicaţi încet picioarele. Strădiuţi-vă să obţineţi o mişcare cât mai uniformă. Leeeeeent sus!, şi leeeeeeeeent jos! Şi leeeeeeeeeent sus! Şi leeeeeeeeeeeeeeeeeent jos! Bravo! Acum, în picioare! Urmează a patra serie de genuflexiuni. Atenţie… şi! Una, două, trei, patru… etc." Ea, transpirată, încearcă să respecte ritmul indicat de vocea de pe casetă; e, însă, prea obosită: începe să fure la numărătoare. La un moment dat se enervează: se repe de la casetofon şi-l opreşte - Du-te dracu'! Du-te dracu'! Da' pentru ce?!…" Pauză. Răsuflă greu. Oare n-ar trebui… să mă duc la un doctor?…"

Linişte.Astea sunt cele două scrisori pe care le-am primit de la el. Mincinosul. Atât mi-a scris: de două ori. În… aproape cinci ani. Una la-nceput, când umbla după mine cu limba scoasă, şi una la sfârşit, când am plecat. După ce-am plecat. Aici, între plicurile astea două, sunt cinci ani din viaţa mea. (un timp) Prima. (ridică prima scrisoare; scoate o foaie) O partitură. Capriciul nr. ? de Paganini. Iar pe spate scrie aşa: "În semnele bizare de pe verso…", adică în note, în partitură, e ultra…deci, în semnele de pe verso "…se găsesc încifrate multe din cuvintele pe care aş vrea să ţi le spun. Sper că vei fi suficient de curioasă pentru a folosi obiectul anexat"… adică invitaţia (scoate din plic o invitaţie; citeşte de pe ea) vă aşteptăm…

12

la,la,la… ora 19… concertul tânărului violonist… la, la, la… la, la, la… câştigător recent al Marelui Premiu la… la, la, la… (se întoarce la scrisoare) mă rog, marele talent… deci, "…suficient de curioasă pentru a folosi obiectul anexat…", auzi, obiectul anexat!… Punct. "În locul şi la data şi la ora menţionate acolo, cuvintele respective"…, ah, ce pretenţios… "cuvintele respective vor fi "strigate în gura mare"… între ghilimele, desigur… cuvintele la, la, la… în gura mare, fiindu-ţi, în acelaşi timp, adresate personal."… Ţ, ţ, ţ, ţ, ţ… (un timp) Adevărul e că l-a cântat dumnezeieşte… capriciul numărul… Cu asta m-a zăpăcit… cu muzica. Totdeauna m-a fascinat… mai ales vioara… Singurul meu vis repetitiv… ba nu, mai e ăla cu păsările, oricum, poate cel mai… des repetat vis al meu, de când eram mică, nu ştiu, câţiva anişori… habar n-am de unde, ceva trebuie să-mi fi provocat chestia asta, mai ales că e de-o acuitate incredibilă, simt!, aproape că, nu!, chiar mi se pare că mă trezesc cu buricele degetelor umflate… da, mă visez cântând. La vioară… Ei, şi vă daţi seama, când a apărut el cu… (o clipă) dumnezeiesc a cântat atunci… cred că niciodată nu i-a mai ieşit aşa… deh, capriciu!… (râde uşor) îl ştiţi? (fredonează puţin) … nu prea se-nţelege, sunt… se cântă pe mai multe corzi deodată, corzi duble se cheamă… mă pricep!… (rîde uşor) Mă rog… (reia) Deci asta a fost prima lui scrisoare. (o pune la loc în plic) Am dat curs… obiectului anexat… (pune şi invitaţia în plic) …şi uite unde-am ajuuuuns… (oftează) Doamne, cum îl ascultam… stăteam ca vaca, ore-ntregi, cu gura căscată… game, orice… mai ales game, la-nceput îi mai plăcea să mă vadă topită şi mai cânta şi câte-o piesă întreagă, da' pe urmă… când a văzut că mă mulţumesc cu… (fredonează exerciţii simple; monoton) Ore-ntregi… Mi se părea ceva… o minune, ceva supra-firesc!… e ceva în instrumentul ăsta care mă-nnebuneşte, îmi… îmi astupă simţurile, simţul critic vreau să zic, tot!, mă anesteziază, e ca un drog pentru mine… (un timp) Poate şi pentru că mi-e complet inaccesibil. Complet! Nici măcar o coardă liberă n-am reuşit să… să nu scârţâie!… el zicea că n-a mai pomenit aşa ceva… un antitalent în stare pură, aşa zicea despre mine… De la mâini e… (îşi priveşte mâinile) au… au o frică mâinile mele, în fond îţi trebuie curaj ca să strângi aşa instrumentul ăla fragil şi delicat şi graţios, să-l… stăpâneşti cu atâta hotărâre, e… îţi trebuie tupeu, nu glumă!… (un timp) E un dar şi ăsta, darul de a simţi că ţi se cuvine să-l atingi, să-l… să-l supui… să-l sub-pui, asta e!, cum să te pui pe tine deasupra lui?, cum?… doar dacă ai un dar… un har!… (rămâne pe gânduri) Şi Bocănilă are un har, nu? A simţit că se poate pune deasupra mea. Că i se cuvine. Eu sunt vioara la care Bocănilă cântă cu paşii lui. Oare ce cântă? Un… capriciu?… (spre tavan) Sunt cam… dezacordată, nu?… (după o clipă) Prostii! Sunt un Stradivarius, aşa să ştii!… Cu corzile puţin întinse, e drept… puţin gata să plesnească… Da' şi tu, Bocănici, cum ai vrea să sune când cânţi cu picioarele?… (râde uşor) Închidem paranteza. Închidem vioara în cutia ei. Dar ce să vezi? În cutie apare… a doua scrisoare… A doua şi ultima scrisoare a lui Domnu' Mincinosu'… Care, precum se poate observa, e nedeschisă. Pentru că Doamna Gâsca Proastă, Doamna Dezacordata n-a avut curajul s-o deschidă. Da. Ca să nu-i plesnească vreo coardă. (un timp) Vreau! (apucă scrisoarea cu hotărâre; se opreşte; lung) Nu pot… (un timp) De ce? De ce? De ce? De ce? De ce? De ce? De ce?…

(alb) Şi a fost dimineaţă şi a fost seară. A treia noapte.

13

Ritmul paşilor.(intră în personaj; se leagănă în ritmul paşilor) Dacă ai putea să-ţi dai seama când încep lucrurile s-o ia razna!… Să sesizezi momentul! Să te opreşti (se opreşte din mişcare) şi să zici: "Hopaaaa! Ce-i asta? Ce-o fi asta? Nu ştiu ce e, da' nu e-n regulă! Ia să vedem! Ia să cercetăm! Ia să nu trecem ca vita, ca şi cum nu s-a-ntâmplat nimic"… (pauză, reia mişcarea) Da' nu poţi. Nu poţi fin'c-ar însemna să nu te mai ocupi cu altceva. Fin'că acum, când te uiţi în urmă, toate par semne. Semne peste semne… Cititor în semne: iată o meserie… O meserie pentru nenea Ilie… Nenea Ilie de la Mărcuţa… (urlă) Ajunge!!! (îşi acoperă urechile cu palmele; după un timp) Nu s-a oprit, nu? Ştiu… Dar măcar nu-l mai aud "poc-poc-poc". Măcar nu-l mai aud cu timpanele şi ciocănelele şi nicovalele şi scăriţele şi melcii "poc-poc-poc". Îl aud "bum-bum-bum". (rar) Bum, bum, bum… Îl aud cu ţeasta. Şi, dacă n-ar fi atât de leeeeeent, aş putea să cred că nu-i el, nu!, e inima mea!… bum, bum, bum… Cu ţeasta… (încearcă să-şi acopere capul cu palmele) Mi-ar trebui nişte mâini uriaşe, nişte labe, mi-ar trebui mâinile Evei, da!, am auzit c-avea cinci metri înălţime Eva, da!, am citit!, aşa se pare, c-avea cinci metri!, se lupta cu dinozaurii!… (un timp) …sau mi-ar trebui un cap mai mic…

Ritmul paşilor.Nu, domnu' doctor, nu-ncepeţi cu asta! În primu' rând nu e timp! Şi nici nu e… doar v-am povestit!, vi se pare o situaţie clasică?, cum puteţi veni cu clişeele astea?, cu reţetele astea?… Nu! Nu vă povestesc nimic! Sunt absolut convinsă că n-are nimic de-a face cu copilăria! De fapt m-aşteptam! Eram sigură c-o să-ncepeţi cu porcăriile astea, (maimuţăreşte) "Când te-ai masturbat prima dată?", "Când l-ai văzut pe tac'tu gol?", "Când i-ai surprins pe părinţii tăi făcând dragoste?", "Nu-ţi dai tu seama, da' ai avut un şoc!, un şoc năprasnic!, de-acolo vine totul!…", rahat! nu vine nimic de-acolo!, (tare) n-are de-a face cu sexul!!!, nu-nţelegeţi?… Ce-i idioţenia asta, să treceţi tot ce ţine de cap prin… N-are nimic cu sexul!, ştiu că sunteţi dezamăgit, îmi pare rău, îmi cer scuze, da' n-are!!! Are cu capul! La cap chiar nu vă pricepeţi deloc? Deloc-deloc? Am greşit uşa? Am nimerit la ginecolog? (un timp) Cică: furia e semnul vinăvăţiei. Jupiter, te superi… O, Doamne… Bine! Cum ziceţi dumneavoastră. (joacă) Da, de fapt mi-aduc aminte, vai!, cum aţi reuşit să-mi declanşaţi această uluitoare anamneză?, aşa e, acum văd limpede!, da!, aveam patru anişori şi bucle blonde şi gropiţe-n obraji, ah, ce copil scump!, iată, intru pe neaşteptate în dormitorul părinţilor pentru că de acolo îmi parvin nişte zgomote ciudate, ce se-ntâmplă?, ce faci, tăticu'?, o baţi pe mămica?, de ce geme-aşa?, vai, acum ce-ai cu mine?, tăticu'!!!, nu vreau!, mămico, de ce mă dezbracă?, ce faci, mămico, râzi?, ajută-mă!, mi-e frig, sunt goală puşcă!, mi-e frig, ei, poftim, acum s-a găsit să-mi împăturească chiloţei!, mămico!, vrea să mă bată!, uite, a pus mâna pe băţul ăla, pe băţul ăla uriaş care i-a crescut între picioare!, ce faci, tăticule?, nu mă bate!, nu mă… AAAAAAAAH… (oprire bruscă) Acum e-n regulă? Asta vroiaţi să auziţi? Acum sunt, în fine, diagnosticabilă? (o clipă) Să ştiţi că sunt! Pe baza poveştii ăsteia, da! Dar problema nu e că mi s-a-ntâmplat aşa ceva, pentru că, n-am ce face, îmi pare rău, nu mi s-a-ntâmplat! Problema e că sunt capabilă să vă povestesc aşa ceva! Că mintea mea e capabilă să

14

imagineze, să improvizeze aşa ceva! Aici e problema! (la cap) Pe la şaişpe ani eram prietenă cu un tip mai mare, două'j'doi avea, prietenă în sensul camaraderiei, nimic erotic adică, aveam o relaţie pur spirituală, eu citeam Kant şi filosofie indiană şi parcurgeam cu graţie criza existenţială aferentă vârstei, cu graţie zic acum, da' mi-nchipui că nu eram uşor de suportat cu stările alea de melancolie nesfârşită şi cu meditaţiile care-aveau ca final obligatoriu constatarea deşertăciunii oricărui efort, oricărui demers, oricărei dorinţe, până-ntr-o zi când tipul, exasperat probabil, ce credeţi că-mi zice? - "Dragă, ştii care-i problema? Eşti nefutută!" Scurt! Ce credeţi c-am făcut? I-ai tras o palmă nemernicului!… Nu! Dimpotrivă: i-am zis "Dacă asta-i problema, nu vrei s-o rezolvi tu?" Tare, nu-i aşa? La şaişpe ani… Şi n-a putut… (râde uşor) …n-a putut s-o rezolve… N-a putut pentru că nu era asta problema!, de-aia! Aici era problema (la cap), încă de-atunci… (un timp) Să concluzionăm, din cele povestite, că sexul, pentru tine, n-are nici o importanţă? Eşti cumva… frigidă?… (râde din toată inima) Frigidă?… (râde) Eu frigidă?… Doctore, când am făcut prima dată dragoste, când am terminat, au început să se-audă aplauze şi chiuituri şi "Bravo!" şi Bis!" - lăsasem fereastra deschisă şi se strânsese sub ea o grămadă de lume care… (reproduce ovaţiile mulţimii) Eu frigidă… Prin urmare îţi place să faci dragoste… Îmi place să fac dragoste. De când n-ai mai… Nu! Nu-i asta? Nu-nţelegi că nu-i asta??? (un timp) Bine, nu-i asta. Dar atunci de ce crezi dumneata că te simţi atrasă, că eşti de-a dreptul obsedată, din câte spui, de individul care umblă deasupra ta? Nu cumva ritmul paşilor lui, acel ritm atât de asemănător celui al actului sexual… Iar începi cu sexul? Doctore, am impresia că tu eşti ăla obsedat! Atâta-ţi spun ţie paşii ăştia? Ritmul actului… Nu se poate! Nu se poate! Sunt altfel, nu-nţelegi? Nu poţi să-mi spui aceleaşi cuvinte, nu poţi să-mi aplici acelaşi tratament pe care l-ai aplica lui… lui Mariţa care vinde-n piaţă! N-am nimic cu Mariţa, sunt de acord că avem amândouă nas, gură, mâini, sex, da, sex, dar nu se poate reduce totul la metabolism!!! Avem alte creiere! Şi dacă buba e la creier, contează! Contează că-n creierul meu sunt activaţi de zece ori mai mulţi neuroni decât în cel al Mariţei! Contează! Asta contează! De-aia mă obsedează Bocănilă! Pentru că mersul lui asta spune: că în creierul lui sunt activaţi… foarte mulţi neuroni!… suficient de mulţi!… suficient pentru… Înţelegi, doctore? Sunt, de fapt, o femeie normală! Absolut normală! Ce-nseamnă normală? - înseamnă o femeie care are nevoie de un bărbat! Asta-nseamnă! Foarte simplu. Din punctul ăsta de vedere, între mine şi Mariţa nu e nici o deosebire. Ba poate chiar sunt mai normală ca ea! Da! Ştiu, simt că nu mă pot împlini decât lângă un bărbat. Cu care să fac copii şi să îmbătrânesc împreună. Care să mă ţină de mână şi să nu-mi dea drumul niciodată. Da… O femeie normală… Numai că femeia asta normală are… un defect!, da, poţi să-i spui şi-aşa!… un defect care nu exista, doctore, pe vremea când s-au scris tratatele alea după care ai învăţat tu, femeia asta normală are… spirit!… are capacitatea şi nevoia de a medita la… la Dimnezeu şi la moarte şi la stratul de ozon şi la petele din soare şi la efectele globalizării şi la tot, tot, tot… Ai putea-o numi, dacă ţi-ai urma instinctele misogine, femeia intelectuală. Da… "Şi ce-i, dragă, n-ai de unde-alege?", se bagă-n vorbă prietenul meu din adolescenţă, apărut la faţa locului cu intenţia evidentă de a-l sprijini pe bietul doctor, care, iată, s-a ascuns în toaletă pentru a râde nestingherit. "E plin de intelectuali!", continuă prietenul, în stilul frust care-l caracterizează, "…nu mai ai loc de ei, uită-te la anunţurile matrimoniale, toate încep cu "Intelectual

15

prezentabil…", sau "Titrat apetisant…" sau "Posed studii superioare, faţă umană şi casă la curte, solicit similar, exclus la bloc." "Fii atent!", îi spun prietenului meu, şi ciocănesc uşor în uşa de la toaletă: "Doctore, m-auzi? Iartă-mă că-ţi întrerup manifestările zoofiziologice, dar am o curiozitate: când ai meditat ultima dată la Dumnezeu şi la moarte şi la stratul de ozon?" (ascultă) Îl auziţi cum râde, intelectualul? (tare) Asta e, doctore, deosebirea dintre Bocănilă şi tine, dintre Bocănilă şi ceilalţi, toţi ceilalţi! Râsul ăsta neruşinat! Râsul ăsta… drăcesc! Ăsta nu e râs normal, nu!, ăsta e râsul dracului! Râsul care ascunde lipsa de substanţă!, lipsa de spirit! Şi toţi!, toţi râd aşa! Toţi titraţii şi superdiplomaţii ăia! Aşa râdea şi mincinosu', doctore, la sfârşit mai ales, era vesel nevoie mare, i se exacerbase simţul umorului, toate erau comice pentru el, eu, cel puţin, eram cel mai comic lucru din lume, haaaa-ha-ha-ha-ha-ha-ha, haaaaa-ha-ha-ha-ha-ha-ha, întruna, întruna, nu se mai sătura… (un timp, apoi, încet) Tu nu eşti aşa, Bocănilă… Nu-i aşa că nu eşti aşa? Tu eşti ca mine. De-aia te-ai ascuns acolo, ca să nu le mai auzi râsul. Ca mine. Şi eu tot de-asta m-am ascuns aici. Ce noroc… îţi dai seama?… că ne-am adăpostit în viziuni alăturate… E un miracol! E un adevărat miracol!… Şi mi-e atât de frică să nu-l stric!… (şoaptă) Mi-e atât de frică să nu descopăr, de pildă… că eşti urât… fizic vreau să spun… că… că metabolismul meu te respinge… Sau, mai rău… c-o să te vrea metabolismul meu, şi-o să ne-atingem şi-o să vorbim şi-o să facem dragoste, da, şi-o să se strângă lumea sub fereastra noastră, şi-o s-avem răbdare să ne descoperim unul pe celălalt, şi… şi-ntr-o zi o să te-aud râzând, o să te-aud râzând cu râsul celorlalţi, şi-o să te-ntreb, disperată, "ce-i cu râsul ăsta?", şi-o să-mi spui "cum ce-i?, e râsul meu!", "cum e râsul tău?, de ce n-ai râs cu el de la-nceput?, de ce m-ai lăsat să cred că… de ce m-ai minţit???…"

Ritmul paşilor.(cu ochii în sus; aproape şoptit) Ştiu ce cauţi tu. Odihnă. Asta caută picioarele tale umblând întruna. Dar te înşală picioarele tale. Da, da, ascultă-mă pe mine: niciodată nu vor obosi atât de tare încât să-ţi vină să le spui "Gata!"… "Stop!"… "Popas!"… Niciodată. În schimb, dac' ai veni la mine şi ţi-ai culca uşor, cu stângăcie, cu teamă, cu timiditate, cu delicateţe, ţi.ai aşeza capul în poala mea, ca un inorog, şi m-ai lăsa să-ţi mângâi fruntea, fruntea ta eminesciană sub care zumzăie gânduri, gânduri importante… care uite cum se liniştesc, cum încep să plutească, în jos, încetişor, grele încă de importanţa lor, de-aia cad, dar liiiiiiiiiin, leeeeeeeent, pentru că furtuna a trecut, nu mai e nici măcar o adiere, e noapte şi linişte deplină, doar plutirea lor tăcută până la scoarţa cea plină de munţi şi văi şi prăpăstii - cum le spune? circumvoluţiuni!, da… - scoarţa care le-a născut, care le-a zămislit şi la care se-ntorc acum şi o acoperă, ca un covor de zăpadă sub care e bine şi cald… Cald şi bine… Numai mâna mea poate face astea, inorogule!… (un timp) Inorogii sunt bărbaţi care gândesc prea mult. Atât de mult încât gândurile le deformează fruntea, le iese întâi un cucui mic, pe urmă cucuiul creşte şi creşte, ca o… ca o erecţie osoasă!… nu!, ca o… ca nasul lui Pinochio!, da!, creşte până ajunge ditamai cornul. Şi-atunci, de ruşine, bărbaţii-inorogi fug să se-ascundă în pădure. Sau în apartamente de bloc. Unde nu-i vede nimeni. Şi umblă acolo, umblă şi umblă, şi cornul le creşte întruna, cu cât umblă cu-atât le creşte, până când… până când, dacă au noroc, apare o fecioară, aşa ca mine, da!, ca mine, care înţelege… şi care le ştie leacul… (îşi

16

priveşte mâinile) şi care… (întinde palmele deschise spre tavan; un timp) M-auzi, tu, Bocănici? M-auzi sau nu m-auzi? (un timp; coboară mâinile) Nu m-aude. (un timp) Încă nu m-aude.

Ritmul paşilor.(cu cea de-a doua scrisoare în mână; o priveşte concentrat; un timp) Mai bine… Mai bine dorm puţin… înainte… iau un somnifer şi… poate-adorm… (închide ochii) poate-adorm… trebuie să fiu trează când fac asta… trebuie să fiu deşteaptă… (deschide ochii) Sunt! Da! Tocmai - nu trebuie s-adorm înainte să fac asta!, nu!, trebuie să-mi curăţ somnul!… (spre tavan, încet) …înţelegi, iubitule?, nu eşti gelos, nu?, e… e o părticică din… e ultimul rest al trecutului meu, al trecutului meu pătat… trebuie să-l… trebuie să-mi recapăt virginitatea… da… pentru tine… ajută-mă!… (priveşte din nou scrisoarea; încet-încet, chipul i se luminează; o deschide; scoate o foaie şi…) Ia uite, ia uite… (… un plic mai mic) Matrioşka: în plicul cel mare stă plicul cel mic!… Nu, nu! Nu fi curioasă! Vedem întâi ce scrie aici şi pe urmă deschidem plicul cel mic. Da? Bineeee… Deci: (citeşte) "Deci ai plecat." Începe bine. Începe cu un adevăr: am plecat. (spre tavan) Aşa e, am plecat! (reia lectura) "Câteva zile nu mi-am revenit: aveam o senzaţie de permanentă stupoare. Nici acum n-a trecut de tot, dar cred că pot formula deja câteva impresii. Ştii cum simt? Ca şi cum aş fi obţinut un premiu! (se opreşte o clipă, apoi reia, tot mai încet) Un premiu uriaş, cel mai valoros premiu din cariera mea, un premiu la care aproape că nu mai îndrăzneam să sper. Simt, adică, o imensă recunoştinţă! Şi, prin urmare - ştii cum se obişnuieşte cu asemenea ocazii - vreau să profit de această ceremonie caligrafiată - mă refer la literele pe care le lecturezi avidă în chiar clipa de faţă - pentru a-ţi mulţumi. Îţi mulţumesc pentru toţi anii în care… (scârba şi indignarea şi umilirea o doboară; mototoleşte scrisoarea; un timp; apoi îşi revine) Vreau! (reia lectura scrisorii, de data aceasta în gând; o citeşte până la capăt; e uluită) Ce… ce urâţenie!… ce… Doamne, e chiar… greţos!… Ce proastă am fost că n-am deschis-o mai demult… Când mă gândesc că mi-era frică de cine ştie ce imprecaţii lacrimogene, de cine ştie ce chemare disperată la care să-mi fie imposibil să rezist!… (spre tavan) Ai văzut? Ai văzut ce… ai văzut că n-aveai de ce să te temi? (ridică al doilea plic) Şi-aici ce-o mai fi? Verigheta? (pipăie plicul) Nu e verigheta… (spre tavan) Atât mai e! (plicul) Probabil încă o oroare. Încă o urâţenie. Ştii ce? După ce-l deschid şi pe ăsta, vin!… Vin, vin!, pe cuvânt… simt că… pot!… şi că vreau!… O, Doamne!, repede!… (deschide plicul grăbită; se opreşte) Da' de ce-l mai deschid? (se gândeşte; apoi, hotărâtă) De-aia! (deschide; scoate o foaie şi un al treilea plic, mai mic) Ho-ho-ho… încă unul… (spre tavan) …simte, ha-ha, vrea să ne-mpiedice, să ne-amâne… (spre scrisoare) …nu poţi!, n-o să poţi, chiar dac' ai îngrămădit o mie de urâţenii una-n-tr-alta!, nu poţi!, degeaba ai muncit atâta la… ceremonia asta… (spre tavan) …nu poate, iubitule, sunt atât de… atât de a ta, atât de cu tine, deja… înainte mi s-ar fi suit sîngele la cap de la… mizeriile alea… aş fi… aş fi turbat!, m-aş fi învârtit ca un leu în cuşcă: cum să mă răzbun?, cum să mă descarc?, cum să… şi-acum nimic, acum ştii ce mă frământă?, cum să mă-mbrac!, da!, şi dacă să mă fardez… sau să nu mai pierd nici o clipă!, să vin aşa cum sunt!, acum!… Acum! (aruncă scrisoarea, se ridică şi pleacă spre ieşire; se opreşte; se

17

întoarce; ia scrisoarea; spre tavan) Un minut, atât mai durează… Un minut!, - poţi să-ncepi să numeri - înseamnă, să zicem, şaizeci de paşi! Hai - unu, doi… Repede!…(citeşte) "În toată muzica pe care o ştiu nu există o singură bucată care să poată spune cât de dor îmi e de tine. După ce-ai plecat, n-am făcut altceva decât să cânt, de dimineaţă până seara. Şi noaptea. Întruna. Pentru că doar aşa reuşeam să te-aduc înapoi. Doar aşa reuşeam măcar să-mi închipui că, de-acolo de unde eşti, continui să m-asculţi. Cum m-ascultai când erai aici. Cu toată fiinţa. Cu toţi porii. Toată. Pe urmă m-am temut că, dacă-i adevărat, dacă într-adevăr m-auzeai de-acolo de unde erai, ai fi putut să crezi că doar atâta aveam să-ţi spun. M-am temut pentru că înţelesesem: în nici o înşiruire de sunete nu-ncape dragostea mea. Şi dorul care mi-e de tine. Aşa că m-am oprit. Nu mai cânt. Sau poate că în sfârşit am început să cânt cu adevărat: fără sunete. Auzi liniştea asta pe care ţi-o trimit întruna? Ascult-o puţin. Acum. Opreşte-te acum din citit şi ascult-o. Doar un minut. Un minut. Hai, opreşte-te, închide ochii şi ascult-o. Acum. ( ea se opreşte; închide ochii şi ascultă; un minut; deschide ochii - are lacrimi în ei; reia lectura) Ai auzit-o? Nu mai plânge. Şi eu am plâns la-nceput, când am auzit-o prima dată, dar pe urmă am fost tare fericit. Şi-am mulţumit cerului că există, totuşi. ceva în care-ncape dragostea mea. Şi dorul care mi-e de tine. Nu plânge: e de bine…" (ridică ochii; nu şi-i şterge; încet) Ce e de bine?… (un timp; se ridică, face câţiva paşi; se opreşte; priveşte al treilea plic; se repede la el; îl deschide cu mişcări febrile; scoate din el o invitaţie, asemănătoare cu prima şi… atât) Vă invităm la concertul… (o întoarce; citeşte) "Sper să nu fi atât de ridicolă încât să nu vii. Eu chiar ţin să rămânem prieteni. Apropos, m-a întrebat Sterian ce mai faci şi, când i-am spus că ne-am despărţit, i-au sticlit ochii! Aşa că l-am chemat şi pe el. Te aştept." (ridică ochii, uluită; apoi începe să râdă; din ce în ce mai tare, din ce în ce mai nestăpânit)

Ritmul paşilor.(deschide toate ochiurile aragazului; ce caută aragazul acolo?… nu ştiu; peste ritmul paşilor de deasupra se suprapune fâşâitul gazului; ea se aşază şi aşteaptă)

Rirmul paşilor.(aceeaşi imagine; aceleaşi sunete) Era cald şi barca plutea liberă. El se întinsese pe spate şi, din cauza soarelui, închisese ochii. Atunci m-am aplecat deasupra lui şi umbra mea i-a acoperit faţa. Şi-a putut deschide ochii. Şi m-a privit cu recunoştinţă. (un timp) Da… Pe urmă s-a plictisit. Da' la-nceput exact asta avea-n ochi: recunoştinţă!… (un timp) Mie mi s-a-ntâmplat asta?…

Ritmul paşilor.(aceeaşi imagine, aceleaşi sunete; doar starea ei de spirit s-a schimbat) Doamne, ce-i cu fericirea asta care mă umple până-n vârful degetelor, până-n vârful firelor de păr, până-n celule, până-n mitocondrii, până-n atomi… Mă umple o fericire atomică!… Pe-aici, prin

18

fontanelă, e gata să răsară o ciupercă fantastică, o ciupercă al cărei suflu leeeeeeeent, dar inexorabil va arrrde, va face scrrrum, va spulbera toate… toate amănuntele meschine care ne despart… (cu ochii în sus) da, care ne despart, Bărbatule… ăsta e numele tău, aşa o să-ţi spun, "Bărbatule!", n-ai nevoie de nume de la oameni când Dumnezeu ţi-a dat deja unul, aşa o să-ţi spun când suflul va topi tavanul ăla ridicol care stă-ntre noi, şi tu ai să te prăbuşeşti aici, lângă mine, şi-apoi ai să te ridici mirat din grămada de moloz şi-ai să-ţi scuturi praful alb care-ţi acoperă pielea, da, pielea, pentru c-ai să observi, tot mai mirat, că hainele ţi-au dispărut, suflul le-a topit şi pe ele, eşti gol şi plin de praf, alb ca o statuie, alb ca un înger, şi praful din jur începe să se rarefieze, începi să vezi prin el, ia uite, parcă e cineva acolo, aici, aici, eu sunt, Bărbatule, eu sunt, la fel de albă ca tine, la fel de goală, la fel de înger, hai, vino, Bărbatule, sunt eu, Femeia!… (aprinde un chibrit; explozie; fum; întuneric; linişte; apoi o vioară solo; live; o vioară solo care cântă Capriciul cu pricina al lui Paganini; dar cine mânuieşte instrumentul nevăzut?; prin fum se distinge parcă o siluetă care… da!, uite!, cântă la vioară; e ea?)

19