Originea si definirea agriculturii ecologice

Agricultura ecologica este consecinta unei serii de reflectii si rezultatul dezvoltarii mai multor metode de productie agricola initiate alternativ îndeosebi în nordul Europei. Se cuvine sa mentionam aici în special trei curente de gândire: "Agricultura biodinamica", aparuta în Germania sub impulsul lui Rudolf Steiner; „Agricultura organica" ("organic farming"), nascuta în Anglia, idei dezvoltate de Sir Howard în "Testamentul agricol" (1940); „Agricultura biologica", dezvoltata în Elvetia de catre Hans Peter Rusch si H. Müller.

Diferite curente care stau la originea anumitor termeni protejati de catre legile comunitare, considera esentiala legatura dintre agricultura si natura, cât si respectul pentru ecosistemele naturale si se distanteaza cu un demers mai degraba dirijist pentru agricultura, maximizând randamentul cu ajutorul mai multor interventii, cu diferite categorii de produse de sinteza.

Pentru a defini conceptul de agricultura ecologica pare potrivit sa facem referiri la definitia dezvoltata în "Codex Alimentarius", pe baza contributiilor expertilor din lumea întreaga. Codex-ul considera agricultura ecologica un sistem global de productie agricola (vegetala si animala), care privilegiaza mai mult metode de gestiune dec`t recurgerea la factori de productie de origine externa. Din acest punct de vedere sunt utilizate, de preferinta, metodele de cultura ecologice si mecanice în locul produselor chimice de sinteza.

Dupa modelul directivelor din Codex, agricultura ecologica trebuie sa contribuie la urmatoarele obiective:

cresterea biodiversitatii per ansamblul sistemului; cresterea activitatii biologice a solului;

mentinerea pe termen lung a fertilitatii solului;

reciclarea deseurilor de origine vegetala si animala cu scopul de a restitui elementele nutritive solului, reducând pe cât posibil utilizarea resurselor neregenerabile;

accentuarea folosirii resurselor regenerabile în sistemele agricole organizate la nivel local;

promovarea utilizarii cu masura a solului, a apei si a aerului si reducerea cât mai mult posibil a tuturor formelor de poluare provocate de cultivarea plantelor si cresterea animalelor;

manipularea produselor agricole acordându-se o atentie deosebita metodelor de prelucrare cu scopul de a mentine integritatea ecologica si calitatile esentiale ale produsului în toate stadiile;

sa fie facuta într-o exploatatie existenta dupa o perioada de conversie a carui durata este determinata de factorii specifici locului, ca de exemplu precedentele culturale, tipurile de culturi si animalele crescute.

Alimentele si produsele provenite din agricultura ecologica se caracterizeaza prin:- calitatea acestora, adica aspectul "curat si net" al produsului, prospetimea sa, gustul, durata de

pastrare în magazin, avantajul de a fi produs ca si un produs lipsit de reziduuri chimice si lipsit de contaminare;- ingredientele care intra în compozitia lor: produsele transformate trebuie sa fie conform dispozitiilor si reglementarilor în vigoare (volumul total si disponibilitatea în fiecare anotimp), ambalare (greutate si/sau nr. de articole pe ambalaj), materialul de ambalare, prezentare (produs congelat, asepsizat, uscat, etc.), modul si conditiile de transport (transport marin, aerian).

Pe parcursul anilor ’50, obiectivul principal atribuit agriculturii era de a satisface, datorita unei cresteri foarte importante a productivitatii agricole, nevoile primare de hrana si cresterea nivelului de trai în C.E. Se întelege, asadar, ca a fost greu pentru agricultura ecologica sa obtina un ecou favorabil în acest context.

În schimb, sfârsitul anilor ’60 si mai ales anii ’70 corespund cu aparitia constientizarii importantei protectiei mediului, la care agricultura ecologica putea da un raspuns adecvat. S-au creat noi asociatii regrupând producatori, consumatori, si alte persoane interesate de ecologie, de o viata legata de natura. Aceste organizatii si-au dezvoltat propriile caiete cu îndatoriri, cu reguli de productie ce trebuie respectate.

Cu toate acestea, agricultura ecologica a înflorit cu adevarat în decursul anilor ’80 când modelul nou de productie si interesul consumatorilor pentru aceste produse a continuat sa creasca, atât în majoritatea tarilor europene, cât si în alte tari, ca SUA, Canada, Australia si Japonia. Asistam acum la o crestere importanta a numarului de producatori si la o demarare de initiative în domeniul prelucrarii si comercializarii produselor ecologice.

Acest context favorabil dezvoltarii agriculturii ecologice se datoreaza, în mare parte, grijii consumatorilor de a vedea expuse produse sanatoase si de a respecta mai mult mediul. În paralel, serviciile administrative oficiale recurg, treptat, la recunoasterea agriculturii ecologice introducând-o în temele de cercetare si adoptând o legislatie adecvata acestui sector (de exemplu, în Austria, Franta, Danemarca). Pe de alta parte sunt acordate subventii atât la nivel national, cât si la nivel regional de catre unele state membre din profitul obtinut din acest tip de agricultura.

În ciuda acestor eforturi, agricultura ecologica a ramas, totusi, în aceasta perioada, cu un handicap datorat confuziei care exista în ochii consumatorilor privind însasi semnificatia conceptului de agricultura ecologica si restrictiile pe care le implica aceasta.

Aceasta confuzie este cauzata, mai ales, de existenta mai multor "scolic si "filozofii" diferite, de absenta unei armonii a terminologiei folosite, de prezentarea heterogena a produselor, de amestecul care se face între produsele ecologice, produsele de calitate, produsele naturale, etc. Utilizarea frauduloasa a indicatiilor care fac referire la acest mod de productie contribuie, pe de alta parte, la întarirea acestei confuzii.

Situatia agriculturii ecologice pe plan international

În perioada 1999 - 2003, suprafetele cultivate ecologic au crescut, considerabil, în special în statele în care agricultura ecologica reprezenta un procent relativ mic în 1999: Grecia si-a triplat

suprafetele cultivate ecologic, Portugalia a înregistrat o crestere de 50%, Austria de 10%, iar Cehia de 15%, în timp ce statele care detineau, deja, ponderi mai mari decât media UE-25 au înregistrat cresteri relativ mici.

Italia ramâne tara europeana cu cele mai extinse suprafete cultivate ecologic: peste 1 milion de hectare (din care doua regiuni, Sicilia si Sardinia, reprezinta aproape jumatate), adica 1/5 din total UE-25, urmata de Germania, Spania, Marea Britanie si Franta, Austria etc. Tot Italia are si cel mai mare numar de ferme ecologice (31% din total UE-25), urmata de Austria, Spania si Germania.

În zootehnie, fermele certificate în UE-25 înregistrau un septel total de aproape 3 milioane în 2003 (2,3 % din total), cu Italia, Suedia si Germania pe primele locuri (peste 0,4 milioane, fiecare).

Numarul producatorilor ecologici a crescut de la 100.000 în 1998 la 135.000 în 2003 (2% din totalul agricultorilor), din 157.000 agenti economici cu activitate în domeniu (producatori, procesatori si importatori).

În ceea ce priveste programele de finantare în domeniul agriculturii si protectiei mediului, aproape jumatate din totalul suprafetelor cultivate ecologic în UE-15 au beneficiat de sustinere în 2003, pe primele locuri situându-se tari ca Suedia (67% din totalul suprafetelor care au beneficiat de finantari), Danemarca (37%), Olanda (26%), Italia (22%) si Marea Britanie (20%) (figura 1).

Numarul fermelor ecologice si în conversie, sustinute prin programe agro-mediu, a crescut de la 82.000 în 1993 la aproape 86.000 în 2003 (64% din totalul de ferme ecologice). Preturile la consumator variaza destul de mult în Uniunea Europeana, în functie de tara si de tipul de produs, ramânând, însa, cu 20-70% mai mari decât pretul produselor conventionale. Astfel, pretul fainii de grâu a variat în 2003 de la 0,45 euro/kg în Suedia la 0,97 euro/kg în Franta, în timp ce merele produse ecologice au avut preturi cuprinse între 2,41 euro/kg în Italia la 3,65% euro/kg în Marea Britanie. Pentru lapte ecologic, consumatorii austrieci au platit 0,94 euro/l, iar grecii 2,20 euro/l.

În 2004, piata UE-25 pentru produse agroalimentare ecologice a atins o valoare estimata de 11 miliarde de euro, Germania s-a plasat pe primul loc, cu 30% din volumul total al pietei UE, urmata de Marea Britanie, Italia si Franta.

Figura 1Clasificarea tarilor cu cea mai mare suprafata ecologica

Istoricul reglementarilor agriculturii ecologice

1980: prima recunoastere oficiala, în legea de orientare agricola din luna iulie, printr-o denumire ambigua a unei agriculturi asa zise "ecologice", care nu foloseste nici îngrasaminte si nici pesticide chimice de sinteza, definitie care era folosita si în mijloacele de comunicare, etichete.

1985: crearea unui marci comune: Marca AB.

1987: înfiintarea CNAB (Comisia Nationala de Agricultura Biologica) compusa din reprezentantii administratiei (Ministerul Agriculturii, al Mediului si al Finantelor) si din profesionistii din agricultura ecologica.

1991: regulamentul comunitar 2092/91 din 24 Iunie 1991 referitor la produsele vegetale.

1992: primul caiet de sarcini pentru productiile animale (lapte de vaca, pasari, oua, carne de bovine si ovine).

1993: crearea regulamentului comunitar.

1994: înfiintarea CNLCPAA, Sectiunea Bio (Comisia Nationala a Etichetelor).

1996: noile caiete de sarcini: Productia si transformarea porcinelor, lapte de oaie, miere. Noua forma grafica a logo-ului AB – Reguli de folosire.

1997: 12 decembrie, anuntarea de catre Ministrul Agriculturii si Pescuitului, Dl. Louis LE PENSEC, a unui plan cincinal de dezvoltare a agriculturii ecologice.

1998: crearea unui plan de dezvoltare a agriculturii ecologice.

Mai 1999: adoptarea directivelor din Codex Alimentarius referitoare la modul de productie ecologica a produselor vegetale.

19 iulie 1999: adoptarea Reglamentului CEE 1804/99 (REPAB) relativ la modul de productie ecologic al animalelor si al produselor provenite de la animale (extinderea regulamentului CEE 2092/91 modificat).

28 Iunie 2001: pulbicarea în Monitorul Oficial a referentialului Ecocert (certificarea imputurilor ecologice) - Agrementul Ministerului si al Industriei.

18 August 2001: intrarea în aplicare a reglementului 1804/99, notificarea la Comisia europeana a CC-REPAB-F (Regulamentul European pentru productia de animale ecologice), (REPAB versiunea franceza), incluzând modul de productie ecologic al puilor, iepurilor si al pestilor din crescatoriile ecologice.

Recunoasterea internationala a agriculturii ecologice

IFOAM (Federatia Internationala a Miscarilor din Agricultura Organica) a adoptat, în noiembrie 1998, “Caiete de Sarcini Cadru pentru Agricultura Ecologica si pentru Transformare”. Creata în 1972, aceasta federatie regrupeaza toate organizatiile din lume implicate în productia, atestarea, cercetarea, educatia si promovarea agriculturii ecologice. Caietele de sarcini pe care le-a creat, nu sunt restrictive, dar constituie, cu certitudine, “o pista de gândire”, deoarece sintetizeaza starea actuala a metodelor de obtinere si prelucrare a produselor ecologice.

Aceasta organizatie a înfiintat, între altele, un grup regional, “Uniunea Europeana”, cu scopul de a mentine un dialog cu Comisia Europeana pe problema dezvoltarii sectorului agriculturii ecologice.

În elaborarea de reglementari specifice privind agricultura ecologica, un rol important revine Federatiei Nationale pentru Agricultura Ecologica, care face parte din Federatia Internationala pentru Agricultura Organica (International Federation for Organic Agriculture Movement = IFOAM). Aceasta Federatie – IFOAM, a elaborat un standard pentru productia biologica , care a fost tradus în 19 limbi si difuzat în toata lumea. IFOAM dispune de o revista (Ecology & Farming) si de grupe de lucru specializate, fiind reprezentata (cu rol consultativ) la O.N.U. si F.A.O.

De altfel, în iunie 1999, Comisia “Codex Alimentarius” (codul alimentar) a adoptat directive în ceea ce priveste producerea, prelucrarea, etichetarea si comercializarea alimentelor obtinute prin metode ecologice. Aceste directive stabilesc principiile productiei ecologice la nivelul exploatarii agricole, prepararii, stocarii, transportului, etichetarii si comercializarii produselor vegetale. Ele trebuie sa permita tarilor membre sa-si elaboreze propriul regulament, pe baza acestor principii, tinându-se totusi cont de specificitatea nationala. Curând vor fi adoptate noi directive, dar în domeniul obtinerii ecologice a produselor de origine animala.

Din 1999, FAO a adoptat, de asemenea, un program de munca în domeniul agriculturii ecologice, care vizeaza, în mod special, dezvoltarea agriculturii ecologice în tarile în curs de dezvoltare.

Recunoasterea oficiala si reglementarea agriculturii ecologice în UE

În acest context, adoptarea unui cadru reglementar a permis agriculturii ecologice sa se pozitioneze într-un mod credibil, pe segmentul de piata al produselor de calitate.

Asadar, a fost adoptat în cadrul Comunitatii Europene, la începutul anilor ’90, un cod legislativ - Regulamentul (CEE) nr. 2092/91. Aceasta masura de recunoastere oficiala a agriculturii ecologice s-a extins, apoi, în mai multe tari si a fost urmata de alte initiative la nivel international. Pe de alta parte, Regulamentul (CEE) nr. 2078/92 deschide noi posibilitati de sustinere financiara de care poate beneficia agricultura ecologica prin însusirile sale.

Regulamentul (CEE) nr. 2092/1991

Regulamentul (CEE) nr. 2092/91 privind modul de obtinere ecologica a produselor agricole si modul de prezentare a acestora si a marfurilor alimentare, a fost adoptat de catre Consiliul European pe 24 iunie 1991. Acesta s-a manifestat ca rezultat al demersurilor de recunoastere reglementara a agriculturii ecologice din câteva tari membre si ca afirmare a dorintei de a se clarifica, în ochii consumatorului, notiunea de agricultura ecologica, luptându-se îndeosebi cu numeroasele fraude de pâna atunci.

Acest regulament are ca scop efectiv fixarea de reguli comune care sa se aplice în obtinerea de produse ecologice de natura vegetala în comunitate. Aceste reguli sunt completate de catre Consiliul European, mai întâi în 1992, iar apoi în 1995, cu posibilitatea de a dezvolta un logo sectorului de agricultura ecologica si cu diverse reguli tehnice privind mai ales regimul de etichetare si import. În consecinta, Comisia Europeana a adoptat diverse reguli, pentru a aduce la zi sau a îmbunatati anexele tehnice ale Regulamentului (CEE) nr. 2092/91.

Pe 19 iulie 1999, Consiliul European a adoptat Regulamentul (CE) nr. 1804/99, care fixeaza reguli comunitare privind obtinerea de produse ecologice de origine animala si creeaza, de asemenea, un cadru reglementar concret pentru ca legislatia comunitara sa cuprinda pe viitor atât productia vegetala cât si cea animala.

Regulamentul Consiliului prevede un mandat pentru Comisia Europeana de a adopta modalitati de aplicare si mai ales de modificare, daca e necesar, a anexelor tehnice ale regulamentului. Aceasta da posibilitatea de a tine la zi dispozitiile regulamentului în raport cu dezvoltarea tehnica si specifica si cu conditiile pietei de produse obtinute prin agricultura ecologica.

Crearea unui logo al comunitatii pentru agricultura ecologica, în martie 2000, a venit sa întareasca, simultan, protejarea produselor ecologice, fie vegetale, fie animale, împotriva fraudelor si valorificarea acestora.

Sectorul de aplicare a regulamentului

Regulamentul (CEE) nr. 2092/91 al Consiliului se aplica produselor vegetale si animale neprelucrate, produselor agricole

prelucrate destinate alimentatiei omului si animalelor si produsele care prezinta pe etichete reclame sau documente comerciale cu indicatii care se folosesc în fiecare stat membru, sugerând cumparatorului ca produsul respectiv a fost obtinut dupa modelul ecologic definit în regulament.

Normele fixate prin aceasta reglementare (de exemplu, în materie de inspectie), nu se impun decât în masura în care producatorul doreste sa afiseze pe produsul sau asemenea indicatii.

Consiliul a definit, pentru fiecare limba, câte un termen care e considerat cel mai potrivit pentru modul de producere definit în regulament si care beneficiaza într-o maniera particulara de protectia acordata de acesta. E vorba, mai ales, de urmatorii termeni:          - în spaniola: ecologic;         - în daneza: ecologic;          - în germana: biologic;         - în greaca: biologic;          - în engleza: organic;          - în franceza: biologic;          - în italiana: biologic;          - în olandeza: biologic;          - în portugheza: biologic;          - în finlandeza: organic;          - în suedeza: ecologic.

Mai mult, pe perioada adoptarii Regulamentului (CE) nr. 1804/99, aceasta protectie s-a extins la derivatele uzuale ale acestor termeni ( ca: “bio”, “eco” etc. ) si pentru diminutivele acestora, combinate sau nu.

În pofida prevederilor expuse în Regulamentul (CEE) nr. 2092/91, regulile referitoare la produse conventionale se aplica în aceeasi masura.

Regulamentul (CEE) nr. 2092/91 nu poate decât sa ia masuri stricte, dar mai putin riguroase în unele cazuri decât cele prezentate în reglementarea generala a Comunitatii privind agricultura conventionala si produsele destinate alimentatiei umane. Astfel, se gasesc în aplicare si dispozitii generale care administreaza productia, prelucrarea, comercializarea, etichetarea si controlul produselor agricole si a celor de consum alimentar conventionale. La acest lucru se refera toate regulile în materie de siguranta a sanatatii omului.

Legislatia nationala din domeniul agriculturii ecologice

Agricultura ecologica a aparut în Europa ca expresie a neîncrederii populatiei în masurile de siguranta alimentara si ca urmare a aparitiei de îmbolnaviri prin consum de produse purtatoare de noxe (dioxina, trichinele, salmonele, E. coli de tip O 157, virus gripal, prioni etc.). Întrucât mai multe episoade de îmbolnavire au fost generate de tehnologiile de tip intensiv, industriale, bazate pe fortarea productiei prin suprafertilizarea terenului agricol, prin folosirea de biostimulatori (antibiotice, hormoni etc.) în alimentatia animalelor, s-a conturat o cerinta noua, destul de puternica, care s-a transformat într-o adevarata miscare de nivel european, pentru obtinerea de produse agroalimentare prin tehnologii curate, nepoluante, fara substante indezirabile. La baza productiei ecologice sta ideea ca principala cauza a degradarii calitatii biologice a produselor consta în interventia necorespunzatoare a omului, la diferite niveluri structurale ale biosferei, iar cele mai grave efecte asupra omului rezulta din cumulul de greseli privind solul, plantele si animalele. Agricultura ecologica pune un accent deosebit pe calitatea naturala a produselor, aspectele cantitative si productivitatea fiind pe un plan periferic. Dupa conturarea noilor principii, nu au întârziat sa apara firme specializate, care ofera astfel de produse etichetate în mod distinct si comercializate cu preturi crescute.

Pentru prevenirea si combaterea înselaciunii, eliminarea fraudelor prin substituirea produselor ecologice cu cele conventionale (mai ieftine), în scopul asigurarii protectiei consumatorilor, au aparut reglementari specifice în numeroase tari, iar apoi s-a trecut la elaborarea si aplicarea de standarde internationale, care urmaresc respectarea unor reguli stricte în producerea, prelucrarea, transportul si comercializarea acestor produse. În tara noastra, baza legala pentru organizarea productiei si desfacerii de produse ecologice a fost pusa prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 34/2000, aprobata prin Legea nr. 38/2001 si prin Hotarârea de Guvern 917/2001, care stabileste Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 34/2000.

Conform O.U.G., prin productie ecologica se întelege obtinerea de produse agroalimentare fara utilizarea de îngrasaminte chimice, pesticide (insecticide, acaricide, substante dezinfectante etc.) pentru combaterea daunatorilor, aditivi si biostimulatori alimentari pentru animale (antibiotice, coccidiostatice, hormoni etc.), medicamente, organisme modificate genetic si derivatele lor. Productia agroalimentara ecologica are ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate si echilibrate, care asigura protejarea resurselor naturale si sanatatea consumatorilor si se refera la obtinerea de:

produse vegetale si animale primare neprocesate; produse de origine animala si vegetala procesate, destinate consumului uman;

materii prime furajere si furaje compuse, destinate hranirii animalelor din ferme cu productie ecologica.

Principiile de baza ale productiei agroalimentare ecologice sunt:

eliminarea tehnologiilor poluante si a organismelor modificate genetic si/sau a produselor derivate din astfel de organisme, cu exceptia unor medicamente de uz veterinar;

realizarea structurilor de productie si a asolamentelor în cadrul carora rolul principal revine speciilor, soiurilor si raselor cu înalta rezistenta si adaptabilitate;

ameliorarea fertilitatii naturale a solului (prin folosirea de asolamente adecvate si îngrasaminte organice naturale);

integrarea cresterii animalelor în sistemul de productie ecologica a plantelor;

utilizarea economica a resurselor energetice conventionale si înlocuirea acestora în cât mai mare masura prin utilizarea rationala a energiei neconventionale (energia solara, biogazul etc.) si a produselor secundare refolosibile;

aplicarea de tehnologii pentru cresterea animalelor, care sa satisfaca cerintele fiziologice si de comportament (etologice) ale speciilor si raselor.

Trecerea de la productia agricola conventionala la cea ecologica se realizeaza într-o anumita perioada de timp (de ordinul anilor), în concordanta cu standardele ecologice internationale si cu prevederile H.G. 917/2001 (figura 1) .

Pentru punerea în aplicare a dispozitiilor O.U.G. nr. 34/2000, s-a înfiintat Autoritatea Nationala a Produselor Ecologice (A.N.P.E.) în cadrul Ministerului Agriculturii si Alimentatiei, care asigura respectarea prevederilor legale specifice si controlul privind metodele de productie ecologica, de certificare si de comercializare ale produselor agroalimentare, în concordanta cu reglementarile organismelor internationale în domeniu la care România este parte.

Orice producator de produse agroalimentare ecologice trebuie sa-si înregistreze activitatea la ANPE si sa se supuna controlului unui organism de inspectie si certificare acreditat. Din datele furnizate de ANPE, rezulta ca, în anul 2003, au fost înregistrati legal 117 producatori, din care 42 de producatori pentru productia vegetala (inclusiv productia de plante medicinale, seminte, import-export de produse); 27 de producatori pentru domeniul productiei animale (lapte, carne, oua) si 48 de producatori de apicoli (miere ecologica). Din cauza faptului ca România nu are, înca, o piata interna dezvoltata de produse ecologice, peste 90 la suta din productia ecologica este exportata în tari, precum Germania, Elvetia, Olanda si Italia. Pe piata interna se comercializeaza mai mult brânzeturile fabricate de S.C. Dorna Lactate si S.C. Camylact din Vatra Dornei.

Suprafetele cultivate în conditii ecologice în România au crescut de la 17.000 hectare în 2000 la 57.000 hectare la sfârsitul lui 2003, iar septelul de la 10.000 de animale (oi si vaci) la 50.000 capete în 2003.

Figura 1Evolutia productiei vegetale certificate ecologic

Regulile privind sistemul de inspectie si de certificare si conditiile de acreditare a organismelor de inspectie si de certificare ecologica sunt stabilite prin Ordinul Ministerului Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale nr. 527/2003. În vederea acreditarii se efectueaza examene de laborator complexe asupra solului si a produselor vegetale si animaliere.

Pentru productia animaliera inspectiile se efectueaza în toate stadiile de productie, sacrificare, procesare, pâna la vânzarea catre consumatori. Laboratoarele trebuie sa fie acreditate RENAR si sa respecte prevederile standardului european EN ISO 45011:1998 privind cerintele generale pentru organismele care aplica sistemul de certificare a produselor.

Etichetarea produselor agoalimentare ecologice se face în conformitate cu Ordinul Ministerului Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor nr. 110/2002. Mentiunea: Agricultura ecologica Ecorom - Sistem de control RO, este permisa numai în conditiile prevazute de O.U.G. nr. 34/2000.

Importul si exportul produselor agroalimentare ecologice sunt reglementate prin Ordinul Ministerului Agriculturii, Alimentatiei, Padurii si Mediului nr. 527/2003.

Regulile specifice pentru utilizarea siglei "ae" sunt detaliate în Ordinul nr. 190/28.06.2006.

La data de 06.09.06 a intrat în vigoare Ordonanta de Urgenta nr. 62/06.09.06 care aduce o serie de modificari în cazul O.U.G 34/2000, data fiind necesitatea stabilirii pâna la data aderarii a competentelor institutionale în domeniul gestionarii bazei de date pentru seminte, acordarii autorizatiilor privind importul de produse agroalimentare ecologice din terte tari, precum si gestionarii siglei specifice produselor ecologice controlate.

Statistici privind certificarile ecologice

Statistica pentru certificarea ecologica 2003, publicata de Grolink, arata 364 de organisme care îsi ofera serviciile de certificare pentru agricultura ecologica. Ar putea fi mai multe organisme, dar nu exista informatii complete pentru toate tarile.

Oricum, 364 de organisme certificatoare reprezinta mult, acestea raspândite în mod inegal; 290 se afla în UE (106), în SUA, Japonia, Canada si Brazilia; 56 dintre organismele certificatoare opereaza în afara tarii lor. Majoritatea au sediul într-o tara dezvoltata si îsi ofera serviciile pentru tarile în curs de dezvoltare.

Exista doar 57 de tari care au organisme de certificare nationale. Majoritatea tarilor din Africa si Asia duc lipsa de astfel de servicii. Exista doar 7 organisme de certificare în Africa, iar cele mai

multe sunt localizate în Africa de Sud. În Asia 83 de astfel de organisme reprezinta un numar mare, dar 65 dintre acestea se afla în Japonia.

Statisticile arata de ce fel de aprobari are nevoie un organism de certificare, acestea oferind informatii interesante (tabelul 1). De exemplu, sistemul din SUA a dus la obtinerea unor intrari într-un timp relativ scurt. Acreditarea USDA (Departamentul American pentru Agricultura) cu nici o cheltuiala pentru prima runda de acreditare a atras 106 de organisme certificatoare, din care 42 sunt în afara SUA. De cealalta parte, UE dupa mai mult de o decada, are 112 organisme acreditate, cu doar 18 din afara UE care sunt recunoscute în sistem.

Nu trebuie uitat faptul ca majoritatea importurilor din UE se fac prin certificarea garantata de catre articolul 11.6 si prin organisme de certificare din afara UE, care au fost recunoscute de catre articolul 11.6 si nu sunt incluse în cele 112 de pe lista care au aprobarea UE. Alte informatii importante: 97 dintre organizatiile de pe lista nu au nici una dintre acreditarile/aprobarile amintite; 41 dintre organismele de control, care au aprobarea regulamentului UE, nu au alte aprobari (incluzând norma EN 45011/ISO 65 pentru acreditare); 54 dintre organismele de certificare aprobate de catre SUA nu au alta aprobare.

Tabelul 1Organismele de certificare si aprobarea acestora pe regiuni

Regiune Total IFOAM Japonia ISO 65 UE SUA

Africa 7     1    

Asia 83 4 65 1 1 2

Europa 130 10 9 45 10028

America Latină 33 4   10 5 8

America de Nord 101 4 1 14   64

Oceania 10 4 6 3 6 4

Total 364 26 81 74 112 106

În functie de ponderea suprafetei agricole ecologice a fiecarui stat membru în suprafata agricola ecologica totala a Uniunii Europene, J. Hansen a realizat, în studiul sau, urmatoarea ierarhizare: Austria, Germania si Spania cu peste 5%, iar celelalte state sub 5%.

Organismele de inspectie si certificare sunt entitati publice sau private, dar controlate de catre stat în toate tarile europene.

Alimentele care se vând ca organice (ecologice) în U.E. trebuie sa îndeplineasca cel putin standardele cerute de Regulamentul (CEE) nr. 2092/1991 consolidat pentru productia ecologica a produselor agricole.

În Germania exista douazeci si doua (22) organisme de inspectie si certificare, de exemplu: Eco Grantee, Biozert, Ecocert, Lacon, IMO, ALICON, Agreco, INAC, Certification Services International, Okop, BiLaCon, Ecocontrol, QAL.

Germania are cea mai mare piata de produse ecologice, comercializate atât în lanturile magazinelor mari, cât si în magazinele specializate, în procent de 8% din totalul produselor agroalimentare existente pe piata.

Grecia are patru organisme de inspectie si certificare: Association of Ecological Agriculture of Greece SOYE, DIO Certification and Inspection Organisation for Biological Production Method, Physiologiki SPE, AGROCERT.

Irlanda are trei organisme de certificare si inspectie (Demeter Standards Ltd., Irish Organic Farmers and Growers Association Ltd., Organic Trust Ltd.).

Luxemburg are patru organisme de inspectie si certificare de stat si private: Administration des Services Techniques de l’Agriculture, Ecocert, Kontrollverein Okologister, Prufverein Verarbeitung.

Olanda are un organism de inspectie si certificare, SKAL.

Portugalia are trei organisme de inspectie si certificare: SOCERT-Portugal, Certificatio Ecologica, Sativa Desenvolvimento.

Spania are nouasprezece organisme de inspectie si certificare (Comite Andaluz de Agricultura Ecologica, Comite de Agricultura Ecologica de la Comunidad Valenciana, Consejo Catalan de la Produccion Agraria Ecologica, Consejo Balear de la Production Agraria Ecologica, Consejo de Agricultura Ecologica de Castilla y Leon, Consejo de la Production Agraria Ecologica de Navarra, Comite Aragones de Agricultura Ecologica, Comite de la Agricultura Ecologica de la Comunidad de Madrid).

Elvetia are doua organisme de inspectie si certificare: Bioinspect si FIBL.

În Austria exista opt organisme de inspectie si certificare (BIOS, BIKO, SGS Austria Controll &Co etc.).

Belgia are doua organisme de inspectie si certificare: BLIK, ECOCERT.

Danemarca are doisprezece organisme de inspectie si certificare.

Finlanda are optsprezece organisme de inspectie si certificare.

Franta are sase organisme de inspectie si certificare: ECOCERT, QUALITE FRANCE, ULASE, AGROCERT, CERTIPAQ, ACLAVE.

În Italia sunt sapte organisme de inspectie si certificare: ICEA (Instituto per Certificazione Etica e Ambientale); din 1992 a operat sub denumirea

de AIAB, Associazione Italiana per l’Agricoltura Biologica, care este organism national de control si certificare ale productiei ecologice în concordanta cu Regulamentul 2092/1991.

IMC (Instituo Mediterraneo di Certificazione) promoveaza metodele productive ecologice si biodinamice si garanteaza consumatorilor produse de înalta calitate, obtinute prin intermediul practicilor agronomice în concordanta cu protectia mediului înconjurator.

BioAgriCoop este o organizatie care contribuie activ la difuzarea si inovarea în agricultura ecologica, atât la nivel national si international.

Bios realizeaza certificarea fermelor care produc si proceseaza în sistemul de agricultura ecologica cu dorinta de a creste încrederea consumatorilor.

QC&I International Services este independenta de orice legatura asociativa cu operatorii supusi controlului, nu desfasoara activitate comerciala sau de consultanta si este finantat, exclusiv, din servicii de control si certificare.

Consotzio per îl controllo dei prodotti biologici, acreditat de Sincert si IFOAM, desfasoara activitatea de control si certificare pentru aproape 5000 de ferme care comercializeaza produsele ecologice.

Ecocert realizeaza, de asemenea, certificarea în concordanta cu Regulamentul CEE 2092/1991.

Republica Ceha are un organism de inspectie si certificare, Letonia are doua organisme de certificare, Polonia are sase organisme de inspectie si certificare.

Exista la nivel international institutii cu rol de dezvoltare, promovare si informare asupra practicarii sistemului agricol ecologic, ca de exemplu:

Agricultura Biologica Italiana este o asociatie care realizeaza legatura cu organizatiile publice, noutati asupra legilor si regulamentelor de productie.

SINAB Sistema Informativo Nazionale sull’Agricoltura Biologica este o organizatie nationala realizata de regiuni si de Ministerul Agriculturii Italian.

Organic Agriculture Center of Canada Centrul din Canada de formare si cercetare.

FIBL Institut de cercetare pentru agricultura biologica Elvetia.

Alternative Farming System Information Center - SUA - organizatie care ofera informatii privind certificarea si consumatorii de produse ecologice din SUA.

Organic Farming Research Foundation - California SUA este o fundatie non-profit, care disemineaza rezultatele cercetarii fermierilor ecologici si educa publicul privind agricultura ecologica.

Institutul de Agricultura Ecologica al Universitatii din Bonn - centru de agricultura ecologica cu scopul de a dezvolta cunostintele si tehnologiile din domeniu cât si de a informa si disemina informatiile tuturor celor interesati.

În România exista 3 organisme românesti de certificare si 9 organisme straine de certificare pentru produse agroalimentare ecologice si anume:

SC Ecoinspect SRL România - Cluj Napoca BCS OKO Garantie (Germania) - reprezentanta în România - Targu-Mures

Biokontroll (Ungaria) - reprezentanta în România – Zalau

Suolo e Salute SRL (Italia) - reprezentanta în România – Timisoara

Instituto per Certificazione Etica ed Ambientale (ICEA) (Italia) – Timisoara

QC&I GmbH (Germania) - reprezentanta în România – Timisoara

SC Ecocert ESE (Franta) - reprezentanta în România – Bucuresti

Control BIO Ellas - Institutul de Control al Produselor Biologice – Bucuresti

Bios SRL (Italia) - reprezentanta în România – Bucuresti

Lacon SRL (Germania) - reprezentanta în România – Bucuresti

SC Bio Cert SRL (România) – Bucuresti

SC Bioinspecta SRL (Elvetia) - reprezentanta în România - Cluj-Napoca

Exista si un organism românesc, public, pentru certificarea produselor agroalimentare ecologice – IBACert, în curs de acreditare R.E.N.A.R. La noi în tara exista institutii care promoveaza agricultura ecologica: Fundatia Nationala pentru Agricultura Durabila, Federatia Nationala de Agricultura Ecologica si Autoritatea Nationala a Produselor Ecologice (ANPE).

Exemple de marci utilizate de catre organismele de inspectie si certificare

Biokontroll (Ungaria) ICEA (Italia)

SC Ecocert ESE (Franta) QC&I (Germania)

BCS OKO Garantie (Germania) IBACert ( România)

SC Bio Cert SRL (România) Bios SRL (Italia)

Cultura plantelor medicinale si aromatice în sistemul agriculturii ecologice

În prezent în tara noastra, ca pretutindeni în lume, se manifesta un interes deosebit pentru utilizarea plantelor medicinale si aromatice. Flora medicinala a tarii noastre este reprezentata de 800 de specii, dintre care 283 au proprietati terapeutice certe. Dintre cele 180 specii care au fost studiate din punct de vedere farmacodinamic, la circa 50 de specii s-au stabilit elementele de baza ale tehnologiilor de cultura.

Plantele medicinale si aromatice sunt reprezentate de specii anuale, bienale si perene, ale caror produse (materii prime vegetale) - flori (Flores), frunze (Folium), iarba sau întreaga masa vegetativa aeriana (Herba), fructe (Fructis), seminte (Semen), radacini (Radix), etc. îsi gasesc diferite intrebuintari.

Readuse în actualitate, aceste specii reprezinta surse de materii prime pentru extractii de principii active si uleiuri volatile, de o valoare deosebita pentru industria de medicamente si produse farmaceutice, pentru cea de produse cosmetice (parfumuri, siropuri, detergenti), ca si pentru cea alimentara (arome, coloranti).

De asemenea, ele se utilizeaza ca atare, sub forma de produse vegetale pentru pregatirea ceaiurilor, decocturilor, infuziilor si a altor preparate necesare îngrijirii sanatatii. Pot fi utilizate si ca pesticide naturale sau în aromaterapie. Comparativ cu alte plante agricole, în tara noastra plantele medicinale si aromatice se cultiva pe suprafete reduse.

Importanta acestor plante nu trebuie sa fie apreciata în functie de suprafetele care se cultiva, ci prin valoarea lor specifica, prin faptul ca asigura întreaga cantitate de materie prima necesara pentru industria unui medicament absolut indispensabil.

Utilizarea plantelor medicinale si aromatice în terapia naturala prezinta avantaje de necontestat, comparativ cu medicamentele de sinteza: produsele si preparatele farmaceutice de origine vegetala sunt mai bine tolerate de organism, nu prezinta efecte

secundare, au eficacitate sporita, nu produc fenomenul de obisnuinta, unele dintre ele, neavând un înlocuitor de sinteza, reprezinta singura posibilitate terapeutica (de exemplu, medicamentele cardio-digitalice din degetelul lânos, medicamentele laxative, hepatobiliare, antitusive, corticosteroizi) si, în majoritatea cazurilor, sunt mai ieftine decât produsele de sinteza.

Plantele medicinale si aromatice pot valorifica si unele terenuri mai putin productive, asigura venituri însemnate si reprezinta un important material de export.

Modernizarea productiei agricole, prin introducerea în practica a rezultatelor cercetarii stiintifice, reprezinta principalul mijloc de obtinere a unor recolte sporite, de calitate superioara obtinute cu costuri mai reduse, asigurând producatorilor agricoli conditii de profitabilitate si competivitate în economia de piata.

www.plantmed.bioagro.ro