Referat

Fondul Monetar International

Fondul Monetar Internaţional a fost fondat ca parte integrantă a sistemului

Bretton-Woods, fiind instituţia responsabilă cu asigurarea condiţiilor monetare şi financiare

propice unui sistem stabil de schimburi comerciale. El reprezintă primul sistem monetar

internaţional din istoria relaţiilor internaţionale şi vizează un ansamblu de principii şi

reglementări coerente, asumat de statele semnatare, privind politicile ratei de schimb şi al

cooperării monetare multilaterale. Întemeiat oficial în 1944 prin Articolele Acordului de la

Bretton-Woods, sistemul a avut drept iniţiatori Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie,

cărora li s-au alăturat majoritatea aliaţilor din cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce

Acordurile reprezintă punctul de plecare oficial al instituţiilor Bretton-Woods, planificarea lor

a început, de fapt, la începutul anilor 1940. În acest proces de durată au fost implicate două

personalităţi marcante, John Maynard Keynes, de partea britanică, şi Harry Dexter White, de

partea americană. Idealul lor călăuzitor a fost construirea unui sistem care să împiedice

reapariţia unor recesiuni economice de proporţii, precum şi izbucnirea unui nou război

mondial. Astfel,sistemul Bretton Woods prevedea o rată de schimb valutar stabilă, având ca

referință standard aurul, dolarul fiind singura monedă convertibilă în aur.

Câteva principii fundamentale stăteau astfel la baza sistemului monetar

internaţional inaugurat la Bretton Woods: cooperarea monetară internaţională, universalitatea

sistemului – orice stat care recunoaşte prevederile statutului FMI poate adera la această

organizaţie şi, implicit, poate deveni membru al sistemului monetar internaţional, fixitatea

parităţii şi cursurilor valutare, convertibilitatea reciprocă a monedelor prin desfiinţarea

restricţiilor asupra plăţilor curente, în vederea multilateralizării plăţilor, convertibilitatea în

aur a dolarului, la care se raportează celelalte monede şi asigurarea unor rezerve de mijloace

de plată internaţionale în concordanţă cu nevoile de echilibrare a balanţei de plăţi externe ale

ţărilor membre.

Fondul Monetar Internaţional este o organizaţie internaţională, înfiinţată în

baza Acordului privind 61 crearea FMI, adoptat la 2 iulie 1944 la Washington. Resursele

FMI, esenţiale pentru îndeplinirea sarcinilor enumerate, erau formate pe baza contribuţiilor

(cotelor) membrilor săi. Fiecare ţară plătea o cotă în aur şi valută naţională, proporţională cu

mărimea economiei sale. Pe lângă furnizarea de fonduri, cotele au fost esenţiale în

determinarea puterii de vot a membrilor. Fiecărui membru i s-a alocat un număr de bază de

250 voturi, plus câte un vot pentru fiecare echivalent a 100.000 dolari SUA din cota sa (art.

XII, 5a). Cota şi numărul de voturi au asigurat de la început o poziţie superioară a Statelor

Unite, în interiorul instituţiei. Aceasta poate fi percepută ca o primă breşă în spiritul idealist şi

multilateralist al planurilor fondatoare, dar a fost o evoluţie menită să asigure Congresul că

SUA şi-au păstrat un cuvânt greu în legătură cu fondurile pe care le-au alocat noii instituţii,

fără de care nu şi-ar fi dat acordul pentru participarea la fondarea ei. În perioada iniţială de

activitate Fondul întrunea 49 de ţări şi dispunea de un capital de 8 mld $ SUA. În prezent

numărul participanţilor a cresut aproape de 4 ori, iar capitalul s-a majorat practic de 16 ori.

Două treimi din capital aparţine unui contingent restrîns de ţări dezvoltate, restul aparţine

numeroaselor ţări în curs de dezvoltare. Numărul voturilor fiecărei ţări în organele de

conducere ale Fondului se stabileşte în funcţie de cota de participare la capital.Numărul cel

mai mare de voturi îl posedă SUA (peste 19%) şi ţările Uniunii Europene (circa 30%). În

ultimii ani au crescut cotele şi respectiv şi numărul de voturi al membrilor.

FMI acordă împrumuturi ţărilor ce au probleme, împrumuturi însoţite de

condiţii clare şi dure adesea. La rândul lor, statele asistate trebuie să accepte să-şi modifice

politicile lor economice. Totodată, Fondul poate acorda asistenţă tehnică, de pildă, asupra

politicii fiscale, gestionarea cheltuielilor sau reglementarea sistemelor bancar şi financiar.

După crearea sa, destinatarii împrumuturilor au evoluat în funcţie de evenimentele care au

marcat fiecare deceniu: după şocul petrolier din anii 1970 şi criza datoriilor din anii 1980,

ţările din fostul bloc comunist şi-au început tranziţia spre economia de piaţă. La începutul

anilor 2000, a venit rândul Americii Latine să aibă cele mai mari dificultăţi. Înainte ca marea

criză financiară din 2008 să zguduie ţările dezvoltate, neliniştile create de datoriile suverane

în Europa au împins FMI să se asocieze Uniunii Europene pentru a acorda împrumuturi ţărilor

ameninţate cu falimentul: Grecia, Irlanda şi, cel mai recent, Portugalia. FMI emite, de altfel,

drepturi de tragere speciale (DTS) care servesc ca rezerve suplimentare. Acestea au fost create

în 1969, când rezervele de aur şi devize deveniseră insuficiente pentru a ţine pasul cu

expansiunea comerţului mondial. Fiecare ţară membră poate cumpăra şi schimba regulat DST

contra monedelor altor ţări membre.

 FMI are ca principale obiective promovarea cooperării monetare

internaţionale, facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional,

promovarea stabilităţii cursurilor de schimb, furnizarea de asistenţă în scopul creării unui

sistem multilateral de plăţi şi punerea la dispoziţie a resurselor sale ţărilor membre care se

confruntă cu dezechilibre ale balanţei de plăţi. În atingerea acestor obiective, FMI

îndeplineşte 3 funcţii principale: supraveghere, asistenţă tehnică şi creditare. De la înfiinţarea

sa, scopurile urmărite de FMI au rămas neschimbate, dar operaţiunile sale au evoluat pentru a

răspunde cerinţelor economiei mondiale în schimbare.  Echilibrul balanţei de plăţi rămâne

obiectivul primordial, dar răspunsul la problema dezechilibrului ei vizează înlăturarea oricăror

obstacole structurale în calea creşterii economice, inclusiv prin dereglementarea pieţelor

interne şi liberalizarea ofertei. În urma acestor adaptări doctrinare, au rezultat cinci domenii

pentru politici publice reformiste: reforma fiscalităţii – eliminarea impozitelor progresive,

reducerea taxelor pe exporturi-,calitatea cheltuielilor publice – reducerea acestora, mai ales a

cheltuielilor neproductive (militare, de exemplu) şi investirea în infrastructura fizică şi în

capitalul uman, ca măsuri favorabile creşterii-,liberalizarea comerţului exterior – deschiderea

economiei spre comerţul global și,nu în ultimul rând,reforma pieţelor financiare,adică

facilitarea mobilizării economisirii interne, ameliorarea politicilor monetare, liberalizarea ratei

dobânzii.

Pentru realizarea acestor obiective Fondul Monetar Internaţional întreprinde

următoarele acţiuni: - supraveghează schimbările şi politicile economice şi financiare în ţările

membre şi la nivel global şi asigură consultanţă în acest domeniu ţărilor membre; - acordă

împrumuturi ţărilor membre care au probleme în ajustarea balanţei de plăţi, nu doar pentru a

acorda ajutor financiar, dar şi pentru a susţine ajustarea şi reformarea politicii economice; -

asigură guvernelor şi băncilor ale statelor membre asistenţă tehnică şi posibilităţi de instruire

în acest domeniu de expertiză.

Dintre acestea, două funcţii sunt foarte importante pentru înţelegerea rolului şi

funcţionării FMI: supravegherea şi finanţarea membrilor.

Rolul de supraveghere a sistemului monetar internaţional a fost pus însă în

umbră, de mulţi ani, prin asumarea unui activism pronunţat în domeniul asistenţei financiare

oferite ţărilor în curs de dezvoltare şi celor cu economii în

tranziţie.Astfel,supravegherea exercitată de FMI se realizează atât bilateral, cât şi multilateral.

Supravegherea bilaterală se concretizează anual prin consultările prevăzute la articolul IV din

Statutul FMI. Scopul „consultărilor la articolul IV”, cum sunt ele denumite de altfel, este

examinarea situaţiei financiare şi economice la nivel naţional şi formularea unor recomandări

generale referitoare la politicile monetare, ale ratei de schimb şi, în general, politicile

financiare şi economice de urmat pentru asigurarea stabilităţii şi a unei evoluţii pozitive la

nivelul economiei naţionale a statului cu care se realizează consultările.O altă formă de

supraveghere bilaterală se realizează atunci când are loc discutarea acordurilor financiare şi a

programelor economice pe care ţările membre urmează să le implementeze, pentru

respectarea termenilor acordurilor cu FMI.

Supravegherea multilaterală se realizează prin întocmirea şi analiza rapoartelor

pregătite în departamentele Fondului referitoare la perspectivele economiei mondiale, la nivel

global şi regional. Aceleaşi rol îl îndeplinesc, implicit, şi discuţiile periodice referitoare la

evoluţiile pieţelor financiare internaţionale şi ale sistemului financiar mondial, redactate în

scris şi tipărite adesea în publicaţiile periodice ale FMI. Monitorizarea economică şi

financiară pe care FMI o realizează se concretizează bi-anual prin rapoartele denumite World

Economic Outlook, o sursă importantă de date economice referitoare la toate regiunile şi

statele lumii, disponibilă pentru publicul larg.

A doua metoda de realizare a obiectivelor constă în finanțarea statelor membre.Creditele acordate de FMI sunt destinate, în general, echilibrării pe termen scurt şi mediu a balanţei de plăţi curente a ţărilor membre. Utilizarea resurselor FMI de către ţările membre pentru rezolvarea unor deficite ale balanţei de plăţi îmbracă două forme de bază: „trageri” de la FMI şi credite propriu-zise.

Tragerile de la FMI pot să ia forma unor „schimburi valutare”, în sensul că orice membru poate să cumpere de la FMI moneda altei ţări sau DST-uri, contra monedei naţionale. Într-o perioadă fixă de timp, Fondul obligă acest membru să îşi răscumpere moneda naţională şi să platească un comision pentru operaţiunile realizate.Nici un stat membru nu poate să solicite FMI o cantitate de valută forte mai mare decât valoarea propriei cote-părţi. Există de altfel câteva praguri prestabilite pentru efectuarea operaţiunilor financiare de „tragere”. Preluarea de către o ţară a unui echivalent de 25% din valoarea propriei cote-părţi, în valuta de care are nevoie sau în DST-uri, se poate face automat, în orice moment şi fără condiţii. Această operaţiune se numeşte „tragere în contul tranşei-rezervă”.Orice acordare de fonduri în valută care depăşeşte acest prag se încadrează în categoria tranşelor superioare de credit şi poate fi efectuată doar prin asumarea anumitor condiţionări şi măsuri de corectare a dezechilibrelor economice. Nici o operaţiune de tragere în contul propriei cote-părţi nu poate depăşi echivalentul a 200% din contribuţia unei ţări la resursele FMI .În aceste situaţii este impropriu să vorbim despre împrumuturi propriu-zise, ele reprezentând operaţiuni de schimbare a propriei cote-părţi în schimbul unei valute forte, urmând ca moneda naţională să fie răscumpărată după corectarea problemelor cu care se confruntă statul care efectuează tragerea. Dincolo de un anumit plafon însă, nici operaţiunile de tragere nu au loc fără condiţionări impuse de FMI şi angajamente din partea ţării solicitante.

Creditele propriu-zise se acordă de FMI în mod condiţionat, în funcţie de angajamentele ţării solicitante şi progresele înregistrate în domeniul unor politici economice menite să redreseze economia pe termen scurt şi mediu. Statutului iniţial afirmă că acordarea de credite în cadrul tranşei-aur este necondiţionată, subînţelegându-se că alte tranşe de credite sunt, prin urmare, condiţionate. Ulterior, Fondul a precizat, cu ocazia efectuării unor trageri în contul primei tranşe de credit, că aceasta se acordă cu condiţia ca membrul care solicită tragerea să facă eforturi rezonabile pentru rezolvarea problemelor sale. Pentru a efectua trageri în contul tranşelor superioare de credite, ţara trebuie să furnizeze justificări solide. Desigur, evaluarea rezonabilităţii eforturilor revine personalului specializat şi conducerii FMI.

Împrumuturile FMI pot fi pe perioade de 6 luni sau maxim patru ani. Durata de rambursare este între 3 şi 5 ani pentru împrumuturi pe termen scurt şi 4,5 ani şi 10 ani pentru împrumuturi pe termen mediu. Împrumuturile FMI sunt condiţionate de anumite politici: ţara împrumutată trebuie să adopte politici pentru a corecta balanţa plăţilor.

Organul FMI este Consiliul Guvernatorilor, format din guvernatorii statelor membre (de regulă miniştrii lor de finanţe sau preşedinţii băncilor lor naţionale) şi câte un supleant. Structura de conducere a FMI cuprinde organisme care oglindesc similitudinile cu o societate pe acţiuni: există un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu executiv (de administraţie), un director executiv şi două comitete ale Consiliului guvernatorilor.Consiliul Guvernatorilor aprobă raportul anual al Fondului privind activitatea acestuia, primeşte noi membri, poate revizui cota de participare a ţărilor membre şi statutul organizaţiei. Conducerea curentă a organizaţiei este asigurată de Consiliul de Administraţie pe o perioadă de 5 ani. Serviciul personal al FMI cuprinde cca. 1800 colaboratori permanenţi.

Consiliul guvernatorilor reuneşte reprezentanţii fiecărei ţări membre, mai exact guvernatorii cu drept de vot şi câte un membru supleant pentru fiecare guvernator, cu drept de vot doar în cazul absenţei guvernatorului. De pildă, Christine Lagarde, ministrul Economiei şi Finanţelor Franţei, reprezintă ţara sa ca guvernator, iar guvernatorul Băncii Franţei, Christian Noyer, este guvernator supleant. Consiliul guvernatorilor este organul suprem de conducere al FMI şi se reuneşte în şedinţe plenare, cel puţin o dată pe an. Reuniunea sa plenară reprezintă de fapt Adunarea Generală a FMI, care are loc de obicei în luna octombrie sau noiembrie a fiecărui an. Între prerogativele Consiliului se numără primirea de noi membri, retragerea calităţii de membru, schimbarea Statutului, cooperarea cu alte organizaţii internaţionale, tranformări ale cotelor de participare ale ţărilor membre.

Consiliul de administraţie. Consiliul guvernatorilor a delegat cea mai mare parte din puterile sale Consiliului de Administraţie al FMI, compus, din 1992, din 24 de membri. Cinci administratori sunt numiţi de SUA, Japonia, Germania, Franţa şi Marea Britanie, iar 19 sunt aleşi de restul statelor membre. Primul mare acţionar al Fondului, SUA, exercită o influenţă particulară în sânul lui. Aprobarea Washingtonului este indispensabilă pentru orice acord. În cadrul reformei guvernării FMI din 1992, cei 24 administratori sunt aleşi toţi de ţările membre şi nu este numit niciunul. Consiliul de Administraţie examinează toate aspectele muncii FMI, bilanţurile stării economice făcute în fiecare an de serviciile instituţiei pentru toate ţările membre în probleme de politică economică ce privesc ansamblul

economiei mondiale. În mod normal, Consiliul ia decizii prin consens, dar, uneori, el recurge la voturi formale. Deciziile Consiliului executiv se iau cu majoritate calificată, fiecare director executiv dispunând de un număr de voturi egal cu suma voturilor de care dispune fiecare ţară membră a grupului care l-a ales. Consiliul este răspunzător de administrarea activităţilor curente ale FMI. El asigură coordonarea operaţiunilor şi respectarea principiilor în relaţiile financiare, valutare şi de creditare internaţională. Consiliul decide aprobarea acordurilor negociate de reprezentanţii statelor şi experţii FMI şi, prin aceasta, acordarea de credite.

Guvernele statelor (viitoare) membre au decis aşadar înfiinţarea sa, pentru a rezolva într-un cadru multilateral probleme financiare importante, ceea ce îl face să fie, în egală măsură, o organizaţie internaţională, afiliată de altfel sistemului specializat al agenţiilor ONU. Spre deosebire de alte organizaţii, statele membre sunt reprezentate în structurile sale de conducere potrivit unui principiu de proporţionalitate cu puterea economiei naţionale.

Următoarea poziţie de autoritate în cadrul Fondului este reprezentată de funcţiadirectorului general (managing director). Directorul general este ales de Consiliul de administraţie. El nu poate fi ales dintre guvernatori sau dintre directorii executivi (membri ai Consiliului de administraţie). Printre atribuţiile sale se numără prezidarea întâlnirilor Consiliului de admnistraţie, exprimarea votului în caz de balotaj, participarea la reuniunile Consiliului guvernatorilor. Directorul FMI reprezintă organizaţia în mod curent, în relaţiile cu terţi şi asigură gestionarea permanentă a Fondului, sub supravegherea Consiliului executiv. Decizia statelor, devenită cutumă, a stabilit că directorul executiv al FMI va fi întotdeauna un european, iar preşedintele Băncii Mondiale (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) va fi întotdeauna un american.

Consiliul guvernatorilor şi Consiliul de administraţie beneficiază, în activitatea lor, de sprijinul a două organe suplimentare: Comitetul Interimar şi Comitetul Dezvoltării. Comitetul Interimar a fost înfiinţat în 1974 şi are un rol consultativ. El este alcătuit din 24 de membri, miniştri de finanţe sau guvernatori ai băncilor centrale ale statelor membre, desemnaţi de o manieră similară cu membrii Consiliului de administraţie. Cea mai importantă menire a sa este formularea de opinii şi rapoarte referitoare la problemele gestionării şi transformării sistemului monetar internaţional, inclusiv în ceea ce priveşte posibilele schimbări de profunzime în cadrul FMI sau în modalităţile sale de interacţiune cu mediul extern.Comitetul Interimar se reuneşte de două ori pe an, în aprilie sau mai, respectiv odată cu Adunarea generală. Scopul său constă în avansarea unor propuneri referitoare la orientările generale ale FMI în perioada următoare, în contextul analizei sistemului financiar internaţional şi a evoluţiilor mediului internaţional în general.

Comitetul dezvoltării, înfiinţat în 1972, ca urmare a încredinţării unui mandat de către preşedintelui grupului, pentru înfiinţarea unui comitet care să reprezinte ţările membre, are ca arie de specializare chestiunile monetare. Comitetul dezvoltării este un organism de nivel ministerial care are ca scop promovarea intereselor ţărilor în curs de dezvoltare şi a participării lor la dezbaterea chestiunilor monetare, financiare şi referitoare la dezvoltare, în cadrul instituţiilor Bretton Woods.Comitetul asistă Consiliul guvernatorilor, prin activităţi de analiză şi consultanţă în domeniul sprijinirii dezvoltării şi al transferului real

de resurse către ţările în curs de dezvoltare. Comitetul are 24 de membri, nouă de pe continentul african, opt de pe continentul latino-american şi şapte ţări asiatice, care se întâlnesc de două ori pe an, de obicei simultan cu reuniunile Comitetului interimar.

Fondul trebuie să reprezinte interesele celor 187 de ţări membre. Din 2006, structura sa de guvernare face obiectul unei reforme profunde, devenită necesară în urma evoluţiei rapide a economiei mondiale, marcată de creşterea puterii marilor ţări emergente. În prezent, cotele-părţi ale principalelor state membe sunt următoarele: SUA - 17,67%; Japonia - 6,556%; Germania - 6,11%; Franţa - 4,505%; Marea Britanie - 4,505%; Arabia Saudită - 2,93%; Canada - 2,672%; Rusia - 2,494%; India - 2,442%; Olanda -2,166%. Restului ţărilor le revin 40,647%: adică fiecare dintre celelalte 147 de ţări membre are o cotă-parte inferioară cifrei de 2%.

O a treia funcţie pe care FMI o îndeplineşte, pe lângă supraveghere şi finanţare, este acordarea asistenţei tehnice ţărilor membre. Aceasta reprezintă un domeniu de activitate mult mai puţin vizibil decât acordarea de credite şi aprobarea programelor de ajustare structurală, deşi joacă un rol aparte în economia politică internaţională actuală.FMI oferă servicii de informare, formare, asistenţă şi consiliere altor organizaţii interguvernamentale şi ţărilor în curs de dezvoltare sau în tranziţie. Cele mai frecvente forme de asistenţă tehnică sunt deplasarea unor echipe de experţi şi evaluarea sau consilierea pe teren, formarea unor reprezentanţi ai administraţiei centrale cu putere de decizie în implementarea programelor de ajustare şi acordarea unor burse şi stadii de formare, la sediul FMI, pentru economiştii ţărilor în tranziţie şi în curs de dezvoltare.O formă a acestei asistenţe tehnice este şi desemnarea unui reprezentant permanent al FMI într-o anumită ţară, ale cărui sarcini vizează consilierea guvernului şi a băncii centrale în privinţa politicilor economice de urmat şi, desigur, evaluarea implementării acordurilor semnate de ţara în cauză cu FMI.

România a devenit membră FMI la 15 decembrie 1972 şi face parte din constituenta condusă de Olanda. Dl. Menno Snel (Olanda) este Director Executiv pentru România în cadrul FMI; constituenta sa include Armenia, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Georgia, Israel, Serbia, Muntenegru, Republica Macedonia, Moldova, Olanda, România şi Ucraina. Guvernatorul României la FMI este domnul Constantin Mugur Isărescu, Guvernator al Băncii Naţionale a României.Fondul a avut un reprezentant rezident la Bucureşti începând cu anul 1991. Dl. Tonny Lybek este Reprezentant Regional Principal pentru România si Bulgaria, începând cu luna martie 2009.Participarea României la FMI se ridică la 1.030,2 milioane DST sau 0,43% din cota totală. Puterea de vot a României este de 11.039 voturi reprezentând 0,44% din total.

În principal, Fondul Monetar Internațional face două lucruri în România: acordă asistență financiară (prin împrumuturi) şi exercită supraveghere şi control de tip financiar. Ca şi Banca Mondială, FMI îşi bazează activitățile de asistență financiară pe cercetările întreprinse. Elementul fundamental al acestor cercetări este Articolul IV privind Consultările. El cuprinde, de fapt, perspectiva FMI asupra economiei româneşti şi formează baza de la care se pleacă în stabilirea condițiilor impuse de Fond pentru împrumuturile acordate României. Cu ajutorul prevederilor Articolului IV, FMI va elabora un plan de

asistență financiară acordată României. Planul acesta va fi dezbătut apoi împreună cu guvernul român şi, din aceste dezbateri (sau negocieri), rezultă de obicei o scrisoare de intenție. Aceasta va conține condițiile pe care trebuie să le îndeplinească România pentru a obține bani de la FMI. Aceste condiții se numesc criterii de performanță. Pe scurt, FMI şi guvernul României încheie o înțelegere: FMI împrumută bani guvernului, cu condiția ca guvernul să se învoiască să îndeplinească anumite lucruri (criteriile de performanță).

În  mai 2009 Consiliul Director al FMI a aprobat Acordul stand-by pe 24 de luni, în valoare de 11,44 miliarde DST (12,95 miliarde EUR), ca parte a unui pachet financiar internaţional care include alte 5 miliarde EUR provenite de la facilitatea Uniunii Europene de sprijinire a balanţei de plăţi, 1 miliard EUR din programele DPL ale Băncii Mondiale şi 1 miliard EUR de la alte instituţii internaţionale. La finalizarea acestui acord, în martie 2011, România a încheiat şi demarat un nou program de asistenţă financiară din partea FMI, Băncii Mondiale şi Comisiei europene, de tip preventiv (care nu implică trageri efective de fonduri, ci doar linii de creditare disponibile pentru situaţii de urgenţă), cu o durată de 2 ani. Valoarea totală a acestuia este de 5,4 mld. euro (1,4 mld. din partea COM şi 3,6 mld. FMI, plus finanţări de 0,4 mld. euro din partea Băncii Mondiale).   La sfarsitul lunii octombrie 2012 totalul creditelor nerambursate ale României se ridica la  10022 milioane DST, respectiv 972,8% din cotă.

Fondul Monetar Internațional a fost înființat la aceeaşi conferință a țărilor aliate la care s-a înființat şi Banca Mondială. Cele două instituții au fost percepute ca două componente importante ale unui plan de creare a unui mediu economic global stabil. Dacă Banca Mondială se concentrează asupra împrumuturilor acordate țărilor în curs de dezvoltare, obiectivul principal al Fondului Monetar Internațional este acela de menținere a ratelor de schimb financiar la un nivel stabil, pentru a promova schimburile comerciale internaționale.

Scopul inițial al FMI si al Băncii a fost promovarea eficientă a alocației resurselor la nivel mondial prin comerț, stabilitate monetară și dezvoltare. Problemele internaționale ale mileniului viitor nu pot fi rezolvate de organizații care joacă mai multe roluri, în paralel cu rolurile altor organizații. Ar trebui ca operațiile FMI și ale Băncii să fie convergente și să elimine suprapunerea operațiilor. Dată fiind proximitatea geografică și similaritățile structurale și organizaționale,costurile procesului ar fi minime. Dat fiind deficitul procesului democratic, trebuie făcut un nou bilanț al populației, puterii economice și factorilor de resurse umane.

Bibliografie:

i. http://www.imf.org/ii. http://www.mae.ro/

iii. http://www.bnr.ro/iv. Curierul fiscal, Ed. C.H.Beck, Nr.12/2014v. Galea I., Nastase A.-Drept international economic, Ed.C.H.Beck,martie 2014