O scrisoare pierdută I.L. Caragiaie

Demonstraţie comedie

Comediile lui I.L. Caragiale, inspirate din realitatea contemporană scriitorului, aduc în faţa spectatorului un univers comic în care se ascunde tragicul, concretizarea ironică a formelor fără fond ale societăţii timpului său. Astfel, opera lui Caragiale este fidelă principiilor promovate de societatea culturală „Junimea" prin teoria formelor fără fond şi esteticii realismului, unde marele dramaturg găseşte mediul propice dezvoltării spiritului său critic, a gustului pentru clasic şi a ironiei usturătoare.

Reprezentată pe scenă pentru întâia oară în 1884, opera literară O scrisoare pierdută de I.L. Caragiaie este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul 1883.

Alături de tragedie, dramă şi formele moderne ale teatrului, comedia face parte din genul dramatic, având subiectul împărţit în acte şi scene, utilizând monologul şi dialogul ca moduri de expunere prin care se dezvoltă conflictul şi se caracterizează personajele. Într-o comedie apare contrastul dintre aparenţă şi esenţă, conflictul este slab, datorită deznodământului fericit, iar limbajul apelează la termeni specifici personajelor pentru a le caracteriza. Personajele sunt tipuri (demagogul, ipocritul, gelosul, servilul, amorezul, cocheta, încornoratul, confidentul), dar, în ciuda schematizării implicate de tipologia comică, ele se individualizează prin detalii oferite de replici sau de didascalii.

Ca specie a genului dramatic, comedia implică existenţa unui conflict dramatic evolutiv şi este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu Persoanele de la începutul piesei (o listă de douăsprezece „persoane", la care se adaugă figuranţii: alegători, cetăţeni, public) şi didascaliile (notaţiile autorului). Indicaţiile scenice au rol important în prezentarea decorului, în precizarea jocului actoricesc, dar sunt şi un mijloc de caracterizare a personajelor. Plasate între paranteze, didascaliile conţin singurele intervenţii directe în text ale autorului. Geniul lui Caragiale, manifestat şi în priceperea de a mânui detaliul semnificativ, transpare şi în didascalii. De exemplu, apariţia bonomului Cetăţean turmentat este constant însoţită de precizarea ezitării şi a sughiţului. Indicaţia transmite cititorului un mesaj care trece dincolo de litera scrisă a textului: dacă sughiţul este semnul turmentării, nu acelaşi lucru se poate spune despre şovăială. Aceasta este mai repede o atitudine mentală şi morală, decât un dezechilibru fizic. Turmentatul a exagerat cu berea şi cu vinul, deci sughite şi se clatină, dar şovăiala este semnul altei „turmentări", mai grave, cea produsă de jocurile politice care îl ameţesc şi îi dezechilibrează principiile de alegător.

Textul dramatic este structurat în patru acte cu un număr variabil de scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje.şi păstrează, în mare măsură, unitatea de timp, spaţiu şi acţiune. Pentru că este destinată reprezentării pe scenă, într-un timp limitat, piesa este supusă necesităţii de a concentra acţiunea şi de a menţine tensiunea. Aşa se explică faptul că O scrisoare pierdută debutează ex-abrupto, în plină intrigă, după consumarea expoziţiunii practic în afara cadrului textual sau scenic. Acumularea de conflicte se produce rapid, angrenează toate personajele şi se precipită spre un final spectaculos.

Viziunea despre lume este realistă şi moralizatoare, scriitorul aducând în faţa spectatorilor realitatea contemporană într-un univers comic ce ascunde, însă, tragicul fiinţelor umane consumate de propriile orgolii şi dorinţe. indivizii trăiesc o existenţă derizorie, căreia îi atribuie proporţii exagerate şi învestesc enorm în evenimente mărunte, cărora le conferă dimensiunile unul destin. Totul devine ridicol, chiar absurd, dezvăluind o civilizaţie fără ierarhii valorice, fără principii morale fără capacitatea de a discerne între bine şi rău, între adevăr şi minciună între esenţă şi aparenţă. Singura abilitate pe care o au este imitaţia şi „mimarea" unor comportamente, fie că este vorba despre dragoste, despre trădare, despre onoare sau despre politică.

În profunzimea viziunii caragialiene asupra existentei se dezvoltă intuiţia apropierii comicului de tragic, până la estomparea graniţelor dintre cele două categorii.

În comedia O scrisoare pierdută viziunea este realistă nu numai prin spiritul de observaţie acut şi prin luciditatea analizei moravurilor ci şi prin preocuparea pentru social, prin veridicitate, obiectivitate, prin plasarea detaliată a acţiunii în timp şi spaţiu, şi prin generalizarea situaţiilor. Personajele tipologice sunt supuse ridiculizării, râsul fiind un mijloc de ameliorare a moravurilor, atitudine prin care scriitorul este actual.

Piesa este construită pe tema vieţii politice (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Cameră) şi a vieţii familiale (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe) a unor reprezentanţi corupţi ai politicianismului românesc, fiind ilustrativă pentru varietatea tipurilor de comic. Este o comedie de moravuri care satirizează

1

viciile societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XlX-lea, ridiculizând aspecte din viaţa marii burghezii aflate în poziţii cheie ale puterii politice, juridice şi economice.

Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută". Titlul comediei numeşte preţiosul obiect care antrenează personajele în conflicte şi le pune în faţa unor acţiuni cu proporţii catastrofale, tratate însă în registru comic. Din obiect al unei relaţii particulare, scrisoarea devine „un document" de interes public. Ca instrument de şantaj, ea deplasează acţiunea de pe scena politică în culisele luptei electorale.

Scrisoarea pierdută este, totodată, şi pretextul dramatic al comediei, rol pe care i-l conferă pierderile şi regăsirile succesive. Ea este relevantă şi la nivelul unei intrigi duplicate, pentru că alegerea candidatului impus de „centru" este determinată tot de o scrisoare pierdută.

Titlul O scrisoare pierdută are două interpretări. Pe de o parte, „o" poate fi considerat articol nehotărât, deoarece scrisorica este una oarecare, fără nicio legarură cu politica, dacă nu ar fi fost conjunctura electorală care să o transforme în instrument de şantaj. Pe de altă parte, „o" poate avea valoare morfologică de numeral, pentru că scrisorii găsite în capitala unui judeţ de munte i se adaugă o a doua scrisoare, cea găsită de Dandanache în buzunarul paltonului străin, la petrecerea din capitală.

Cu certitudine, scrisoarea are funcţie actanţială, devenind mai mult decât un personaj: poate distruge onorabilitatea şi poate compromite aparenţa de moralitate. Mai mult, ea împarte personajele în două tabere, cei puternici şi cei slabi, după cum intră în posesia „răvăşelului". Prin rolul pe care îl are în plan politic, scrisoarea se substituie înseşi legii, putând să construiască sau să distrugă destine.

Relaţiile temporale şi spaţiale sunt dictare de specificul dramatic al operei, impunând concentrarea ca durată şi loc. Acţiunea se desfăşoară „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, pe durata a trei zile.

Ironia din indicaţia de timp relativizează timpul dramatic, eternizează o situaţie care se activizează ori de câte piesa se joacă pe scenă.

Cele două zile permergătoare alegerilor acoperă primele trei acte, iar actul final plasează personajele în chiar ziua încheierii „circului electoral".

Primele două acte se desf ăşoară în decorul salonului din locuinţa lui Tipătescu, într-o „anticameră bine mobilată” şi cu multe uşi, care permit intrarea şi ieşirea agitată a personajelor. Actul IlI „înfăţişează sala cea mare a pretoriului primăriei descrisă cu numeroase detalii, care indică încă o dată viziunea realistă a autorului. Ultimul act se desfăşoară în spaţiu deschis, în „grădinal lui Trahanache" de unde se întrezăreşte şi „perspectiva orăşelului, pe un fundal de dealuri".

Conflictele dramatice ale comediei sunt formate din situaţii precise: apar două sau mai multe forţe opuse între care se interpune un obstacol, care provoacă o ciocnire urmată de o criză sau un dezechilbru, ce va crea o tensiune şi aceasta va impune o soluţie.

Conflictul principal antrenează două tabere a căror confruntare are loc în plan politic: membrii de vază ai partidului aflat la putere (prefectul Tipătescu, Zaharia Trahanache, prezidentul local al partidului, şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă a lui Nae Caţavencu, aspirant la calitatea de deputat. Obstacolul (reluat periodic) este pierderea biletului de amor trimis de Fănică amantei lui, Zoe. Ciocnirea celor două tabere se produce la vizita lui Trahanache la redacţia ziarului „RăcnetuI Carpaţior", la întâlnirea belicoasă dintre Tipătescu şi Caţavencu şi la misiunile lui Pristanda, iar tensiunea dramatică se acumulează treptat, prin tehnica bulgărelui de zăpadă. În conflictul secundar un rol important are grupul Farfuridi - Brânzovenescu, obsedat de trădare din partea fruntaşilor partidului şi, implicit, de pierderea nominalizării la deputăţie a celui dintâi.

În afara conflictelor rămân două personaje: cetăţeanul turmentat, care nu ştie cu cine să voteze, deşi scrisoarea buclucaşă ajunge de două ori în mâna lui, părând a fi unealta destinului şi poliţaiul Pristanda, implicat involuntar în conflict, prin natura meseriei şi a relaţiilor cu personajele. El este „urechea" prefectului la fereastra lui Caţavencu, „instrumentul" de forţă al lui Trahanache în agresarea adversarului politic şi mesagerul devotat al coanei Joiţica.

Momentul maximei tensiuni a piesei ar trebui să fie nominalizarea candidatului de la centru, Agamemnon Dandanache. De fapt, tensiunea creşte constant, până la revenirea scrisorii în mâna destunatarului. Soluţia finală este împăcarea tuturor opozanţilor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Există un tipar compoziţional după care tot ce debutează cu un scandal se încheie cu o petrecere, accentuând ideea că nu există principii sau valori care să nu poată fi încălcate, atunci când enteresul o cere.

Cele patru acte ale comediei urmăresc traseul sinuos al scriisorii şi, implicit, complicaţiile confruntării politice pe care bileţelul le generează. Subiectul comediei se deschide cu evocarea raidului nocturn făcut de

2

Pristanda, care, spionând casa lui Caţavencu, a aflat intenţia acestuia de a publica în „Răcnetul Carpaţilor" o scrisoare compromiţătoare. Printr-o tactică ingenioasă de gradare a tensiunii dramatice, autorul sugerează doar un aspect al intrigii, dezvăluirea deplină fiind făcută odată cu apariţia în scenă a lui Zaharia Trahanache, după vizita matinală la Caţavencu. Pe parcursul primelor cinci scene ale actului I, se conturează, din diverse perspective, expoziţiunea, consumată deja înaintea debutului acţiunii propriu-zise: felul în care a fost pierdută scrisoarea, de către cine şi cui era adresată, conţinutul ei. Desfăşurarea acţiunii introduce în scenă personaje noi. Farfuridi şi Brânzovenescu dau primele semne de suspiciune, Cetăţeanul turmentat vine sa ducă scrisoarea andrisantului, dar constată că nu o mai are (îi fusese sustrasă de d. Nae, pe când „...dă-i cu bere... dă-i cu vin ..."). Zoe utilizează tot arsenalul feminin pentru a-1 convinge pe Fănică să susţină candidatura canaliei, dar acesta nu acceptă, spre deosebire de Trahanache, care a cedat mult mai uşor (în aparenţă, fiindcă experienţa lui îndelungată în machiaverlâcuri îi spunea că va găsi instrumentul de contraşantaj).

Actul II se desfăşoară în ritmuri foarte alerte şi adaugă complicaţii bulgărelui de zăpadă creat deja şi pornit cu viteză pe panta alegerilor. Pristanda este prins între ordine contradictorii: prefectul îi poruncise percheziţionarea casei lui Caţavencu şi arestarea lui, pe când Zoe solicita eliberarea captivului şi îi promitea sprijinul electoral. Actul se încheie cu sosirea depeşei de la centru, prin care se solicită alegerea altui candidat pentru colegiul al II-lea.

Discursurile candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu deschid actul III şi pregătesc punctul culminant: anunţarea noului candidat, Agamemnon Dandanache. Încercările lui Caţavencu de a vorbi la adunare despre scrisoare eşuează, pentru că este „săltat” în ambuscada pregătită de Pristanda. În încăierare îşi pierde pălăria, care ajunge la Cetăţeanul turmentat, împreună cu scrisorica din căptuşeală.

În actul IV continuă în crescendo tensiunea dramatică, pentru că scrisoarea nu a ajuns încă la Zoe, iar Caţavencu este de negăsit. Între timp, Dandanache deconspiră tertipurile prin care a ajuns candidat (o scrisoare compromiţătoare a unui becher din capitală) şi anunţă intenţia de a folosi docomentul ca eternă armă de şantaj. Tocmai când se credea definitiv dezonorată, salvarea coanei Joiţica apare în persoana simpaticului Cetăţean, care îi restituie scrisoarea. Redevenită puternică, femeia are tăria să îl ierte pe umilul domn Nae, dar - în deznodământ - îi pretinde să conducă petrecerea în cinstea noului ales.

Coerenţa textului dramatic este asigurată de relaţiile de simetrie şi de opoziţie, identificabile la mai multe niveluri ale textului. La nivel compoziţional se evidenţiază opoziţia între incipit şi final: scandalul care deschide comedia are corespondent complementar în petrecerea care dizolvă conflictele şi disensiunile. Înconstrucţia subiectului existenţa celor două scrisori conferă simetria intrigii şi sugerează un tipar al imoralităţii şi al corupţiei atât în provincie, cât şi în capitală, deci generalizat. Peisajul politic nu oferă alternativă şi, într-o simetrie perfectă, imoralitatea este învinsă prin imoralitate.

Simetria este dată şi de dispunerea personajelor în tabere care se confruntă în lupta electorală nu pentru a impune un program politic, ci pentru a-şi sluji propriul enteres, de prezenţa cuplului comic Farfuridi – Brânzovenescu, de triunghiul conjugal şi de acţiunile duble ale unora dintre ele (cetăţeanul găseşte şi pierde de două ori scrisoarea).

I.L. Caragiale este cel mai mare creator de tipuri din literatura română; personajele lui, memorabile, „fac concurenţă stării civile" (G. Ibrăileanu), atât de populare au devenit în conştiinţa publică prin vitalitatea lor fără egal. Ele sunt realizate într-o viziune clasică în sensul că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter.

Criticul Pompiliu Constantinescu împărţea tipurile comice din piesele lui Caragiale în mai multe categorii: tipul încornoratului (Trahanache), tipul primului amorez (Tipătescu), tipul cochetei şi al adulterinei (Zoe), tipul politic şi al demagogului (Caţavencu, Farfuridi, Dandanache), tipul cetăţeanului (Cetăţeanul turmentat), tipul raisonneur-ului (Brânzovenescu), tipul servitorului (Pristanda).

Personajele din „O scrisoare pierdută” pot fi văzute şi din altă perspectivă şi încadrate diferit. Astfel, Trahanache e ticăitul, Zoe este femeia voluntară, Caţavencu e ambiţiosul demagog, Farfuridi este prostul fudul, Dandanache - prostul ticălos, Cetăţeanul turmentat este tipul naiv, iar Pristanda - omul slugarnic.

Dramaturgul român nu simplifică, însă, imaginea omului, reducându-l la o singură trăsătură, ci este preocupa şi de omul social, de culoarea specifică locului şi timpului, de particularităţile psihice şi de limbaj, ceea ce transformă personajele în individualităţi de neconfundat.

Modalităţile de caracterizare sunt cele specifice genului dramatic. La Caragiale, se întâlnesc în principiu patru procedee fundamentale, toate indirecte: prin acţiune, prin fapte, atitudini, gesturi, eroii îşi definesc dimensiunea interioară prin ceea ce fac şi din felul în care fac. Prin intermediul celorlalte personaje Trahanache îl caracterizează pe Tipătescu, Pristanda pe Caţavencu, fiecare dezvăluind şi dezvăluindu-şi, în acelaşi timp, trăsături revelatoare. Personajele sunt caracterizate prin limbaj, o modalitate care cunoaşte la

3

Caragiale un rafinament excepţional, scriitorul scoţând de aici efectele comice cele mai cunoscute. O modalitate de mare efect comic în definirea personajelor este caracterizarea prin nume, problemă analizată de G. Ibrăileanu, care a arătat că dramaturgul a creat o onomastică sugestivă, purtătoare a semnelor deindividualizare a personajului.

Caracterizarea directă este mai sumară şi se realizează, în primul rând, în pagina de prezentare a personajelor, unde li se identifică statutul, funcţia, calitatea. De exemplu, Nae Caţavencu este avocat, director-proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor", prezident-fundator al Societăţii Enciclopedice-Cooperative „Aurora Economică Română". Acelaşi Caţavencu recurge, în celebrul său discurs electoral la autocaracterizare, realizată prin citarea opiniei celorlalţi: „Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-progresist... că sunt liber-schimbist, că voi progresul cu orice preţ".

Trahanache, „venerabilul neică Zaharia", prezidentul tuturor „comitetelor şi comiţiilor" din judeţ, „stâlpul" local al partidului de guvernământ, este un vanitos înşelat şi care se înşală asupra propriei persoane. Poziţia lui socială şi presupusa autoritate politică şi familială sunt subminate de autor, în registrul comic, printr-o supra-accentuare a factorilor degradării prin senilitate. Trahanache e un ticăit de o viclenie rudimentară (la şantajul lui Caţavencu pregăteşte un contraşantaj), cu stereotipii de comportament şi de limbaj (el recomandă tuturor să aibă „puţintică răbdare") şi cu o gândire plată, fără adâncime, capabilă să se entuziasmeze de truisme de genul celebrei constatări a fiului său de la facultate: „într-o soţietate fără moral şi fără prinţipuri, carevasăzică că nu le are". Numele lui sugerează zahariseala şi capacitatea de a se modela uşor (trahanaua e o cocă moale). Îl modelează „enteresul", ordinele superiorilor „de la centru" şi toţi acei care exercită o oarecare autoritate asupra sa, în primul rând, coana Joiţica. Pentru Zoe are un adevărat cult şi nimic nu-i clinteşte încrederea în ea, cum nu-i clinteşte nimeni înflăcărată prietenie pentru Ştefan Tipătescu („Eu n-am prefect! Eu am prietin!”). Candoarea comică, refuzul documentului compromiţător, socotit plastografie, în favoarea principiului prieteniei îngăduie încadrarea personajului în seria tipologică a încornoratului simpatic.

Tipătescu, prefectul judeţului, corespunde junelui-prim din teatrul clasic, fixat însă - prin pasionalitatea femeii care îl iubeşte şi prin abandonarea propriei voinţe - într-un triunghi conjugal banal şi tihnit, bănuit de toţi şi transformat de Caţavencu în obiect de şantaj. Apărându-se, Tipătescu îşi dezvăluie mentalitatea şi firea. El este un orgolios fără măsură, cu o gândire de stăpân medieval, care îşi consideră funcţia politică drept un act de misionarism, trăind sentimentul abandonării unei cariere strălucite. În realitate, este un bărbat ţinut din scurt de o femeie voluntară; are unele accese de independenţă, dar, în fond, se mulţumeşte cu tihna burgheză pe care i-o asigură Zoe. Încadrarea cea mai exactă a personajului o face subalternul său, Pristanda: „moşia-moşie, foncţia-foncţie, coana Joiţica-coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache... babachii".

Zoe Trahanache este între femeile teatrului lui Caragiale cea mai distinsă. N-avem nici un indiciu că ar fi ignorantă, vulgară ori lipsită de sentiment. Ea este o femeie voluntară care joacă însă comedia slăbiciunii feminine. Speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile avocatului, făcând uz de lacrimi, leşinuri şi de alte arme din arsenalul lamentaţiei feminine. Nereuşind, pune piciorul în prag şi-şi dovedeşte firea autoritară, strigând: „Eu îl aleg, eu şi cu bărbatu-meu!". Singurul personaj feminin al comediei, Zoe, este paradoxal, femeia-bărbată, voluntară, tenace, puternică. Distinsa doamnă de societate este stimată de toţi şi a ştiut să intre în graţiile fiecăruia. Singurul ei punct vulnerabil este viaţa secretă, deja vechea istorie de amor cu prefectul, care şi-a ratat ascensiunea politică şi a rămas în obscura capitală a judeţului de munte doar de dragul ei. Toată lumea ajunge, mai devreme sau mai târziu, să răspundă solicitărilor Zoei: onorabilul soţ îi protejează sensibilitatea şi execută fără întârziere toate poruncile ei, Fănică este gata să renunţe la poziţia socială, pentru a salva reputaţia amantei sale, Ghiţă îşi riscă slujba şi îl minte pe prefect, pentru a facilita întâlnirea dintre Caţavencu şi coana Joiţica. Până şi şantajistul domn Nae îi recunoaşte calităţile şi are vagi remuşcări ca tocmai ea a căzut victima şantajului.

Reprezentativă pentru relaţiile din cuplul de amanţi este scena VI din actul II, când Zoe desfăşoară tot arsenalul feminin pentru a-1 convinge pe prefect că soluţia salvatoare este susţinerea candidaturii lui Caţavencu. Iniţial plânge şi este umilă, recunoaşte că a comis „o nerozie fără seamăn". Trece apoi la persuasiune, cu mijloacele şantajului sentimental: „Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă... scapă-mă de ruşine!" In continuare, înşiră argumente logice, într-o tiradă cu mare forţă de evocare, menită să îi creeze lui Tipătescu imaginea unui carnagiu („cum or să mă sfâşie"), repetat la nesfârşit („o săptămână, o lună, un an de zile"). De pe culmile indignării („Ce vuieţi ce scandal! ce cronică infernală!..."), Zoe se aruncă în braţele disperării: „Să mor! să mor dacă voieşti... pentru că după asta nu o să mai pot trăi."

4

În faţa acestei apocalipse, Fănică adoptă atitudinea cavalerului, care sacrifică totul pentru aleasa inimii lui şi, într-un elan de un romantism melodramatic, îi propune să fugă în lume amândoi. Zoe însă este realistă; pasiunea nu îi întunecă raţiunea şi nu este deloc dispusă a renunţa la tot pentru iubire: „Eşti nebun? dar Zaharia? dar poziţia ta?". Chiar dacă epoca romantismului şi-a epuizat elanurile în ceea ce o priveşte, văzându-se refuzată în sprijinirea candidaturii şantajistului, Zoe joacă o ultimă carte: ameninţă cu sinuciderea. Slăbiciunea aceasta nu corespunde firii ei voluntare, aşa că amână gestul fatal: „dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările şi am să lupt!"

Comportamentul ei e totuşi surprinzător. Când îşi dă seama că Nae Caţavencu este învins, îl iartă şi-i câştigă devotamentul, amintindu-i că mai sunt „şi alte Camere", deci alte prilejuri pentru a ajunge deputat, cu condiţia ca el să-i accepte patronajul. Gestul acesta, săvârşit cu naturaleţe şi fără ranchiună, e una din armele seducţiei pe care o exercită asupra tuturor bărbaţilor, de la Trahanache la Cetăţeanul turmentat; ultimul vede în ea „o damă bună".

Finalul fericit reaşterne liniştea peste lumea întreagă, deci şi peste „triunghiul conjugal". În năuceala lui, Dandanache repetă aceeaşi confuzie şi nu îi poate intra în cap adevărul: îl consideră pe vârstnicul Trahanache prefect, iar pe Tipătescu - soţul damei. Caragiale ştie cel mai bine câte adevăruri poartă măşti derutante.

Nae Caţavencu, avocat, director-proprietar al gazetei „Răcnetul Carpaţilor", este un arivist care umblă cu „machiaverlâcuri" şi e conştient de acest lucru, pentru că citează adeseori propoziţia lui Machiavelli: „Scopul scuză mijloacele", pe care însă o atribuie „nemuritorului Gambeta". Motivaţia acţiunilor lui porneşte de la dorinţa anulării decalajului dintre condiţia sa politică umilă şi convingerea că le e superior celorlalţi. Lui Tipătescu îi declară patetic, refuzând toate contra-propunerile prefectului ca preţ pentru stingerea scandalului: „Ce vreau? Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme, vreau ceea ce merit în oraşul acesta de gogomani unde sunt cel dintâi... între fruntaşii politici". Nae Caţavencu e un ambiţios fără tenacitate, de aceea evoluţia lui e inversă faţă de momentul iniţial. Pierzând instrumentul de şantaj, se resemnează rapid, se gudură pe lângă Zoe şi se supune imediat, acceptă să conducă manifestaţia în cinstea rivalului politic, simţind că protecţia femeii e şansa următoare a parvenirii. Labilitatea comportamentului său provine din inteligenţă, din repedea adaptare la situaţie, fără complexe sau mustrări de conştiinţă. El e bine pregătit pentru lucrarea vieţii politice: are vivacitate, nu se împiedică de considerente morale şi e un frenetic al ideilor, delirând cu erori de cultură şi gramatică. Demagogia personajului, sugerată şi de nume, este principala caracteristică a politicianului, Caţavencu devenind astfel un exponent al unei realităţi pe care Caragiale o satirizează cu ironie veselă.

Farfuridi intră în aceeaşi categorie a demagogului. El este însă un prost de o teribilă fudulie. Părerea despre sine este superlativă şi şi-o mărturiseşte admirându-se în ipostazele sale civice („Eu, am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg"), şi ideologice („iubesc trădarea dar urăsc pe trădători!" sau „trădare să fie, dar s-o ştim şi noi"). Insuficienţa intelectuală a personajului, obtuzitatea minţii se relevă prin totala confuzie semantică şi gramaticală a discursurilor, delicioase mostre ale umorului absurd: „Din două una, daţi-mi voie - susţine el cu energie la adunarea electorală din actul al treilea, exprimându-şi opiniunea în chestiunea revizuirii Constituţiunii - ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo şi anume în punctele esenţiale".

Brânzovenescu alcătuieşte un cuplu comic cu Farfuridi. Temperamentului coleric al acestuia i se opune firea mai domoală, mai precaută a lui Brânzovenescu, ce funcţionează ca un ecou al lui Farfuridi în gama minoră. Ambii trăiesc cu spaima că s-ar putea să nu fie consideraţi membri marcanţi ai partidului lor, pe care îl apără cu fanatism de sciziune şi de trădare, trimiţând „la centru" telegrame „semnate anonim". Numele lor, „cu rezonanţe culinare" (G. Ibrăileanu), sunt derivate subtil cu sufixe onomastice greceşti sau româneşti, pentru a indica un amestec specific al acestei clientele politice care, indiferent de origine, se bucură de aceleaşi avantaje „constituţionale".

Agamiţă Dandanache, urmaşul prin nume al straşnicului războinic homeric Agamemnon, cuceritor al Troiei, produce o întreagă „dandana" prin aplicarea rece şi cu metodă a „machiaverlâcului". Şantajul este pentru el o formă de diplomaţie. „Aminteri dacă nu-mi dădea în gând asta, nu m-aledzeam - se explică el - şi nu merdzea de loc, neicusorule; fă-ţi idee; familia mea de la patuzsopt luptă si dă-i si luptă si eu în toate Camerele, cu toate partidele ca rumânul imparţial., să rămâi fără coledzi?". Dandanache e un stupid peltic şi lovit de amnezie, dar mândru de geniul lui: „Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politica?” îi solicită el lui Tipătescu admiraţia, convins că tot chichirezul în politică e să nu-ţi ţii cuvântul dat („Eu am promis? când am promis? cui am promis? ţe-am promis?") şi să-şi păstreze toate armele pentru ca „la un caz iar - pac! - la Răsboiul". În viziunea dramaturgului, Dandanache este „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât

5

Caţavencu".Cetăţeanul turmentat este un tip realmente simpatic, dar nu inocent, pentru că, deşi aduce scrisoarea

„andrisantului", o citeşte mai întâi sub felinar, săvârşind una din gravele abateri etice ale lucrătorului poştal. Stăruinţa lui în acţiune nu provine din responsabilitate, ci e un vechi tic profesional, un automatism redeşteptat de băutură. Fostul factor poştal, ajuns „apropitar" cu drept de vot la Colegiul III, e un vicios, un turmentat care-şi poartă numele, aşteptând cu voluptate să se supună cuiva care să-l îndrume, având prin aceasta sentimentul integrării într-o lume superioară, în perfectă consonanţă cu noua lui stare socială. Cum Zoe îi va dezlega enigma stăruitoarei întrebări „eu cu cine votez?", dând în sfârşit un sens vieţii lui, Cetăţeanul va face din distinsa doamnă un obiect de cult, un idol, pentru care bea cu entuziasm electoral „în sănătatea coanii Joiţichii! că e damă bună!".

Pristanda este prozaic şi practic, mişcându-se în viaţă după principiul nevestei: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând". Poliţaiul este tipul omului slugarnic care se comportă ca atare în orice împrejurare. Deşi e omul lui Tipătescu, îl tratează cu umilinţă şi pe Nae Caţavencu: „Poftiţi, coane Nicule, poftiţi şi zău, să pardonaţi în consideraţia misiei mele, care ordonă să fim scrofuloşi la datorie". El simte că adversarul de azi poate să fie prefectul de mâine, de aceea îi declară mieros: „Eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdauna; că nu vă uitaţi la mine... adică pentru misie... altele am eu în sufletul meu; dar de! n-ai ce face: famelie mare, renumeraţie după buget mică...". Personajul este admirabil caracterizat verbal. El foloseşte frecvent termeni populari, mai ales regionalisme, Deformează neologismele (bampir, famelie, catrindală, scrofuloşi, renumeraţie), încalcă fără complexe regulile gramaticale, trădându-şi incultura, lipsa de instrucţie. Repetarea automată a unor cuvinte şi replici din vocabularul stăpânilor dovedeşte dorinţa lui servilă de a le intra în graţii, dar şi caracterul rudimentar al gândirii lui. Ticul său verbal: curat produce asociaţii comice - „curat murdar" - sau îl dă de gol - „Lasă, Ghiţă, zice Tipătescu, ai tras frumuşel condeiul", „Curat condei" - sau pune sub semnul ridicolului toată mascarada electorală a timpului „curat constituţional". Numele personajului, luat de la un joc moldovenesc în care se bate pasul într-o parte şi alta fără să se pornească niciunde, este de o mare putere de sugestie, potrivindu-se perfect cu şiretenia primitivă a lui Pristanda.

Mijloacele de zugrăvire a epocii aparţin unui mare artist comic. În cuprinsul piesei se întâlnesc procedee, notive şi modalităţi care acţionează simultan, dramaturgul speculând aspectele comice ale evenimentelor, ale comportării oamenilor, ale circulaţiei ideilor şi cuvintelor. Comicul, categoria estetică opusă tragicului, are ca efect imediat râsul, declanşat de contrastul frapant dintre aparenţă şi esenţă, receptat de cititor/ spectator într-un registru larg de atitudini, de la amuzament şi înduioşare, până la dispreţ. Tipurile de comic sau formele de realizare a efectului comic sunt: comicul de situaţie, comicul de intenţie, comicul de caracter, comicul de moravuri, comicul de limbaj, comicul de nume.

Primul dintre ele, comicul situaţiilor, este rezultat din fapte neprevăzute şi din prezenţa unor grupuri insolite (triunghiul conjugal Zoe – Trahanache - Tipătescu, cuplul Farfuridi - Brânzovenescu, diversele combinaţii de adversari etc).

Încurcăturile datorate drumului circular al scrisorii care în final se întoarce la destinatar dau naştere unor situaţii comice în care protagonist este Cetăţeanul turmentat. În primul act, acesta vine conştiincios (a fost poştaş) să aduci scrisoarea andrisantului şi constată cu stupefacţie că nu o mai are şi că satisfacţia că l-a băut pe Caţavencu este falsă deoarece a fost păcălit de acesta. În schimb, în actul IV are scrisoarea pe care o şi înmânează Zoei, năruind ultimele speranţe ale lui Caţavencu.

Triunghiul conjugal alcătuit din soţii Trahanache şi Ştefan Tipătescu se află în centrul unor scene comicei amplificând comicul de situaţie. În faţa şantajului, cei trei acţionează şi se comportă diferit. Soţul înşelat mărturiseşte că Fănică nu i-a greşit niciodată în cei opt ani de când convieţuiesc, în consecinţă îi acordă girul total: scrisoarea nu poate fi decât un fals şi Caţavencu, un plastograf demn de dispreţ. El consideră şantajul mişelie, infamie (contextul ambiguu permite însă şi relaţionarea cu legătura amoroasă dintre Zoe şi Fănică), îl informează pe prefect şi îi urmăreşte cu şiretenie reacţia. Afectat sau nu, Trahanache nu lasă să se vadă acest lucru, ci acţionează „diplomatic", salvând silituaţia şi pe Tipătescu însuşi. Comicul scenei respective este generat de schimbarea rolurilor şi a atitudinii, soţul înşelat fiind calm, echilibrat, chiar placid, în timp ce amantul este tulburat, emoţionat, agitat, înfuriat.

Comicul de situaţie este amplificat de prezenţa cuplului comic Farfuridi şi Brânzovenescu, suspicioşi şi acuzatori, manifestându-şi spaima de trădare a prefectului şi animozitatea faţă de Caţavencu.

În afară de acestea, Caragiale foloseşte scheme tipice, modalităţi cunoscute în literatura comică universală, fiecare scenă în parte şi piesa în totalitatea ei bazându-se pe acestea, cum ar fi: încurcătura, confuzia, coincidenţa, echivocul, revelaţiile succesive, quiproquo-ul (înlocuirea cuiva prin altcineva,

6

substituirea), acumularea progresivă, repetiţia, evoluţia inversă, interferenţa etc. Un alt tip de comic, al intenţiilor, reiese din atitudinea scriitorului faţă de evenimente şi oameni.

Substanţa piesei este supusă unor modalităţi de tratare diferite: ironică, umoristică, sarcastică, grotescă etc. Caragiale este un scriitor obiectiv, în sensul capacităţii de a crea viaţă, dar nu e un scriitor indiferent. El pare că-şi iubeşte personajele, este îngăduitor faţă de ele, dar nu iartă trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu ironie, cu umor, punându-i în situaţii absurde sau groteşti, demontând mecanismele sufleteşti şi reducându-i uneori la condiţia simplificată a marionetei.

Dintre toate tipurile de comic, cel de moravuri ilustrează în mod special rolul educativ, formator pe care scriitorii îl atribuie artei, în general, şi literaturii, în particular. A satiriza viciile unei societăţi, a le contura în tuşe groase, a le arăta lumii întregi devine o manieră de a aborda o „boală". Odată descoperită, ea poate fi tratată. Râsul pe care îl provoacă spectacolul „năravurilor" lumii este primul pas spre vindecare.

Lista moravurilor satirizate în O scrisoare pierdută este destul de lungă: adulterul, servilismul, prostia, incultura, infatuarea. Multe pot fi întâlnite, în cumul, la unele personaje, dar - cu certitudine - în fruntea listei se află două vicii generalizate: demagogia şi corupţia. Acestea sunt extinse la nivelul întregii societăţi şi - ceea ce este cel mai îngrijorător - la nivelul clasei politice şi, implicit, al marii burghezii.

Discursurile celor chemaţi să decidă soarta ţării, potenţialii deputaţi Caţavencu şi Farfuridi, reflectă absenţa oricărui principiu moral, a unei minime decenţe şi a unei logici elementare. Mai mult, Dandanache („mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu") triumfă şi este sărbătorit cu tot fastul cuvenit învingătorului. Cititorul, care gândeşte dincolo de graniţele textului, ştie că Gagamiţă îi va reprezenta în Parlament pe locuitorii judeţului de munte şi că are şansa prelungirii mandatului cu încă o legislatură, căci scrisoarea buclucaşă este în posesia lui şi oricând doreşte... „pac la „Răsboiul", ca să o publice.

Niciun aspect serios al moravurilor epocii nu îi scapă lui Caragiale. Una dintre marile puteri în Stat, presa, formatoare de opinie, este supusă unei critici acide. „Răcnetul Carpaţilor" şi „Răsboiul” sunt publicaţiile care găzduiesc mizerabilul şantaj şi fac detestabilele jocuri politice. Numele publicaţiilor, dincolo de ridicolul lor, atrag atenţia asupra agresivităţii presei. Observator lucid, scriitorul schiţează un traseu al propagării imoralităţii, de la clasa politică, prin presă, la omul de rând.

Există apoi un comic al caracterelor, rezultatul unui proces de hipertrofiere a unei trăsături până la estomparea sau eliminarea tuturor celorlalte. Comicul de caracter configurează personajul în două modalităţi: prin evidenţierea unei „monomanii" (demagogul, ipocritul, gelosul, servilul) sau prin rolul de compoziţie (amorezul, cocheta, încornoratul, confidentul). Din combinaţia celor două modalităţi se nasc personaje care pot fi încadrate în două tipologii, cu criterii diferite. Astfel, Zoe este - prin trăsătura caracte-rologică - femeia voluntară şi prin rolul de compoziţie -cocheta. Ghită Pristanda are determinările slugarnicului, dar rolul de compoziţie îl evidenţiază ca raisonneur, personaj care face comentarii asupra evenimentelor şi judecă faptele celorlalţi.

Caragiale creează astfel o tipizare comică, dar eroii lui au întotdeauna numeroase elemente - de situaţie socială şi intelectuală, de temperament, de limbaj etc. - care-i particularizează, astfel că nici unul nu seamănă cu celălalt.

Piesa se caracterizează şi printr-un comic de limbaj cu totul remarcabil la un scriitor care are capacitatea ieşită din comun de a reţine cele mai fine nuanţe ale limbii vorbite. Comicul la acest nivel este provocat prin numeroase procedee.

Astfel, sunt prezente numeroase greşeli de vocabular, cuvintele fiind deformate, mai ales neologismele, din lipsă de instrucţie şi prin mimetism. Deformările apar prin: pronunţie greşită (famelie, renumeraţie, andrisant, plebicist), etimologie populară (scrofuloşi, capitalişti - locuitori ai Capitalei) sau prin lipsa de proprietate a termenilor (liber-schimbist înseamnă, pentru Caţavencu, elastic în concepţii).

Un alt procedeu este încălcarea regulilor gramaticale şi a logicii. Cele mai obişnuite abateri sunt: polisemia („ne-am răcit împreună"), contradicţia în termeni („După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani"'sau „12 trecute fix"), asociaţiile incompatibile („Industria română este admirabilă e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire"), nonsensul („Din două una, daţi-mi voie, ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica..."), truismele - adevărurile evidente („un popor care nu merge înainte stă pe loc" sau „unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are"), expresiile tautologice („intrigi proaste"), construcţiile prolixe („eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, si eu ca rumânul imparţial, care va să zică... cum am ziţe... în sfârşit să trăiască").

Repetiţia aproape obsedantă a unei specificităţi de limbaj este un alt procedeu, care deplasează atenţia de la fondul comunicării la forma ei. La multe personaje nu mai e important ce spun, ci cum spun, ele fiind pecetluite în propria lor vorbire. Ticurile lor, rapiditatea anunţului sau încetineala luî, incoerenţa gramaticală, ideile naive sau

7

paradoxale denunţă un fenomen de inerţie intelectuală, de automatism, de alienare. Insuficienta stăpânire a limbajului le coboară la adevărata lor valoare, în ciuda orgoliului de care se lasă pătrunse până la ridicol, pentru că prin limbaj se verifică raportul dintre ceea ce se pretind şi ceea ce sunt în fond (au ticuri verbale: Trahanache – „Ai puţintică răbdare!”, Pristanda – „Curat!”, Farfuridi – „La 12 trecute fix”, Dandanache – „Neicusorule, puicusorule”).

Se adaugă nepotrivirea rezultată din interferenţa stilurilor. Multe personaje folosesc un registru al limbajului (un stil) în totală contradicţie cu situaţia concretă a momentului. Caţavencu vorbeşte în faţa lui Pristanda într-un stil oratoric, sentenţios, renunţând la stilul obişnuit, familiar de până atunci (v. actul II, scena 7). Consecinţele sunt comice, pentru că se simte imediat nepotrivirea, aşa cum se simte şi în cazul, cu totul ridicol, în care noul ales, Dandanache, se adresează mulţimii, care-l aclamă, în stilul lui peltic, familiar, incoerent, discursul transformându-se într-o bolboroseală de întârziat mintal.

Există, în sfârşit, un comic de nume, de o savoare inimitabilă. Caragiale dovedeşte rafinament şi alege nume sugerând dominanta de personalitate a personajului, originea sau rolul lui în desfăşurarea evenimentelor. G. Ibrăileanu observa că sonoritatea numelor şi conţinutul lor noţional devin un mijloc important de caracterizare a personajelor: Zaharia Trahanache sintetizează în prenume zahariseala, ramolismentul - real sau mimat - şi comportamentul său dulceag, iar în nume (derivat de la trahana - cocă moale, aluat uşor modelabil) răbdarea, maleabilitatea şi oportunismul, care îl ajută să se adapteze oricărei „forme" sau situaţii noi.

Nae Caţavencu, tipul demagogului lătrător, poartă un prenume care sugerează populism şi familiaritate. Numele poate fi derivat de la caţă (băţ lung, cu cârlig, pentru prinderea oilor sau persoană rea şi cicălitoare) sau de la caţaveică (haină cu două feţe), ambii termeni acoperind perfect trăsăturile comportamentale şi morale ale personajului.

Tache Farfuridi şi Iordache Brânzovenescu, nedespărţitul cuplu culinar, sugerează vulgaritate, inferioritate şi lichelism, producând efecte comice şi prin rima prenumelor.

Pristanda este numele unui dans popular moldovenesc, jucat după comenzile unui conducător, cu paşi când la stânga când la dreapta, aşa cum se pregăteşte şi oportunistul poliţai să joace după cum îi cântă şeful la putere.

Spre deosebire de prenumele banale şi familiare ale celorlalte personaje (Nae, Ghiţă, Tache), învingătorul în alegeri poartă un prenume aflat la polul opus: Agamemnon. Rezonanţa gravă şi conotaţiile înalte moştenite de la eroul homeric cad în derizoriu la Agamiţă sau chiar Gagamiţă, cum este „alintat" de Trahanache. Diminutivul produce, indiscutabil, un comic savuros, dar sugerează totodată şi epigonismul celor care se revendică din puternica generaţie paşoptistă. Numele, Dandanache, intră în raport de opoziţie cu prenumele, căci derivatul de la dandana (încurcătură, gafă) surprinde rolul personajului în compoziţia comediei.

In ciuda tipologizării lor, personajele comediilor lui I.L. Caragiale au o verosimilitate care depăşeşte graniţele ficţiunii. Adulter, şantaj, discursuri demagogice ale unor indivizi inculţi sau corupţi, slugărnicie, defilare de forme fără fond, toate par atât de exagerate, încât creează un şablon după care, şi astăzi, judecăm lumea, recunoscând, în jurul nostru, câte un Caţavencu.

Sintagma „Caragiale - contemporanul nostru" reflectă actualitatea operei scriitorului care a creat cele mai multe tipuri din literatura română, într-o capodoperă cum este „O scrisoare pierdută”, imagine a unei lumi de carnaval, ridicolă.

Caracterizarea unui personaj dintr-o comedie (prima parte a comentariului, până la Modalităţi de caracterizare rămâne neschimbat)

Dintre personaje, o figură remarcabilă este onorabilul Zaharia Trahanache, prin dubla sa apartenenţă la tipul comic al încornoratului şi la cel al omului politic abil, adaptat societăţii în care trăieşte. Personaj construit cu inteligenţă, subtilitate şi umor, Trahanache este protagonist al scenei politice din oraş, dar şi al triunghiului conjugal de pe scena propriei căsnicii.

Prin raportare la tema comediei, Zaharia Trahanache ilustrează amestecul inedit dintre viaţa politică, publică şi viaţa familială, privată. Aflat la a doua căsătorie, Trahanache suportă consecinţele diferenţei mari de vârstă faţă de Zoe, soţia lui. Mariajul, cu o vechime de opt ani şi jumătate, include un al treilea membru, care de, opt ani este cel mai apropiat prieten al familiei: prefectul Ştefan Tipătescu.

Configuraţia generală a personajului Zaharia Trahanache este stabilită de autor în mod direct, prin didascalii, în prima pagină a textului dramatic: este prezidentul unei liste impresionante de comitete şi comiţii ce se poate prelungi la nesfârşit şi care amuză prin asocieri ridicole: „prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol, al altor comitete şi comiţii".

8

Portretul personajului se îmbogăţeşte prin dialog, prin fapte şi prin relaţiile cu celelalte personaje.Trahanache este un politician vârstnic, obişnuit să fie în fruntea mişcării politice, din care pare a-şi face

un scop viaţă. Ca stâlp al puterii locale, prieten al prefectului şi consort al Zoei, personajul are un rol important în acţiune, anticipat de locul ocupat în lista personajelor, unde este al doilea, nu numai datorită poziţiei sale în oraşul de munte, ci şi funcţiei sale de-a lungul evenimentelor, el fiind mintea clară care temperează agitaţia celor din jur şi stabileşte strategia pentru combaterea şantajului. În viaţa familială, Trahanache o protejează pe Zoe, considerând-o fragilă, dar şi pe Tipătescu, ale cărui defecte („e iute, n-are cumpăt") sunt, din punctul lui de vedere, incompatibile cu viaţa politică. Desigur, această atitudine care-i scuteşte pe cei doi de explicaţii (Tipătescu chiar afirmă că „ştie tot, dar nu crede nimic") nu este una dez-interesată, pentru că prietenia prefectului îi aduce beneficii şi venerabilul se simte perfect în poziţia sa de conducător al vieţii politice din oraşul de provincie, poziţie pe care intenţionează să o păstreze până la bătrâneţe.

Apariţia personajului se produce în scena III a primului act, în salonul locuinţei lui Tipătescu. Întors de la întâlnirea cu Nae Caţavencu, de la care a aflat conţinutul scrisorii compromiţătoare, Zaharia este agitat şi tulburat, dar se stăpâneşte admirabil. Efectul comic este generat de inadecvarea personajului la realitate: deşi tocmai aflase despre adulter, principala preocupare pe care o vădeşte este moralitatea socială. Prima replică a lui Trahanache este: „A! ce coruptă soţietate!... Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul...". Se poate observa, încă de la început, stereotipia de mecanism a personajului, dar şi firea lui demonstrativă, declamativă până şi în intimitatea propriei conştiinţe.

Scena următoare, regizată magistral de Caragiale, dezvăluie esenţa relaţiei dintre Trahanache şi Tipătescu, dar contribuie fundamental şi la caracterizarea personajelor. Într-o admirabilă alternanţă de vorbire directă şi indirectă, Trahanache reproduce cu fidelitate întâlnirea matinală avută cu Caţavencu. Zaharia califică şantajul drept mişelie, infamie (contextul ambiguu permite însă şi relaţionarea cu legătura amoroasă dintre Zoe şi Fănică), îl informează pe prefect şi îi urmăreşte cu şiretenie reacţia. Afectat sau nu, Trahanache nu lasă să se vadă acest lucru, ci acţionează „diplomatic", salvând situaţia şi pe Tipătescu însuşi, pe care îl avertizează: „Ei astâmpără-te, omule, şi las' odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit".

Pentru el, „lucrurile serioase" sunt cele politice, dar cunoaşte totuşi scrisoarea pe de rost. Ca soţ înşelat, Trahanache adoptă masca inocenţei în privinţa relaţiilor dintre Zoe şi prefect. Ideea naivităţii intenţionate este susţinută de comportamentul din scena în care îi relatează lui Tipătescu întâlnirea cu Nae Caţavencu, când ştie conţinutul scrisorii pe de rost şi îl priveşte lung şi atent, urmărindu-i reacţiile. Soţul înşelat nu mai are nimic din comicul facil al altor piese, atitudinea lui este subtilă, plină de tact, chiar prevenitoare, în condiţiile în care atât Zoe, cât şi Tipătescu îşi pierd capul, cel din urmă făcând greşeli una după alta (arestarea lui Caţavencu, profitabilă pentru acesta deoarece îi construieşte imaginea de martir, negocierile cu acelaşi, manifestarea violentă a furiei). Zaharia, omul politic versat şi soţul cu experienţă, îndeamnă la calm şi la păstrarea cumpătului.

În acest context, există vreun argument serios în privinţa ramolismentului şi a senilităţii lui Trahanache, sau scriitorul îi joacă o farsă cititorului neatent sancţionându-1 pentru superficialitatea de a nu fi disociat aparenţa de esenţă?

Ipostaza de încornorat nu se poate disocia complet de cea a politicianului cu experienţă. Sfaturile pe care soţul înşelat, placid, imperturbabil, le dă amantului fixează încadrarea lui Tipătescu în categoria politicienilor fără experienţă şi fără diplomaţie, deşi are calităţi pe care ceilalţi nu le au: bun băiat, deştept, cu carte. Viclean, dovedind strategie în relaţiile interumane şi o bună cunoaştere a tehnicii manipulării, onorabilul profită de împăcarea generală pentru a-şi manifesta simpatia faţă de oportunismul lui Caţavencu - formă a diplomaţiei mult lăudate, şi mai ales ca să accentueze relaţia de prietenie cu Fănică în mod public: „eu nu am prefect, eu am prieten. În sănătatea lui Fănică! Să trăiască pentru fericirea prietenilor lui!". Didascaliile, care notează gestul personajului de a-i săruta pe Zoe şi pe Tipătescu, au rolul o a sugera continuitatea triunghiului, care, scăpat de ameninţare, poate să-şi reia viaţa liniştită din perioada preelectorală.

În partid, acţionează eficient, mustrându-i părinteşte pe Farfuridi şi Brânzovenescu: „Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? nu... Zavragiii nu. Căuzaşi? nu... D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule suntem onorabili... Mai ales noi trei suntem stâlpii puterii". (Actul II, scena I) A avea putere înseamnă pentru Trahanache a fi onorabil şi aceasta este o cauză pentru care merită să lupte şi să ia apărarea prietenului Tipătescu, acuzat de cei doi politicieni suspicioşi. E vizibilă totodată şi arta persuasiunii prin implicarea nemulţumiţilor în sfera înaltă a conducerii, dătătoare de satisfacţii pentru păstrarea cărora

9

Trahanache nu precupeţeşte niciun efort. Ca om politic el este supus faţă de centru din interes, dezvăluindu-şi concepţia de politician abil în faţa lui Farfuridi şi Brânzovenescu: „votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul".

În didascalia din deschiderea actului III, este surprinsă poziţia privilegiată a personajului de altă parte a baricadei decât Farfuridi şi Caţavencu, care se întrec în discursuri pentru a-şi mulţumi simpatizanţii . Situat în fruntea conducerii locale a partidului şi având conştiinţa autorităţii sale, Trahanache îşi permite să fie detaşat, mângâietor, binevoitor prin ton şi gesturi, răbdător, calm prin limbaj, conducând şedinţa cu autoritate şi reuşind să menţină echilibrul până spre finalul ei - momentul când declară numele candidatului.

Conduce adunarea din sala Primăriei cu bonomie, plăcere, răbdare - formă a diplomaţiei, comportându-se aproape patern cu Farfuridi, pe care îl încurajează în efortul de a încheia un discurs prolix, care pare a fi o sarcină peste puterile lui. Iritarea din finalul întâlnirii (după ce rosteşte conştiincios numele lui Gagamiţă ăla drept candidat al partidului, când Caţavencu se simte trădat are o dimensiune autentică, nenea Zaharia simţindu-se atacat în onorabilitatea lui, dar şi una intenţionată, pentru că îl numeşte public pe Caţavencu un plastograf patentat, contracarând astfel efectul scrisorii în cazul publicării ei în „Răcnetul Carpaţilor". De altfel, el reuşeşte să găsească poliţa falsificată de Caţavencu, ce demonstrează că acesta nu are credibilitate, aşadar scrisoarea e un fals şi refuză să îi susţină candidatura.

Performanţa din scena adunării electorale evidenţiază prin gesturi, prin limbaj şi prin comportamentul faţă de cei din jur abilitatea politică, viclenia, tehnica manipulării, mania puterii şi diplomaţia.

Prima modalitate de caracterizare directă este realizată de autor, în didascalii, unde personajului i se enumera funcţiile şi demnităţile publice. Mai puţin frecventă în text, autocaracterizarea evidenţiază raportarea personajului la calităţile politicianului şi la adversarul său declarat (Caţavencu): „Apoi, dacă umblă el cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri - (schimbând tonul.) Martoră mi-e Maica Precista! [...] N-am umblat în viaţa mea cu diplomaţie".

Caracterizarea directă realizată de alte personaje îl pune pe Trahanache într-o lumină favorabilă. Brânzovenescu exprimă o admiraţie amestecată cu invidie: „E tare... tare de tot... Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului". Chiar şi adversarul său politic, Nae Caţavencu, îl numeşte venerabilul.

Mijloc de caracterizare indirectă, onomastica ilustrează trăsături dominante de caracter. Zaharia Trahanache sintetizează în prenume zahariseala, ramolismentul - real sau mimat - şi comportamentul său dulceag, iar în nume (derivat de la trahana - coca moale, aluatul uşor modelabil) răbdarea, maleabilitatea şi oportunismul care îl ajută să se adapteze oricărei „forme" sau situaţii noi.

O altă modalitate de caracterizare indirectă o reprezintă faptele personajelor. Trahanache este calculat şi eficient, gestionează calm situaţiile de criză pe care le rezolvă fără panică, chiar dacă are nevoie de timp, nevoie exprimată şi de ticul verbal „Aveţi puţintică răbdare". în timp ce Zoe şi Tipătescu se agită şi îi promit lui Caţavencu susţinerea, Trahanache rămâne consecvent în atitudinea faţă de avocat, pe care îl consideră mişel. Evident că nu viciul de caracter îl împiedică pe prezident în susţinerea candidaturii lui Caţavencu, ci faptul că, din punctul lui de vedere, nu este destul de versat.

Deoarece în genul dramatic personajele se înfăţişează singure cititorului/ spectatorului, limbajul este un mijloc important de caracterizare, care în cazul lui Trahanache dezvăluie în primul rând incultura. Exprimarea cacofonică („va să zică că nu le are"), deformarea fonetică a unor neologisme (cestiune, docoment), adaptarea cuvintelor la pronunţarea cu accent grecesc (prinţip, soţietate) reflectă instrucţia superficială, dar şi eşecul de adaptare la nou.

Replicile sunt alt mijloc de caracterizare indirectă, subordonat caracterizării prin limbaj. În redarea discuţiei avute cu d. Nae, Zaharia i se adresează interlocutorului cu stimabile, dar în relatare îl numeşte mişel. Astfel, toată arta disimulării şi tot caracterul duplicitar al personajului se concentrează în câteva cuvinte.

În individualizarea acestui ins generic, Trahanache - soţul înşelat şi politicianul abil, Caragiale recurge la diverse tipuri de comic de situaţie, de caracter, de moravuri, de limbaj, de nume.

O componentă importantă a comicului de situaţie este triunghiul conjugal, în care Zaharia Trahanache deţine rolul cel mai umilitor, dar şi cel mai amuzant. Trebuie subliniat faptul că personajul se abate de la caracterul clasic în care îşi are originea, pentru că el nu este un naiv, ci mai degrabă un lucid, care se lasă înşelat.

Natura specială, individualizantă, a personajului este evidenţiată prin comicul de caracter, datorită sintezei inedite de naivitate şi abilitate. Aparentul paradox este explicabil prin faptul că naivitatea lui nu este reală, ci mimată, deci poată fi considerată argument în favoarea abilităţii, a disimulării şi a diplomaţiei. Siguranţa de sine, stăpânirea, autocontrolul - pe care nu îl pierde în nicio împrejurare - probează calitatea lui

10

de „stâlp al autorităţii locale".Aşadar, Trahanache se înscrie în tipologia politicianului abil, cu experienţă şi se dovedeşte bine adaptat

„soţietăţii fără moral şi fără principuri". Un alt personaj cu un rol important în piesă este Nae Caţavencu, avocatul dornic de putere, care tulbură

prin ambiţia sa liniştea oraşului de provincie, a cărui caracterizare poate fi relaţionată cu succes de a lui Trahanache.

Pagina de prezentare a personajelor enumeră „demnităţile" lui: „avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fondator al Societăţii enciclopedice-cooperative «Aurora economică română»".

Din această sumară prezentare iniţială, rezultă deja o serie de trăsături importante ale celor două personaje. În primul rând, venerabilul nu are o profesie, ci doar funcţia de omniprezent prezident, ceea ce îi conferă mai ales calitate de reprezentare, nu obligatoriu un rol activ. Dversitatea comitetelor şicomiţiilor pe care le prezidează este un prim avertisment la adresa pregătirii acestui personaj, care nu poate fi cu adevărat competent şi în domeniul politic, şi în cel şcolar, şi în cel agricol. Poate că prima titulatură indicată de Caragiale (prezidentul Comitetului permanent) nu are menirea de a denumi o organizaţie, ci de a sugera „permanenţa" calităţii de prezident a lui Trahanache. De cealaltă parte a baricadei, Nae Caţavencu are o profesie: este avocat, la fel ca Farfuridi. Nu este, cu siguranţă, întâmplător faptul de a fi coleg de breaslă cu Farfuridi şi că amândoi reprezintă tipul demagogului, producând cele mai ilare discursuri electorale pe care le-a reţinut literatura română.

Dubla calitate de director-proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor" este importantă pentru sesizarea ambiţiilor de putere şi de notorietate ale personajului. Denumirea revistei este suficient de aberantă şi de expresivă pentru a da indicii referitoare la agresivitatea şi prostia candidatului şantajist. Latura megalomană a lui Caţavencu este subliniată de ultima demnitate citată: „prezident-fondator al Societăţii enciclopedice-cooperative «Aurora economică română»". Imposibila combinaţie de enciclopedism şi de cooperativism dă dimensiunea golului şi a demagogiei personajului, care fondează o societate fără obiect al muncii, menită să renască economia română, care (după cum spune el, în discursul de la primărie) „e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire". Concluzionând asupra observaţiilor pe care le putem face pe marginea informaţiilor din pagina de prezentare, se poate spune că cele două personaje sunt oameni de vază în capitala judeţului de munte şi că se confruntă forţe puternice. Totuşi, balanţa înclină în favoarea lui Trahanache a cărui onorabilitate a fost deja certificată de alegerea lui în fruntea numeroaselor comitete amintite. Pentru Caţavencu drumul afirmării este abia la început şi nu are de partea lui decât dăscălimea şi pe popa Pripici. Mai mult, calitatea de proprietar al ziarului şi de fondator al Societăţii enciclo pedice... denotă în primul rând sforţările personale de a se impune în lume şi nu obligatoriu o recunoaştere publică.

Personajul ilustrează un anume tip uman, în acest caz demagogul. Caţavencu, în calitatea lui de simbol al demagogiei, se caracterizează cel mai bine prin limbaj, ale cărui

particularităţi sunt surprinse în discurs. El vădeşte preferinţa de a se manifesta prin cuvinte goale, lipsite de substanţa, dar răsunătoare. Lider al aripii progresiste, al dăscălimii din localitate, Caţavencu îşi modelează discursul după împrejurări, însă întotdeauna vorbeşte ca un orator la tribuna şi are nevoie de un public. El recurge, în celebrul discurs electoral, la autocaracterizare, prin citarea opiniei celorlalţi: „Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-progresist... că sunt liber-schimbist, că voi progresul cu orice preţ.”

Caţavencu este un maestru neegalat al nonsensului, semn distinctiv al unei incapacităţi logice: „până când să n-avem şi noi faliţii noştri!”

Replicile din dialogul cu Pristanda, după eliberarea din închisoare, într-o discuţie privată, sunt o sursă a comicului şi un procedeu de caracterizare indirectă. Avocatul i se adresează poliţaiului cu apelativul cetăţene, configurând o situaţie oficială şi condiţia de martir al unei cauze nobile, în opoziţie cu realitatea, condiţia de şantajist. Rosteşte cuvinte mari despre statul constituţional şi condiţia de instrument a lui Ghiţă, fixându-i clar coordonatele de marionetă a puterii. Face aluzie la autoritatea discreţionară a prefectului („Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină...") şi se exprimă sentenţios, provocând admiraţia funcţionarului, care-1 caracterizează direct, înţelegând teatralismul ca o calitate esenţială a politicianului: „Mare pişicher! Straşnic prefect ar fi ăsta!".

Gesturile (procedeu de caracterizare indirectă) de un teatralism ieftin dau dimensiunea „formei fără fond" care defineşte în cel mai înalt grad acest personaj. La fel de prefăcut ca în sala primăriei este Caţavencu la întâlnirea cu coana Joiţica, doar că acum a dispărut emfaza şi i-au luat locul umilinţa şi slugărnicia: e aplecat de spate, îngenuncheat şi plângăreţ. Cu excepţia ultimei atitudini, constantă în ambele

11

situaţii evocate, diferenţa dintre infatuatul care avea scrisoarea şi slugarnicul care a pierdut-o face din Caţavencu una din cele mai comice ipostaze ale păcălitorului păcălit.

Nae Caţavencu, tipul demagogului lătrător, poartă un prenume care sugerează populism şi familiaritate. Numele poate fi derivat de la caţă (băţ lung, cu cârlig, pentru prinderea oilor sau persoană rea şi cicălitoare) sau de la caţaveică (haină cu două feţe), ambii termeni fiind sugestivi pentru trăsăturile comportamentale şi morale ale personajului.

Spre deosebire de numele cu conotaţii şi rezonanţe domoale, de zahariseală şi de aluat modelabil, al lui Zaharia Trahanache, numele adversarului este agresiv, ascuţit, lătrător, ca însuşi personajul.

Cele două personaje, Trahanache şi Caţavencu, se plasează, din punct de vedere temperamental, la antipozi. Tot ceea ce este în deficit (ca lentoare, răbdare şi stăpânire) la Trahanache apare ca exces (agitaţie, precipitare şi impulsivitate) la Caţavencu. însă din punct de vedere moral, cei doi nu se deosebesc. Iată încă o ilustrare a faptului că acelaşi fond poate îmbrăca forme diferite, înşelătoare în jocul aparenţelor.

Rezumat. Actul I. Scena I: În prima scena din actul 1 Caragiale ni-i infatiseaza pe Stefan Tipatescu prefectul judetului

zis si “conu Fanica” si Ghita Pristanda politaiul orasului, care au o conversatie foarte interesanta si foarte aprinsa despre alegeri. Domnul Tipatescu este foarte agitat,plimbandu-se cu ziarul in mana si comentand anumite fraze răuvoitoare referitoare la el. Pristanda rezemat in sabie ii povesteste prefectului despre o discutie ce o auzise pe furis intre Nae Catavencu si dascalimea orasului in timp ce acestia erau la un joc de carti. Aceasta discutie avea ca subiect pe domnul Tipatescu (pe care din vampir nu-l scotea) si o anumita scrisoare pe care avea de gand sa o citeasca.

Scena II: Pristanda se plange de meseria lui de politist si de faptul ca primeste prea putini bani care nu ii ajung sa isi intretina familia lui numeroasa . Acesta isi aduce aminte de sfaturile sotiei lui si se gandeste ca avea dreptate.

Scena III: Domnul Trahanache se duce la prefect inainte de dejun pentru a-i povesti ceva fara ca Zoe ,sotia lui sa afle. Prefectul il trimite pe Pristanda acasa la domnul Trahanache pentru a-i anunta sotia ca vor intarzia le dejun.

Scena IV: Trahanache ii povesteste prefectului de un bilet care l-a primit de la fecior din partea domnului Catavencu in care scria ca doreste sa il vada deoarece ii va arata un documant foarte important pentru dumnealui . Domnul Zaharia ii spune ca s-a dus la biroul ziarului “Racnetul Carpatilor” pentru a primi documentul de la Catavencu care ii inmaneaza o scrisoare de la Tipatescu adresata sotiei lui Zoe si il ameninta ca va fi publicata in gazeta. Afland aceste lucruri Tipatescu se enerveaza si ii spune lui Trahanache ca la intrunirea de diseara Catavencu nu va veni.

Scena V: Zoe se duce la Tipatescu foarte speriata,spunandu-i de scrisoarea pe care a primit-o de la Catavencu in care o anunta ca le va restitui documentul in schimbul unui favor. Zoe nu isi aminteste cand a pierdut scrisoarea dar la intalnirea cu Catavencu acesta i-a cerut in schimbul scrisorii sa-i asigure alegerea. Tipatescu se enerveaza foarte tare si ii spune ca l-a trimis pe Prisanda sa-i cumpere scrisoarea.

Scena VI: In timp ce il asteapta pe domnul Tipatescu, Branzovenescu si Farfuridi, avocatii si membrii comitetului se intreaba daca nu cumva sunt tradati de catre Trahanache , Zoe sau chiar de prefect (toti faceau parte din acelasi comitet). Acesta care tocmai sosea afla care este motivul sosirii celor doi si le reproseaza ca au venit sa-i ceara socoteala tocmai dumnealui care a infiintat comitetul. Avocatii sunt inca convinsi ca au fost tradati si se indreapta spre iesire cendusi de prefect.

Scena VII: Zoe il anunta pe Tipatescu ca va avea loc o nenorocire,intre timp apare un cetatean turmentat care sustine ca este alegator si ca a gasit o scrisoare adresata doamnei Trahanache din partea prefectului. Tipatescu si Zoe il ia la intrebari, acesta incearca sa gaseasca scrisoarea dar isi aminteste ca este posibil sa I-o fi furat domnul Catavencu.

Scena VIII: Pristanda vine intr-un suflet sa-i anunte pe Zoe si pe “conul Fanica” de venirea lui Trahanache. Tipatescu ii spune sa scoata cetatenul afara , acesta ii intreaba pentru cine sa voteze, dar Ghita face ce i-a spus prefectul.

Scena IX: Zoe si Tipatescu afla de la Ghita care tocmai venea de la Catavancu ca fara o mie de poli acesta nu se lasa atat de usor. Trahanache intra mirat deoarece, isi da seama ca Zoe stie tot ; dar le spune ca l-a prins pe Catavencu cu ceva mai rau.

ACTUL II:Scena I: Trahanache,Farfuridi si Branzovenescu stau in jurul unei mese discutand si studiind

alegerile electorale.Cei doi avocati ii spun domnului Trahanache ca se tem de tradarea prefectului,dar acesta 12

ii ia apararea si le spune ca este un om de incredere care a facut multe servicii partidului. Nervos si tulburat Trahanache iese din camara pe usa din spate.

Scena II: Branzovenescu si Farfuridi ramasi in aceeasi camera discuta despre ceea ce cred ei ca se va intampla la intrunirea de diseara. Acestia sunt foarte convinsi ca vor fi tradati de domnul Tipatescu si doresc sa trimita o scrisoare anonima impotriva lui la Bucuresti catre comitetul Central si catre minister si gazete.

Scena III: Pristanda s-a dus impreuna cu cei de la politie acasa la domnul Catavencu si l-au luat la sectie punandu-i tot felul de intrebari despre scrisoare la care doreste sa raspunda doar lui Zoe. Aceasta nu era de gasit pe nicaieri, dar dupa mai multe incercari Ghita reuseste sa se intalneasca cu ea.

Scena IV: Zoe afla de la Pristanda ca Tipatescu a dat ordin sa fie arestat Catavencu ca sa poata pune mana pe scrisoare si ca acesta doreste sa vorbeasca numai cu dansa. Afland asta Zoe il trimite pe Pristanda sa-l elibereze pe Catavencu si sa-l aduca la ea.

Scena V: Zoe sta singura in camera si citeste ziarul in care s-a anuntat ca maine va fi publicata o scrisoare adresata unei doamne foarte importante din partea unui inalt personaj . Pentru a impiedica asta se gandeste ca ar fi mai bine sa-i asigure alegerea lui Catavencu.

Scena VI: Tipatescu discuta cu Zoe despre Catavencu , acestia incearca sa gaseasca o solutie pentru a-l impiedica sa tipareasca scrisoarea. Prefectul nu este de acord sa-i asigure alegerea iar Zoe disperata nu stie ce sa faca. Intr-un final Zoe se hotaraste sa-l sprijine pe Catavencu si sa lupte impotriva partidului si al lui Tipatescu.

Scena VII: Pristanda il elibereaza pe Catavencu la ordinul doamnei Trahanache cerandu-si scuze , apoi il duce in casa prefectului unde era asteptat de Zoe care dorea sa-i vorbeasca.

Scena VIII: Catavencu o asteapta linistit pe un scaun pe doamna Trahanache si isi inchipuie ce se va intampla la intrunirea de diseara si cum il va proclama Zaharia candidat . Dar inainte sa apara doamna Trahanache apare Tipatescu uimit de prezenta lui Catavencu care pare foarte surprins.

Scena IX: Catavencu discuta fata-n fata cu Tipatescu care il intreaba ce doreste in schimbul scrisorii acesta ii spune ca vrea sa-i asigure alegerea , iar daca nu o va face va publica scrisoarea.Tipatescu striga pe un ton nervos ca vrea sa-l omoare iar Catavencu tremura tipand dupa ajutor.

Scena X: Zoe intervine si ea in discutia celor doi si se hotaraste sa ii spuna si lui Catavencu hotararea pe care a luat-o si anume aceia de a-l alege deputat doar ea si sotul ei . Neavand alta solutie Tipatescu decide sa-l sprijine pe Catavencu.

Scena XI: Trahanache intra in salon dar nu gaseste pe nimeni deoarece erau ascunsi . Ii lasa un bilet lui Tipatescu apoi pleaca.

Scena XII: Dupa plecarea lui Trahanache apare din nou cetateanul turmentat care nu era hotarat cu cine sa voteze.Dar Tipatescu ironic ca intotdeauna ii spune sa-l aleaga pe domnul Catavencu.

Scena XIII: Tipatescu le spune celor doi avocati ca lucreaza pentru Catavencu si ca il vor sustine dar acestia il ameninta ca vor spune totul ziarelor, comitetului electoral si guvernului.

Scena XIV: Pristanda vine in fuga aducand o scrisoare in care scria ca colegiul al-doilea trebuie sa il aleaga pe Agamemnon Dandanache . Afland asta Zoe, Trahanache, Catavencu si ceilalti cetateni erau hotarati sa lupte impotriva oricui.

ACTUL III:Scena I: In sala cea mare a primariei Farfuridi care este deja la tribuna incearca sa tina un

discurs catre adunare dar acestia nu il lasa. Trahanache care este presedinte il ajuta cum poate incercand sa faca liniste in sala . In final Farfuridi emotionat tine discursul despre politica si viitorul tarii.

Scena II: Pristanda vine repede pentru a-l anunta pe Trahanache ca este asteptat in cabinet si ca trebuie sa suspende sedinta.

Scena III: Intre timp grupul lui Catavencu si al lui Farfuridi discuta despre alegerile electorale si se contraziceau intre ele.

Scena IV: Trahanache iesi in fuga din camera,Zoe si Tipatescu veneau dupa el spunandu-i sa nu renunte.Dupa asta Zaharia se intoarce in sala.

Scena V: Catavencu cere cuvantul domnului Trahanache deoarece doreste sa spuna tuturor parerea lui despre aceasta tara.

Scena VI: Din nou Catavencu incearca sa spuna ceva dar este intrerupt de catre cetateanul turmentat si toata sala incepe sa rada.

Scena VII: Trahanache doreste sa anunte numele candidatului propus de comitetul lor. In sala toata lumea este agitata iar Trahanache anunta ca il va sprijini pe Agamemon Dandanache, Zoe,Tipatescu si

13

Trahanache au iesit toti afara iar Pristanda si cei doi avocati il tarasc pe Catavencu afara.ACTUL IV:

Scena I: Zoe si Tipatescu erau in gradina lui Trahanache si se intrebau unde este Catavencu si de ce nu a publicat pana acum scrisoarea.

Scena II: Candidatul de la Centru, Agamita Dandanache, vine insotit protocolar de Zaharia Trahanache. Dandanache vorbeste „peltic si sasait” si, desi face cunostinta cu toti trei, ii confunda tot timpul refereindu-se mereu la Zoe ca la nevasta prefectului, fiin incapabil sa tina minte cine este fiecare dintre ei, desi i se explica de nenumarate ori. Trahanache il asigura pe Dandanache de castigarea alegerilor, desi acestea nu se finalizasera.

Scena III: Dandanache le relateaza lui Tipatescu si Zoei imprejurarea prin care a ajuns candidat in judetul lor si intreaga lui poveste deasemenea legata de o scrisoare.

Scena IV: Tipatescu monologheaza, siderat si cu ironie amara, desre ticalosenia lui dandanache si se gandeste ca ar trebui sa-i ceara iertare lui Catavencu, deoarece Agamita este un santajist mult mai perfid, pastrand scrisoarea de amor, fiind totodata si foarte mandru de ideea care o avusese pentru a fi ales.

Scena V: Zoe, Tipatescu si Pristanda se sfatuiesc cum sa-l gaseasca pe Catavencu ,deoarece acesta „parca a intrat in pamant”. Pristanda il minte pe Tipatescu spunandu-i ca este chemat „la telegraf” de catre toti ministrii, pentru a putea ramane singur cu Zoe.

Scena VI: Ghita ii cere permisiunea Zoei sa-l aduca la ea pe Nae Catavencu, pentru ca acesta voia sa vorbeasca numai cu ea.

Scena VII: Catavencu, umil si spasit, ii marturiseste Zoei ca a pierdut scrisoarea in incaierarea de la intrunirea electorala, cand cineva i-a smuls palaria, iar scrisoarea se afla in captuseala acesteia. Zoe este disperata, pentru ca nu stie in mana cui va ajunge acum documentul compromitator si-l ameninta ca va da in vileag falsificarea politei.

Scena VIII: Intra Cetateanul turmentat, care are pe cap palaria lui Catavencu si-i spune Zoei ca a gasit o scrisoare, pe care o adusese acum „adrisantului”, pentru ca el inainte fusese postas. Cetateanul povesteste cum gasise o palarie si, findu-i mica, a vrut sa-i scoata captuseala, ca sa-i intre pe cap. In captuseala gasise scrisoarea, pe care i-o da Zoei, pentru ca este „adrisantul cu domiciliul cunoscut” Zoe este emotionata si fericita, iar la intrebarea Cetateanului „Eu .... pentru cine votez ?”, il pune pe Catavencu sa scrie pe buletinul de vot numele lui Agamita Dandanache.

Scena IX: Catavencu este servil si lingusitor, accepta cu supusenie sa organizeze si sa conduca banchetul popular in cinstea alegerii lui Agamita Dandanache, sa tina un discurs in numele alegatorilor, prin care sa-l felicite pe deputatul ales si pe prefect. Zoe il consoleaza, apoi, spunandu-i cu subinteles ca „asta nu-i cea din urma Camera”, insemnand ca vor mai fi alegeri la care sa candideze in viitor.

Scena X: Zoe are o izbucnire emotionala, citeste si saruta scrisoarea de mai multe ori, plange nervos, apoi zambeste si pleaca fericita sa-i spuna bucuria lui Fanica.

Scena XI: Tipatescu intra enervat ca Ghita il trimisese la telegraf degeaba si se intreaba daca nu cumva politaiul inebunise si-i facea farse.

Scena XII: Trahanache discuta cu Agamita, inecrcand sa-i explice acestuia marsavenia santajului folosit de Catavencu in scopul obtinerii postului de deputat, acuzandu-l pe acesta de plastografie.

Scena XIII: Celor doi li se alatura Zoe si Tipatescu, foarte veseli acum. Dandanache le relateaza ca prefectul ii povestea istoria cu scrisoarea, sustinand cu seninatate ca la el fusese chiar adevarat.

Scena XIV: Toate personajele piesei se afla in scena, participand la festivitatea organizata in cinstea alegerilor, care, in urma numararii voturilor proclamase castigator pentru postul de deputat pe Agamita Dandanache. Dupa toate neantelegerile si inclestarile anterioare , personajele fraternizeaza uitandu-si ca prin minune micile pasiuni si animozitati, pecetluindu-si impacarea printr-o lunga serie de imbratisari si pupaturi, sarbatorind zgomotos alegerea unanima a lui Dandanache in acest regim "curat constitutional".

14