O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867Prima iesire a lui Titu Maiorescu in campul criticii literare sta totusi sub semnul comprehensiunii. inainte de a nega, de a inlatura cu bine stiuta ,criticul explica, ofera, din stiinta sa estetica, nutrita la filozofia germana, invatatura si altora, creatorilor de frumos. Stabileste, prin urmare, limitele inalte pe care trebuie sa le atinga o opera literara, ilustrandu-le cu exemple din creatia anterioara,negand, de cele mai multe ori, prin omisiune. De altfel, dupa cum mentioneaza criticul in prefata de la editia intai, "O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867" se dezvolta in paralel cu intentia societatii Junimea de a alcatui o antologie poetica romaneasca, neimplinita insa, fiindca "din miile de poezii cetite, societatea nu a putut alege un numar suficient pentru a compune un volum", "dintr-o colectiune de poezii frumoase" iesind "o critica de poezii rele". Cand si cand insa criticul coboara in "aceasta infirmerie a literaturii romane" pentru a ilustra modul cum nu trebuie sa se scrie poezie, in acest fel, Titu Maiorescu este primul mare critic; din literatura romana care face delimitarile si ierarhizarile necesare in domeniul estetic. Daca Mihail Kogalniceanu promova romantismul ca modus vivendi pentru scriitorul roman, influentat indeosebi de romanticii francezi, incercand sa elimine "productiile fara valoare", Titu Maiorescu elaboreaza teoria formelor fara fond si a inaltarii impersonale prin arta, criterii care, declarate sau nu, il vor conduce in intreaga activitate critica. O poezie nereusita este, de fapt, o "forma fara fond", pe care criticul o respinge fara clementa."Conditiunea materiala a poeziei" este prima parte a studiului maiorescian si defineste substanta materiala a versurilor, a poeziei in general. Poezia si frumosul sunt doua categorii ce nu pot fi despartite una de cealalta. Materia poeziei se defineste in modul acesta ca esenta, proiectata in imagini percepute de poet si transpuse in forme palpabile, facand ca opera sa fie receptata si inteleasa de lector. Prima dintre conditiunile materiale cere ca poezia "sa destepte prin cuvintele ei imagini sensibile in fantazia auditorului". Unele cuvinte isi pot pierde insa valoarea semantica expresiva si se impune ca ele sa fie evitate; astfel, cuvantul eminent provine din lat. eminens (din mensa, insemnand "inaltare"), dar cuvantul s-a degradat, spune Titu Maiorescu, notiunea devenind, prin repetata folosire, una banala, prozaica, numind, fara expresivitate poetica, un om inzestrat, avand capacitati intelectuale deosebite. Acest mijloc reprezinta deci alegerea cuvantului celui mai putin abstract, care nu si-a pierdut nota de sensibilitate        Al doilea mijloc este alegerea potrivita a "epitetelor ornante", sugestive, apte de astarni in mintea cititorului imagini puternice. Comparatia, metafora, tropul in genere sunt alte figuri de stil ce pot sensibiliza imaginatia cititorului. Versurile lui Heine sunt simple, dar ele dau o imagine completa asupra intregului, a spatiului virtual poetic: "Ca un rege e pastorul,/ Tron e dealul inverzit,/ Iar coroana e deasupra-i/ Soarele cel stralucit". La Bolintineanu, spatiul nocturn devine luminat de astrul selenar: "Ca un glob de aur luna straluceaVersurile banale apartin astfel acelui limitativ orizont ontologic, sublim prin lipsa de imaginatie: "Sus la Petricica/ Cand mergea fetica/ Si sta ziulica,/ Viteii pazea-/ isi lua de furca/ Si ca o haiduca,/ Si ca o naluca,/ in tufis torcea". Comparatiile din acest text nu sunt juste, nu exprima nimic in acest context, imaginile sunt la fel de banale ca lumea inconjuratoare, nu transcend realitatea.A doua parte a articolului defineste "Conditiunea ideala a poeziei", ca "produs de lux al vietei intelectuale", "une noble inutilite": "ideea sau obiectul exprimat prin poezie este

totdeauna un simtamant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care se tine de taramul stiintific, fie in teorie, fie in aplicare practica". Poezia este, din acest punct de vedere, "repaosul inteligentei" si ea trebuie sa respecte trei cerinte: "o mai mare repejune a miscarii ideilor", "o exagerare sau cel putin o marire si o noua privire a obiectelor sub impresiunea simtamantului si a pasiunii", "o dezvoltare grabnica si crescanda spre o culminare finala sau spre o catastrofa". Prima cerinta, a existentei mai multor idei, este ceruta de construirea nemonotona a universului poetic, poezia trebuind sa fie scurta si densa. Exagerarea gandirii, contrastele sunt binevenite in cazul poeziei, exprimand un adevar artistic, cel mai adesea subiectiv. Opozitiile prezent-trecut-viitor ale vietii umane nu fac decat sa accentueze caracterul artistic: "Ieri eram plin de amor,/ Azi patimesc,/ Maine-o sa mor:/ Totusi gandesc/ Astazi si maine/ La ieri cu dor" (Lessing, "Cantec spaniol"). Culminarea finala mareste amplitudinea poeziei, o face sa oscileze mai puternic: ca exemple pentru alergarea tumultuoasa a structurii poetice sunt date "Erlkonig" a lui Goethe sau strofe din "Uhland": "Ce zburat, ce vajaire!/ E un palc de ciocarlii!/ Multe flutura prin arbori,/ Alte zboara pe campii;// Una sus la cer se urca/ Pe scara cantului sau;/ insa cea mai cantareata/ S-a ascuns in pieptul meu".Poezia nu trebuie sa contina asadar, in mod explicit, referiri la prozaicele ocupatii cotidiene, ci trebuie sa transceanda granitele realului, cu nota de expresivitate necesara. Oamenii pozitivisti, cu o gandire geometrica, exacta, au o mai mica disponibilitate expresiva si artistica. Un exemplu, neremarcat de Titu Maiorescu, este totusi cel mai mare poet roman, Mihai Eminescu, care, asa cum vor constata oamenii secolului XX, introduce in poeziile sale o teorie dincolo de limitele actuale ale teoriei relativitatii: zborul Luceafarului nu se supune nici uneia din legile cunoscute, pare sa le modifice, iar timpul nu se mareste si nu se micsoreaza relativist, ci pare sa se contraga in nimicul originar din care a aparut, in locul unde salasluieste Demiurgul. Maiorescu face o munca de pionier in critica literara, in clasarea operelor cu adevarat valoroase si dispensarea de cele fara valoare, intr-un moment hotarator, pregatind terenul pentru una dintre cele mai fertile perioade creatoare din literatura romana, epoca marilor clasici.