Serie nouă Anul XVNr. 11 (171) 2017

ScrisulRomânesc

Revistă de cultură fondată la Craiova, în 1927, serie nouă, din ianuarie 2003Publicată de Scrisul Românesc Fundația-Editura, recunoscută CNCS Apare sub egida U.S.R.

FloreaFIRAN

Titu Maiorescu

Continuare în p. 2

ProzăPoezie

Eseu

Andrei Codrescu Adrian Sângeorzan

Oana BăluicăMihai Duțescu

Mihai EneOvidiu Ghidirmic

Cătălin GhițăRodica Grigore

Dan IonescuIoan Lascu

Dumitru Radu PopaGabriela Rusu-Păsărin

Emilian Ștefârță

p. 4

p. 5

p. 7

p. 9

p. 11

p. 15

p. 23

Gabriel Coșoveanu – Singurul adevăr nerelativ: cel al literaturii

Monica Spiridon – După Babel. Istoria și turnirul istorisirilor

Adrian Cioroianu – Nopți, zile, parfumuri, străzi și stări la Paris

Victor Voicu – Intelectualii, puterea și tehnologia...Dumitru Radu Popescu – Ivan Turbincă și IapaTroianăCarmen Firan – UmbreIon Parhon – Festivaluri și premii în Casa � aliei

pp. 18-22

„Critica, fi e și amară, numai să fi e dreaptă, este un element neapărat al susținerii și propășirii noastre…” Titu Maiorescu

Titu

Mai

ores

cu

Anul acesta s-a împlinit un veac de la trecerea în eternitate a lui Titu Maio-

rescu, una dintre cele mai mari personalități cuturale, științifi ce și politice românești. Oricum l-am privi, Maiorescu rămâne înteme-ietorul culturii române moderne și îndemnul lui Eugen Lovinescu, „Înapoi la Maiorescu”, este potrivit și astăzi pentru a înțelege și analiza fenomenul cultural și politic actual. Critic literar înzestrat cu un preg-nant spirit polemic (G. Călinescu îl considera „un polemist de un talent inegalabil”), estetician remarcabil cu idei hegeliene și schopenhaueriene, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 fi ind studiul său reprezentativ în acest domeniu, Titu Maiorescu este și un mare orator cu o gândire clară și limpede susținând idei precum libertatea presei, dez-voltarea învățământului românesc, considerând școala una dintre insti-tuțiile fundamentale ale statului, și propunând în Critice principiile ortografi ei, ale poeziei, criticii lite-rare, dreptului și culturii în genere.

S-a născut la 15 februarie 1840 în Craiova, unde tatăl său, Ioan

Maiorescu, era profesor și inspec-tor al Școlii Centrale, a doua școală de grad mediu în limba română din Principate, astăzi Colegiul Național „Carol I”. Mama sa, Maria (n. Popazu), era sora episcopu-lui Caransebeșului Ion Popazu. La Craiova a copilărit și a urmat primele două clase primare (1846-1848). Tatăl său – de la care v-a moșteni talentul și temperamen-tul, simțul critic și polemic, era originar din Bucerdea-Grânoasa, localitate din apropierea Blajului – se numea Ioan Trifu și era înrudit cu Petru Maior, unul dintre cori-feii Școlii Ardelene, motiv pentru care și-a schimbat numele în Ioan Maiorescu. Cu studii la Blaj, Pesta și Viena, el face parte dintre căr-turarii transilvăneni care au trecut munții să lumineze poporul din Principate; susținea ideile latiniste ale Școlii Ardelene, pe care însă fi ul său le respingea, corectând exagerările latiniste, devenind nu numai dușmanul latinismului, ci și „groparul lui istoric”, cum remarca E. Lovinescu în monografia T. Maiorescu și contemporanii lui.

Ediția a XII-a

Intelectualii, Puterea și Tehnologia

Scrisul Românesc2 Nr. 11 (171) ♦ noiembrie 2017 Eseu

Scrisul RomânescRevistă de cultură Fondată la Craiova, în 1927, de către criticul D. Tomescu.

Serie nouă, din 2003,întemeiată de Florea Firan

Editată de: Fundația – Revista Scrisul Românesc

ISSN 1583-9125Revista este înregistrată la OSIM

cu nr. 86155 din 11.04.2007

Membră A.R.I.E.L.

RedacțiaDirector:FLOREA FIRANSecretar general de redacție: GABRIEL COȘOVEANUColegiul redacțional:ADRIAN CIOROIANUANDREI CODRESCUEUGEN NEGRICINICOLAE PANEADUMITRU RADU POPADUMITRU RADU POPESCUMONICA SPIRIDON EMILIAN ȘTEFÂRȚĂRedactori:MIHAI ENEDAN IONESCUALEXANDRU OPRESCUION PARHONLUCIAN-FLORIN ROGNEANURedactori asociați:FLORENTINA ANGHELOANA BĂLUICĂMIHAI DUȚESCURĂZVAN HOTĂRANUGABRIELA RUSU-PĂSĂRINCorectură:CLAUDIA MILOICOVICITehnoredactare computerizată:GEORGIANA OPRESCU

Redacția și Administrația: Craiova,Str. Constantin Brâncuși nr. 24

Tel./Fax: 0722753922; 0251/413.763 E-mail: scrisulromanesc@yahoo.comWeb: www.revistascrisulromanesc.roCont: RO03BRDE170SV21564261700BRDE Agenția Mihai Viteazul, Craiova

Abonamentele se pot face la sediul redacției, adresa: Constantin Brâncuși,

nr. 24, Craiova, județul Dolj sau scrisulromanesc@yahoo.com.

Responsabilitatea opiniilor exprimateaparține integral autorilor.

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.

Tiparul: Tipografia PRINTEX Craiova, str. Electroputere, nr. 21, tel. 0251 580431

Sumar

Abonamente la Scrisul Românesc

Abonați-vă la revista „Scrisul Românesc“ și veți avea un prieten apropiat. Abonamentele se fac prin rețeaua

proprie și Poșta Română, se pot achita și la sediul revistei sau în contul: RO 03BRDE170SV21564261700,

Agenția Mihai Viteazul, Craiova. Costul unui abonament anual cu taxele incluse este de 80 lei. Pentru abonații din străinătate este de 140 $ sau de 125 € . Informații primiți la tel.: 0722.75.39.22; Fax. 0251.413.763

Continuare din p. 1 Florea FIRAN

Florea Firan: Titu Maiorescu / pp. 1-3Gabriel Coșoveanu: Singurul adevăr

nerelativ: cel al literaturii / p. 4Monica Spiridon: După Babel. Istoria

și turnirul istorisirilor (I) / pp. 5, 6Ovidiu Ghidirmic: Sub semnul

fausticului / p. 6Adrian Cioroianu: Nopți, zile, parfumuri,

străzi și stări la Paris / p. 7Ioan Lascu: Suferințele limbii române / p. 8Victor Voicu: Intelectualii, puterea și

tehnologia: mari împliniri istorice și mari așteptări ale prezentului / pp. 9, 10

Mihai Ene: Litere fără obstacole / p. 10Dumitru Radu Popescu: Ivan Turbincă

și Iapa Troiană / p. 11Cătălin Ghiță: Roboți însuflețiți ca

personae umane (II) / pp. 12, 13 Dumitru Radu Popa: Când se căsătoresc

copii... / p. 13Adrian Sângeorzan: Primii 240 de ani

din viața mea. IV – Ultima zi / p. 14Andrei Codrescu: Poeme: Halloween 2017;

Ad Astram / p. 15Carmen Firan: Umbre / p. 15Oana Băluică: Mercantilizare și alteritate.

Două cazuri – Marcel Proust și Mateiu I. Caragiale / p. 16

Rodica Grigore: Amintiri și adevăruri/ p. 17Red: Colocviile Scrisul Românesc – 2017/

pp. 18-22Ion Parhon: Festivaluri și premii în Casa

Thaliei/ p. 23Red.: Okeanos – Familia; Orizont/ p. 23Emilian Ștefârță: Case boierești,

documentar fotografic tragic al unui univers dispărut/ p. 24

Ioan Maiorescu a jucat un rol important în evenimentele de la 1848. În iunie 1848, în prezența mulțimii adunate în fața Școlii Centrale din Craiova, urcat într-un dud, a dat citire Proclama-

ției de la Islaz. Aproape de locul respectiv poate fi văzut și astăzi un bust al său realizat de sculptorul bucureștean Ioan Iordănescu, prin subscripție publică și contribuția lui Titu Maiorescu (dezvelit în 1913). Pentru convingerile sale politice a îndurat persecuții ală-turi de ceilalți revoluționari. În cele din urmă pleacă în Germania unde se stabilește și devine funcționar în Dieta din Frankfurt, apoi la Viena ca translator în Ministerul Justiției pentru legile ce trebuiau promulgate în Transilvania. Soția sa, Maria Maiorescu,

pribegește cu copiii la Brașov, Sibiu, Blaj și revine la Brașov unde Titu continuă studiile la Gimna-ziul românesc din Schei. Ioan Maiorescu revine la București în ianuarie 1859 când are loc Unirea Principatelor și este numit prin decret domnesc director la Eforia Instrucțiunii Publice. Scrierile sale de istorie și lingvistică vor fi publicate postum de fiul său în „Convorbiri literare”.

Beneficiind de o bursă a Epi-scopiei Blajului, Titu Maiorescu

pleacă la Viena unde studiază ca extern la Gimnaziul academic (1851-1858), iar din 1856 ca intern la Academia Theresiană, unde se impune prin perseverență în studiu, terminând primul. Din clasa a V-a își începe notațiile în jurnalul personal Însemnări zilnice ținut cu unele intermitențe între 1855–1917. Cele 44 de caiete sunt publicate postum de I. Rădulescu-Pogoneanu (Însem-nări zilnice, Editura Librăriei Socec, vol. I, 1936; vol. II, 1940; vol. III, 1943). Ulterior caietele-manuscris au intrat în fondul Bibliotecii Academiei Române și Bibliotecii Naționale.

De foarte tânăr, Maiorescu dovedește preocupări intelectu-ale deosebite, studiază operele scriitorilor clasici, are predilecție pentru limbi moderne (germana, franceza, italiana, engleza) și limbi vechi, latina și greaca. Traduce Logica de Herbart și dezvoltă pasiune pentru arte, frecventează teatrul și opera. În 1858 revine în țară și pentru o perioadă este preparator pentru limba franceză în familia Cremnitz, la cei patru copii, între care și Clara, viitoarea sa soție. În același an se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universității din Berlin, de unde trece la Giessen și obține doctoratul în filosofie (magna cum laude).

Cu o bursă din partea Eforiei Școalelor pleacă la Paris (1860) unde obține o licență în litere și una în drept. Către sfârșitul anului 1861 se întoarce în țară și începe o bogată carieră didactică și politică în paralel cu cea de jurist. În 1862 este numit profesor la Universitatea din Iași și director al Gimnaziului Central. Un an mai târziu devine decan al Facultății de Filosofie, apoi rector al Universității din Iași (la 23 de ani), și director al Școlii Normale „Vasile Lupu” (1863-1868), unde l-a avut elev pe I. Creangă, de unde este suspendat în urma unor calomnii ale adversarilor săi intentându-i-se un proces sub acuzație de imoralitate, dar e achi-tat și reintegrat în funcții. Procesul va fi mereu amintit de istoria literară și pentru prezența Veronicăi Micle ca martoră a acuză-rii. Maiorescu a fost, succesiv, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, ministrul Justiției, prim-ministru și ministru de Externe desfășurând o lungă carieră politică până către sfârșitul vieții. Din 1884 revine la Universitatea din București ca profesor de Logică și Istoria filosofiei sec. al XIX-lea, apoi rector al Universității (1892-1897). În 1913 prezidează Conferința de Pace de la București,

Titu Maiorescu

→

Scrisul Românesc Nr. 11 (171) ♦ noiembrie 2017 3Eseu

după care se retrage din viața publică pledând pentru o politică de neutralitate a României. Încetează din viață la 1 iulie 1917 și este înmor-mântat la Cimitirul Bellu din Capitală.

Încă din perioada liceală, Maiorescu a mani-festat ambiții literare începând să scrie proză, poezie, teatru, cu dorința de a fi scriitor, dar se orientează spre filosofie pe care o vede ca pe„o știință divină”, considerând-o, alături de logică și psihologie, tot „o creație”: „Să scriu o Logică e datoria mea ca profesor; să fi scris o Psihologie aș fi voit mereu”, nota în 1870, și va scrie Logica, Partea I, Logica elementară (1876), renunțând la psihologie. Maiorescu a renunțat la scrierile filosofice, intuindu-și, proba-bil, vocația de profesor de filosofie pe care o va și exercita cu pasiune.

Nicolae Manolescu, în Contradicția lui Maiorescu, teza sa de doctorat, sub coordonarea lui Șerban Cioculescu, publicată în 1970, scria că Maiorescu, întors de la studii din Germania fără să-și dovedească talentul și fără să fi scris ceva, „se înfățișează (și cât de natural!) ca unul chemat să creeze cultura românească din nou”. Atacat de adversari, va începe punerea în prac-tică a ideilor reformatoare „pentru că Maiorescu are în toate vocația începutului... și aspirația spre creația absolută”. Cert este că într-un timp relativ scurt, fără să fie prea marcat de atacurile ce veneau din partea unor adver-sari, reușește să-și facă prieteni și să impună cu o autoritate un program cu urmări dintre cele mai favorabile pentru cultura noastră.

În 1863, împreună cu alți tineri intelectuali, inițiază un ciclu de „prelecțiuni populare” care se va întinde pe aproape două decenii. În ace-lași an, alături de Th. Rosetti, P. P. Carp, Iacob Negruzzi și Vasile Pogor, toți tineri cu docto-rate în drept obținute în Germania sau la Paris, pun bazele Societății literare „Junimea”, al cărei mentor devine; patru ani mai târziu întemeiază revista „Convorbiri literare”, ca organ de presă al Societății, continuatoare într-un fel a „Daciei literare” și „României literare”, o tipografie și o casă de editură, creând astfel toate condițiile de publicare și afirmare a scriitorilor junimiști.

„Convorbiri literare”, publicația cea mai lon-gevivă din istoria presei literare românești, și „Junimea”au dominat cea de-a doua jumătate a veacului trecut, cunoscută sub numele de „epoca marilor clasici”. Maiorescu are meri-tul incontestabil de a-i fi impus pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Lui Eminescu i-a intuit genialitatea și l-a așezat pe locul ce-l merită în literatura noastră prin studii de o mare valoare. Prima perioadă din activitatea critică a lui Maiorescu corespunde cu a socie-tății „Junimea” din etapa ieșeană, până în 1874 (când mentorul este numit ministrul Instrucțiu-nii Publice și se mută la București), și se distinge prin studii de sinteză, cu caracter mai mult teo-retic, fiind preocupat de fenomenul cultural în general. Acum poartă și cunoscuta polemică literară cu criticul C. Dobrogeanu-Gherea. Între studiile din această perioadă sunt: Despre scrierea limbei române (1866), studiu polemic

prin care Maiorescu ia atitudine împotriva exa-gerărilor latiniste ale Școlii Ardelene și susține principiul fonetic în locul celui etimologic în scrierea română. Prin O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 urmărea alcătuirea unei antologii a poeziei românești, ca model pentru junimiști. Studiul cuprinde două mari capitole – Condiția materială a poeziei, adică forma poeziei și Condiția ideală, referindu-se la conținutul acesteia. În acest an Maiorescu devine membru al Societății Academice Române, înfi-ințată în 1866, de unde va demisiona doi ani mai târziu ca urmare a neaderării la etimologismul

ardelean dominant în acest for și va redeveni membru în 1879 când Societatea... se transformase în Academia Română. În studiul În contra direcției de astăzi în cultura română (1868), criticul res-pinge direcția falsă la acea dată în cultura română for-mulând cunoscuta teorie a „formelor fără fond”: „Avem Societate Academică, dar nu avem academicieni și oameni de știință suficienți; avem Universitate, dar nu și

profesori universitari competenți; avem Teatru Național, dar nu și actori de talent” etc.

Ca estetician, Maiorescu are meritul de a fi pus bazele teoretice ale „criticii estetice”, care pornește de la principiul separației valorilor. În Direcția nouă în poezia și proza română (1872), criticul divulgă deviațiile din cultură și îl impune definitiv pe Eminescu, căruia îi face un portret memorabil așezându-l în imediata apropiere a lui Alecsandri, ajuns la apogeul cre-ației sale, și numindu-l pentru numai cele trei poezii (Venere și Madonă, Mortua est!, Epigonii) publicate în „Convorbiri literare”, „poet în toată puterea cuvântului”. În Beția de cuvinte (1873), pornind de la o polemică cu unele publicații antijunimiste, criticul atrage atenția asupra lim-bajului în care domină delirul verbal care duce la pseudocultură. La fel în Oratori și limbuți (1902) critică falsa oratorie parlamentară, discursu-rile unor politicieni pe care îi consideră mai degrabă „retori și limbuți”, pentru că „oratorii vorbesc ca să comunice, retorii ca să se asculte pe ei înșiși”. În 1874 publică prima ediție de Critice, reeditată succesiv. În toate aceste studii și articole Maiorescu se dovedește unul dintre cei mai virulenți polemiști ai noștri. Opera sa oratorică este cuprinsă în cinci volume de Discursuri parlamentare cu privire asupra dez-voltării politice a României sub domnia lui Carol

I (1897-1915). Opera didactică și primele scrieri au fost editate postum – Prelegeri de filosofie (1980), Scrieri din tinerețe (1981).

Perioada a doua din activitatea critică a lui Maiorescu începe din 1885, când Socie-tatea Junimea se mută la București, ședințele ținându-se în locuința sa. De acum studiile și articolele au un pronunțat caracter analitic cu referiri la personalități și opere. Astfel, Comediile d-lui Caragiale (1885) este un studiu scris în apărarea marelui drama-turg acuzat de unii pseudocritici de imoralitate, dându-i posibilitatea lui Maiorescu să facă o ana-liză temeinică a comediilor acestuia și să dezvolte teoria „moralității în artă”, când face o distincție netă dintre etic și estetic, dintre moral și morali-zator, răspunzând punctual la acuzațiile aduse, argumentând că eroii lui Caragiale sunt tipuri desprinse din societatea vremii sale. În Poeți și critici (1886) îi ia apărare lui Alecsandri, a cărui operă era atacată de B. Șt. Delavrancea și Duiliu Zamfirescu, iarăși un prilej în care demonstrează în plan teoretic că între poet și critic există o deosebire esențială de structură și temperament concluzionând că pentru o dreaptă evaluare a personalității lui Alecsandri scriitorul trebuie privit în „totalitatea acțiunii sale”.

Cel mai important studiu din această peri-oadă rămâne Eminescu și poeziile lui, apărut chiar în anul morții poetului, în care criticul fixează liniile generale ale personalității lui Eminescu, față de care posteritatea va ține seama. Construit prin prisma filosofiei scho-penhauriene, Maiorescu realizează poetului un portret schopenhaurian al geniului. După filo-sof, geniul se opune „voinței oarbe de a trăi”: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei națio-nale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire de până astăzi, va fi punc-tul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești.”

Cred că cele mai potrivite cuvinte la un secol de la trecerea în eternitate al lui Titu Maiorescu sunt cele ale lui E. Lovinescu, exegetul său cel mai autorizat: „Soarta lui Maiorescu a fost să rămână actual și astăzi, adică după trei sferturi de veac și, din nefericire, încă pentru multă vreme. În mate-rie de cultură evoluțiile nu sunt nici perpetui, nici liniare; când crezi că ai pus mâna pe țărm, un val te smulge departe în larg; pânza țesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip și ciulinul crește pe marmura cetății ruinate; în adăpostul limpezit odinioară îți umple ochii cerneala norilor învolburați. Optimismul nostru trebuie să fie însă la fel cu cel al lui Maiorescu: birui-va gândul, cum spunea înțelepciunea cro-nicarului, și inscripția criticului deasupra ușii bibliotecii. Altfel, la ce am mai trăi? La răspântiile culturii române veghează ca și odinioară degetul lui de lumină: pe aici e drumul...” ■

→

Scrisul Românesc4 Nr. 11 (171) ♦ noiembrie 2017Eseu

GabrielCOȘOVEANU Singurul adevăr nerelativ:

cel al literaturii

De multă vreme se aud voci care susțin renunţarea la formula Poetica ambi-guităţii în opera lui..., ajungându-se la

verdictul implacabil conform căruia sintagma „poetica ambiguităţii” este tautologică. De aici e simplu să mergi pe logica lui sequitur: poetic, așadar ambiguu. Întrebarea pre-text care se impune: „este oare ambiguitatea o calitate esenţială a operei literare?” Nu cred că s-ar găsi vreun cititor care ar putea să afi rme că litera-tura este lipsită de ambiguităţi. Mai degrabă, va spune cineva, ambiguităţile sunt prezente în unele texte „poetice” (în primul rând!), în unele texte a priori ermetice (moderniste, postmoder-niste), care de la prima lectură par vagi, încifrate ori pur și simplu cu semnifi caţii „aproximative”, sau – de ce nu? – intenţionat lipsite de sens.

Știm de la Umberto Eco că între instan-țele numite intenţionalitate a scriitorului și, respectiv, intenţionalitate a exegetului, există o intenţionalitate a textului, proprie, și, oricât ar părea de straniu, poate unica valabilă cu adevă-rat, atâta timp cât chiar ea, opera (nu „intenţiile”, nu „explicitările”), este cea care dăinuie, lansată în plutire liberă, autonomă pe valurile lectu-rărilor și interpretărilor posibile. „Mesajul” propriu-zis în forma lui „de-fi nită”, poate să producă, la o adică, surprize chiar autorului.

Pe de altă parte, ziceam, unii exegeţi notorii ai fenomenului estetic pot să curme din start orice încercare de punere a ambiguităţii în capul mesei: „O operă e un obiect dotat cu proprietăţi precise, pe care analiza trebuie să le identifi ce, și care poate să fi e defi nit în întregime pe baza acestor proprietăţi” (Claude Lévi-Strauss). Lévi-Strauss – aici citat după introducerea lui U. Eco la Lector in fabula – va mai lansa o expresie ime-diat agreabilă (nu știu pe cât și de sustenabilă) când, vorbind despre analiza unui sonet de Baudelaire, spune că „l-am tratat (împreună cu Jakobson)... ca pe un obiect care, o dată creat de autor, avea, ca să spun așa, rigiditatea unui cris-tal...”. Comparaţia cu cristalul (care ne transferă în lumea fi zicii și în calculele matematice) este, evident, „ușor” răsturnată de proverbul – invo-cat, succesiv, de David Hume și Gérard Genette, iar, la noi, în mod apăsat, de Eugen Negrici, în Emanciparea privirii – „frumuseţea se afl ă în ochiul spectatorului”, dar și de practica poe-tică și hermeneutică, care dovedește că unele poeme (în special unele sonete ale giuvaiergiilor literari) sunt construite cu abilitatea și precizia unui ceasornicar, că sunt de o fi neţe și exactitate comparabile cu ale unui cristal etc... dar, toto-dată, lasă să se înţeleagă că, de fi ecare dată (!), e vorba de metafore și, în cazul nostru, hiperbole.

Poet al rafi namentului par excellence, Paul Valéry e „producător” de asemenea cristale, dar oricine îi va cerceta „cristalele” poetice aplicând cea mai performantă tehnică computerizată, va trebuie să ţină cont de una din „cheile” propuse

chiar de poet: „Versurile mele au sensul care li se poate da” (subl. mea), ori alta, din același regis-tru: „Sensul literar al unui poem nu este scopul său și nici nu este necesarmente unic”. Iată de ce, uneori, Kasparov câștigă în faţa compute-rului, iată de ce calculatorul performant ne dă câte o dată răspunsuri fi losofi ce ori ambigue... ca „versurile” lui Nostradamus.

Amintind că, în meseria fabricării obiectelor cu valoare estetică, „problema constă nu în a reproduce un fapt anecdotic ci în a produce un fapt artistic” (G. Braque), constatăm totodată că, pentru cei care o acceptă, ambi-guitatea este o noţiune categorică, axiomatică. William Empson, exponent de marcă al New Cri-ticism-ului, în Șapte tipuri de ambiguitate, pronunţă sentinţa: „Într-un sens sufi cient de lărgit, orice enunţ în proză ar putea fi numit ambi-guu”. Pentru a pleda în continuare mai impostat: „...mecanismele ambiguităţii se afl ă la rădăcinile poeziei”. În aceiași termeni se exprimă Roman Jakobson: „Ambiguitatea este o proprietate intrin-secă, inalienabilă, a oricărui mesaj centrat pe el însuși, pe scurt, este un corolar obligatoriu al poe-ziei”. „Un mesaj centrat pe el însuși” desemnează, amintim, orice text literar, deși, prin excelenţă, îl defi nește pe cel poetic, „limbajul absolut” (Coșe-riu) în general, și pe cel „literar absolut”, în special.

În introducerea la ediţia a II-a a Operei deschise, Umberto Eco spune: „Dacă ar trebui să rezumăm obiectul acestor cercetări, ne-am putea referi la o noţiune pe care au asimilat-o acum multe estetici contemporane: opera de artă este un mesaj ambiguu în esenţă, o pluralitate de semnifi caţii care coexistă în același semnifi cant”. În același op, într-o amplă trimitere la subsol, Eco îl citează pe R. Barthes: „Să scrii înseamnă să faci să se clatine înţelesul lumii, să formulezi o întrebare indirectă la care, scriito-rul, printr-o ultimă nedeterminare, se abţine să răspundă”. După toate acestea, U. Eco conchide: „În acest sens, deci, literatura (noi am spune: orice mesaj artistic) ar desemna în mod cert un obiect incert”. Iar mai departe, cu referinţă la arta plas-tică, semioticianul italian afi rmă că orice operă de artă se propune ca obiect „deschis unei infi nităţi de disputări”. Eco face o distincţie clară între un mesaj univoc, de felul unui postulat matematic (cum este Teorema lui Pitagora) și o interpretare artis-tică: „Când pronunţ un vers sau un poem întreg, cuvintele pe care le rostesc nu apar dintr-o dată traductibile într-un denotatum care să-i epuizeze posibilităţile de semnifi caţie, ci implică o serie de semnifi caţii care se adâncesc la orice nouă privire, astfel încât mi se pare că descopăr în acele cuvinte, concentrat și exemplifi cat, întreg universul”.

În același sens, dacă îi ascultăm pe Wellek și Warren care afi rmă că „sensul și funcţia

literaturii se afl ă în primul rând în metaforă și mit”, dacă ne gândim la mecanismul construirii și deconstruirii metaforei, dacă înţelegem pluri-valenţa și caracterul ezoteric al mitului (cel care dă naștere, dacă nu întregii literaturi, atunci cu siguranţă întregii literaturi epice), ambivalen-ţa-ambiguitatea artei e ca și cum demonstrată.

Roland Barthes, opunând „ide-ologiei totalităţii”, caracteristică erei moderne, o ideologie a fragmentaru-lui, ajunge la o concluzie pe care Liviu Petrescu o explică în Poetica postmoder-nismului în felul următor: „Pluralitatea unui text nu trebuie propriu-zis înţe-leasă ca o multitudine de sensuri, ci ca o indeterminare semantică”. Citatul propriu-zis din lucrarea lui Barthes De l’oeuvre au texte sună astfel: „Textul este plural. Ceea ce nu înseamnă doar că în el există mai multe sensuri, ci mai curând că el realizează o pluralitate

semnifi cativă, o pluralitate ireductibilă (sic!, n. mea). Textul nu este o coexistenţă a înţelesurilor, ci trecere, traversare; astfel el răspunde nu unei interpretări, oricât de liberale, ci unei explozii, unei diseminări”. Inversând o spusă mai veche, invocată de Mircea Eliade în Solilocvii, că „sin-gurul sens al existenţei este de a-i găsi un sens”, putem admite că singurul sens adevărat al unui text artistic este de a ascunde un sens ori (ceea ce-i aproape totuna) de a multiplica sensurile.

Paradoxal, dar tocmai această indeterminare semantică nu ar trebui să-l sperie pe cititor, din simplul motiv că acesta se afl ă pe terenul per-misiv al determinării proprii.

Comentând culoarele interpretării și pe cele ale suprainterpretării, Umberto Eco expunea un lucru care ar trebui să dea serios de gândit celor (și nu numaidecât savanți sau pozitiviști, ci chiar fi lologi) ce iau în deșert literatura cu a ei minciună principială: „Toţi fi losofi i și-au răcit gura spunând: există, de o parte, realitatea (…), de cealaltă parte, fi cţiunea”. În prima, Emmanuel Macron e Preșe-dinte al Republicii Franceze, în a doua găsești un individ care se numește Sherlock Holmes. Respectivii gânditori – continuă Eco – „au avan-sat mereu supoziţia că universul fi cţional are un nivel aletheic, un nivel de adevăr, interior. Pentru mine e exact invers. Da, știm că Napoleon a murit pe insula Sfânta Elena, dar e oricând posibil ca un savant, răsfoind arhive, să descopere într-o zi că Napoleon a fost ridicat de serviciile secrete engleze! Tot ceea ce noi numim adevăr în lumea realităţii poate să fi e pus în cauză. Vom descoperi poate într-o zi că Einstein s-a înșelat, dar fi cţiunea, faptul că Emma Bovary moare, asta e ceva sigur. Nu se discută. Dacă vreţi, puteţi scrie o altă istorie, dar în ceea ce privește universul lui Flaubert, ea moare. Narativitatea ne dă universuri ancorate, care fl otează mai puţin decât universurile reale, chiar dacă de obicei se crede contrariul.” ■

Scrisul Românesc Nr. 11 (171) ♦ noiembrie 2017 5Eseu

DUPĂ BABELIstoria și turnirul istorisirilor (I)

Citatul următor ar putea servi drept epi-graf paginilor de mai jos: „Se spune că în vremea aceea [începutul secolului

douăzeci] pe străzile din Istanbul puteau fi auzite șaptezeci de limbi vorbite. În vastul imperiu otoman, acum slăbit și strâmtorat era normal ca Grecii să trăiască în Egipt, persanii să se stabi-lească în Arabia și Albanezii să conviețuiască cu slavii. Te puteai întâlni acolo cu greci musul-mani, armeni catolici, arabi creștini și evrei sârbi. Istanbulul, osia acestei roți stricate a fost atunci azilul unui tip fantastic de Babel care – așa cum abia astăzi ne dăm seama era de fapt modelul și pre cursorul tuturor marilor metropole ale lumii moderne din următoarea sută de ani. O sută de ani în care însă, în mod paradoxal, Istanbulul însuși își va fi pierdut această strălucire cosmopolită, pe care și-ar putea-o cine știe? regăsi într-o zi, biru-ind falșii idoli ai naționalismului: o specie aparte de patriotism al celor care afi șează o moralitate de fațadă.” (Louis de Bernières, Birds Without Wings)

Atâta vreme cât sunt „inocente” identitățile indivizilor și cele ale comunităților pot părea gra-tifi cante, agreabile și chiar edenice. Însă în clipa în care este problematizat, orice paradis identitar se transformă într-un iad al îndoielii, al insecurității și al beligeranței între Sinele Național și Alteri-tățile Naționale, dacă nu chiar între Sine și Sine. Este exact ce se întâmplă în Asia Minor post-oto-mană: o arie de suprapuneri și de hibriditate, când nu de-a dreptul de confuzie. O arată două fi cțiuni memorabile publicate aproape simultan: Birds without Wings (a ilustrului romancier britanic Louis de Bernières) și Middlesex (a america-nului Jeff rey Eugenides, câștigător al Premiului Pulitzer pentru fi cțiune în 2003). Din perspec-tive diferite (ambele cu un temei autobiografi c asupra căruia nu pot să insist aici) ambii autori aduc în instanță logica identifi cării și autoidentifi -cării care a funcționat la sfârșitul Primului Război Mondial în comunitățile Greacă și Turcă din Asia Minor, într-un proces de oglindire reciprocă. Un proces spinos, implicând activități dureroase de reprezentare și mai ales strategii sofi sticate de convertire a acestor reprezentări în discursuri, altfel spus, de convertire a Istoriei în Istorisire.

După prăbușirea Imperiului Otoman ca urmare a Primului Război Mondial, toate comunitățile anatoliene – eterogene din punct de vedere etnic, religios și lingvistic – s-au văzut confruntate cu aceeași dilemă. Reluând titlul unui capitol al lui Bernières ea sună astfel: „Trebuie să afl ăm cine suntem” („We ought to know who we are”). Cu pornire de la cele două texte se poate urmări traseul eforturilor de deconstrucție a unor identități imperiale – cea Otomană pentru turci și cea Bizantină pentru greci – și de înlocuire a acestora cu proiecții discursive și istorice orientate național. Din unghiuri diferite, universurile fi ctive proiectate de cei doi gravitează în jurul imperiilor Otoman și Bizantin, din cenușa cărora s-au nutrit procese de invenție națională și mai ales Istorii

naționale diferite (dacă nu confl ictuale).Așa cum susține ritual unul dintre persona-

jele lui Bernières, imperiul otoman destrămat fusese leagănul unei arhi-identități culturale, care la rigoare ar fi putut fi evaluată drept un proto-multiculturalism imperial latent. După opinia sa, „vocabula «otoman» va fi căzut de mult în dizgrație și va fi fost total eliminată când lumea va realiza că de fapt imperiul otoman fusese cosmopolit și tolerant.”

În romanul lui Bernières, paradigma acestui tip de toleranță edenică este Eskibahce, un sat situat pe coasta anatoliană la sud de Smirna. În Eskibahce o fată greacă creștină Philothei este logodită din copilărie cu băiatul musulman Ibra-him; grecul Mehmetich și turcul Karatavouk sunt văzuți în comunitate drept un fel de frați gemeni; Părintele Kristoforos și imamul Abdula-mid Hodjea întruchipează un fel de Ianus bifrons al autorități morale locale, mamele musulmane pot să le roage pe vecinele lor creștine să le obțină favorurile icoanei Sfi ntei Fecioare din Biserica Sfântul Nicolae și în mod reciproc în aceeași biserică după ce aprind lumânări crești-nii se roagă făcând prostratii musulmane.

În Middlesex, paradisul anterior păcatului naționalist e reprezentat pentru Eugenides de orașul Smirna, cea mai cosmopolită comunitate din orientul Mijlociu. Romancierul face o para-lelă metaforică între amestecul de cartiere din oraș (grec, armean, evreiesc, musulman, fran-cez, britanic) pe de o parte și armonia celor mai variate tipuri de coarde în orchestrele locale. Totuși semința diferenței naționale – de departe mai pregnantă în Middlesex – se face văzută constant. La Eskibahce, Dascalos Leonidas, profesorul grec visează pe tema Grecia Mare (Greater Greece) și propovăduiește Marea Idee (Megale Idea.) În Middlesex, locuitorii unui sat întreg – Bythnios de pe pantele muntelui Olymp – par să fi e clonele profesorului Leonidas.

În mod semnifi cativ, tatăl dascălului Leoni-das, un negustor bogat, are o viziune mult mai pragmatică cu privire la Imperiul Otoman și la avantajele și dezavantajele sale. El are motive sănătoase să se teamă de proiectele fi ului său de a-l transforma într-un iad: „Aici, la Smirna, ne afl ăm în cel mai plăcut și mai încântător oraș din lume. Suntem cu toții prosperi. Trăim în Paradis și tu, cu prietenii tăi, țineți morțiș să stricați totul cu Marea voastră Idee prostească.”

Dacă în satul Eskibahce Dascalos Leonidas e un deviant extravagant și ridicol, la Bythi-nios, cătunul Anatolian pe cale de extincție al lui Eugenides, Marea Idee reprezintă de secole Norma. Ca toți ceilalți membri ai comunității, familia Stephanides, protagoniștii romanului, au devenit un trib consaguin, rezistând cu dâr-zenie oricărei imixtiuni externe. O etanșeitate etnică radicală care, împinsă la absurd prin incest, produce un copil hermafrodit.

După ce traversează Atlanticul, scăpând din

marele incendiu al Smirnei, clanul Stephanides rămâne atașat de neo-bizantinism. Familia spon-sorizează construcția unei biserici numite Sfânta Sofi a, menită să resuscite splendoarea bizantină la Detroit în proximitatea autostrăzii Ford. Ultimele rânduri ale romanului insistă asupra profi lului Bizantin al hermafroditului Caliope, pe care la școală colegii îl poreclesc Monstrul. O metaforă care dă seama perfect de patologia culturală care i-a contaminat pe toți Stephanide: introvertirea și incapsularea etnică. Precursorii străvechi ai clanul grec obișnuiau să numească acest tip de exagerare „hybris” și zeii lor aveau pedepse severe pentru ea.

În ambele universuri fi ctive, momentul în care prin ușa deschisă de războaie succesive Istoria se precipită brutal la rampa imperiului, marchează un prag semnifi cativ. Ea aduce cu sine morți tragice, traume colective, atrocități comise cu sânge rece, orașe incendiate, îi face pe oameni să înnebunească sau să se schimbe radical în rău, pe scurt produce pretutindeni în scenariul idilic anterior, răni fi zice sau spirituale.

Există de pildă doi Armeni „de serviciu” în ambele romane: la Smyrna doctorul Philobosian, care îl vindecase cu ani înainte pe însuși Mustafa Kemal de o boală rebelă și un farmacist Levo-nian la Eskibahce. Ambii își pierd nu numai țara și căminul, ci și familiile le sunt asasinate. Cuplul de îndrăgostiți adolescenți Philotei și Ibrahim devin și ei victime ale turbulenței identitare: Julieta greacă moare tragic, iar Romeo musul-man înebunește ireversibil. Deși supraviețuiește tuturor războaielor interne prietenul lui Ibrahim, Karatavouk, devine „propria sa stafi e”, citindu-l pe el însuși. În romanul lui Eugenides cei doi frați Left y și Desdemona reușesc să se îmbarce pe un vas francez și se căsătoresc rapid în timpul tra-versării Atlanticului, în încercarea de a evada din coșmarul colectiv care îi înghite pe toți în jurul lor.

Asta este pe scurt ce se vede cu ochiul liber la rampă. Dar în culisele acestor drame individuale, mase și comunități mari de indi-vizi dezrădăcinați peregrinează de-a lungul și de-a latul Greciei continentale și insulare, de-a curmezișul Turciei europene sau al Anatoliei, în căutarea unei patrii noi dar mai ales în cău-tarea unei identități și a unui nume nou.

În asemenea circumstanțe excepționale trebuie inginerite rapid identități naționale dis-tincte, menite să le înlocuiască pe cele generice din fostul Imperiu. O asemenea operațiune se produce întotdeauna prin raportare la Ceilalți și la o comunitate de referință.

Pe de o parte, e momentul când Turcia și-a făcut apariția pe scena geo-politică, așa cum constată naratorul numit Karatavouk: „Dato-rită războiului, Turcia s-a ivit din imperiul care i-a fost mamă și l-a zămislit în timp ce zăcea pe moarte.” Pe de alta, abandonând Marea Idee uto-pică, Grecia a fost la rândul ei silită să-și asume un rol realist de jucat pe noua scenă istorică.

Continuare în p. 6

MonicaSPIRIDON

Scrisul Românesc6 Nr. 11 (171) ♦ noiembrie 2017Eseu

Continuare din p. 5 Deși în contemporaneitatea noastră atri-

bute etnice ca „grec” și „turc” funcționează de mult timp drept etichete naționale, cele două texte în discuție ne atrag atenția că la începutul secolului douăzeci ele au fost brevetate cu greu și n-au fost ușor de însușit. Pentru insul comun post-otoman astfel de branduri identitare nu păreau deloc „naturale”. Ca să fi e acceptate la nivel individual și colectiv, ele trebuiau mai întâi explicate și justifi cate în mod convenabil. 

Prin urmare, în ambele romane a fi „Turc” sau „Grec” pur și simplu nu e deloc o sarcină ușoară. În calitatea sa de comandant șef al armatei, Mustafa Kemal (astăzi cunoscut drept Ataturk) este primul abilitat să-și instruiască armata în această privință. Ulterior, foștii soldați întorși acasă sunt chemați să-i răspân-dească învățătura în benefi ciul comunităților lor derutate de întreaga conjunctură.

Un herald al lui Kemal de-a lungul coastei Anatoliei, de pildă, este „sergentul Osman”, fi gură emblematică a noii autorități turcești instaurate în zonă. În timp ce adună populația creștină a zonei și o conduce către portul Telmessos ca să fi e transferată pe vase în Grecia, sergentul se luptă din greu să-i lămurească pe toți că: „De acum înainte sunteți Greci, nu mai sunteți otomani. Și nici noi nu mai suntem otomani, ci Turci.” sau să

răspundă unor întrebări-încuietoare ca: „Unde e Grecia?” sau „Și Grecii sunt tot otomani ca noi?”

Procesul de construcție națională post-oto-mană a fost precedat de o perioadă lungă de reconversie umilitoare („Ei au fost desigur deportați în Grecia – ni s-a spus despre foștii creștini din Anatolia – și acolo au devenit Greci, fi e că le plăcea fi e că nu, chiar când proprii lor compatrioți îi tratau cu dispreț drept Turci.”)

În această eră de acomodare, pe piață apar diverse branduri identitare. Printre aceste mărci culturale tranzitorii se numără „Cretan”, pentru populația turcă dislocate din insula Creta și relocate în Asia Minor. De-a curmezișul fostului imperiului circula o mulțime de zvonuri despre ei. Dintr-o scrisoare trimisă de un Turc nativ către prietenul său Grec deportat afl ăm că acestora le e dor de fosta lor patrie, că în continuare gătesc, se distrează și dansează la fel ca creștinii și că, deși au învățat turcește, în special copiii, continuă să folosească din timp în timp limba greacă.

După cum se vede, în mod curent imaginile Alterității atrag atenția asupra rutinei com-portamentale zilnice, a manierelor publice, a cutumelor alimentare, a vestimentației, sfârșind în stereotipii consistente. A breveta stereotipii ale sinelui și ale Celuilalt e un proces complex care angajează o serie largă de proiecții simbolice top-down (descendente) sau bottom-up (ascendente).

În lumea fi ctivă la care ne referim Turc-mur-dar (Dirty Turk) sau Turc împuțit (Filthy-Turk) fi gurează în moneda stereotipă curentă în Grecia continentală, în Rodos sau în Cephalonia, unde grecii deportați își caută rădăcinile etnice pierdute: „Culmea ironiei era că familia Dra-panitikos [rudele grecești ale personajului] ne consideră pur și simplu turci împuțiți”.

Unele dintre aceste branduri identitare emer-gente sunt de-a dreptul oximoronice deși doar aparent paradoxale, precum cuplul polar: Turci Greci (Turci Greciți) și invers Greci Turci (Greci Turciți). Satul Eskibahce agonizează fi indcă nu sunt destui Greci turci ca să populeze casele foș-tilor Turci greci, după cum opinează un locuitor.

„Byzantin” e un brand similar de pe lista în cauză. În Middlesex, această etichetă deni-gratoare e folosită de congregația britanică din Smirna ca să gratifi ce ambele părți ale unei dispute etnice în care ea nu vrea deloc să se lase antrenată. Multă vreme după războaiele etnice post-otomane, aceeași etichetă e folo-sită de emigranții timpurii de peste Atlantic ca să-i întâmpine pe membrii familiei Stephani-des, refugiați din imperiul în ruine. Lefty Stephanides de pildă e identifi cat drept Bizan-tin chiar de către urmașii săi succesivi, doritori să-i țintuiască rapid într-o formulă înfățișarea și comportamentul. ■

OvidiuGHIDIRMIC

Con

frun

tări

Așa cum Nietzsche a creat categoriile de „apolinic” (de la Apollo) și „dionisiac” (de la Dionysos) pentru a defi ni spiritul

antic, spulberând mitul seninătății grecești, în lucrarea sa Nașterea tragediei, tot astfel Oswald Spengler a lansat categoria „fausticului”, pentru a exprima spiritul modern, în lucrarea sa, de sumbre profeții: Declinul Occidentului, în trei volume (1918–1922). Căci ce altceva este fi loso-fi a dacă nu așezarea lumii în categorii? Pentru Nietzsche, apolinicul reprezintă aspirația spre „ordine”, „armonie”, „echilibru” și „măsură”, în timp ce dionisiacul, ca termen antinomic, ilustrează voința de „dezmărginire”. Ambele trăsături intră în componența spiritului antic. Se poate spune că Nietzsche a privit, astfel, prin fereastra întunecată a spiritului grec. Spengler, dimpotrivă, vede în apolinic numai sufl etul culturii antice, iar în faustic – esența spiritului modern, care stă la baza culturii occidentale. Spengler înlocuiește antinomia nietzscheiană apolinic/dionisiac cu o nouă opoziție: apoli-nic/faustic. Fausticul reprezintă, în viziunea lui Spengler, setea de infi nit, aspirație a omului modern. Simbolul fundamental al sufl etului faustic este, deci, spațiul infi nit și se caracte-rizează printr-o trăire profundă și conștientă a existenței. Fausticul spenglerian este o categorie îndeaproape înrudită cu dionisiacul nietzsche-ian, numai că Spengler i-a declinat destinația,

făcând din faustic o trăsătură defi nitorie și exclusivă a spiritului modern.

Fausticul este o categorie estetică și fi losofi că pusă în circulație de capodopera lui Goethe, exprimată prin mitul faustic. Fausticul desem-nează pasiunea devoratoare a cunoașterii împinsă până la ultimele consecințe, care trece peste orice opreliști, mergând până la încheierea pactului cu Diavolul. Mitul faustic simbo-lizează tocmai această supremă aspirație umană, niciodată în întregime satisfăcută, nicio-dată pe deplin domolită, a ridicării spre cele mai înalte orizonturi spirituale. Faust îmbogățește și el galeria eroi-lor demonici, este un revoltat și un nemulțumit, dar în numele cunoașterii absolute.

Demonicul și fausticul sunt categorii înru-dite și frecvente la Goethe, și, totodată, trăsături distincte ale literaturii moderne. Le întâlnim în literatura noastră, atât la Eminescu, cât și la Arghezi. La Eminescu, eroul nuvelei Sărma-nul Dionis este dominat de avântul faustic al cunoașterii, iar la Arghezi, Eugen Lovinescu remarca, în Istoria literaturii române contem-porane: „sufl etul faustian, modern, scindat”.

Începutul lui Faust, renumitul Prolog în cer, conține elemente biblice, din Cartea lui Iov, fi ind o prelucrare originală a acesteia. Goethe însuși recunoștea că prologul său nu este străin de o atare infl uență. Drama de pe pământ a lui Faust este urmarea unui pariu în cer. Așa cum poemul dramatic al lui Goethe debutează cu prinsoarea dintre Dumnezeu și Mefi stofel asupra posibilității de mântuire a sufl etului lui Faust, tot astfel Cartea lui Iov începe cu pariul dintre Dumnezeu și Satana asupra autentici-tății credinței lui Iov. Mefi stofel întruchipează

spiritul de negație, ca și Satana.Titanismul transmutat

exclusiv pe planul cunoașterii formează esența mitului faus-tic. Găsind rațiunea ultimă a existenței sale în îndemnul spre fapta creatoare, constructivă, pusă în slujba umanității, eroul lui Goethe dobândește nemu-rirea sufl etului, înălțându-se la cer însoțit de un cor de îngeri, în scena magnifi că din fi nalul apoteotic al poemului dramatic, consemnând victoria defi nitivă împotriva lui Mefi stofel, a spi-ritului negativ, nihilist și steril,

ce pierde, până la urmă, pariul cu divinitatea.Teleologia reprezintă „spiritul veacului” –

Zeitgeist – după metafi zica germană. Suntem o epocă tehnocratică și care se înscrie sub semnul fausticului. Umanitatea modernă se poate afl a în situația Ucenicului vrăjitor din capodopera lui Goethe, să nu mai poată opri infernalul mecanism pe care l-a declanșat. Cartea vremii rămâne deschisă sub semnul unui mare risc. ■

Sub semnul fausticului

Scrisul Românesc Nr. 11 (171) ♦ noiembrie 2017 7Jurnal

AdrianCIOROIANU

Jurnal parizian (XVI)Bleu-alb-roșu

Revine la belle micheUnele stereotipuri devin, cu timpul, mai

puternice decât adevărul istoric. Cam așa e și cazul baghetei franțuzești – pâinița crocantă și lungă de care este legată, în mintea noastră, ima-ginea vieții la Paris. În fi lme, reclame, romane, benzi desenate etc., imaginea-tip a omului (și mai ales a femeii) care vine de la cumpărături (adesea cu bicicleta) conține și o pungă în care se văd ceva verdețuri, o sticlă de vin roșu și – desi-gur – o baghetă de pâine albă. În realitate, strict istoric, pâinea tradițională a francezilor nu a fost bagheta, ci era una mare și grea – la miche, pâine din aluat cu drojdie, frământat –, asemănătoare cu cea din brutăriile românești de pe vremuri (nu tocmai îndepărtate) sau cu pâinea așa-zis „germană” pe care o mai găsim astăzi prin unele magazine din marile noastre orașe (la prețuri mai mari decât în Germania, evident). Bagheta pariziană este o invenție relativ recentă și are o poveste care, dacă am înțeles-o bine, mi s-a părut interesantă (mi-a spus-o într-o seară un comerciant ce vindea pâine tra-dițională și care, mi s-a părut, cam disprețuia bagheta).

Așadar, imaginați-vă că suntem spre fi nele secolului al XIX-lea, tot Parisul e un șantier de construcții, nu numai grație ideilor baronului Haussmann (planurile acestuia deja erau materializate, de câteva decenii), ci pentru că la Paris se lucra... la metrou. Or, printre muncitorii din subteran deseori se mai iscau certuri, și nu puțini erau cei care scoteau unul la altul cuțitul (sau bricea-gul). Degeaba diriginții de șantier au încercat să impună venirea la lucru fără cuțite sau bricege – ele erau necesare muncitorilor pentru a tăia pâinea, la miche, în pauza de prânz! Legenda spune că, atunci, un inginer de pe un punct al șantierului s-a dus la o brutărie din apropiere și a întrebat dacă nu s-ar putea face o pâine care să fi e ruptă, și nu tăiată. Și așa a apărut la baguette: mai mică decât la miche (bagheta are cca. 250 de grame, pe când pâinea tradițională avea între unul și două kilograme), mai ieft ină, mai ușor de făcut, mai ușor de copt și cu mai multă coajă, bagheta a devenit rapid atât de populară încât a fost preluată de toți brutarii... iar muncitorii nu au mai avut nevoie de bricege pentru a o tăia la prânz. Așadar, această poveste mi-a fost spusă într-o amiază, în nici două minute, de un brutar artizanal ce avea un mic stand într-o piață – din-tr-acelea ce se organizează o dată sau de două ori pe săptămână. Se apropia ora închiderii pieței (dacă nu cumva și trecuse) și eu păream a fi unul dintre ultimii clienți posibili. Nu căutam pâine, dar amabilitatea omului m-a făcut să-i cumpăr

una dintre pâinile grele cu care venise la piață; n-o dădea scump (după prețurile pariziene): 5 euro, adică prețul a vreo cinci baghete. Dar producătorul m-a asigurat că pot mânca din ea vreme de o săptămână – ceea ce merita încercat.

Peste câteva luni de la această întâmplare, îmi cad ochii pe un articol dintr-un săptămânal ce spunea că parizienii se întorc la frumoasa lor pâine tradițională, la belle miche, că tot mai mulți brutari/boulangers o propun pe piață și că aceasta se vinde din ce în ce mai bine. Ca să vezi! Bagheta rămâne pentru turiști, pe când la miche devine preferata parizienilor1!

Povestea unui (relativ vechi) parfumUneori, la câte un sfârșit de săptămână, mai

ies pe câte o arteră a Parisului (în cazul fericit, apropiată de unde locuiesc) pe care are loc o bro-cantă: adică, un fel de târg de vechituri, în care

doritorii din cartier (dar și alții, profesioniști) vin cu mărfuri atră-gătoare (și inutile, în mare parte). Parisul excelează în așa ceva. Cel care m-a dus la primele brocante a fost ex-colegul meu Gabriel Badea Păun – absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București, parizian de vreo 20 de ani și, de profesie, istoric de artă și autor de cărți de profi l. La drept vorbind, eu n-am cumpărat cine știe ce valori de prin aceste brocante2, dar o cutie de pantofi mai mare poate tot aș

umple: câteva cărți și albume de benzi desenate, vreo două ceasuri mecanice, vreo trei stilouri... și mai multe mostre de ape de toaletă bărbătești, de preferință dintre cele ce nu se mai găsesc pe piață (da, au și parfumurile istoria lor!).

Așadar, iată-mă-s într-o brocantă de toamnă, e sâmbătă dimineața, pe o stradă care pleacă spre nord din Place de la Bastille. Inițial, mi-a fost dat să trăiesc ceva ce numai scriitorul (german) Patrick Süskind3 ar putea reda mai bine. Până să intru în spațiul în care începea brocanta, lângă ieșirea de la stația de metrou Place Bas-tille, am trecut pe lângă standurile de pește de la piața săptămânală. Nimic diferit față de altă dată. Dar o piață de pește, oricât de proaspăt ar fi peștele, tot a... pește miroase. Ei bine, la vreo 30 de metri mai încolo, la unul dintre primele standuri din brocantă – în direcția mea de mers – numai ce văd un vânzător ce propune ceva mobile vechi (fotolii recondiționate, bine, după umila mea părere) și, într-o vitrină (ea însăși de vânzare), nu mai mult de 10-12 parfumuri, de fi rmă. Dintre acestea din urmă, majoritatea erau arome pentru doamne și, tot în majoritate, îmi erau necunoscute. Dar văd, printre ele, și o eau de toilette/apă de toaletă pentru bărbați, pe care o cunosc și pe care o am în forma ei mai recentă, cumpărată la București, dar care

nu e în topul preferințelor mele. În acest târg de vechituri, iată că am de-a face cu o variantă a parfumului respectiv, probabil ceva mai veche, de undeva de la începutul anilor ’80, iar aroma cu pricina e înscrisă pe cutie ca fi ind cologne concentré – adică o colonie concentrată, mai tare decât majoritatea parfumurilor bărbătești ce se vând în ultima sută de ani. Deloc paradoxal, sticla pe care o văd la acest comerciant – la un preț deloc mare – nu e cea recentă, pe care o am și eu. Într-adevăr, după cum știu toți pasionații de parfumuri, cu timpul, parfumierii își mai „actualizează/up-datează” parfumurile (în func-ție de mode sau de prețurile materiilor prime); astfel încât să nu vă așteptați ca un parfum care v-a atras atenția în anii ’80 sau ’90 să vă fi e la fel de plăcut și astăzi. Revin la prezent. Ajuns în fața vitrinei cu pricina și curios din fi re, cer să miros acel parfum bărbătesc ce m-a urmă-rit. Surpriză mare. Miros, pulverizez puțin la încheietura palmei stângi, inspir iarăși... miroase incredibil... și... totuși, nimic de care să-mi aduc aminte! În schimb, rezonez la acest parfum ca și cum aș fi un copil reîntors în timp, la început de ani ’80. Simt în nări o explozie de piele, iarăși piele și apoi ceva trandafi r, lavandă, garoafe și paciuli, plus un coș mic de condimente – adică o aromă clasică, puternică și totuși potolită, de pe vremea în care bărbații miroseau a bărbați și nimic mai mult. Oarecum amețit de descoperire, i-am salutat pe vânzătorii din brocantă și am plecat mai departe, cu acel parfum persistent în nări. Am vizitat standuri în care se vindeau cărți, mașini în miniatură, aparate de fotografi at, căni de argint sau de metal argintat, albume de bandă desenată, sticlărie, pielărie, tot felul de fl eacuri fără vârstă, papetărie, tacâmuri de bucătărie, insigne, aparate de fi lmat de pe vremea fi lmu-lui color Kodak, porțelanuri, plastic, brichete, samovare, șepci sau haine de blană, fulare de mătase, piese de mobilier ș.a.m.d.

După vreo două ore de plimbare prin piața de vechituri, m-am întors spre cel ce vindea parfumuri. Omul era la ora prânzului, mânca și golea ceva sticle de vin rosé (bon prix) cu prie-tenii săi. Fără a-i da de înțeles că am mai trecut pe acolo, i-am cerut să miros parfumul ce mă interesa (unul din 1979, cum veți vedea ma jos) – ocazie cu care am intrat în vorbă cu vânzătorul și am afl at povestea următoare... Deci, se face că o doamnă anume din Paris a murit, relativ recent, la vârsta de 106 ani, și a lăsat în urmă întreaga rezervă parfumistică a fostului ei soț iubit, care se prăpădise pe undeva pe la fi nalul anilor ’80... ■

(va urma)

1 Maria Canabal, Le retour de la belle miche, în „Le Nouvel Observateur/L’Obs”, nr. 2742, 25 mai 2017, p. 110.

2 Cunosc oameni din politica românească ce petreceau ore întregi prin târguri de profi l din Bruxelles, Paris, Utrecht, Milano, Frankfurt ș.a.m.d., atât înainte cât și după ce eu am părăsit câmpul politic (2009).

3 Autorul romanului Parfumul, publicat în germană în 1985; trad. rom. Ed. Univers, colecția Globus, București, 1989.

Nopți, zile, parfumuri, străzi și stări la Paris

Scrisul Românesc8 Nr. 11 (171) ♦ noiembrie 2017Eseu

IoanLASCU

Ret

rocr

itica

Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri îngropată... Dacă versurile lui Alexe Mateevici trimit cu gândul către împre-

jurări istorice neprielnice și către potențialul artistic și de comunicare încă nepus în valoare – poetul scria această odă exact acum un secol, cu o lună înainte de moartea-i prematură și doar cu un an înainte de unirea Basarabiei cu țara – astăzi limba noastră e îngropată treptat, din ce în ce mai adânc, în noianul de inco-rectitudini și de barbarisme. Limba română e zilnic violată și, spre deosebire de generația lui Alexe Mateevici și de mesianicii pașoptiști, astăzi nimănui nu pare să-i mai pese. Cel puțin în spațiul public...

Nu ne-am încumetat să alcătuim o statis-tică, barem pentru o singură zi, dar, de ani buni, emisiunile studiourilor de radio și de televiziune, inclusiv ale celor naționale, vai!, abundă în greșeli. Din neștiință, din negli-jență, din grabă, din contaminare, din mai știu eu ce... Nu numai că ne-am săturat, dar am avut timp să ne scandalizăm, în mod repe-tat, din cauza unor pronunții precum „clasa a doișpea”, „doișpe mii”, „doișpe eleve”, „treizeci și doi de grade”, „douăzeci și una de grade”, „propiu”, ”propietate”, „propietar”, „a expro-pia”, „servici”, „trebuiește”/ „trebuiesc”/ „să trebuiască”, „a deservi” în loc de „a servi”, „lucrativ” în loc de „lucrat”, „obținut prin muncă”, „locație” în loc de... „loc”, adverbul de loc „undeva” folosit abuziv în loc de „cândva”, care a dispărut, pare-se, din vorbirea curentă: „Undeva, pe la sfârșitul lunii...” etc. Deunăzi am auzit chiar pe niște domni profesori ros-tind cu nonșalantă dezinvoltură, în fața unei colectivități de elevi, „clasa a doișpea” și „propiu”. În cazul acesta, înseamnă oare că elevii sunt absolviți de greșeli de acest gen? Desigur că nu, dar mulți nu știu încă să deo-sebească aspectele negative de cele pozitive!

Ce să mai zicem de invazia nerușinată a nenumăratelor barbarisme de origine engleză?! Pentru că, dacă, până nu demult, limba noastră a trebuit să suporte intruziunea unor barba-risme venite din franceză – meteahnă veche, de pe vremea Chiriței și a eroilor lui Cara-giale – acum trebuie s-o tolerăm în această postură pe draga de engleză, cotată, mai ales de semidocți și de teribiliști insolenți, drept infailibilă! Este cunoscută dorința unor astfel de indivizi de a epata prin prestația verbală. Să sperăm însă că, precum în cazul francezei, mulți din noii musafi ri nepoft iți vor dispărea de la sine. Ce caută, de exemplu, cuvintele „trend” [trend] în loc de „tendință”, „giob” [job] în loc de „serviciu”, „dilăr” [dealer] în loc de „distribuitor”, „riteilăr” (retailer) în loc de „vânzător”, „comerciant”, „divais” [device] în loc de „aparat”, „dispozitiv”, „draivăr”

[driver] pentru „șofer”, „chic” [kick] pentru „șut”, „lovitură (cu piciorul)”, „discaunt” [discount] pentru „reducere” și atâtea altele? Cât despre vocabule și expresii ca „ghegit” [gadget] pentru „aparat util”, „în stendbai” [on stand-by] pentru „gata de acțiune”, „hend-meid” (hand-made) pentru „manufacturat”, „hoummeid” [home-made] pentru „preparat în casă”, ele par de-acum de neînlocuit în lim-bajul curent, așa cum au ajuns și termenii din domeniul calculatoarelor: „a restarta” [to res-

tart] în loc de „a reporni”, „a clica” [to click], „a se loga” [to log], „a daunloda” [to download] în loc de „a descărca”, „a apdata” [to update] în loc de „a reactualiza” etc.! Putem vorbi de o romgleză, după modelul franglezei?!

Dar sunt și alte neajunsuri... Acum aproape un sfert de veac scriam despre forme noi ce încalcă reguli vechi. Aminteam că verbele impersonale, fi indcă de folosirea lor corectă era vorba, sunt bine reprezentate în toate limbile moderne, cel puțin în cele europene. Frecvent întâlnite în limba română sunt verbe precum „a trebui” și „a plăcea”. Tot așa, verbe ce exprimă fenomene din natură: „a ploua”, „a ninge”, „a burnița”, „a fulgera” etc. Dacă verbul „a plăcea” se folosește deseori greșit, de exemplu „mi-ar place” în loc de „mi-ar plăcea”, schimbându-i-se conjugarea din a II-a în a III-a, verbului „a trebui” i se atribuie false valori personale, de exemplu: „ei/ ele trebuiau” în loc de „ei/ ele trebuia” (fi indcă nu se spune nici „eu trebuiam”, nici „tu trebuiai” etc.), apoi „ei/ ele au trebuit” (nu se spune „noi am tre-buit”, „voi ați trebuit” etc.). Deși prin însoțirea

cu pronume personale verbul pare a deveni personal, el rămâne impersonal și deci invari-abil ca formă: „trebuia ca ei să...”, „a trebuit ca noi să...”, „trebuise ca eu să...”, „va trebui ca voi să... ”. Așadar, pentru a nu genera confuzii, se recomandă întrebuințarea verbului „a trebui” neînsoțit de pronumele personal subiect. În defi nitiv, pentru precizia exprimării, aceste pronume personale pot fi , așa cum am arătat deja, plasate în propoziții subordonate subiec-tive ce determină verbul „a trebui”.

Când vine vorba de modul conjunctiv, folo-sit la timpul prezent, persoana a III-a, auzim destul de frecvent forme greșite ca: „să aibe”, „să iese”, „să coase”, „să miroase”, în loc de „să aibă”, „să iasă”, „să coasă”, „să miroasă”. Negli-jența sau ignoranța sunt principalele explicații ale unor asemenea greșeli. Forme de conjunc-tiv prezent terminate în „-e” au doar verbele de conjugarea I și câteva de a IV-a terminate în „-î”: „să adune”, „să mănânce”, să formeze”, „să conteze” sau „să coboare”, „să doboare”, „să (se) vâre”, „să cârâie”, dar, atenție: „să pârască”, „să (se) târască”, „să urască” etc.

Alt aspect ce trebuie adus în discuție este presiunea exercitată de graiurile limbii române asupra vorbirii corecte, îngrijite, literare. Interferențele respective se produc mai ales în domeniul limbii vorbite, ca și în cazul limba-jului familiar, popular etc., fenomene curente astăzi nu numai în limba română. Este aproape de notorietate faptul că ardelenii, moldovenii, oltenii „vorbesc cu accent” ardelenesc, mol-dovenesc, oltenesc, adică anexează anumite schimbări fonetice, de ritm, de vocabular, spe-cifi ce provinciilor respective. Aceste schimbări se datorează presiunii psiho-lingvistice locale, dar depind și de componenta afectivă și nu în ultimul rând de o stilistică a vorbirii, în sensul că vorbitorul vrea să pară mai interesant, ori ține la identitatea lui regională. Sigur că limba cu infl uențe regionale este mai activă în cazul persoanelor mai puțin instruite, în special din mediul rural. E curios că acest fenomen a început să se manifeste în comunicare mai adesea după deceniile șapte-opt ale secolului trecut, adică după perioada de industrializare masivă, proces care a accentuat exodul popu-lației de la sat la oraș.

Una peste alta, limba română este com-ponenta de bază a identității naționale, este mijlocul fundamental de comunicare între toți locuitorii indiferent de naționalitate, dar și unicul mijloc de transmitere a moștenirii culturale și a experienței social-istorice, de la o generație la alta. Ca în toată lumea civilizată... De aceea sunt exemplare metaforele dintr-o poezie precum Limba noastră a lui Alexe Mateevici: „Limba noastră-i limbă sfântă [...]/ E șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată.” ■

Suferințele limbii române

Gheorghe Petrașcu – Nud cu carte roșie

Scrisul Românesc Nr. 11 (171) ♦ noiembrie 2017 9Eseu

VictorVOICU

Marxismul nu adoptă și nu agreează în conceptele sale fundamentale patrio-tismul. Marx consideră că muncitorul

nu are patrie și evident mesajul lui de bază viza unirea proletarilor din toate ţările în contextul comunismului mondial. Așa s-a sperat.

Neomarxismul actual însă își reconsoli-dează speranţele „lucrând insidios” pe lângă globalizare, care, conform unor analize apro-fundate, este un dezastru educaţional și cultural la nivel global și dezumanizare implicită.

Realizarea Marii Uniri din decembrie 1918 este rezultatul a unui proces de formare a conștiinţei identitare, a unei lupte pe mul-tiple planuri, soldate cu succese de etape, cu sacrifi ciile aferente: Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor 1859, Războiul de Independenţă 1877, Primul Război Mondial și consecinţele politice majore, la nivel european.

Elita românească a reușit, în cursul anului 1918, cea mai strălucită împlinire a visului românesc, Româ-nia întregită, Marea Unire! Elita românească din Basarabia, Buco-vina și Transilvania a reușit, în scurt timp, să ajungă la conceptul, devenit realitate, de la autonomia regională la decizia de unire cu România.

Etosul și patriotismul elitei inte-lectuale și politice din Basarabia și Transilvania sunt rezultatul unei înalte instrucţiuni, ale educaţiei și cul-turii componenţilor ei (vezi Cornel Sigmirean, 2016 și Ion Bulei, 2012).

Fiecare naţiune, spune un alt autor (Aurel C. Popovici), trebuie să atingă un grad înalt de cultură pentru a ajunge la înţelegerea cauzei sale.

Progresul unui neam depinde de calitatea aristocraţiei sale. Evident, autorul vizează elita intelectuală a neamului românesc. Prestigiul elitei politice și intelectuale românești a reunit într-un efort uriaș și sacrifi ciu suprem capaci-tăţile morale și materiale ale românilor.

Teoria elitelor a cunoscut, în timp istoric, evoluţii și declin în raport cu regiunile domi-nante din anumite zone ale lumii, dar constituie o alternativă de marxism. Elitele ar putea fi genera-toare de idei – suport și soluţii pentru bunăstare, stabilitate socială, demnitate și identitate.

Ce ne interesează, mai îndeaproape, este măsura în care elitele românești au contribuit la evoluţia (contemporană) a României. Tocmai datorită fracţionării acestei elite se disting trei categorii de elite, respectiv unifi cate ideologic, elite consensuale și elite în confl ict (George Tibil, 2013).

După Primul Război Mondial, deși se constată o dezbinare a elitelor, există consens în probleme fundamentale ale ţării vizând consolidarea democraţiei și politica externă

prooccidentală. Un moment de confl ict, de semnifi caţie a elitelor politice și intelectuale ale ţării, o constituie adoptarea Constituţiei din 1923 de către Guvernul liberal Ion I. C. Brătianu în contradicţie cu ţărăniștii și naţi-onal-ardelenii. Există și alte momente de dezbinare a elitei politice și intelectuale în prima jumătate a secolului 20. Aceste confl icte, la nivelul elitei naţionale, au generat instabili-tate politică și, implicit, victime, riscuri la nivel naţional, teroare și violenţă politică.

Începe prima decapitare a elitei politice și intelectuale românești, fi ind asasinaţi, după 1930, patru președinţi ai Consiliului de Miniștri, prin-tre care marele istoric Nicolae Iorga precum și I. C. Duca, Armand Călinescu și Gh. Argeșanu.

După cel de-al Doilea Război Mondial începe o nouă și lungă dramă a elitelor româ-nești, o nouă și amplă „decapitare”.

Imediat după terminarea războiului, un scurt răgaz democratic, până în decembrie 1947, este sufi cient să împartă elita românească în gru-parea procomunistă și prosovietică și cealaltă anticomunistă și împotriva ocupației sovietice. Virajul unor intelectuali de anvergură de partea politicii comuniste a fost denumită „trădarea intelectualilor” (Ana Selejan, Sibiu, 1992).

Câștigarea alegerilor de către Frontul Naţi-onal Democrat (cf. conceptului „contează cine numără...” a lui Stalin) împotriva partidelor istorice, a tranșat și confl ictul cu elitele anti-comuniste care au fost neutralizate și ulterior lichidate fi zic, în bună măsură. Pentru exem-plifi care vom recurge la datele care ilustrează marea dramă a Academiei Române. În esenţă Academia Română în 1948, dintr-o instituţie autonomă reprezentativă pentru identitatea, cultura și știinţa românească, devine o instituţie de stat, Academia Republicii Populare Române, subordonată direct Președintelui Consiliului de Miniștri căruia îi raportau periodic activitatea.

În noua formă de organizare, Academia Republicii Populare Române, nu se mai regă-sesc un număr important de membri marcanţi care au fost anchetaţi și întemniţaţi. Au rămas în noua formulă organizatorică 55 din foștii membri ai Academiei Române, adică sub o treime, ceilalţi 113 membri fi ind excluși prin Decretul de înfi inţare a Academiei Republicii Populare Române.

În context, cei excluși, au fost încarceraţi sau și-au găsit sfârșitul în închisori mari personali-tăţi ale culturii și știinţei românești printre care Gh. I. Brătianu (istoric), Alexandru I. Lapedatu (fost președinte al Academiei Române), Radu R. Rosetti, Alexandru Marcu, Victor Bădulescu, Zenovie Păcliseanu, Gheorghe Tașcă, Mircea Cancicov, Iuliu Maniu, Nichifor Crainic, C. Rădulescu-Motru, Onisifor Ghibu, Pantelimon Halipa, Iuliu Hosu și alte valori ale neamului.

Dintre cei excluși, menţionăm că aceștia reprezentau vârfuri ale culturii și știinţei românești, mulţi de anvergură europeană.

Alături de această dramă, cu profunde semnifi caţii și con-secinţe pe termen lung asupra evoluţiei și anvergurii culturii și știinţei românești, reţinem depo-sedarea Academiei Române, prin naţionalizarea din 1948, a tuturor bunurilor mobile și imobile obţi-nute prin donații de-a lungul a peste 80 de ani de existenţă. Au urmat și alte evenimente drama-tice care aveau rolul să adâncească drama Academiei Române prin politizarea activităţii și compozi-ției sale umane.

Sfârșitul regimului comunist în România la fi nele anului 1989 nu presupune implicit instaurarea democraţiei, ci o lungă tran-ziţie cu oscilaţii de tip „un pas înainte doi înapoi” evocat de un clasic al marxism-leninismului. Nu s-a recurs la o analiză știinţifi că de fond a căilor și mijloacelor de trecere de la o societate totalitară la o societate în care legea să primeze, cu un stat de drept consolidat, cu autonomia și controlul reciproc al celor trei puteri (legislativă, execu-tivă, judiciară) și o presă lucidă, independentă. Nu a fost practic solicitată Academia Română și instituţiile din subordine să răspundă la marile probleme de dezvoltare socială, economică și politică a României contemporane. Rezultatul este plasarea României pe ultimele locuri în Europa, din multe puncte de vedere, deși are, încă, resurse umane și elite intelectuale de valoare.

O analiză recentă a stării și efi cienţei elitei noastre politice și intelectuale (G. Tibil, 2013) evidenţiază, pe de o parte, divizarea acesteia, încă de la începutul anilor ’90, în raport de pozi-ţia faţă de noua putere. Continuare în p. 10

Intelectualii, puterea şi tehnologia:mari împliniri istorice şi mari aşteptări ale prezentului

Continuare din nr. 10

Ședință solemnă în Aula Academiei Române, 22 iunie 1934: în prim-plan Jean Louis Barthou (ministrul Afacerilor Străine al Franţei), Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Dimitrie Gusti...

Scrisul Românesc10 Nr. 11 (171) ♦ noiembrie 2017

Mihai ENE

Cronică literarăEseu

Continuare din p. 9

Această divizare și stare de confl ict își are origi-nile în multe caracteristici și provinente: fosta nomenclatură, marginalii și competenţii. Se dis-ting concret, astfel, persoane care au avut funcţii de decizie în vechiul sistem, tehnocraţii fostu-lui partid comunist, cercetătorii din domeniile politice și economice, funcţionarii de diferite ranguri și intelectualii neimplicaţi politic.

Ruptura la nivelul celor două grupări poli-tice – cea de la putere și opoziţia (din fostele partide istorice interbelice) și-a pus amprenta și asupra divizării elitelor românești actuale. Opiniile confl ictuale au vizat probleme majore, cum ar fi , rolul statului, modelul economic cel mai adecvat, politica externă, raportările statului cu proprietatea privată, educaţia și cer-cetarea știinţifi că, sistemul sanitar public etc.

Se admite că, prioritară a fost lupta pentru deţinerea deciziei în administraţie, respectiv deţinerea pârghiilor pentru decizia macro-socială și împărţirea benefi ciilor rezultate din privatizarea fostelor întreprinderi de stat,

privatizări din care ţara, în general, nu s-a ales cu mai nimic (vezi Vladimir Pasti, 1994).

Percepţia populaţiei privind activitatea insti-tuţiilor fundamentale ale statului este constant negativă. Singurul reazem și asigurare a viitoru-lui par a fi integrarea în Uniunea Europeană și apartenenţa la structurile Nord-Atlantice.

S-a vorbit constant despre schimbare, schim-bare cu orice preţ, dar în ce sens și cu ce ţinte?

Practic elitele intelectuale românești au ratat ţintele majore ale României după 1989, cu consecinţe grave: destructurare economică (vezi și Mihai Maci, 2014), prăbușirea pericu-loasă a școlii și educaţiei în general, emigrarea masivă a generaţiei tinere și geneza unei peri-culoase crize de resurse umane, birocratizarea și corupţia, depopularea satelor și neglijarea gravă a ţărănimii.

De acord cu analiza autorului menţionat, că intelectualitatea românească a pierdut contro-lul asupra învăţământului și universităţilor. S-a prăbușit grav cercetarea știinţifi că românească și cadrul său instituţional, au dispărut domenii de

importanţă majoră sau sunt în prag de dispariţie.Acceptarea și promovarea mediocrităţii în

învăţământ, în educaţie este un pericol major pentru ţară. Pierderea reperelor, valorilor naţio-nale, a referenţialului, a conștiinţei identitare, ne expune grav unor potenţiale evenimente necon-trolabile. Evenimentele recente și semnifi caţia lor confi rmă încă o dată, conţinutul Apelului Academicienilor din februarie 2017.

Scriind aceste rânduri îmi revin în minte cuvintele Acad. Dimitrie Gusti în Discursul său de recepţie din 1923. Acesta, fără rezerve, poate fi considerat un testament moral.

Dimitrie Gusti subliniază că Academia Română este „mai mult decât un salon închis de conversaţii știinţifi ce și literare”, ca „așezământ naţional, ea împlinește o necesară și profundă funcţie socială și etică, atunci, din când în când, la anumite epoci, se impune problema reînnoirii ei, adică trebuinţa Academiei de a se acomoda la o nouă stare și situaţie naţională”.

Și mai departe: „ Academia este un simbol al adevăratei democraţii, al democraţiei aristocrate”. ■

După mai multe proiecte în străină-tate, soldate cu volume colective pe care, în parte, le-a și coordonat, sau

cu volume de autor, universitarul craiovean Cătălin Ghiţă revine în spaţiul publicistic românesc cu o nouă carte, Litere fără obstacole (Ed. „Ideea europeană”, 2017). Ca și volumul Ipostaze ale actului critic, a cărui continuare este, volumul de faţă cuprinde fi e eseuri cri-tice, fi e cronici sau alte articole publicate de obicei în reviste sau prezentate la diverse con-ferinţe și care nu s-au încadrat în niciunul dintre proiectele editoriale ale autorului.

Cu toate acestea, cartea reunește aproape întreaga arie a preocupărilor academice și de cercetare ale lui Cătălin Ghiţă, de la William Blake și problema vizionarismului romantic european până la Japonia și problema menta-lităţilor, de la autori români precum Blaga, Eliade, Sorescu, Mircea Martin sau Eugen Negrici până la autori contemporani britanici precum Peter Robinson sau Paul Vlitos.

Astfel, prima parte, alcătuită din eseuri, cuprinde un foarte interesant studiu mentali-tar privind modul „copilăresc” (mai ales privit din perspectiva europeană) de a se comporta al japonezilor, amatori de manga, de teatru buf și de autoînscenare adolescentină, cărora autorul le găsește resorturile prin intermediul conceptului de amae (dependenţă).

Relaţia dintre gândirea/viziunea lui Blake și cea a lui Newton este analizată în eseul intitulat „Imaginaţia vizionară contra relati-vismului știinţifi c”. Tot în legătură cu Blake, este prezentată receptarea poetului englez în cultura română, cu bibliografi a aferentă.

De asemenea, este analizat, într-un alt articol, conceptul de „mistică”, așa cum este el confi gurat de Lucian Blaga în Curs de fi losofi e

a religiei. Simbolismul religios al lui Eliade intră și el sub lupa autorului. Un alt eseu se referă la Tratatul de inspiraţie sores-cian, văzut ca un „pseudo-tratat al stării de graţie”.

Una dintre propunerile teoretice ale lui Cătălin Ghiţă o reprezintă neotematismul, o abordare în care se încadrează o parte din cercetările sale ante-rioare. În acest volum avem o abordare teoretică ce explică acest concept și conturează for-mele acestei propuneri teoretice.

Eseul „Eugen Negrici și imperativul detabuizării” este o analiză a cărţii Iluziile literaturii române, una dintre cele mai discutate lucrări de critică și teorie literară de la noi din ultima perioadă, autorul articolului pledând, ca și E. Negrici, pentru necesitatea rela-tivizării și elasticizării canonului literar și pentru discutarea raţională și lipsită de complexe a pro-blemelor delicate ale literaturii noastre.

În ceea ce privește istoria literară, a cărei oportunitate a revenit în actualitate odată cu seria de istorii literare publicate în prima

decadă a anilor ’2000 de mai mulţi critici lite-rari, Cătălin Ghiţă semnează două texte, unul privind principiile teoretice și practice ale unei posibile istorii literare actuale, iar altul privește anumite probleme ale istoriografi ei literare americane din secolul trecut.

În fi ne, această primă parte conţine și un eseu care abordează „Tipare(le) de tragedie greacă în Mourning Becomes Electra de Eugene O’Neill”.

Partea a doua a volumului este rezervată cronicilor și articolelor literare ale autorului, publicate în reviste din ţară, și debutează tot cu texte privind mentalităţile în Japonia (Japone-zii și problema identităţii) și aspecte ale operei lui William Blake (Trei viziuni terifi ante ale lui Blake. Blake, fi zionomist și Rătăcind printre spirite. Blake în familie). Alte texte abordează subiecte precum „Gâlceava lui Wittgenstein cu lumea”, „Pariul estetic al romanului grafi c”, „Tulburările metafi zico-erotice ale lui Eufro-sin Poteca”, „Mircea Martin – un fanatic al moderaţiei”, „Romantismul citit prin grila ecocriticii”, „Receptarea lui Laurence Sterne în Franţa” sau „Receptarea goticului literar în Germania”. Tot în această secţiune facem cunoștinţă cu doi autori englezi contempo-rani, din două generaţii diferite, cu poezia profesorului Peter Robinson și proza satirică a tânărului cercetător Paul Vlitos. Cătălin Ghiţă își demonstrează și umorul, nu doar erudiţia și forţa analitică sau speculativă, în câteva arti-cole relaxate, inspirate de cotidian, precum manifestul „Împotriva manelelor”, „Purici și oameni” sau „Maimuţa stângace”.

Diverse tematic, antrenante stilistic, ofer-tante intelectual, multe dintre textele volumului Litere fără obstacole pot fi citite și ca apendice, ca interesante note de subsol sau ca extensii ale cărţilor anterioare ale lui Cătălin Ghiţă, cărţi de concepţie precum Darurile zeiţei Amaterasu (2008) sau Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake (2014). Acestea îmbină într-un mod fericit calitatea exerciţiu-lui critic cu plăcerea textului. ■

Litere fără obstacole