nr. 12 aprilie 2008

Start! Avem de cucerit o lume! (Revista Grupului Şcolar Industrial „MECANICĂ FINĂ” Serie nouă nr. 12, aprilie2008 )

1

Aprilie 2008 Serie nouă – nr.12

Articole Ştiinţifice Tehnice Artistice Recreative

Tot ce-i mai bun, special pentru voi

Secretar de redacţie: Gabriela Vasile (bibliotecar) Colectiv de redacţie: Niţu Daniela Nicoleta (clasa a IX-a A) Tilică Laurenţiu (clasa a IX-a A) Petraru Mihai Ionuţ (clasa a IX-a B) Zamfir Amelia Beatrice (clasa a XI-a B)

Profesori coordonatori: Maria Simon (Limba română) Benedic Caterina (Ştiinţe) Olguţa Spornic (Coordonator proiecte şi programe educative)


2

Opera lui Eminescu şi-a găsit, în timp, receptarea. Cu studiul lui Titu Maiorescu („Eminescu şi poeziile lui”-1889) începe o lungă serie de abordări critice ale scrierilor eminesciene. Printre analişti se numără George Călinescu, Tudor Vianu, Ion Negoiţescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi mulţi alţii. Dar OMUL Eminescu? Înfăţişarea lui, bucuriile şi necazurile, pasiunile, frământările, „toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de pământ” s-au păstrat în mintea celor care, pentru o vreme i-au stat în preajmă. Prin următoarele fragmente selective, am încercat să recompun , ca într-un mozaic, imaginea unui destin, pornind de la adolescenţa năvalnică până la anii grei ai maturităţii. Anii adolescenţei Articolul „În Nirvana”(1), scris de Ion Luca Caragiale, prezintă prima întâlnire a lui Caragiale cu Eminescu. Poetul era pe atunci „sufler” la un teatru, şi-şi căra prin turnee biblioteca, un geamantan plin cu cărţi nemţeşti. Eminescu, adolescent de 17-18 ani, impresiona prin frumuseţe: „O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană.” Evocând timpul petrecut împreună în această primă întâlnire, Caragiale mărturiseşte că l-a ascultat fascinat pe Eminescu recitând din versurile proprii sau vorbindu-i înflăcărat despre literatură şi filozofie; poetul avea o fire contradictorie: „vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit totdeauna de toate (…) Ciudată amestecătură! Fericită pentru un artist, nenorocită pentru un om!” Ion Luca Caragiale Tânărul Eminescu Iacob Negruzzi, secretarul Junimii şi director al revistei „Convorbiri Literare”, are în volumul „Amintiri de la Junimea”(2) un întreg capitol dedicat lui Eminescu. Încă de la început se conturează admiraţia deosebită pe care tânărul a generat-o: „Poeziile lui Eminescu, scrierile sale, scrise altfel decât cele ce primeam (…) făceau să mă interesez tot mai mult de acest tânăr poet”. Aflat la Viena ca student între 1869-1872, Eminescu trimisese deja poeziile „Venere şi Madonă” şi „Epigonii” care au apărut imediat în „Convorbiri literare” (1872). Versurile şi cele câteva scrisori primite de la Eminescu îl determină pe Iacob Negruzzi să-l caute pe tânărul poet la Viena. L-a întâlnit pe Eminescu pentru prima oară într-o cafenea frecventată de studenţii români. Iată ce scrie Negruzzi, impresionat de prezenţa tânărului Eminescu: „… văd intrând un tânăr slab, palid,cu ochii vii şi visători totdeodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora până la umeri, cu un zâmbet blând şi melancolic, cu fruntea înaltă şi inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi şi cam roase.” Mai bine de o săptămână cât Negruzzi a stat în capitala Imperiului Austro-Ungar, cei doi au discutat „despre trecutul şi viitorul românilor”, despre planul ambiţios de a organiza, împreună cu Slavici, marea sărbătoare a celebrării lui Ştefan cel Mare, la Putna, despre talentul promiţător al lui Slavici. Începe să se contureze şi colaborarea lui Slavici la Junimea, altfel spus, se hotărăşte destinul său literar. Ioan Slavici ne-a lăsat mărturii despre Eminescu în volumul „Amintiri” şi „Lumea prin care am trecut”(3); el evocă în special perioada anilor de studenţie la Viena, când se naşte o strânsă prietenie între cei doi. (4). Au făcut cunoştinţă în cadrul societăţii „România Jună” şi i-a apropiat efortul organizării unei serbări prilejuită de celebrarea a 400 de ani de la ctitorirea mănăstirii Putna de către Ştefan cel Mare. ____________________________________________________________________________________________________ (1) Ion Luca Caragiale - În Nirvana, Ed. Minerva, 1971, p.675-680 (2) Iacob Negruzzi – „Amintiri din Junimea” în volumul Scrieri II, Ed. Minerva, 1983 (3) Ioan Slavici - Amintiri, Editura pentru literatură,1967 (4) Ibidem, capitolul „Eminescu la Viena”, p. 92-100


3

Slavici surprinde „avânturile juvenile” manifestate în iniţiativele lui Eminescu, legate de viaţa studenţilor români: „Gândul lui era, ca la toate universităţile unde şi tineri români îşi urmează studiile, să se înfiinţeze societăţi care să aibă biblioteci şi cantine, precum şi organul lui de publicitate, să steie în legături strânse şi să pună la cale în fiecare an concrese naţionale.” Se conturează aici imaginea unui tânăr însufleţit de entuziasm şi iniţiative patriotice, anticipând atitudinea militantă din publicistică. În paginile care evocă perioada vieneză, Slavici recunoaşte: „Eminescu, deşi cel mai tânăr dintre toţi [se referă la membrii „României June”], chiar din primele şedinţe la care a luat parte, a început să conducă discuţiile,căci nu numai că se bucura de multe simpatii, ci avea totodată şi autoritatea ca unul ce ştia multe şi

călca sigur.” Antrenat în dialog, „era luminos, sugestiv şi plin de vervă, încât te simţeai mai bun, mai deştept şi mai vrednic după ce ai stat timp de câteva ceasuri sub înrâurirea lui.” Pasiunea pentru lectură şi pentru filosofia germană şi orientală îi pare lui Slavici „un fel de vânătoare asupra scrierilor”: „avea obiceiul de a se plimba din când în când de la o librărie la alta şi din anticar în anticar şi astfel ştia totdeauna ce cărţi noi au apărut şi ce cărţi vechi sunt puse în vânzare”, astfel încât „când primea bani de acasă cumpăra ce voia să citească (…) cetea de altminteri foarte repede (…). Când se punea pe cetite (…) mânca puţin şi pe apucate (…) stătea câteodată toată noaptea treaz cetind sau scriind.” Cât despre „pesimismul” eminescian, Slavici afirmă cu fermitate: „n-a fost pesimist, ci idealist scârbit de cele ce se petreceau în jurul lui.” ◄ Ioan Slavici

Eminescu la maturitate Ioan Slavici, în „Amintiri” (capitolul „Eminescu la Bucureşti”) (5) încearcă să explice atitudinea adesea negativă a unora dintre contemporani faţă de Eminescu. Depăşiţi de genialitatea eminesciană, mulţi au fost incapabili să-i înţeleagă viaţa şi chiar opera. Genialitatea iese din tiparele mediocrităţii, ale banalului şi poate fi judecată ca anormalitate. Vorbind despre Eminescu, Slavici afirmă: Adevărul este că el nu era om aşa-zis normal, întru toate deopotrivă cu orişicare Stan şi Bran. Fiind sufleteşte mai presus de cei mulţi dintre contemporanii lui, el avea deosebitul său fel de a vedea lucrurile şi poziţiunea omului în lumea aceasta. Ceea ce altora li se părea lucru de mare însemnătate, pentru dânsul era ceva de nebăgat în seamă (…) Nepăsător în ceea ce priveşte nevoile cu care avea să lupte, el lua parte la bucuriile şi la durerile altora.” Alexandru Vlahuţă în articolul „Amintiri despre Eminescu” (5) povesteşte o mică întâmplare din perioada în care Eminescu începea să dea primele semne de boală, dar sensibilitatea îi rămăsese neatinsă: au stat la o cafenea până târziu şi Vlahuţă i-a oferit lui Eminescu o garoafă roşie. Au vorbit, evident, despre poezie. Eminescu şi-a exprimat părerea că este nevoie în literatură de un suflu nou, original: „ne trebuie un poet care s-o ia peste câmpi, nebuneşte… ne trebuie ceva nou, cu totul nou… un nebun, dar un nebun de geniu, care să-şi croiască el o formă a lui ş-un drum neîncercat de nimeni…” Apoi pentru că ploua, Vlahuţă l-a invitat la el pe Eminescu şi iar au povestit. Într-un târziu, Eminescu a plecat, scuzându-se că trebuie să pregătească gazeta pentru a doua zi, şi nu poate scrie decât la el acasă. La plecare, Eminescu a uitat garoafa, dar şi-a dat seama pe drum şi s-a întors să o ia: „Eminescu, ud leoarcă, îşi ia floarea de pe masă şi, c-un râs copilăresc, îmi zice <noapte bună> şi pleacă.” Vlahuţă evocă în „Curentul Eminescu”(7) ultima sa întâlnire cu Eminescu (la ospiciul din strada Plantelor) din perioada când marele poet era grav bolnav: „Arăta pentru unele lucruri de nimic un interes şi o mirare exagerată. (…) Privirea-i era dusă, obrajii palizi şi căzuţi, glasul tărăgănat şi somnoros. Avea mai mult aerul unui om ostenit din cale-afară.”

Alexandru Vlahuţă _____________________________________________________________________________________________ (5) Ioan Slavici - Amintiri, Editura pentru literatură,1967, p.110-127 (6) Alexandru Vlahuţă: Versuri şi proză, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 316-317 (7) Alexandru Vlahuţă: Versuri şi proză, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 281-295


4

Ca să-l scoată din gândurile rele, Vlahuţă a adus vorba despre poezie şi s-a petrecut parcă o minune: „Atunci, cu o bucurie de creator copilăreşte arătată, scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie şi, aşezându-se pe scaun, începu să citească… un lung şir de strofe, de o sonoritate şi de un efect

ritmic fermecător. Rostirea lor îl încălzea, şi ochii şi glasul i se înviorau. Pe acel petic de hârtie nu erau scrise decât două vorbe: <Gloriosul voievod>. El improviza…” Titu Maiorescu, mentor al Junimii şi al revistei „Convorbiri literare” a oferit pentru prima Madonă, Mortua est, Epigonii – 1870), încurajează apropierea lui Eminescu de Junimea şi se străduieşte să-i obţină o bursă pentru continuarea studiilor. Maiorescu este singurul care, pătrunzând reţeaua dată o imagine coerentă a omului şi creatorului Eminescu. Înzestrat cu spirit critic şi gândire logică exemplară, Maiorescu intuieşte harul eminescian încă de la primele poezii trimise de la Viena (Venere şi complicată a ideilor, recunoaşte în nuvela „Sărmanul Dionis” o capodoperă şi hotărăşte publicarea ei în „Convorbiri literare”. Tot Maiorescu este cel care se implică în apariţia unicului volum antum eminescian, pe care-l îngrijeşte şi-l editează.

Titu Maiorescu După moartea poetului, Maiorescu a semnat studiul „Eminescu şi poeziile lui”, publicat în 1889. Este prima abordare critică despre marele poet şi porneşte de la premisa că tinerii poeţi ai vremii „se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu.” (Critice II- Ed. pentru literatură, 1967, p.327-344). Impactul major al creaţiei sale se datorează „geniului său înnăscut”, dar şi culturii vaste: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi.” Studiul se încheie cu intuirea influenţelor viitoare ale operei eminesciene: „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe în secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui.”

Zamfir Amelia Beatrice (clasa a XI-a B) Profesor îndrumător: Maria Simon

1869, Viena

1878 1885 1887 Bucureşti Iaşi Bucureşti Autor: Autor: Autor: Franz Dushek Nestor Heck Jean Bielig Există numai patru portrete fotografice cu chipul lui Eminescu. Portretul din tinereţe, făcut în 1869 la Viena (în perioada în care era student) ni-l arată pe Eminescu frumos, încrezător în viitor. Marea lui sensibilitate se descoperă în trăsăturile delicate ale obrajilor şi în privirea blândă; bărbia hotărâtă, fruntea înaltă şi felul de a-şi tine capul un pic pe spate, sugerează cutezanţă, gândul de a schimba câte ceva în lumea asta. Este portretul unui rebel frumos, delicat şi sincer. Celelalte portrete sunt realizate în ţară, la Bucureşti şi la Iaşi, şi au fost retuşate, după moda vremii. Despre ultimul portret fotografic (1887), aflăm de la G. Călinescu (Viaţa lui Mihai Eminescu, 1945) că a fost rupt de Titu Maiorescu; a rămas totuşi o litografie semnată de Th. Mayerhofer, executată după acest portret.

Taină Andrei (clasa a IX-a B) Vezi şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu


5

Pastelul clasic şi configurarea lui în Romantism Interesul pentru pastel – specie a liricii descriptive – se manifestă sporadic în creaţia câtorva poeţi din prima jumătate a secolului al XIX-lea: Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu (de remarcat tabloul înserării din balada sa „Sburătorul”). Vasile Alecsandri (1821-1890) Specia se impune însă datorită lui Vasile Aecsandri care publică în revista

„Convorbiri literare” ciclul de „Pasteluri” (1868-1869), capodopera creaţiei sale poetice şi model pentru urmaşi.

Cele mai multe pasteluri surprind lunca Siretului de la Mirceşti, în derularea anotimpurilor. Versurile sunt cizelate şi clare, muzicale, menite să delecteze, aşa cum cerea gustul vremii. Lipsite de profunzime, ele înregistrează mai mult detalii generale ale unui tablou din natură, într-o succesiune logică a gradării impresiilor unui eu poetic contemplativ. Contemplarea naturii induce trăiri ce se degajă discret din versuri, dar peisajul nu este interiorizat, nu este expresia unei stări sufleteşti, aşa cum va evolua la romantici.

Sunt numai câteva poezii („Gerul”, „Lunca de la Mirceşti”, Dimineaţa”, Tunetul”) în care apare iubirea generalizată la nivel cosmic: „O! tu, gerule năprasnic, vin’, îndeamnă calul meu / Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!” (Gerul).

Viziunea asupra lumii este idilică, senină, într-o atitudine generală, clasicizantă. George Călinescu aprecia că unitatea pastelurilor lui Alecsandri este dată de „o lirică a liniştii şi a fericirii rurale, un horaţionism” („Istoria literaturii române de la origini până în prezent”).

Dacă în pastelul clasic al lui Alecsandri domină descrierea naturii, din care se desprinde discret sentimentul celui care contemplă peisajul, la romanticul Eminescu tema naturii se împleteşte cu cea a iubirii şi se potenţează reciproc. Tabloul feeric al naturii devine în idilele lui Eminescu locul tainic şi ocrotitor al perechii de îndrăgostiţi. Eul poetic nu se mai complace în postura contemplativă, ci devine parte activă în peisaj; la rândul său, peisajul devine o cutie de rezonanţă a sentimentelor.

Poezia „Sara pe deal” este un bun exemplu în acest sens. Este o idilă cu elemente de pastel (amestecul speciilor literare fiind una dintre trăsăturile literaturii romantice). Poezia face parte din creaţiile de tinereţe ale poetului (variante apar în manuscrisele datând din anii studenţiei vieneze 1871-1872), dar a fost publicată în „Convorbiri literare” în 1885.

Textul îmbină armonios detaliile peisajului rustic, surprins în momentul magic al înserării, cu iubirea ideală între doi îndrăgostiţi.

Sorin Alexandrescu distinge în construcţia textului „două linii paralele: topirea amurgului în noapte şi alunecarea, similară, a celor doi îndrăgostiţi, unul spre altul. Mişcarea, comună celor două planuri, este insesizabilă, dar de aceeaşi forţă inexorabilă”. („Sara pe deal”, în S. Alexandrescu, I. Rotaru, Analize literare şi stilistice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 98.)

Titlul delimitează timpul şi spaţiul (cronotopul): „sara pe deal”; el este reluat în incipit şi completat cu o imagine auditivă („buciumul sună cu jale”), inducând o atmosferă de linişte şi pace melancolică.

Tabloul rustic se construieşte apoi treptat şi este alcătuit din lumină („luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară”, „stelele nasc umezi pe bolta senină”, „nourii curg, raze-a lor şiruri despică”) şi sunet duios („buciumul sună cu jale”, „apele plâng”, „scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână”, „fluiere murmură-n stână”, „toaca răsună mai tare”, „clopotul vechi împle cu glasul lui sara”).

Subtila întrepătrundere a imaginilor vizuale şi auditive, corespondenţa între planul terestru şi cel cosmic, alături de verbele la indicativ prezent conturează un peisaj construit din mişcări şi sunete succesiv ascendente şi descendente, care degajă iluzia de eternitate şi regresia lină într-un trecutul arhaic al unei naturi mistice, arhetipale. Repetarea de trei ori a epitetului „vechi” (streşine vechi, clopotul vechi, vechiul salcâm) punctează subtil o altă dimensiune a timpului, ceea ce Mircea Eliade numea Marele Timp.

Perspectiva asupra spaţiului descris este circulară, vine de undeva de sus (nu din faţă, ca la Alecsandri). Se oferă astfel o imagine completă, totală, în care se împletesc percepţiile vizuale şi auditive, terestrul şi cosmicul,iubirea ideală şi natura feerică.

Descoperirea frumuseţii şi a armoniei universale generează o iubire ideală, dorită, unica justificare a vieţii: „Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”. O frumoasă poezie de dragoste, în care natura edenică şi dorul de a iubi se potenţează reciproc.

Trandaf Nicoleta (clasa a XI-a B)


6

Poezia de dragoste între idilă şi elegie în opera lui M. Eminescu şi G. Coşbuc

Vasta creaţie a lui Mihai Eminescu cuprinde numeroase poezii care reflectă tema iubirii. Lirica de dragoste a poetului poate fi clasificată în funcţie de raportarea la această temă a iubirii, în două categorii: a) poemele cu un sentiment optimist, semn al trăirii intense a dragostei – idilele şi b) poemele care conţin lamentaţii pe tema suferinţelor provocate de iubire – elegii. În unele poezii idila şi elegia sunt combinate, ilustrând în acelaşi timp fericirea unei iubiri împlinite şi tristeţea experimentării unui sentiment posterior unei astfel de iubiri care nu mai este posibilă. Idilele aduc dragostea în prim-plan, dragoste care cunoaşte mai multe mijloace de realizare. Aceasta este fie o proiecţie a viitorului, fie o împlinire în vis, fie aparţine planului prezentului (mai rar), majoritatea idilelor fiind virtuale proiecţii ale dorinţei. Sentimentul iubirii la Eminescu este puternic legat de natură care, personificată, trăieşte odată cu poetul intensitatea sentimentului. Natura devine un cadru protector al împlinirii dragostei, un cadru ascuns de ochii lumii, unde iubirea se poate desfăşura în voie. Există o afinitate între iubirea umană şi erosul cosmic, acest lucru fiind cel mai clar ilustrat în Călin (file din poveste). Aici natura participă cu toată suflarea la împlinirea supremă a dragostei umane prin alăturarea nunţii minuscule a gâzelor, la nunta fetei de împărat. Natura îmbracă diferite forme de vegetaţie abundentă care fac iubirea o trăire intensă de beatitudine. Codrul şi varianta sa feminină, pădurea, alcătuiesc bolţi vegetale ca nişte scuturi în care se poate împlini iubirea: „Vino-n codru la izvorul Care tremura pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund.” Dorinţa „Hai în codrul cu verdeaţă, Und-isvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale În prăpastia măreaţă.” Floare albastră „Răsare luna liniştit (…) Şi împle cu-ale ei scântei Cărările din crânguri. Sub şirul lung de mândri tei Şedeau doi tineri singuri.” Luceafărul „Vin’ cu mine, rătăceşte Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezeşte Glasul vechilor păduri.” Lasă-ţi lumea…

„Dar ei trec, se pierd în codri Cu viaţa lor pierdută.” Făt-Frumos din tei „Hai şi noi la craiul, dragă, Şi să fim din nou copii, Ca norocul şi iubirea Să ne pară jucării.” Povestea codrului Când nu există codrul sau pădurea, „sfântul salcâm” devine spaţiul ocrotitor tipic romantic, sau lacul şi vegetaţia lui: „Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă, Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.” Sara pe deal „Ea din trestii să răsară (…)

Să sărim în luntrea mică, Îngânaţi de glas de ape” Lacul Elementele acvatice compun tabloul excepţional al cadrului natural şi apar sub formele: lac, izvor şi fântână ca variantă a izvorului (Apele plâng, clar izvorând în fântâne). Acestea, fie constituie cadrul iubirii integral luând locul pădurii (Lacul), fie îl întregesc, ca în Sara pe deal. În acest cadru, urmărite îndeaproape de sfetnicul lună, apar jocurile de dragoste, scenele tandre pline de trăiri intense marcate de gesturi ritualice: • ridicarea vălului, „Să-ţi desprind din creştet vălul, Să-l ridic de pe obraz.” Dorinţa • îmbrăţişarea, „Cum vânătoru-ntinde-n crâng La păsărele laţul, Când ţi-oi întinde braţul stâng Să mă cuprinzi cu braţul;” Luceafărul „Si în braţele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Pe genunchii mei şedea-vei” Dorinţa „Parc-ascult şi parc-aştept Ea din trestii să răsară Şi să-mi cadă lin pe piept” Lacul • sărutul, „De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o ştie, Căci va fi sub pălărie - Ş-apoi cine treabă are!” Floare albastră „Când sărutându-te mă-nclin, Tu iarăşi mă sărută." Luceafărul


7

• sau cufundarea în somn, ca o integrare în cosmic. „Ne-om răzima capetele-unul de altul Şi surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm.” Sara pe deal

Elegiile contrastează cu idilele, deşi au ca temă tot dragostea, dar de data aceasta, o dragoste care a fost cândva şi după care eul liric tânjeşte încă, sau o dragoste neîmplinită.

În aceste texte toposul protector dispare, iar vocea lirică este claustrată undeva în interior, de unde se adresează iubitei: • pe un ton rece şi distant, "Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul?” Luceafărul „De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămâi cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine.” Adio • chemând-o, „O, vino iar în al meu braţ, Să te privesc cu mult nesaţ, Să razim dulce capul meu, De sânul tău, de sânul tău” De ce nu-mi vii • sau făcându-i reproşuri: „Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt, Şi noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pământ.” Pe lângă plopii fără soţ Alte poezii deplâng moartea iubitei: „Iar faţa ta e străvezie Ca suprafaţa albei ceri Şi numai ochii mari sunt turburi De umbra negrelor dureri. (…) Dar în curând şi nici o umbră Trei zile numai vei fi astfel Apoi... apoi vei putrezi.” Iar faţa ta e străvezie

În elegii dispare funcţia protectoare a naturii; elementele naturale sunt reci (ceaţă, neguri, gheaţă): „Când însuşi glasul gândurilor tace, Mă-ngână cântul unei dulci evlavii, Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? Când însuşi glasul, „De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte” De câte ori, iubito Eul liric trăieşte trist din amintirile iubirii trecute: „O, cât eram de fericit Să mergem împreună, Sub acel farmec liniştit De lună!

Şi când în taină mă rugam Ca noaptea-n loc să steie, În veci alături să te am, Femeie!” Adio Cadrul natural al multor elegii este oraşul, un spaţiu devitalizat al pietrei. Toposul devine o stradă cu plopi din faţa casei iubitei (teiul, ca şi salcâmul, arbori ai dragostei, se transformă în plopi cu număr impar) „Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi - Tu nu m-ai cunoscut.” Pe lângă plopii fără soţ

Peisajul citadin este impregnat de tristeţe şi

melancolie. Prezintă toamne ale sentimentului, căci anotimpul elegiilor este toamna pustie. Sufletul eului liric este deposedat de bucuria sentimentului măreţ prezentat în idile: „Târzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum, Şi lanurile sunt pustii. . . De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?” De ce nu-mi vii „O toamnă care întârzie Pe-un istovit şi trist isvor; Deasupra-i frunzele pustie - A mele visuri care mor.” Te duci…

În această nouă atmosferă presărată cu

amărăciuni ale sufletului luna e doar o simplă pată, nu mai este sfetnic al iubirii: „Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea galbenă - o pată;” De câte ori iubito…, În unele ipostaze, luna este martorul care îi aminteşte eului liric de iubită: „Şi dacă norii deşi se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna.” Şi dacă Amorul devine în poeziile elegiace ale lui Eminescu un lung „prilej pentru durere” care-i striveşte sufletul „Căci mii de lacrimi nu-i ajung Şi tot mai multe cere.” Ce e amorul ? . În idilele şi elegiile eminesciene se constată exprimarea directă a sentimentelor, prezenţa frecventă a mărcilor lexico-gramaticale ale eului poetic, baza lirismului subiectiv. Un altfel de lirism, cel obiectiv, este prezent în idilele şi elegiile lui George Coşbuc. Poetul ardelean optează pentru valorile clasicismului, într-un moment în care literatura românească era dominată de epigonismul posteminescian.


8

În primele volume publicate („Balade şi idile”-1893 şi „Fire de tort”-1896), erosul ocupă un loc central. Constantin Dobrogeanu Gherea, un cărturar cu idei de stânga din acea vreme, a remarcat pe bună dreptate aspectul monografic al erotismului în poeziile lui Coşbuc. (vezi studiul cu nume emblematic: „Poetul ţărănimii”). George Coşbuc (1866-1918) În opera lui George Coşbuc, iubirea este urmărită liric într-o evoluţie graduală, de la primii fiori (La oglindă), la trăirea cu sfială şi candoare a momentelor de şagă, incertitudine, patimă sau vrajbă (Rea de plată, Nu te-ai priceput, Scara, Dragoste învrăjbită …). Când sentimentele s-au limpezit, iubirea trece peste orice piedici: „Mi-i dragă una şi-i a mea: / Decât să mă dezbar de ea, / Mai bine-aprind tot satul” (Numai una). Există însă şi poezii în care, pe un ton elegiac, prinde glas durerea unei iubiri înşelate: Cântecul fusului, Fata morarului, Fata mamii. Aducerile-aminte sporesc suferinţa şi ruşinea, iar viitorul se conturează incert: „Lumea să-nvârte cu mine, / Şi eu nu ştiu ce vreu! / Ba, lasă, că ştiu eu ce vreu: / Aş vrea să fiu, roată, sub tine.” (Fata morarului). Perspectiva morţii pare o salvare căci poate spăla ruşinea fetei înşelate. În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, George Călinescu constată că idilele şi elegiile lui Coşbuc sunt de obicei monologuri, rareori dialoguri, că ele se înscriu în categoria de „lirism prezentabil, o poezie teatrală”, rămânând totuşi ancorate în sfera liricului prin exprimarea „ingenuităţii umane, ca un hieratism al instinctelor”. O nouă receptare şi nuanţare propune Nicolae Manolescu, în volumul „Teme 3” (Ed. Cartea Românească, 1978 – Poezia ca teatru). Criticul remarcă în poezia de dragoste a lui Coşbuc „o lirică a rolurilor” în care „substituţia, travestirea şi simularea î ascund pe poet într-un personaj tipic, în slujba căruia se pune, pe care-l joacă”. Se poate afirma, în concluzie, că pentru romanticul Eminescu, idila şi elegia sunt speciile care dau glas unei confesiuni sincere despre iubire ca posibil extaz şi de certă suferinţă (la el, iubirea este „suferinţa dureros de dulce”). Coşbuc, păstrând tiparul liricii clasicizante (ca descendent al lui Alecsandri), adoptă lirica obiectivă a rolurilor şi cultivă „plăcerea de a locui în suflete străine, ca un actor”.

Tudor Gabriela (clasa a XII-a L3) Profesor îndrumător: Marcela Stan

►…singura ediţie eminesciană antumă, cu titlul „Poezii” s-a publicat datorită strădaniei lui Titu Maiorescu? Volumul trebuia să apară în 1884 (an tipărit şi pe coperta volumului), dar la insistenţele lui Maiorescu, editarea cărţii s-a finalizat mai repede, fiind pusă în vânzare în decembrie 1883. ►în anul 1939, la iniţiativa lui Perpessicius (pe adevăratul său nume Dumitru S. Panaitescu, 1891-1971; istoric şi critic literar, folclorist, membru al Academiei Române)s-a început publicarea operelor complete ale lui Eminescu? În timpul vieţii lui Perpessicius s-au editat primele şase volume; în 1989 a apărut ultimul volum, al XVI-lea. ►…ediţia critică realizată de D. Murăraşu a apărut în anul 1970 (Ed. Minerva) şi conţine creaţia poetică integrală a lui Eminescu? ►…în 1961 s-a publicat la Întreprinderea Poligrafică Bucureşti o ediţie bibliofilă liliputană, în doar 50 de exemplare, „Eminescu – Versuri”?

Volumul cuprinde poemele Împărat şi proletar, Călin (file din poveste), Scrisoarea III şi Luceafărul. Caseta cărţii este prevăzută cu o lupă, fără de care nu pot fi citite versurile! ►…în anul 1999, sub egida Academiei Române, a apărut Mihai Eminescu – „Opere fundamentale”? Evenimentul a fost un preambul pentru anul 2000, declarat „Anul Eminescu”, când s-au celebrat 150 de ani de la naşterea poetului.

Profesor Maria Simon (cărţile fotografiate fac parte din biblioteca personală a doamnei profesoare; Foto: Niculescu Emanuel, clasa a XIII-a M2)


9

Motto: „…forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a sentimentului cugetării româneşti.” Titu Maiorescu-Eminescu şi poeziile lui Ipostaze ale geniului – Luceafărul şi emirul Mihai Eminescu (n. 1850) şi Alexandru Macedonski (n. 1854) sunt contemporani, dar destinul lor literar evoluează, la prima vedere, diferit. În timp ce moldoveanul Eminescu este membru al „Junimii” şi publică la „Convorbiri literare”, bucureşteanul Macedonski îşi creează un cenaclu ( „Literatorul” , 1880) şi publică în propriile reviste (Literatorul, Liga ortodoxă). El se simte mereu în competiţie cu Eminescu, îşi consideră talentul cel puţin egal cu al acestuia şi este convins de ingratitudinea şi mediocritatea contemporanilor incapabili să-i aprecieze opera. Cei doi au opţiuni literare diferite: Eminescu rămâne fidel valorilor romantice, mulţi considerându-l ultimul mare romantic european, pe când Macedonski – cel puţin în plan teoretic – se declară adeptul simbolismului, al „poeziei viitorului”. Cu o acută sensibilitate, ei reacţionează diferit: Eminescu, influenţat de filosofia lui Schopenhauer este pesimist şi sceptic, în timp ce Macedonski oscilează, în întreaga sa operă, între entuziasm şi deznădejde, între „rozele de august” şi „rozele ce mor”. Cu atât mai interesantă devine o paralelă între poemele „Luceafărul” de Eminescu şi „Noaptea de decemvrie” de Al. Macedonski. Alexandru Macedonski Fiecare dintre ele reprezintă o capodoperă pentru creaţia autorului şi se

bazează pe valorificarea folclorului: Eminescu se inspiră din basmul popular românesc „Fata în grădina de aur”, descoperit pe vremea studenţiei berlineze, în cartea călătorului german Richard Kunisch; Alexandru Macedonski are ca sursă de inspiraţie o legendă orientală. O altă trăsătură comună celor două poeme este faptul că autorii au muncit îndelung la ele, existând pentru fiecare mai multe variante. Prima versiune a ceea ce va deveni poemul „Luceafărul” este o variantă versificată a basmului; în acest proiect de tinereţe, Eminescu a modificat numai finalul, pentru a-i da un plus de dramatism. Urmează alte cinci variante succesive ale poemului, până la publicarea lui în 1883. Povestea „fetei din grădina de aur” este stilizată şi îmbogăţită cu adânci implicaţii etice şi filosofice. Într-o formă alegorică, poetul oferă o meditaţie asupra condiţiei omului de geniu: fiinţă duală, sfâşiată de contradicţii.

O primă versiune a poemului „Noaptea de decemvrie” este transpunerea legendei orientale într-un poem în proză, „Meka şi Meka”, publicat în 1890; urmează apoi varianta franceză a acestuia, „Les deux Mecque”. Abia în 1902 se publică în revista „Forţa morală” varianta finală în versuri a poemului, versiune reluată şi în 1912 în volumul „Flori sacre”. Ca şi Eminescu, Macedonski se îndepărtează de sursă, „Noaptea de decemvrie” devenind un poem pe tema romantică a omului de geniu. Consecvent totuşi cu opţiunea sa teoretică, Macedonski împleteşte ingenios reminiscenţele romantice cu elemente simboliste (cultivarea muzicalităţii, prezenţa refrenului, a simbolului, cromatica şi sugestia, corespondenţele…) Ambele poeme dezvoltă o temă comună, într-o formă alegorică: o poveste de iubire eşuată, între două fiinţe din lumi diferite în „Luceafărul” şi drumul emirului care vrea să ajungă la cetatea sfântă, Meka, înfruntând pustia. Omul de geniu este întruchipat în poemul eminescian de luceafăr – Hyperion – , iar în „Noaptea de decemvrie” de poetul damnat - emir - pelerin. Omului de geniu i se opune omul comun, mulţumit în mediocritatea sa, care la nivelul său mărunt îşi propune doar ţeluri accesibile şi trăieşte satisfacţia efemeră a împlinirii. În „Luceafărul” omul mediocru este prizonier al „cercului strâmt”; aspiră la fericirea imediată prin iubire şi este întruchipat de perechea Cătălina – Cătălin. În „Noaptea de decemvrie”, opusul geniului este călătorul „pocit, şchiop şi searbăd”, care urmează drumul ocolit şi intră în „Meka pământească”. Dacă în „Luceafărul”, prin formula iniţială de basm din incipit („A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată…”) se realizează cadrul unei lumi ieşită din coordonatele spaţio-timporale concrete, în „Noaptea de decemvrie”saltul dintr-un real ostil, cu care se confruntă poetul, în planul imaginar se realizează printr-un tablou intermediar , al inspiraţiei atotputernice („arhanghel de aur”).


10

În ambele poeme apare motivul călătoriei, dar având conotaţii diferite. Mânat de iubire, capabil să renunţe la nemurire „în schimb pe-o sărutare”, Luceafărul porneşte într-o

călătorie interstelară spre Demiurg, stăpânul lumii. Este un zbor titanic spre începuturi, reprezentativ pentru imaginarul romantic eminescian. În acest pastel cosmic se relevează cosmogonia şi puterea sugestivă a metaforei prin care poetul intuieşte: ► imensitatea spaţiilor celeste („Creşteau / În cer a lui aripe, / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe.”);► lipsa oricăror repere terestre („Un cer de stele dedesubt, / Deasupra-i cer de stele”);►naşterea lumii din haosul primordial prin voinţa de a trăi („din a haosului văi”…”Vedea, ca-n ziua cea dintâi / Cum izvorau lumine”… „Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe”…) În „Noaptea de decemvrie”, poetul - emir, devenit pelerin, porneşte într-o călătorie simbolică spre

Meka cerească, „cetatea de vise”, „ dar visu-i nu este un vis omenesc”. Nu se abate de la calea cea dreaptă, înfruntă „jarul pustiei” şi moare, victimă a propriului ideal. Drumul său devine un simbol al încercării de a depăşi limitele cunoaşterii unei realităţi perceptibile, concrete. Jertfa emirului este similară cu gestul Luceafărului – Hyperion de a renunţa la nemurire în schimbul iubirii. Mesajul poemelor este însă diferit şi evidenţiază originalitatea celor doi creatori. În „Luceafărul”, răspunsul dat de Hyperion Cătălinei încheie poemul şi evidenţiază incompatibilitatea celor două lumi: „cercul strâmt” al omului comun, incapabil să-şi depăşească sfera, incapabil de sacrificiu, un „chip de lut”, jucărie a destinului şi „lumea mea” , lumea omului superior, liber în cugetare, animat de dorinţa de cunoaştere, capabil de autodepăşire şi de sacrificiu. El este nemuritor prin creaţia sa, care-l salvează spiritual de tirania timpului, dar „rece” pentru că este condamnat la singurătate şi nefericire. Hyperion „n-are moarte, dar n-are nici noroc.” Poetul - emir -pelerin moare pentru o idee şi o atitudine dreaptă. Este opus drumeţului pocit care, pornit pe căi ocolite, ajunge la o Mekă pământească. Succesul mărunt este dat spiritelor inferioare, aşa cum în lumea terestră, perechea Cătălin - Cătălina triumfă - şi nu Hyperion. Fericirea, chiar efemeră,este dată oamenilor mediocri, căci ei îşi propun doar ţeluri accesibile. Versurile din finalul poemului reiau simbolurile realităţii ostile din primul tablou. Versurile capătă valoare de concluzie stabilind legături între un destin exemplar şi existenţa cotidiană. Viaţa care presupune durere şi suferinţă este simbolizată de pustia „plină de jar”. „Briciul de-oţel” al frigului, „acea duşmănie de lupi care urlă”, sărăcia care „alunecă zilnic spre ultima treaptă”, şi izolarea , şi dezolarea sunt toate piedici în calea celui care îşi dedică viaţa unui ideal nobil, refuzând compromisul. Meka este simbolul acestui ideal, iar „calea cea dreaptă” semnifică o existenţă exemplară a naturii omeneşti superioare. În concluzie, doi poeţi atât de diferiţi ca structură şi opţiuni literare, se întâlnesc în planul creaţiei abordând aceeaşi temă specific romantică. În viziunea eminesciană, geniul este „nemuritor şi rece”. Macedonski reţine imaginea geniului animat de ideal, care prin puterea credinţei nu se abate de la calea cea dreaptă, în ciuda sacrificiilor. În poemul eminescian, fata de împărat era la început considerată de Luceafăr unică, dar mai apoi îşi pierde aura, dezvăluindu-şi mediocritatea; ea devine un simplu „chip de lut”. La Macedonski, „făptura de humă” se salvează pe plan spiritual.

Ilie Daniel (clasa a XII-a C)


11

Poezia iubirii la Eminescu şi Arghezi Doi poeţi ai iubirii, Eminescu şi Arghezi, exemplifică prin opera lor două atitudini diferite, motivate nu numai de apartenenţa la curente literare diferite (unul este romantic iar celălalt, un modernist cu influenţe tradiţionale) dar şi de alt tip de sensibilitate, alt limbaj poetic. Ca să ilustrăm două modalităţi specifice de raportare la iubire, dar şi evoluţia liricii de la romantism la modernism, putem analiza în paralel poeziile „Lacul” de Mihai Eminescu şi „Melancolie” de Tudor Arghezi. Formula prozodică este asemănătoare: ambele creaţii sunt alcătuite din catrene, cu măsura de opt silabe şi ritmul iambic; rima este încrucişată imperfectă la poezia „Lacul” şi încrucişată la „Melancolie”. În ambele creaţii, primul catren oferă imaginea cadrului natural nocturn. La romanticul Eminescu, tabloul naturii abundă în detalii. Motivele literare terestre şi cosmice (codrul, lacul, luntre / barcă, trestii, nuferi, vânt, lună) în armonie, alături de epitetul cromatic, realizează o atmosferă feerică, inspirând alunecarea în reverie a îndrăgostitului solitar. Repetarea adverbului „parcă” face trecerea din real în imaginar şi printr-o suită de verbe la conjunctiv ( „Ea din trestii să răsară / Şi să-mi cadă lin pe piept. / Să sărim în luntrea mică / (…) Să plutim cuprinşi de farmec…”), prinde contur un adevărat ritual al gesturilor prin care se traduce liric aspiraţia spre o iubire ideală,singura cale pentru a cunoaşte clipa de extaz. Tipic romantismului, iubirea şi natura se împletesc şi „se ajută” reciproc. Natura personificată devine martor discret şi ocrotitor al perechii de îndrăgostiţi. Ca şi alte idile eminesciene, visul imaginar de iubire izvorăşte din nevoia de completare şi compensare a realului cotidian.

La Arghezi, natura este doar cadrul – martor indiferent al evoluţiei sentimentale. Metafora are un rol esenţial în surprinderea timpului: ca moment al întâlnirii lângă lac, în lumina difuză a înserării („Am luat ceasul de-ntâlnire / Când se

tulbură-n fund lacul / Şi-n perdeaua lui subţire / Îşi petrece steaua veacul”), dar şi ca timp obiectiv şi timp subiectiv al aşteptării („Orele şi-au împletit / Firul lor cu firul mare”). În timp ce „Lacul” are ca sentiment central fericirea supremă, posibilă prin iubire ideală şi trăită doar în plan virtual, Arghezi surprinde în „Melancolie” aşteptarea reală. Locuţiunea adverbială de factură populară, concentrează simplu şi sugestiv tensiunea aşteptării, emoţia copleşitoare a îndrăgostitului („Câtă vreme n-a venit / M-am uitat cu dor în zare”). Catrenele finale departajează net cele două discursuri lirice. În „Lacul”, destrămarea visului şi revenirea la condiţia solitară încarcă mesajul cu o nostalgică melancolie: „Dar nu vine… Singuratic / În zadar aştept şi sufăr / Lângă lacul cel albastru / Încărcat cu

flori de nufăr.”; textul arghezian propune un alt fel de melancolie, tulburată de teama în faţa realităţii şi surprinde în spirit modernist starea confuză a îndrăgostitului care, confruntat cu momentul împlinirii visului de iubire, se manifestă derutat şi reticent: „Şi acum c-o văd venind / Pe poteca solitară, / De departe simt un jind / Şi-aş voi să mi se pară”. În concluzie, îndrăgostiţii trăiesc iubirea / aşteptarea în plan imaginar atât de puternic, încât revenirea la realitate (pentru romantic), sau confruntarea care poate fi dezamăgitoare (pentru îndrăgostitul modernist), generează un sentiment-pereche al iubirii: MELANCOLIA.

Cercel Nicuşor (clasa a XII-a C)


12

Ecouri eminesciene. Intertextualitate Reciclarea foilor de pergament sau de papirus, extrem de scumpe şi greu de obţinut, se folosea frecvent în antichitate; textul vechi era şters sau răzuit şi pe foaia astfel tratată se putea scrie pe ea, iar şi iar. Când procedeul nu era bine executat, scrierea anterioară şi noul text se întrepătrundeau; papirusul reciclat în care se vedea scrisul nou peste scrisul vechi se numeşte „palimpsest”. Palimpsest (sau intertextualitate) se numeşte şi procedeul literar prin care unii autori preiau, structuri sintactice sau textuale de la alţi autori, realizând un text nou, combinat, care duce pe cititorul avizat cu gândul la textul de bază. Acest procedeu literar, folosit de unii scriitori modernişti şi postnodernişti, este foarte riscant deoarece „combinaţia” trebuie să aducă „plus-valoare” textului iniţial la care se face referirea, altfel încercarea n-ar avea rost; dacă textul de plecare este opera lui Eminescu, pentru autorul modern este deja o aventură periculoasă, care poate să dăuneze carierei sale literare, dacă opera „juxtapusă” nu se ridică la valoarea creaţiei eminesciene. Nichita Stănescu 1933-1983

Nichita Stănescu. cu gândul la propria copilărie, a scris poezia „Mister de băieţi”, scurtă istorie lirică a anilor plini de farmec şi de avânt, când joaca era marea grijă a băieţilor:

„Ah, din fugă săream sub arţar smulgându-i o frunză cu dinţii! (Timp suspendat, ţie, copilărie, văzduhu-ţi lingea talpa şi gleznele.) Cum săreai sub arţar, copilărie Cu genunchii lângă bărbie şi gleznele!...” Joacă nevinovată! Cititorului i se induce siguranţa că băiatul va ieşi învingător în lupta cu „bizonul de aer”; dacă este un cititor avizat, va zbura numaidecât cu gândul la o altă poezie a copilăriei: „Copii eram noi amândoi” de Mihai Eminescu (cu deosebirea că în această din urmă poezie, marea bătălie se dă cu împărăţia broaştelor „Şi frate-meu ca împărat / Mi-a dat mie solie, / Să merg la broaşte neapărat, / să-i chem la bătălie”).

„Copii eram noi amândoi, Frate-meu şi cu mine. Din coji de nucă car cu boi Făceam şi înhămam la el Cubelci bătrâni cu coarne. (…) Şi pe cap mi se îmfla Casca de hârtie. O batistă într-un băţ, Steag de bătălie. Cântam: Tararah!...” Ana Blandiana (1942- ) Poeta Ana Blandiana are o operă delicată, despre care Eugen Simion spunea că este „ca un desen pe o frunză sau un bocet într-o cascadă de lumină”. Putem cita imaginea unei singurătăţi eminesciene însoţită de ideea curgerii ireversibile a timpului în pastelul „Dealuri”, ca o replică la „Sara pe deal”: „Dealuri, dulci sfere-mpădurite Ascunse jumătate în pământ Ca să se poată bucura şi morţii De carnea voastră rotunjită blând, Poate un mort stă ca şi mine-acum, Ascultă veşniciile cum cură, Îşi aminteşte vechi vieţi pe rând, Şi contemplându-vă murmură…” Verbul „cură” trimite la viziunea romantică a ireversibilităţii timpului şi a liniştii cosmice. Când un poet vorbeşte în opera sa despre moarte, exemplifică frica existenţială, dând un caracter mai concret timpului care va aduce liniştea finală şi împăcarea veşnică cu natura. Poezia Anei Blandiana „Când voi fi îmbătrânit destul” face conexiunea cu „Mai am un singur dor”; eul liric şi-ar dori să stabilească singur, detaliile desprinderii de această lume: „Când voi fi îmbătrânit destul Să nu îmi mai doresc să mor

O să mă sui într-un pătul Cu miros bun, adormitor (…) În dulcele coşciug de boabe Voi sta zâmbind cu ochii-nchişi, O să îmi joace pe pleoape O rază din acoperiş; (…) Curând miresmele vecine Mă vor topi în lumea lor, Voi fi bătrână, va fi bine Şi nu voi mai dori să mor…”


13

Mircea Cărtărescu (1956- )

Lucrarea „Levantul” a lui Mircea Cărtărescu pare la prima vedere joaca unui om inteligent de-a literatura. Dar nu este deloc numai atâta; cartea este o satiră dură la adresa prostiei colective. Ideea care rămâne după o lectură atentă este: <„turma” cu spirit balcanic, dacă se va

lăsa manipulată la infinit, nu va reuşi să progreseze> şi <avem conducătorii pe care îi merităm>. Lucrarea este construită în douăsprezece cânturi şi este lucrată în versuri care respectă stilul şi versificaţia poeţilor mai mici şi mai mari ai literaturii române , de la începuturile ei până în prezent. Autorul a „refolosit” creativ literatura naţională. Cartea începe cu un citat din Eminescu: „Dacă în Epigonii veţi vedea laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşan şi Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că, într-adevăr, te mişcă acea naivitate sinceră, neconştiută, cu care lucrau ei. Noi, ceşti mai noi, cunoaştem starea noastră, suntem treji de suflarea secolului şi de aceea avem atâta cauză de a ne descuraja.” Cu acest citat, suntem puşi un pic în temă că vom „răsfoi” întreaga literatură română. Cartea cuprinde pasaje importante în care recunoaştem stilul eminescian.

Ideea textului ca lume şi a lumii ca text este cuprinsă în următoarele versuri care fac trimitere la „Glossa” lui Eminescu: „Totul este scriitură

Totul este doar holon Lumi turtite-ntreţesură Ca să facă lumi balcon, În geneză lumea crapă. Cu troznit de-Apocalips, Lumi zidite-n lumi se-adapă Din iluzie, eclips.”

Un alt citat din Levantul: de data aceasta, amintind de sonetul Când însuşi glasul dar şi de Luceafărul lui Eminescu: „De ce din umbra-mi ai fugit? De ce n-auzi chemarea-mi În crângul vechi şi liniştit Să vii o clipă baremi, Şi lin al apei scânteiat Să-ţi lunece pe pleoape-ţi… În tristul somnului regat Intrarea să o capeţi.”

Crăciunescu Amalia (clasa a XIII-a B) Profesor îndrumător: Magdalena Macovei

„Luna blândă şi clară”- pictură în ulei: Vasile Ioana (absolventă 2007)


14

Prima poezie a lui Eminescu, „La mormântul lui Aron Pumnul”, apărută în placheta memorială (cu ortografia agreată de profesorul decedat): „Laecremioarele învaeţaeceilor gimnaseiaşti de’n Cernaeuţi la mormântul pré iubitului lor profesoriu Arune Pumnul” (ianuarie, 1866), a fost semnată cu numele de familie Eminovici. În 25 februarie 1866 apare prima poezie semnată Eminescu („De-aş avea”, apărută în revista „Familia”, sub conducerea lui Iosif Vulcan). Aflăm din cartea „Pe urmele lui Mihai Eminescu” de Augustin Z. N. Pop că: „(…) Iosif Vulcan …în chip fericit îi schimbase numele din Eminovici în Eminscu, fără să-l consulte…”

În gazeta „Federaţiunea” din Pesta, Eminescu a publicat o serie de articole în aprilie 1870 sub pseudonimul Varro (Titus Livius aminteşte faptele de vitejie ale consulului Gaius Terentius Varro în bătălia de la Canae cu Hanibal). Articolele cu pricina („Să facem un congres”; „În unire e tăria”; „Echilibrul”) îndemnau la nesupunere faţă de Imperiul Austro-Ungar: „(…) prin propria noastră iniţiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei.” Procurorul public din Pesta l-a ameninţat pe Eminescu cu un proces de presă, care din fericire n-a mai avut loc, dar l-a împiedicat pe Eminescu să-şi ducă la îndeplinire ciclul de conferinţe în Maramureş centrat pe „deşteptarea naţiei”: „Geniul naţional”; „În favoarea teatrului”; Studii asupra pronunţiei”; „Patria română”; „Poezia populară”. Ca publicist la Timpul, Marin Bucur susţine că Eminescu ar mai fi folosit pseudonimele: Censor, Fantasio şi Harţag. Printre scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle există unele semnate Gaius (nume inspirat după acelaşi consul Gaius Terentius Varro citat în timpul bătăliei de la Canae?)

Petre Grădişteanu l-a atacat pe Eminescu pentru poezia „Egipetul” şi l-a numit în batjocură Emirescu. În satira „Muza de la Borta-Rece” de Mihail Zamfirescu, Eminescu este numit ironic Minunescu. Eminscu nu a considerat că este cazul să-i atace în vreun fel pe aceşti doi invidioşi, ba chiar a folosit porecla „Minunescu” în poezia sa „Antropomorfism”.

Gabriela Vasile-Bibliotecar

1. Eminescu a tradus drama „Vârful cu dor” dar a

spus autoarei că lucrarea n-ar trebui publicată, nefiind literatură de calitate. Cunoaşteţi numele autoarei ? Indicii: - lucrarea după care s-a făcut traducerea era în limba germană; - poza alăturată este a autoarei - Eminescu i-a zis odată autoarei „…nu sunteţi Regina Poeziei”.

2. Ce scriitor român a făcut următoarea afirmaţie: „Fiind foarte român, Eminescu este universal.” 3. Cine este doamna din imaginea de mai jos şi ce rol a jucat ea în viaţa poetului?

4. Când a fost citită în cenaclul „Junimea” nuvela „Sărmanul Dionis”, când şi unde a fost publicată? 5. Cine a scris monografia „Eminescu sau despre Absolut”?

6. Se dau următoarele grupe de lucrări eminesciene: ●„Făt-Frumos din lacrimă”; „Sărmanul Dionis”; „La aniversară”; „Cezara”. ● „Geniu pustiu”; „Umbra mea”; „”Părintele Ermolache Chisăliţa”; „Moş Iosif”; „Întâia sărutare” După ce criteriu s-a făcut împărţirea? 6a- poezie / proză 6b- romane / nuvele 6c- antume / postume Rezolvările în pagina 29

Acuarelă: „Mişcătoarele cărări” de Stoica Mihaela Bianca (clasa a IX-a S1)


15

Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui”

Melpomene, muza Tragediei (Mihai Eminescu -Glossă) Eminescu-dramaturg? Iată o întrebare la care mulţi iubitori ai operei eminesciene n-ar şti să răspundă sau ar da răspunsuri ezitante. Voi încerca să aduc unele clarificări privind pasiunea lui Eminescu pentru teatru şi preocupările sale dramatice, nefinalizate din păcate. Pasiunea lui Eminescu pentru teatru se cristalizează încă din anii adolescenţei. Teodor V. Ştefanelli, în „Amintiri despre Eminescu”, scrie despre stagiunea din vara anului 1864 din Cernăuţi: trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, sosea pentru prima oară în oraş, dând reprezentaţii în sala hotelului Moldavie. Era prima trupă românească sosită pe acele meleaguri şi succesul la public a fost enorm: „Venea publicul din toate unghiurile Bucovinei să asiste la reprezentaţii, iar studenţii nu lipseau niciodată de la dânsele (…) tot parterul teatrului era ocupat de studenţi şi nici Eminescu, nici eu nu lipseam de la aceste reprezentaţii.”(1) Actorii aveau un repertoriu bogat, străin şi autohton (Alecsandri,

Negruzzi, Millo); reprezentaţiile în limba română au avut un impact extraordinar asupra spectatorilor, mai ales asupra celor tineri. Iată ce scrie George Călinescu, valorificând documentele din epocă, în „Viaţa lui Mihai Eminescu”: „Mulţi se îmbulziră la Biblioteca Pumnului să citească piesele jucate (…) unii începură chiar să scrie piese de teatru.” (2). Printre entuziaşti se numără şi tânărul Eminovici, care va alege – pentru o perioadă semnificativă a formării sale (1866-1869) – viaţa de „băiat de trupă”. Sufleor, copist şi uneori chiar actor, face parte din trupa lui Iorgu Caragiale şi apoi din cea a lui Pascaly. În 1868 are loc întâlnirea memorabilă cu Ion Luca Caragiale, pe care acesta o va evoca în articolul „In Nirvana”, scris la comemorarea morţii poetului (1889). Viaţa petrecută printre actori şi o iubire tulburată de capricii îi inspiră poeziile „La o artistă” şi „Amorul unei marmure”, pe care le publică în revista „Familia”. La iniţiativa lui Mihail Pascaly, Eminescu traduce un tratat de teatrologie (3) celebru în epocă, care îl familiarizează cu arta teatrală şi îl apropie de dramaturgia universală; traducerea n-a fost publicată niciodată . Tânărul Eminescu era fascinat de „templul Thaliei şi al Melpomenei”(4) şi a întocmit proiecte ambiţioase mai ales în anii studenţiei (1869-1874). Realizarea acestor planuri a rămas parţială; a slujit-o mai mult pe muza Calliope, muza poeziei. Textele dramatice ale lui Eminescu s-au păstrat multă vreme în manuscris. Publicarea lor sporadică începe abia după moartea autorului. George Călinescu publică în „Opera lui Mihai Eminescu” o primă inventariere a lor. În „Eminescu - Opere complete”, volume editate sub egida Academiei Române cu prilejul celebrării a 150 de ani de la naşterea poetului, fragmentele dramatice se regăsesc în volumul al doilea (5), grupate în: „Drame istorice”, „Alte drame” şi „Comedii (în versuri şi proză)” Textele de inspiraţie istorică sunt cele mai numeroase. Ele fac parte dintr-un proiect ambiţios, un „dodecameron dramatic”, la care Eminescu a lucrat în anii studenţiei berlineze (1872-1874). (6) _________________________________________________________________________________________ (1) Vladimir Dogaru: Ei l-ai cunoscut pe Eminescu; Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1984, p.39 (2) George Călinescu: Viaţa lui Mihai Eminescu; Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969; p.67 (3) Autor Heinrich Theodor Rötscher (1803-1871) - apud George Călinescu: Viaţa lui Mihai Eminescu; Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969; p.112 (4) Muze în mitologia greacă: Thalia, muza comediei; Melpomene, muza tragediei; Calliope: muza poeziei (5) Eminescu: Opere complete volumul II, Proză. Teatru. Literatură populară; Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1999, p.451-977) (6) „Mira” este singurul proiect dramatic preuniversitar (1868-1869)


16

Decebal Ştefan cel Mare Mihai Viteazul (Columna lui Traian) (Medalie comemorativă 1901) Figuri istorice (Decebal, Bogdan-Dragoş, Alexandru cel Bun, Ştefan, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanul, Despot-Vodă, Mihai Viteazul) şi revoluţionare (Andrei Mureşanu) urmau să evolueze alături de eroi din popor (Grui Sânger) într-o reconstituire panoramică a istoriei românilor. Personajele istorice devin, în viziunea eminesciană, nişte eroi romantici, meditativi şi vizionari. Decebal, după ce i-a înfrânt pe iasigi, face elogiul învinsului („La moartea noastră / popoare-ntregi privesc ca la o stea”), aşteaptă nerăbdător lupta cu romanii („Auziţi, auziţi cum inima de-oţel / A Daciei se zbate cu putere”) şi prevede revolta popoarelor împotriva Romei eterne (Porniţi de constelaţii neguroase, / Cu mintea aprinsă de poeţi bătrâni, / Popoarele pornesc în contra Romei”). Intervenţia Dochiei pentru a-l îndupleca la supunere trădează deja o viziune pesimistă şi sceptică asupra lumii (”Cât chin e-n astă lume, / Viaţa ei este un spasm lung, / Totul e mărginit-durerea nu. / Un singur lucru e mai bun ca viaţa, / Pentru că-i nimic, nimic chiar - moartea…”). În mod surprinzător, se strecoară în monologul Dochiei şi o evocare a Genezei, anticipând tabloul cosmogonic din Scrisoarea I: „Ah, cum nu suntem pe atunci pe când Nici fiinţă nu era - nici nefiinţă, Nu marea aerului, nu azurul, Nimic cuprinzător – nici necuprins, Nu era moarte, nemurire nu Şi fără suflet răsufla în sine Un ce unic, ce poate nici n-a fost.” Liniştea şi pacea haosului primordial sunt tulburate de „un sâmbure (…) mişcându-se rebel (…) şi de atunci durere, / Numai durere este-n astă lume.”(7) Textul demonstrează că Eminescu era deja familiarizat cu ideile din „Imnul Creaţiunii” / Rig-Veda. Câteva fragmente sunt grupate de G. Căliescu într-un „ciclu al Muşatinilor”(8) dominat, ca în tragediile greceşti, de fatalitate, de patima vărsării de sânge: „De sângele meu mă tem (…) plecat spre mânie şi spre dezbin din inima neamului Muşatin” (Alexandru cel Bun). (9) Între textele de inspiraţie istorică, „Mira” este o excepţie, căci în prim-plan se conturează „iubirea <infernală> , între un erou întunecat şi un înger pal, lunatic”. (10) Din fragmente disparate, în care replicile oscilează între versuri şi proză, se profilează imaginea lui Miron-Ştefan (fiul lui Toma Nour) (11) – „nestatornic, de o beţie tristă, nobil în fundul inimii, dar abrutizat prin pasiune.” Se îndrăgosteşte de Mira, fiica boierului Arbore, ce va fi omorâtă în urma unui complot pus la cale de Toma Nour. Suferinţa lui Miron-Ştefan capătă proporţii cosmice: „amorul meu e de Dumnezeu”, „Puterea (Lui) a tunat într-un <Fie>, a noastră se va topi într-un <Te iubesc> (…) Cum o jumătate a nemărginirei nu poate să esiste fără cealaltă jumătate, cum nu poţi înţelege un soare fără lumină, un ocean fără valuri, o vijelie fără un suflet, astfel sufletu-mi nu poate înţelege fiinţa sa despărţită de fiinţa ta”.( 12) ___________________________________________________________________________________________ (7) Mihai Eminescu, op. cit., p.451-488 (8) George Călinescu: Opera lui Mihai Eminescu; Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969; p.74 (9) Mihai Eminescu, op. cit., p.614 (10) George Călinescu, op. cit., p.98 (11)Fragmentele dramatice şi romanul neterminat „Geniu pustiu”aparţin aceeaşi perioade de creaţie (12) Mihai Eminescu, op. cit., p.759-760


17

Deşi îl preocupă subiectul, dovadă fiind că proiectul mai vechi „Ştefan cel Tânăr” este reluat la Viena, Eminescu va renunţa la finalizarea acestuia. În februarie 1871, îi scrie lui Iacob Negruzzi,directorul „Convorbirilor literare”: „De drama mea, n-are să fie nimica, pentru că nu ştiu ce formă să-i dau (…) S-ar potrivi poate mai mult pentr-un epos…” (13) Cele trei poeme dramatice cu titlul [Andrei Mureşanu] reflectă şi implicarea poetului în viaţa politică. Acţiunea este plasată în Munţii Apuseni, iar printre personaje figurează „Anul 1848”şi „geniul morţii”. „Anul 1848” este descris „ca moartea de puternic, ca secolul de lung”. Revoluţionarul Andrei Mureşanu înfruntă cu demnitate geniul morţii (în a treia dintre variantele de lucru, Andrei Mureşanu se confundă cu poetul de geniu ): „Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele, / Purtând pe frunte raza a naţiunii mele?” (14) În a doua secvenţă (Alte drame) sunt grupate trei fragmente. Primul, cu titlul convenţional [Călugărul şi chipul], reprezintă o încercare de a dramatiza secvenţial „Povestea magului călător în stele”. Cel de-al doilea, [Cavalerul şi regina], cuprinde un dialog pe tema infidelităţii. „Amor pierdut – Viaţă pierdută”intenţiona să fie „o dramă originală într-un act” pornind de la poezia „Emmi” a lui Vasile Alecsandri. Acţiunea este plasată la Wiesbaden, în 1852, iar personajele sunt Ştefan V(rance), poet de 35 de ani (întruchipare a poetului Alecsandri), Emma – 17 ani şi Alecu – 22 ani. Cei trei sunt victime ale iubirii neîmpărtăşite. În ceea ce priveşte fragmentele de comedie, „Minte şi inimă” înfăţişează societatea ieşeană şi este o parodie la Homer; „Infamia, cruzimea şi disperarea sau Peştera neagră şi căţuile proaste sau Elvira în desperarea amorului” satirizează regalitatea („ce grea este în lume a regelui tichie”), iar „Convorbiri literare: Romancero espaňol” ironizează piesa lui Iacob Negruzzi ”Amor şi viclenie” apăruta în 1870 în „Convorbiri literare”. Comedia cu pricina are „trei acte cu boschet şi cu ascunzători secrete şi tainice totodată, şi în versuri neversificate.” (15) Andrei Mureşanu

Comediile în proză cuprind patru texte. În [Gogu tatii], numele personajelor sugerează, oarecum strident, caracterul lor: domnul Subpapuc, mare proprietar; un boier bătrân Stratomir „Frigelinte”. Tehnica aceasta aminteşte de Alecsandri, ale cărui personaje au devenit celebre: Sandu Napoilă-ultraretrogradul, Clevetici- ultrademagogul. [Judeţul împăratului] şi [Judeţul lui Vodă] reiau o temă veche: împărţirea dreptăţii. În [Proiect pentru o comedie de caractere] se vede clar că Eminescu era foarte atent la viciile omeneşti, apropiindu-se de Caragiale: „Cea mai comică noţiune românească este moftul - antiteză neîmpăcată şi-n sine atât de ridicolă, dintre aparinţa esterioară şi fondul intern.” Moftangiii „suspină pentru patrie (…) şi toţi nu vor binele, ci numai posturile patriei.” Proiectele teatrale, deşi nefinalizate, imortalizează spiritul entuziast al unui tânăr creator aflat în momentele autocăutărilor. Anii adolescenţei, perioada studenţiei şi cea ieşeană, coincid cu anii lecturilor intense, dar şi a încercării şi probării talentului în variatele manifestări ale literaturii. A biruit poezia şi, în parte, proza alături de publicistică.

Cucu Simona (clasa a XII-a A) Profesor îndrumător: Maria Simon

Thalia, muza Comediei ____________________________________________________________________________________________________ (13)George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, p.93 (14) Mihai Eminescu, op. cit., p.822 (15) Mihai Eminescu, op. cit., p.937


18

1.Care este elementul comun pentru următoarele lucrări din creaţia eminesciană:

Făt-Frumos din lacrimă Călin (file din poveste) Luceafărul Făt-Frumos din tei Crăiasa din poveşti Ce te legeni… Revedere Miron şi frumoasa fără corp

1a Sunt scrieri în versuri 1b Sunt inspirate din folclor 1c Sunt scrise în acelaşi an 2.Citiţi cu atenţie versurile: Şi te deştepţi apoi din somn În vuietul de ape… O, vino iar, al umbrei domn, Aproape, mai aproape… Aşa mă ispitea odat A codrilor mireasmă, Ci inima mi-a sfârtecat O tulbure fantasmă. De-atunci strein prin lume trec Cum peste mare luna, Şi-mi vine-un gând: să mă înec, În valuri, totdeauna Numiţi titlul şi autorul lucrării, alegând una dintre variantele: 2a „Lacul” de Mihai Eminescu 2b „Luceafărul” de Mihai Eminescu 2c „Levantul” de Mircea Cărtărescu 3.Pe cine reprezintă fotografia de mai jos? Indicii: a trăit în perioada 1920 - 2006 şi a realizat monografia „Eminescu: Viaţă. Creaţie. Cultură” 3a Zoe Dumitrescu-Buşulenga 3b Rosa del Conte Rezolvările le găsiţi la pagina 29

►Eminescu era foarte bucuros să asculte oameni simpli povestind. Ştefan Cacovean îşi aminteşte că, fiind în Bucureşti prin 1868-1869, l-a întâlnit pe Eminescu şi l-a întrebat dacă i-a plăcut la Blaj, unde petrecuseră împreună în 1866 (antologia „Amintiri despre Eminescu” îngrijită de Ion Popescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1971, p. 25). - Ce zici de Blaj, ţi-a plăcut? - Mi-a plăcut măgărariul de la seminar. - Şi de ce tocmai măgărariul? - Spunea poveşti minunate şi-l ascultam cu multă plăcere. „Măgărariul” era sacagiul mănăstirii, care aducea apa cu un căruţ tras de un măgăruş. Ştefan Cacovean crede că „măgărariul” cu pricina ar putea fi Nicolae Mihu poreclit Chenderi, un ţăran foarte isteţ şi bun „povestaş” pe care l-a cunoscut bine la Blaj prin 1878-1879. Dar putea fi şi altul, cu acelaşi talent la spus poveşti. ►I. D. Marin, în lucrarea „Eminescu la Ipoteşti” (Ed. Junimea, Iaşi, 1979) şi în „La Ipoteşti, pentru Eminescu” (Ed. Agata, Botoşani, 2005) susţine cu documente din arhiva bisericii din Ipoteşti că prima iubită a lui Eminescu a fost Casandra, fiica lui Gheorghe Alupului din Ipoteşti. Povestea lor de iubire a fost scurtă (vara anului 1863), fata fiind răpusă de „dropică”(hidropizie sau acumularea de lichid seros în ţesuturi) şi înmormântată la 20 ianuarie 1864. Casandra era cu patru ani mai mare decât Eminescu. După moartea fetei, Eminescu a căutat să plece cât mai repede din Ipoteşti. ►Teodor V. Stefanelli, în „Amintiri despre Eminescu” (Editura Junimea, Iaşi, 1983, p.118-119) dezvăluie că expresiile cel mai des folosite ale poetului erau: „pur şi simplu”, „expresie pe care o întrebuinţa când voia să dea cuiva o lămurire, sau când la vreo întrebare concretă venea cu răspunsul său”; „Trăiască naţia!” era expresia favorită când îşi saluta colegii, iar la acest salut, răspunsul invariabil era „Sus cu dânsa!” ; când era supărat pe cineva, foarte rar dealtfel, „căci Eminescu prefera să curme discuţia şi să-i întoarcă spatele adversarului, decât să-l înjure”, expresia era „Nu fi vită încălţată!”. Expresia aceasta din urmă a rămas ca o expresie umoristică printre studenţi, apărând chiar în cântecele studenţeşti:”Să ştiţi băieţi că niciodată / Noi nu primim pe omul trist; / Aşa o vită încălţată / Ne pare-a fi un anarhist.”

Pagină realizată de Colectivul de Redacţie


19

„Povăţuitoriu” împotriva dresurii În calitatea sa de revizor şcolar, Eminescu a întocmit „Raportul asupra cărţii pedagogice: Povăţuitoriu la citire prin scriere” din 26 mai 1876 adresat Ministrului Instrucţiunei Publice şi Cultelor (M. Eminescu- Opere vol. XVI- Corespondenţă. Documentar; editura Academiei, 1989, p. 175). Raportul consideră ”Povăţuitoriul” o carte foarte utilă pentru învăţătorii care predau după abecedarul cel mai bun la acea vreme (autori: Creangă şi Ienăchescu, ş.a.). Eminescu face o scurtă descriere a metodelor folosite în şcolile acelor vremuri şi laudă schimbarea metodelor, propusă de „povăţuitoriu”: „Deosăbirea între metoda propusă de această broşură şi învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcolile noastre, este deosăbirea dintre învăţământul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorărei de lucruri neînţelese de copii; este deosebirea dintre pedagogie şi dresură.(…) prin metoda veche a silabisirei, a memorărei mecanice de semne şi cuvinte, inteligenţa copiilor nu era cu mult mai bine tractată decât inteligenţa unui animal care se deprinde prin frică şi silă la o mulţime de apucături automatice de care nu-şi poate da sama.” Manualul expunea metoda după care trebuia să se predea scrierea şi citirea în clasele primare „spre a ajunge la ţintă uşor şi temeinic” şi aducea metode vii şi intuitive de predare în locul memorării de lucruri neînţelese de copii. Eminescu era împotriva învăţământului „sever” şi „ţeapăn”, cu „vergile-n mână”. El dorea un învăţător cu suflet bun, care să se coboare la treapta sufletelor copilăreşti pentru a le „disciplina” nu a le „silui”, căci „prin jocuri copiii învaţă a iubi orânduiala”. Copilul se deprinde mult mai uşor a judeca dacă noile cunoştinţe se dau pe cale intuitivă: „niciun om nu se-nvaţă a judeca citind cărţi scrise gata de alţii, ci judecând singur şi dându-şi singur seama de natura lucrurilor.” Eminescu , după ce enumeră meritele incontestabile ale „Povăţuitoriului”(► introducerea exerciţiilor de intuiţie încă din prima clasă primară; ► introducerea „metodei sonetare”, adică redarea curată, fără elemente vocalice a consoanelor la citire; ► originalitatea lucrării, nefiind copiată sau prelucrată după manuale străine), recomandă răspândirea noilor metodele educative în cât mai multe şcoli. Ca revizor şcolar, Eminescu a fost adeptul reformării metodelor de instruire, insistând pe însuşirea deprinderii de a gândi, de a înţelege temele din manual, nu de a le memora fără a le pricepe sensul. „Un profesor de limba română fără a o şti”

Eminescu a criticat cu înverşunare greşelile de limbă. Pentru el, limba română era dulce „ca un fagure de miere” şi a pledat pentru nealterarea ei. Iată reacţia poetului în articolul întitulat „Un profesor de limba română fără a o şti”: „Tot în Monitorul Oficial numărul de ieri, la discursul de felicitare adresat Regelui cu ocazia Anului Nou de către dl. ministru de interne Rosetti, citim: <Românii (…) cu iubire şi cu credinţă crescânde (…)> Forma aceasta de crescândă / crescânde nu există în limba noastră românească, ea este curat maimuţărie după franţuzeşte, introdusă de literaţi. Greşeli de felul acesta sunt foarte multe şi ar fi de dorit ca, cel puţin în foaia oficială, să nu se mai repete, căci şeade ruşine.”

Glumele colegilor junimişti În „Viaţa lui Mihai Eminescu”, George Călinescu reproduce o glumă în versuri a colegilor junimişti adresată lui Eminescu:

„Eminescule, poete, Umblai prin cabriolete

Luni întregi din sat în sat Şcolile la inspectat.”

Ureche Laura şi Stoian Livia (clasa a XI-a C1)

Profesor îndrumător: Macovei Magdalena


20

Exerciţiu de creativitate La orele de Limba şi literatura română, profesorii au propus elevilor din şcoala noastră să încerce realizarea de creaţii originale pentru acest număr omagial al revistei şcolare. Vă lăsăm plăcerea de a aprecia lucrările selecţionate de colectivul de redacţie. Gând Niculescu Emanuel (clasa a XIII M2) El e POETUL, e MINUNESCU. Mare de vise Izbesc în tâmplele-i ca-n maluri. Nenorocos în viaţă, acum învingător: Este trecut, e azi, e viitor. Scânteie şi flacără este gându-i, o stea Ce-ndrumă oameni - corăbii spre portul cugetării. Un gânditor ca el, în fală pururi va şedea1 Nemuritor e-un gânditor Gruia Mircea Cristian (clasa a XI-a B) El vorbeşte şi profetic glasu-i secolii pătrunde Munţii-nalţi clatină codrii cu respect. Unde eşti, unde? Iese-n noapte şi-a lui umbră lung-întins creşte cu fală Nemurire se va zice, sau ce altceva să-nsemne? El ridică drept făclie aurora personală Steaua-l duce, un luceafăr printre veri şi printre ierne. Căci gândirea-n veci rămâne cel mai mândru,

sfântul har Un grăunte de-ndoială mestecat cu adevărul

pur şi clar! Învăţăminte Ureche Laura (clasa a XI-a C1) Efemer este trupul, sufletu-i etern; Merită toată grija, hrăneşte-l cu Idealuri, gânduri profunde, amintiri. Necunoaşterea te-mpinge înapoi. Esenţa binelui este iubirea. Soarele şi cărţile oferă lumina. Culegi ceea ce semeni. Un om luminat dăruieşte lumină tuturor.

O stea Toma Alina şi Gheorghe Alexandra (XI C1) Lângă fereastră Unde-n Colţ Ea pasu-şi îndrepta… Adună-n minte tot ce-a fost şi Fermecat tresaltă-n cer. Al nopţii voievod e-o stea: Răsare-apune-n legea sa. Uitat de vreme. În cer i-e locul, şi nu jos, aici: Luceafăr peste pământenii licurici. Decalog Ionescu Marian (clasa a XI-a C1) Lumina soarelui înveseleşte sufletele obosite. Umbra nopţii e o cortină; dincolo de ea – visul. Cerul e veşnic înnourat dacă n-ai prieteni. Elixirul tinereţii e iubirea. Adună din pomul vieţii fericirea! Fă din fiecare clipă un evantai de sentimente. Aerul primăverii trebuie respirat adânc. Râurile sunt balauri cu solzi de argint. Urmează-ţi visele, chiar dacă asta doare! Lăudat fie cel ce azi înţelege viitorul. Iubire eternă

Teodorescu Răzvan şi Mihai Claudiu (XI C1) Lumina sufletului tău Urcă spre inima mea. Cred în iubirea Eternă. Alături de tine Florile nu mor; Alături de-mi eşti, Răul pleacă departe. Uită de singurătate, Lasă-te în voia iubirii eterne! .


21

La concurs au fost prezentate 24 de fotografii executate de 8 elevi ai şcolii noastre.

Colectivul de redacţie al revistei acordă Premiul de Excelenţă elevelor Ureche Laura şi Stoian Livia pentru lucrările executate în tehnică sepia la Izvorul Eminescu din Cişmigiu şi la mormântul lui Eminescu din Cimitirul

Bellu, în data de 27 martie 2008.

Cişmigiu: Izvorul lui Eminescu (27 martie 2008) Pe piatră, elevele au aşezat un volum drag: poeziile lui Eminescu


22

Cimitirul Bellu: Mormântul lui Mihai Eminescu (27 martie 2008)


23

Un adolescent român a dat lumii cele mai apreciate traduceri în limba engleză ale poemelor lui Mihail Eminescu. Corneliu M. Popescu (1958-1977), fost elev al liceului „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti, a avut o viaţă foarte scurtă (a murit la numai 19 ani, în urma cutremurului din 4 martie 1977); a avut totuşi timp să îndrăgească şi să înţeleagă opera literară a lui Mihai Eminescu, să studieze aprofundat limba engleză şi să realizeze ceea ce englezii consideră „un etalon al traducerilor de poezie”. Textul de bază folosit pentru traduceri a fost ediţia a II-a Maiorescu; la acesta, s-a adăugat o selecţie de poezii din alte ediţii Maiorescu şi câteva poezii din adolescenţă ale lui Mihai Eminescu, nepreluate în ediţiile Maiorescu. În prefaţa traducerii, Corneliu a dat câteva explicaţii despre felul cum a lucrat. ►A păstrat în traduceri cuvintele româneşti doină, toacă, cobză, candelă; cuvintele echivalente din engleză ar fi fost insuficiente, lipsite de farmecul local; acest procedeu este folosit cu multă inteligenţă, pentru că nu fracturează înţelegerea poemelor şi introduce în spaţiul anglofon cuvinte specifice culturii noastre naţionale. ►„Luceafăr” a fost tradus prin „Lucifer”; acest lucru poate şoca pe români, pentru care Lucifer este simbolul diavolului, dar traducătorul ne explică faptul că în mitologia engleză Lucifer este un prinţ al luminii. Dacă s-ar fi folosit echivalentul „evening-star”, traducerea ar fi fost lipsită de personalitate. ►A folosit în traduceri cuvintele care corespundeau cel mai bine cu înţelesul din original, chiar dacă cuvintele englezeşti aveau un număr mai mic de silabe decât cele din română. Făcând această opţiune, autorul traducerilor a respectat simplitatea naturală, remarcabilă la Eminescu, dar a fost nevoit să folosească un număr mai mare de cuvinte pentru a păstra lungimea versului. În amintirea lui Corneliu M. Popescu, există în Anglia şi România concursuri de traduceri (Anglia: „Corneliu M. Popescu Prize for European Poetry Translation” din anul 1982, fondat de „Poetry Society”şi „Raţiu Foundation UK”; România: „Concursul de traduceri Corneliu M. Popescu” organizat de Asociaţia Culturală „EUROPEA”, ajuns în anul 2007 la a V-a ediţie). Titlul acestui articol este chiar primul vers din cea de-a treia strofă a poeziei care-mi place mie cel mai mult. Pentru toţi cititorii revistei noastre şcolare, transcriu poezia „La steaua…” în variantă bilingvă şi propun ca în manualele de engleză din România să fie studiat acest text care face legătura între două culturi europene. To the star So far it is athwart the blue To where yon star appears That for its light to reach our view Has needed thousand years. Maybe that ages gone it shed Its glow, then languished in the skies, Yet only now its rays have sped Their journey to our eyes. The icon of the star that died Slowly the vault ascended; Time was ere it could first be spied, We see now what is ended. So is it our love’s aspire Is hid beneath night’s bowl, The gleam of its extinguished fire Enkindles yet our soul.

Niţu Daniela Nicoleta (clasa a IX-a A)

La steaua… La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în drum În depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre. Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie: Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e. Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adâncă, Lumina stinsului amor Ne urmăreşte încă.


24

Ne-am propus să descoperim în oraşul nostru urme ale trecerii poetului Mihai Eminescu. Ştiam că s-a stabilit în Bucureşti în 1877, că a lucrat la ziarul „Timpul”- organul de presă al Partidului Conservator. De asemenea, ştiam că i-a avut colegi de redacţie pe Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale; ca redactor şi apoi ca redactor şef, Eminescu a consumat multă energie în publicistică. În reconstituirea itinerariilor eminesciene, am folosit informaţii oferite de Augustin Z. N. Pop în lucrarea „Pe urmele lui Mihai Eminescu” (Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1976) şi harta editată de Muzeul Literaturii Române din Bucureşti în anul 2007 („URME - Urban Remembrance and Memory of Europe - Literary Routes Map in Bucharest”). Am pornit la drum, pe străzile aproape pustii ale oraşului (era în perioada desfăşurării Summit-ului NATO la Bucureşti). Prima adresă, strada Lipscani, numărul 19, (foarte aproape de intersecţia cu Calea Victoriei): găsim o casă care dă impresia că este pe cale de a se prăvăli în orice clipă. Cu greu se poate vedea, pe faţada împestriţată cu grafitti şi afişe publicitare, placa memorială care atestă faptul că în perioada 1877-1879, în această clădire a lucrat Mihai Eminescu ca redactor la ziarul Timpul.

Ceva mai departe, la capătul dinspre Hanul lui Manuc al străzii Covaci, este un alt sediu al redacţiei „Timpul”, unde Eminescu a lucrat între 1880-1881.

Pe Calea Victoriei, pe zidul clădirii care are la parter magazinul „Muzica”, zărim o altă placă

memorială; din păcate ea este amplasată foarte sus, printre afişe zdrenţuite.

În Piaţa Amzei am descoperit casa în care Eminescu a fost găzduit de bunul său prieten Ioan Slavici; placa memorială este din păcate concurată de o reclamă pentru bere, amplasată foarte aproape.

Pe strada Plantelor, o placă memorială ne aminteşte de locul în care s-a stins din viaţă poetul.


25

George Călinescu încheia în 1932 cartea sa „Viaţa lui Mihai Eminescu” cu următoarele cuvinte: „cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a unui alt crin de tăria parfumurilor sale”. Poetul îşi petrece odihna de veci pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.

În următoarea zi, am căutat semne ale gloriei postume. O stradă importantă din Bucureşti poartă numele poetului Eminescu; există în zona Unirii din Capitală şi un Colegiu Naţional care-i poartă numele.

În Parcul Cişmigiu, ne amintesc de Eminescu statuia din Rondul Român şi Izvorul Eminescu.

De la o doamnă vârstnică am aflat că apa din acest izvor ar avea puteri energetice speciale; bucureşteni din cartierele îndepărtate ale oraşului vin special în parc pentru apa bună de la izvorul Eminescu. Unul dintre cele mai cunoscute repere ale vieţii culturale bucureştene este Ateneul Român, situat lângă Piaţa Palatului. În fata Ateneului Român este plasată o statuie a lui Eminescu, opera sculptorului Gheorghe D. Anghel (1904-1966).

Poezia are ca fundal Muzica; poetul are la picioare şi simfonia de culori a florilor de primăvară. Poetul merită să ne amintim de el cu drag şi respect. Trecutul este recuperat parţial, ca într-un gest de eternă recunoştinţă.

La realizarea acestui material au lucrat elevii: Mihai Claudiu, Teodorescu Răzvan şi Cuşai Ionuţ

(clasa a XI-a C1)


26

La ora de Limba şi literatura română, doamna profesoară Simon Maria ne-a prezentat cartea „Eminescu” de Tudor Arghezi (Ed. Eminescu, Bucureşti 1973 - cu textul definitivat de autor după conferinţa din 27 febr.1943 ţinută la Ateneul Român). Arghezi remarcă în poezia lui Eminescu „versuri susceptibile să reprezinte perfecţiunea”: ►„În cuibar rotit pe ape peste care luna zace…” ►„Când luna trece prin stejari…” ►„Ca un stâlp eu stam în lună…”, etc. Pornind de la aceste exemple, doamna profesoară ne-a dat ca temă să alegem şi să comentăm imaginile poetice care ne plac cel mai mult din poezia lui Eminescu. Aşa a început o „competiţie” din care am avut cu toţii de câştigat; eu am câştigat cel mai mult, pentru că am primit onoarea de a publica în revista şcolii. Din poezia eminesciană, foarte aproape de sufletul meu sunt descrierile de natură; în cuvinte simple, ingenios îmbinate, Eminescu construieşte tablouri feerice. Am ales următoarele versuri din poezia „Eco”: „Cu-ncetu-nserează şi stele izvorăsc Pe-a cerului arcuri măreţe. În umede lanuri de-albastru ceresc, Merg norii cu hainele creţe Şi stâncile rar Ca stâlpii răsar Negriţi şi-ndoiţi de furtună, În lună.” Poetul urmăreşte transformările ce se întâmplă, din amurg către întunecata noapte, privind şi spre cerul de deasupra capului şi spre proiecţia cerului din ape. Primele două versuri dau coordonatele de timp: vremea înserării. Poetul vede cum se lasă seara treptat (cu-ncetu) şi stelele apar pe bolta cerească. Apoi, el priveşte proiecţia cerului pe ape: „umede lanuri de-albastru ceresc” sunt valurile, în care se reflectă ca într-o oglindă, cerul albastru. Singura mişcare perceptibilă este cea a „norilor cu haine creţe”; dar cum „merg” norii? Îi mână vântul şi pe apă se reflectă imaginea lor, ori ei chiar plutesc pe valurile-lanuri, în voia cursului de apă? Stâncile, în lumina lunii celeste, au umbra proiectată frânt, de parcă ar fi stâlpi „îndoiţi de furtună”. Stâncile (umbrele lor?) ating proiecţia lunii din ape, lăsând impresia că ele „răsar în lună” . Epitetele cromatice „albastru” şi „negriţi” adaugă mister nopţii romantice şi cerului dedublat. Care e cerul adevărat? Cerul de sus sau cel din ape?

Zamfir Amelia Beatrice (clasa a XI-a B)

„Trunchii vecinici poartă suflete sub coajă” (desen)

Stoica Mihaela Bianca (clasa a IX-a SAM 1)

Natura este tot mai pângărită. Apele, pădurile gem înghesuite între maldăre de gunoaie. Nu ştiu dacă drumeţii neglijenţi sunt sensibili la poezie, dar, dacă pe umerii mei ar sta răspunderea administrării mediului, aş folosi versurile lui Eminescu în scopuri ecologiste. Lângă lacuri, aş pune plăcuţe cu: „Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă…” Mihai Eminescu- „Lacul” Nuferi, nu gunoaie trebuie să plutească pe lac, stimaţi turişti!

Plăcuţele pe care le-aş pune lângă păduri ar fi cam aşa: „Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă…” Mihai Eminescu-„Călin (file din poveste)” Turişti, nu lăsaţi focul nesupravegheat în pădure. Focul ucide pădurea!


27

Pentru şcoli şi birouri, m-am gândit la: „Împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale…” Mihai Eminescu- „Povestea codrului” Reciclarea hârtiei salvează pădurile!

Lângă maidanul de la periferie, devenit depozit de mizerii şi resturi din construcţii, aş pune: „Ajunse-o vale mândră şi frumoasă Părea că-i chiar grădina lor de-acasă.” Mihai Eminescu-„Fata din grădina de aur” Aruncaţi gunoiul numai în locurile special amenajate! Aici să facem o mândră grădină!

Dacă aş răspunde de sănătatea morală a urbei, la intrarea în cluburi aş pune afişul acesta: „Somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună..” Mihai Eminescu- „Somnoroase păsărele”Când se înserează, porniţi dragi adolescenţi spre cuiburile voastre, nu spre cluburi!

Şi alţii, înaintea mea, s-au gândit să-l folosească pe Eminescu în scopuri ecologiste: în parcul Cişmigiu am fotografiat un afiş cu textul „Salvaţi Cişmigiul” şi poza poetului nostru naţional.

Sunt curios ce părere au edilii despre această iniţiativă!

Tilică Laurenţiu (clasa a IX-a A)

Amalia Crăciunescu, elevă în clasa a XIII-a seral, a interpretat la serbarea şcolară o dramatizare după „Cugetările sărmanului Dionis”. A fost unul dintre cele mai reuşite numere dintre câte au fost prezentate. Regia artistică a aparţinut doamnei profesoare Magdalena Macovei.

Amalia Crăciunescu şi doamna profesoară Magdalena Macovei

Reporter: Te-ar deranja dacă articolul s-ar numi „La o artistă”? AC: Nu sunt o artistă, dar îmi place mult teatrul. Reporter: Ai mai jucat teatru în şcoală? AC: Doamna profesor Monica Iacob a pus în scenă secvenţe din „O noapte furtunoasă” în anul 2002. Am avut onoarea - lucrând cu domnia sa ca regizor, costumier, sufleur - să interpretez rolul Ziţei. Atunci am aflat ce greu este să joci teatru, dar m-am şi îndrăgostit de lumea teatrului. Reporter: Acum ţi-a fost greu să joci în travesti? AC: Nu mi-a fost greu. Când am făcut rost de toată recuzita (cel mai greu am găsit căciula, pe care ne-a cedat-o domnul director pentru spectacol) m-am regăsit uşor în pielea personajului. Reporter: Cum te-ai acomodat cu publicul din sală? Te-ai purtat de parcă n-ai fi avut emoţii deloc! AC: Am avut emoţii foarte mari, dar constructive. Când am început să-mi fac rolul, s-au risipit emoţiile; în locul lor s-a instalat grija de rosti convingător versurile, de a lăsa o bună imagine publicului spectator. M-am bucurat şi am prins şi mai mult curaj când prestaţia mea artistică a fost întreruptă de câteva ori de aplauze. Reporter: După serbare te-a felicitat în mod special doamna director. Cum te-ai simţit? AC: Mândră şi fericită. Reporter: După BAC vrei să urmezi Academia de teatru şi film? AC: Măcar odată încerc! Oricum, rămân cu dragostea mea pentru teatru!

Reporter: Niţu Daniela Nicoleta (clasa a IX-a A)


28

Pentru acest număr al revistei şcolare, m-am gândit să vă fac un horoscop special, cu versuri din creaţia eminesciană. Ideea mi-a venit recitind poezia din 1876 „Ah, cerut-am de la zodii”. Recunosc faptul că am deschis la întâmplare volumul „Poezii” de Mihai Eminescu (Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969); există deci riscul unor nepotriviri… Sper să vă placă măcar versurile! Dacă recunoaşteţi din ce poezie fac parte versurile zodiei voastre, sigur o să luaţi note mari la română! Vărsător: „Atunci ea-i zâmbi în lună Şi şopti: - Bine-ai venit. Şi-n palat atunci s-aprinse Mii lumini sclipind ca ninse.” O să aveţi cu siguranţă o iluminare. Neuronii creierului dumneavoastră sunt foarte sensibili la zâmbetele unei persoane dragi! Când persoana dragă zâmbeşte, se produc în creierul dumneavoastră nişte conexiuni rapide şi eficiente. Faceţi într-un fel ca persoana dragă să zâmbească mereu, să fiţi mereu iluminaţi! Peşti: „Astfel lupt cu-a ta mustrare Ceasuri, zile, săptămâni, Şi mereu a mea-ndreptare O amân de azi pe mâni.” Sunteţi o persoană cam delăsătoare! Dacă lăsaţi treburile importante de azi pe mâine, mi-e teamă că nu veţi fi foarte bucuros când se vor strânge foarte multe lucruri de făcut într-un timp scurt. Veţi intra în panică şi veţi regreta timpul pierdut. Iar timp pierdut înseamnă bani pierduţi! Berbec: „De-aceea zboare anu-acesta Şi se scufunde în trecut, Tu ai ş-acum comoara-ntreagă Ce-n suflet pururi ai avut.” Bogăţia sufletului tău ţi-a fost până acum singura comoară, dar după Crăciunul acesta, vor veni şi bogăţiile materiale. Bogăţia materială ce te aşteaptă va fi pe măsura bogăţiei sufleteşti. Până la Crăciun ai tot timpul să te faci „cel mai bun dintre cei buni” , şi-o să fii şi cel mai bogat dintre bogaţi! Eu aşa îţi doresc! Taur: „Ea? - o fiică e de rege, blondă-n diadem de stele, Trece-n lume fericită , înger, rege şi femeie; El? - răscoală în popoare a distrugerii scânteie Şi în inimi pustiite seamănă gândiri rebele.”

Fetele din zodia aceasta sunt avantajate de soartă; le prezic fericire şi bogăţie. Băieţii sunt cam rebeli, dar le trece, imediat ce ies din adolescenţă. Sau nu le trece? Gemeni: „ Eu vă văd de pe sub gene: Ochi în ochi priviţi fierbinte Şi de dragi unul altùia Conversaţi fără cuvinte.” Telepatia anulează vorbăria! Este mult mai simplu să vă înţelegeţi din priviri. Ce grozav ar fi să picaţi în aceeaşi sală la examene …! Rac: „Şi te-ai dus, dulce minune, Şi-a murit dragostea noastră. Floare-albastră! floare-albastră!... Totuşi…este trist pe lume!” Ce are început, are şi sfârşit; dragostea nu face excepţie de la această regulă. Dar, (poţi să întrebi orice psiholog, tot ca mine va spune), nu-i sfârşitul lumii! Poate vă împăcaţi iarăşi, peste un timp, după ce trec rănile sufletului; sau poate găseşti pe cineva cu care nu te vei certa niciodată… Cum ţi-o fi norocul! Leu: „În lumea asta sunt femei Cu ochi ce izvorăsc scântei Dar oricât ele sunt de sus, Ca tine nu-s, ca tine nu-s!” Aici este foarte clar: fetele din zodia asta sunt cele mai plăcute dintre toate! Sunt mai plăcute chiar decât cele care au scântei în priviri. Dacă mi-ar arunca cineva o privire cu rază laser, nu mi-ar conveni de fel, că mi-ar arde pielea. Băieţii din această zodie să nu vă topiţi aşa uşor…


29

Fecioară: „Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă, Eu sunt un geniu, tu o problemă, Privesc în ochii-ţi să te ghicesc - Şi te iubesc!” Băieţii din zodia aceasta sunt geniali şi fetele sunt singurele lor probleme. Cu toate că sunt geniali, ei rezolvă problemele pe ghicite („Privesc în ochii-ţi să te ghicesc”). Fetele din această zodie sunt fruntea! Balanţă: „Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune cumplitul meu amor, Căci mie mi-a dat soartea amara mângâiere O piatră să ador!” Există o barieră de comunicare între nativul din balanţă şi piatra de care este îndrăgostit. Dacă este aşa îndrăgostit de pietre, sunt doar două variante care să-l facă fericit: ori urmează Facultatea de Geologie, ori devine giuvaergiu. Că n-o fi el un „Sfarâmă-piatră”?!?... Scorpion: „Ne-om rezima capetele-unul de altul Şi surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată Cine pe ea n-ar da viaţa toată?” Nativii din Scorpion îşi vor găsi curând punctul de sprijin (capul persoanei iubite). Îi aşteaptă în curând o noapte bogată (poate fi o bogăţie de vise, de amintiri sau chiar bani mulţi). ATENŢIE: evitaţi jocurile de noroc, cazinourile etc. Bogăţiile obţinute fără muncă, pleacă urgent de unde au venit, ca şi cum n-ar fi fost! Săgetător: „Şi fiindcă în nimica Eu nu cred – o, daţi-mi pace! Fac astfel cum mie-mi pare Şi faceţi precum vă place.” Săracii săgetători! Dacă nu cred în nimic, nici în Dumnezeu, nici în puterea dragostei, nici măcar în ei înşişi, trebuie să fie tare nefericiţi! Sau sunt doar nişte adolescenţi rebeli?- mai bine aşa, că boala asta se vindecă… Capricorn: „Alei mică, alei dragă, Cine vrea să ne-nţeleagă, Vază frunza cea pribeagă, Ce-i ca viaţa noastră-ntreagă.” Sunteţi nişte „vântură-lume”! Ori veţi lucra în transporturi / turism, ori veţi ajunge aşa de bogaţi încât să vă permiteţi să vedeţi lumea. Mai bine a doua variantă să fie. Drum bun!

Gabriea Vasile-bibliotecar

Chagal: Promenade 10

Aţi recunoscut poeziile aferente zodiei voastre?

Vărsător: Miron şi frumoasa fără corp (1875) Peşti: De pe ochi ridici…(1879) Berbec: Cu mine zilele-ţi adaogi..(1879) Taur: Înger şi demon (1873) Gemeni: Minte şi inimă (1879) Rac: Floare albastră (1873) Leu: De ce nu-mi vii (1882-1883) Fecioară: Replici (1869) Balanţă: Amorul unei marmure (1868) Scorpion: Sara pe deal (1872) Săgetător: Eu nu cred nici în Iehova (1876) Capricorn: Alei mică, alei dragă (1880-1881)

Rezolvările de la pagina 14

1. Poeta este Carmen Sylva (1843-1916), pe numele său adevărat Elisabeta de Neuwied. Ea a fost soţia regelui Carol I şi regina României.

2. Tudor Arghezi 3. Veronica Micle, marea iubire a poetului 4. Nuvela a fost citită la „Junimea” la 1

septembrie 1871 şi publicată în „Convorbiri literare” în numerele din decembrie 1872 şi ianuarie 1873.

5. Rosa Del Conte 6. 6c

Rezolvările de la pagina 18 1b; 2c; 3a


30

Mărturii. Ei l-au cunoscut pe Eminescu 2 Portretele lui Eminescu 4 Convergenţe şi variaţiuni poetice pe aceeaşi temă Pastelul clasic şi configurarea lui în Romantism (Alecsandri – Eminescu) 5 Poezia de dragoste între idilă şi elegie în opera lui Eminescu şi Coşbuc 6 Ştiaţi că… 8 Ipostaze ale geniului: Luceafărul şi emirul (Eminescu – Macedonski) 9 Poezia iubirii la Eminescu şi Arghezi 11 Ecouri eminesciene. Intertextualitate (Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu) 12 Pseudonime eminesciene…şi porecle 14 Verificaţi-vă cunoştinţele 14 Dramaturgie eminesciană 15 Verificaţi-vă cunoştinţele 18 Ştiaţi că… 18 Eminescu şi şcoala românească Povăţuitoriu împotriva dresurii 19 Un profesor de limba română fără a o şti 19 Glumele colegilor junimişti 19 Exerciţiu de creativitate. Acrostihuri 20 Elevii noştri sunt talentaţi. Rezultatele concursului foto „Eminescu azi” 21 „The icon of the star that died”. Cormeliu M. Popescu (eseu) 23 Itinerarii eminesciene în Bucureşti (fotoreportaj) 25 Imaginea poetică preferată (eseu) 26 Iniţiativă ecologistă (eseu) 26 Interviu cu eleva Amalia Crăciunescu 27 „Stelele proroace”. Horoscop literar 28 Răspunsuri la rubricile „Verificaţi-vă cunoştinţele” 29

Ne jenăm de calitatea tipăririi. Ne-am străduit, dar mai bine n-a ieşit!

Mărinimoşi sponsori, veniţi să dăruiţi!

Suntem aici! Nu ne găsiţi?

e-mail [email protected]

nr. 12 aprilie 2008

Documents