NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

1. Noţiunea şi definiţia dreptului comercial;2. Obiectul dreptului comercial;3. Evoluţia istorică a dreptului comercial;4. Autonomia dreptului comercial;5. Actele normative ca izvoare ale dreptului comercial;6. Rolul uzanţelor comerciale în dreptul comercial;7. Importanţa practicii judecătoreşti şi a doctrinei pentru dreptul comercial.

1. Noţiunea şi definiţia dreptului comercial

Avînd în vedere accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, dreptul comercial are o sferă mai cuprinzătoare, acesta reglementînd activitatea comercială, definită ca o activitate de producere şi circulaţie a mărfurilor.

Prin urmare, dreptul comercial reprezintă ansamblul de reguli juridice speciale care reglementează raporturile izvorîte din comerţ.

În doctrină, dreptul comercial este privit fie ca ramură de drept autonomă,[1] fie ca o parte a dreptului civil (în funcţie de faptul dacă este sau nu recunoscut dualismul dreptului privat în sistemul respectiv de drept), purtînd totodată şi diferite denumiri: drept comercial, dreptul întreprinderilor, dreptul afacerilor, drept economic.

Este deosebită părerea autorului francez Jean-Bernard Blaise, care defineşte distinct dreptul afacerilor şi dreptul comercial şi menţionează că „dreptul afacerilor înglobă (cuprinde) în sine şi prelungeşte (continuă) dreptul comercial, aceste două ramuri completîndu-se reciproc, însă fără a se contopi (confunda)”.[2]

2. Obiectul dreptului comercial

Dreptul comercial, a fost conceput ca un drept special aplicabil unor anumitor activităţi şi persoane, iar conţinutul său îl formează raporturile juridice patrimoniale care au caracter comercial (acte şi fapte de comerţ) şi în subsidiar acele raporturi nepatrimoniale care interesează activitatea

comercială, în care comercianţii ca subiecte de drept privat, se găsesc unii faţă de alţii pe poziţii de egalitate juridică.

Concepţia clasică despre dreptul comercial a consacrat două sisteme de adoptare a legislaţiei comerciale care permit determinarea obiectului dreptului comercial:

1. sistemul subiectiv, este sistemul potrivit căruia dreptul comercial este considerat ca avînd drept obiect normele juridice la care sunt supuşi comercianţii. Acest criteriu constă în a atribui prin lege caracter de acte comerciale, acele acte care sunt săvărşite de comercianţi cu titlu profesional. Din această perspectivă dreptul comercial reprezintă un drept profesional, aplicîndu-se numai persoanelor care au calitatea ce comerciant.

2. sistemul obiectiv, este sistemul prin care dreptul comercial este considerat ca avînd drept obiect normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor fapte, operaţiuni şi acte calificate drept fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvîrşeşte. Fapta de comerţ este noţiunea primordială iar comerciantul este noţiunea secundară.

Dreptul comercial poate fi definit ca fiind  ansamblu de norme juridice de drept privat   care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorîte din actele şi operaţiunile considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participa persoanele care au calitatea de comerciant şi societăţile comerciale.

3. Evoluţia istorică a dreptului comercial

Istoria dreptului comercial este strîns legată de istoria comerţului şi, implicit, a dezvoltării a însăşi societăţii omeneşti. Primele manifestări ale schimbului au apărut odată cu naşterea ideii de proprietate, într-o formă primitivă , respectiv pe bază de obiceiuri .

Forma primitivă a schimbului a fost trocul. Dar, creşterea nevoilor oamenilor şi amplificarea relaţiilor dintre ei au evidenţiat necesitatea adoptării unor forme de organizare (fireşte, primitive la început) prin care se asigurau condiţii pentru ca oamenii să se poată întîlni într-un număr mai mare, la anumite perioade şi în locuri determinate. Aşa au apărut tîrgurile care au jucat un rol determinant în naşterea şi înflorirea comerţului.

Istoricii atestă faptul că egiptenii au avut prima legislaţie comercială, Codul lui Hammurapi, care cuprindea dispoziţii comerciale referitoare la vînzare, depozit, împrumut, societate, etc. Ulterior  fenicienii au preluat şi dezvoltat o serie de instituţii comerciale,cum ar fi mandatul de plată, garanţia, obligaţia abstractă, depozitul ş.a. Grecii s-au ocupat intens cu comerţul de-a lungul coastelor Mării Mediterane şi au fost cei dintîi care au instituit  anumite reguli pentru activitatea comercianţilor, denumite Legile lui Solon, din Atena (594 Î.Ch.) care reglementau moneda, măsurile, greutăţile şi dobînda.

La romani, comerţul nu a prezentat o importanţă prea mare, deoarece ei agoniseau bogăţia nu prin comerţ, ci prin agricultură şi mai ales prin război şi anexiune. De aceea, pentru comerţ erau considerate ca fiind suficiente regulile dreptului civil. Mai tîrziu, apar unele instituţii juridice ale căror urme le regăsim consacrate în  instituţii ale dreptului comercial.

Astfel, unele acţiuni instituite de pretor (actio institutoria şi actio exercitoria) constituie bazele exercitării comerţului prin reprezentanţi. Apoi, în cadrul legilor civile erau cuprinse şi reguli speciale pentru comercianţi, îndeosebi în materie maritimă (avarii, răspunderea armatorului, împrumut etc.), şi în sfîrşit, prin unele instituţii se recunoaşte din punct de vedere juridic uzul comercial (uzanţa comercială), precum şi executarea forţată, întemeiată pe unele principii care, mai tîrziu, au fost incluse în instituţia falimentului.

Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptului statutar (cel realizat prin statute) şi consuetudinar (cel realizat prin normele interne emise de consuli) cu un drept scris (cel anterior fiind un drept cutumiar, bazat pe obiceiuri).

Prima ţară care a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriul, a fost Franţa. Un prim act, care anunţa marile monumente legislative franceze, îl constituie edictele lui Carol al IX-lea din 1536 prin care au fost create (în Franţa) jurisdicţiile consulare, aplicabile numai comercianţilor. Au urmat două ordonanţe emise de Ludovic al XlV-lea: Ordonanţa asupra comerţului terestru din 1673 (prin care erau consacrate anumite reguli aplicabile tuturor celor care fac comerţ, indiferent de calitatea lor) şi Ordonanţa privind comerţul pe mare din 1681(care cuprinde reguli specifice acestui gen de comerţ).

Un moment crucial în formarea dreptului comercial îl constituie adoptarea, în 1807, a Codului comercial francez. Prin această reglementare anumite acte şi operaţiuni au fost scoase din dreptul civil, dîndu-li-se o reglementare nouă, corespunzătoare cerinţelor schimbului şi circulaţiei mărfurilor.

Influenţa ideologiei revoluţiei franceze, ca şi cuceririle napoleoniene, au facilitat preluarea Codului comercial francez de diferite ţări (Italia, Belgia, Olanda, Spania, Brazilia, Egipt, Turcia etc.), care, cu adaptările de rigoare, le-au transformat în legi comerciale proprii.

In Italia, Codul comercial francez a fost receptat în 1808. După realizarea unităţii politice, în această ţară au existat preocupări pentru elaborarea unui Cod comercial propriu. Astfel, prin valorificarea a tot ceea ce era nou în doctrina franceză, belgiană şi germană, în 1882 a fost adoptat Codul comercial italian care a fost folosit ca model şi pentru Codul nostru comercial din 1887.

În Germania, Codul civil şi Codul comercial au fost adoptate în 1897 şi au intrat în vigoare la 1900 (consacrîndu-se sistemul subiectiv, adică reglementarea codului fiind aplicabilă numai persoanelor care au calitatea de comerciant, nu tuturor celor care săvîrşesc acte de comerţ).

În Anglia şi Statele Unite ale Americii dreptul şi-a păstrat caracterul cutumiar (common law), regulile sale aplicîndu-se deopotrivă comercianţilor şi necomercianţilor. Totuşi în aceste state există însă legi speciale privind societăţile comerciale, falimentul etc.

4. Autonomia dreptului comercial

Cu privire la autonomia dreptului comercial s-au manifestat două direcţii doctrinare, concretizate în două teze, astfel:

1. Teza unităţii dreptului privat se întemeiază pe argumente deduse din necesitatea protejării necomercianţilor cărora li s-ar aplica legea comercială deşi aceasta ar fi adoptată în interesul unei categorii profesionale – comercianţii.

2. Teza autonomiei dreptului comercial vine, la rândul ei cu argumente care pun accentul pe necesitatea ca raportul juridic să fie reglementat unitar, motiv pentru care legea comercială trebuie aplicată şi unor raporturi dintre comercianţi şi necomercianţi. Se face sublinierea că numai raportul juridic este sub incidenţa legii comerciale, nu şi statutul juridic al necomerciantului.

Principalul argument în favoarea tezei autonomiei dreptului comercial trebuie dedus din specificitatea activităţii comerciale. Tranzacţiile comerciale care se caracterizează printr-o mare frecvenţă şi rapiditate reclamă, cum este şi firesc, reguli simple, lipsite de formalism care să-i asigure comerciantului o mare libertate de mişcare, promptitudine şi celeritate. Comerciantul, spre deosebire de necomerciant (care încheie acte juridice destul de rar, deci dispune şi de timpul necesar pentru a-şi lua măsurile de protecţie prevăzute de lege), încheie acte juridice destul de frecvent, rapiditatea tranzacţiilor fiind pentru el o condiţie a succesului.

Autonomia dreptului comercial nu înseamnă nicidecum o izolare a sa în cadrul sistemului nostru de drept. Dimpotrivă, dreptul comercial este integrat şi se află în corelaţie cu alte ramuri ale dreptului, cum sunt dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul comerţului internaţional (ramuri de drept cu care dreptul comercial se află în foarte strânse relaţii).

5. Actele normative ca izvoare ale dreptului comercial

Noţiunea de izvor de drept desemnează totalitatea formelor de exprimare a normelor juridice comerciale care sunt determinate de modul edictare sau sancţionare de către stat.

Printre actele normative care reglementează sfera comercială în Republica Moldova, putem enumera:

Izvoare formale

1. Constituţia R. M.;2. Legile naţionale:

Codul civil este un izvor direct al dreptului comercial, definind noţiunea de comerciant şi activitate comerciantă, reglementează societăţile comerciale, etc.;

Legile speciale; Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845, din 03.01.1992; Legea cu privire la S.R.L., nr. 135, din 14.06.2007; Legea cu privire la S.A., nr. 1134, din 02.04.1997; Legea cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93, din 15.07.1998; Legea vînzării de mărfuri, nr. 134, din 03.06.1994;

1. Acte normative subordonate legii (dispoziţii, hotărîri, ordonanţe):

Regulamentul societăţilor economice, aprobat prin hotărîrea Guvernului R. M., nr. 500, din 10.09.1991 (abrogat);

 

Izvoare informale

1. Uzanţele, care au rolul de înlăturare a normelor formale, le înlocuieşte;2. Doctrina juridică (avocaţii în pledoariile susţinute, fac trimitere la lucrările doctrinare din

domeniul jurisprudenţei);3. Practica judiciară (hotărîrile CSJ).

6. Rolul uzanţelor comerciale în dreptul comercial

Uzanţa (obiceiul sau cutuma) reprezintă o regulă de conduită născută din practica socială, folosită o vreme îndelungată, deci având o fiabilitate verificată în practică şi care, în consecinţă, se aplică şi este respectată întocmai ca o normă juridică obligatorie. Ele chiar dobândesc un caracter formalizat atunci când sunt consacrate legislativ.

Conform art. 4, alin. 1, al Codului Civil R. M., uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile. Lacuna acestui alineat este faptul că legiuitorul vorbeşte despre faptul că uzanţa este neconsfinţită de legislaţie, cu toate că vedem clar că legea civilă deja vorbeşte despre ea, prin urmare Codul Civil confinţind-o într-un sens sau altul.

Alineatul 2 al acestui articol menţionează faptul că uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, deşi Codul nu prevede care ar fi bunele moravuri şi nici nu face trimitere la vreun alt act normativ care ar reglementa bunele moravuri.

Uzanţele comerciale sunt nişte practici sau reguli de conduită, odată convenite şi aplicate o perioadă de timp de un anumit număr nedefinit de parteneri comerciali, care au fost expres sau tacit acceptate şi aplicate apoi şi care, în funcţie de natura lor, pot prezenta sau nu caracter de izvor de drept.

Uzanţele comerciale pot fi clasificate după aplicabilitatea lor în spaţiu şi după sfera pe care o cuprind în:

1. generale (aplicabile pentru toate ramurile comerciale),2. speciale (aplicabile numai într-o ramură a activităţii comerciale, cum ar fi în comerţul cu cafea)3. locale (aplicabile numai în anumite locuri sau porturi maritime).

După criteriul forţei juridice, uzanţele pot fi:

1. normative (numite şi legale sau de drept);2. convenţionale (numite şi interpretative).

Uzanţele normative, pe lîngă particularităţile juridice ale uzanţelor, în general, mai conţin un element de natură subiectivă (psihologică), care constituie o condiţie specifică pentru ca ele să obţină un caracter de izvor de drept.

7. Importanţa practicii judecătoreşti şi a doctrinei pentru dreptul comercial

În ceea ce priveşte practica judiciară şi arbitrală sau doctrina juridică în materie comercială, deşi constituie factori puternici de interpretare a legii şi de progres al dreptului, nu constituie un izvor de drept în general, deci nici al dreptului comercial, în particular.

Cu toate că este unanim acceptat că doctrina nu este izvor de drept, aceasta este însă un instrument important de interpretare a legilor comerciale, soluţiile acesteia fiind deseori preluate ulterior de către legiuitor şi transpuse în acte normative.

Nici hotărârile judecătoreşti nu constituie izvor al dreptului comercial, însă şi acestea, ca şi doctrina, constituie un mijloc important de interpretare şi de verificare a eficienţei legii.

Jurisprudenţa şi doctrina sunt considerate ca izvoare indirecte ale dreptului, întrucât ele nu acţionează direct asupra reglementării raporturilor sociale, ci au o influenţă indirectă asupra acestora, prin intermediul normelor cuprinse în actele normative care receptează mesajele transmise de el.

Doctrina se constituie prin lucrările autorilor care explică şi comentează regulile juridice, expun teoriile despre drept, precum şi despre aplicarea practică a principiilor şi arată părerile lor cu privire la problemele juridice.

Doctrina juridică are un rol important: interpretează dreptul, realizează sinteza dreptului, ajută pe legiuitor în elaborarea dreptului şi pe judecător în aplicarea lui[3].

Totuşi doctrina are autoritate intelectuală, exercitându-şi argumentat şi convingător influenţa asupra legiuitorului, prin propunerile de lege ferenda, pe care le face ca urmare a unei analize critice a legislaţiei. Aceste propuneri pot fi însuşite de legislativ şi transpuse în noile acte normative[4].

Doctrina juridică exercită o influenţă considerabilă şi asupra judecătorilor care, recurgând la autoritatea teoreticienilor în materie îşi fundamentează motivarea soluţiilor. Doctrina îşi dovedeşte pe deplin utilitatea prin formarea de jurişti chemaţi să aplice sau să interpreteze legea.

În anumite situaţii, legiuitorul este nevoit să ceară punctul de vedere al unor specialişti, teoreticieni ai dreptului, înainte de adoptarea unor acte normative. Un exemplu de dată recentă: Curtea onstituţională a României a cerut punctul de vedere al unor profesionişti de la Facultatea de drept din Bucureşti cu privire la o cauză dedusă Curţii spre soluţionare. În general, practica legislativă, jurisdicţională, administrativă, ar fi de neimaginat fără teoria juridică ce se materializează în cursuri universitare, monografii, studii, recenzii, note critice asupra unor soluţii ale instanţelor judecătoreşti[5].

[1]   Круглова, Н.Ч. Коммерческое право: Учебник. – Москва, 2000. – P. 6

[2] Jean-Bernard, Blaise. Droit des affaires. Commerзants. Concurrence. Distribution.- Paris: L.G.D.J, 2002.- P.11

[3] Al. Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1932, p. 219–229, citat de Romul Petru Vonica, Introducere generală în drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 310.

[4] Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 164–166.

[5] Maria Corbeanu, Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 183.