1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

PROBLEMELE TEORIEI GENERALE A

STATULUI ȘI DREPTULUI

(Ciclul I)

AUTORI:

Elena Cușca

mg. în drept, lector univ.

Diana Savca

mg. în drept, lector univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

Cuprins

1. Cercetarea teoretico-practică a fenomenelor dreptului şi statului în sistemul ştiinţelor

juridice

2. Probleme teoretico-practice ale statului contemporan.

3. Ştiinţa dreptului.

4. Norma juridică şi dimensiunile sociale ale dreptului.

5. Sistemul izvoarelor dreptului şi influența lui asupra dezvoltării dreptului

6. Sistemul dreptului.

7. Procesul de creare (elaborare) a dreptului.

8. Aspecte teoretico-practice a interpretării şi realizării dreptului. Tehnici utilizate în

procesul de formare a fenomenului juridic.

9. Răspunderea juridică.

10. Deviantele sociale şi comportamentul juridic al subiecţilor

11. Fundamentele dreptului.Utilitatea teoretico-practică a concepţiilor gândirii juridice

contemporane.

12. Raportul juridic – probleme şi soluţii.

13. Drepturile subiective. Aspecte teoretico-practice.

14. Legalitatea, democraţia, ordinea legală, disciplina.

15. Eficacitatea şi însemnătatea dreptului.

3

Tema Cercetarea teoretico-practică a fenomenului

dreptului și statului în sistemul științelor juridice

Obiective de referinţă

- să definească conceptul teoriei generale a dreptului şi statului;

- să identifice obiectul ei de studiu;

- să determine baza metodologică a teoriei generale a statului şi dreptului;

- să stabilească locul şi rolul teoriei în sistemul general al ştiinţelor, în sistemul ştiinţelor sociale

şi juridice;

- să determine funcţiile teoriei ca ştiinţă şi ca disciplină de studiu şi să determine însemnătatea

lor practică;

- să identifice funcţiile disciplinei de studiu „Problemele teoriei dreptului”;

- să formuleze sarcinile „Teoriei Generale a Dreptului” ca ştiinţă şi ca disciplină didactică.

Repere de conţinut:

1.Ştiinţa. Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice.

2. Identificarea fenomenului dreptului.

1.

Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gîndire, cunoştinţe obţinute

prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni.

Sistemului ştiinţelor se clasifică în: ştiinţe ale naturii - al căror obiect îl formează

fenomenele naturii (fizica, chimia, biologia, anatomia, zoologia,botanica s.a.); ştiinţe despre

cunoaștere – al căror obiect îl formează gîndirea omenească (logica, lingvistica s.a.) și ştiinţe

sociale – al căror scop este acela de a cunoaște legile generale ale existenţei şi dezvoltării

societăţii, de a studia formele istorice de organizare socială şi modalităţile specifice de

manifestare a diverselor componenţe ale realităţii social-umane (politice, etice, juridice etc.).

Așa cum rezulta din clasificarea prezentata, științele juridice aparțin grupului științelor

sociale. Ştiinţele sociale se înfățișează în următoarea structură:

Ştiinţele de tip nomotetic, care are ca obiect activităţile umane şi îşi propune să stabilească

legile şi relaţiile funcţionale corespunzătoare, în cadrul lor se utilizează observaţiile sistematice,

experimentele, studiile statistice etc. La ele se referă: economia politică, psihologia, sociologia,

demografia, lingvistica etc.

Ştiinţele istorice, îşi propun drept scop reconstituirea şi interpretarea trecutului.

Ştiinţele juridice, ştiinţe care delimitează lumea dominată de norme, obligaţii şi atribuţii;

studiază aspectele normative ale activităţii umane.

Cercetarea epistemologică a ştiinţei, ca disciplină filosofică socio-umană, abordează

activitatea cognitivă ca o activitate umană esenţială.

În raport cu celelalte ştiinţe despre societate, ştiinţele juridice abordează factorii obiectivi

care au condus la apariţia şi manifestarea dreptului şi a statului ca fenomene sociale, precum şi

constituirea, acţiunea normelor juridice ca reguli de conduită umană şi consecinţele încălcării lor.

În clasificarea ştiinţelor juridice distingem următoarele grupe principale: ştiinţe juridice ce

descifrează aspecte generale ale statului şi dreptului ca fenomene sociale: teoria generală a

dreptului şi statului ca o ştiinţă juridică de sinteză;

Ştiinţele juridice istorice, care studiază dreptul, statul, concepţiile juridice în evoluţia lor

istorică concretă (istoria doctrinelor politice şi juridice, istoria universală a statului şi dreptului,

istoria dreptului românesc etc.);

Ştiinţe juridice de ramură (dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul financiar,

dreptul civil, dreptul penal, dreptul muncii, dreptul familial, dreptul funciar etc.);

Ştiinţe juridice interramurale folosesc cunoştinţele între 2 ramuri (dreptul economic,

dreptul ecologic etc.);

Ştiinţe juridice auxiliare (criminalistica, criminologia, statistica judiciară, medicina legală

4

etc.).

Teoria generală a dreptului şi statului se înscrie în cadrul primei grupe. Ea vizează

fenomenul juridic la nivel de maximă generalitate, deosebindu-se prin aceasta de abordările cu

caracter aplicat specific celorlalte ştiinţe juridice. Astfel, ultima apare ca o ştiinţă metodologică

pentru ştiinţele juridice de ramură.

Ca disciplină de învăţămînt, teoria generală a dreptului şi statului are şi un caracter de

introducere în studiul materiilor juridice. Ea poate fi însă şi o disciplină concluzivă, de sinteză,

dar pentru aceasta este necesar de a fi studiată în ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii,

după însuşirea majorităţii materiilor. Astfel, Teoria generală a dreptului și statului este divizată în

două discipline de învățămînt: Teoria generală a dreptului și statului și Problemele teoriei

generale a dreptului și statului.

Teoria generală a dreptului și statului este o știință socială, politică și juridică, care

studiază în baza unui ansamblu de terorii, concepții, noțiuni cu privire la stat și dreptul,

legitățile generale și speciale referitoare la apariția, evoluția și funcționarea statului și

dreptului, în general, și a sistemului de drept al țării respective.

Rezultînd din viziunile mai frecvent întîlnite asupra problemei în cauză, menţionăm

asemenea funcţii ale teoriei generate a dreptului şi statului: cognitivă, explicativă, critică,

practică, didactică.

Funcţia cognitivă. Cunoaşterea ştiinţifică a realităţii sociale a dreptului „ne oferă

posibilitatea de a pătrunde dincolo de „cortină" normelor juridice, pe care o ridică ştiinţa pozitivă

a dreptului, de a depăşi fenomenul „patologic" al vieţii reale a dreptului".

Funcţia explicativă. După cunoaşterea, descrierea unor fenomene juridice, următorul pas al

cercetătorului va fi explicarea acestora. El va dori să ştie de ce şi cum au apărut fenomenele

respective, să cunoască cauzalitatea lor. Cunoaşterea va fi definitivă dar atunci cînd explicaţia va

lua forma unei legi ştiinţifice, a unei legi cauzale, care ne oferă explicaţia cauzelor şi

mecanismelor după care s-au produs fenomenele respective.

Funcția critică. Descoperirea şi interpretarea fenomenelor juridice sunt, indiscutabil,

absolut necesare, dar nu şi suficiente în procesul cognitiv. O importanţă majoră o are constatarea

deficiențelor, erorilor, lacunelor fenomenelor juridice, evidențierea căilor de a ieşi din situaţiile

respective. Din aceste considerente se impune şi funcţia critică a teoriei generale a dreptului şi

starului.

Funcţia practică derivă din faptul că orice ştiinţă (şi aici teoria generală a dreptului şi

starului nu face excepţie ) nu se limitează numai cu statutul de ştiinţă teoretică. Ea tinde şi la

acela de ştiinţă aplicativă, la asu-marea unei funcţii practice. în această ordine de idei, teoria

urmează să-şi aducă propria contribuţie în vederea fundamentului decizional şi funcțional juridic.

Funcția didactică, Concomitent cu procesul de afirmare a teoriei generale a dreptului şi

starului în sistemul general al ştiinţelor, asistăm şi la impunerea valenţelor ei ştiinţifice în

procesul de pregătire a viitorilor jurişti.

Teoria generală a dreptului face o permanentă generalizare a experienţei practice, constată

lacunele dreptului, determină relaţiile sociale care necesită o reglementare normativă juridică şi,

dimpotrivă, scoate în evidenţă acele relaţii, reglementarea cărora ar fi oportună prin intermediul

altor norme sociale.

Subliniind legătura indisolubilă a teorie generale a dreptului şi statului cu practica

menţionăm însemnătatea incontestabila a ştiinţei teoretice în pregătirea viitorilor practicieni în

domeniul jurisprudenţei. Fără o pregătire teoretică a viitorilor specialişti nu poate fi vorba de o

societate în care să guverneze legea.

Știinţele juridice de ramură, studiază fenomenele juridice particulare - ramurile dreptului,

cum ar fi, ştiinţa dreptului constituţional, a dreptului administrativ, a dreptului civil, a dreptului

penal etc. Ramura dreptului constituie un ansamblu de norme juridice care reglementează

relaţiile sociale în baza unei metode speciale de reglementare normativă.

Ştiinţele juridice interramurale, în multe domenii de activitate umană s-a impus

necesitatea unor reglementări speciale. Întrucît aceste domenii depăşesc domeniul de

5

reglementare caracteristic unei ramuri, s-a simţit nevoia constituirii unor grupe de norme. Aceste

norme însă fac parte din diverse ramuri de drept, ceea ce ne permite încadrarea lor aparte.

Ştiinţele juridice auxiliare ajută la cunoaşterea mai profundă a fenomenelor juridice şi la

corecta interpretare şi aplicare a normelor juridice.

Orice cercetare ştiinţifică presupune utilizarea unei anumite metodologii, adică un

ansamblu de proceduri, reguli, uzanţe cu ajutorul cărora să se descifreze sensurile încriptate ale

ştiinţei.

Metoda, ca element al cercetării ştiinţifice este definită ca un „ansamblu coerent de

operaţiuni, reguli, mijloace folosite pentru cunoaşterea fenomenului de studiat.”

Metodologia juridică constituie o totalitate de procedee şi metode, folosite de către

ştiinţele juridice, în general, şi de către teoria generală a dreptului şi statului, în special.

Metodele de cercetare pe care se sprijină ştiinţele juridice, în general, şi teoria generală a

dreptului şi statului, în special pot fi menționate: metoda logică cuprinde un ansamblu de

procedee și operații metodologice și gnosiologice specifice prin care se creează posibilitatea

surprinderii și dinamicii raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al

unei societăți; metoda istorică cercetează statul, dreptul, realitatea juridică a societăţii în

perspectivă şi dezvoltarea sa istorică, în mişcare; metoda comparativă reflectează fenomenul

dreptului și statului într-un aspect complex, furnizînd informații referitoare la dezvoltarea acestor

fenomene în alte sisteme de drept, cît și reflectarea lor în reglementările juridice internaționale;

metoda sociologică contribuie substanțial la „cunoaşterea statului, dreptului, realităţii juridice a

societăţii deoarece aceştia nu pot fi concepuţi în afara societăţii"; metoda experimentului

cercetează fenomenul dreptului și statului prin modelarea în condiții speciale a diferitor cazuri

particulare, rezultatele cercetării cărora permit evidențierea variantei optime de soluționare a

problemei s. a.

2. Fenomenul dreptului reprezintă, așa cum vom desprinde pe parcurs, ansamblul regulilor

obligatorii de conduita, reguli care consacra drepturi, libertăți ți obligații determinate, decurgând

din relațiile interumane si a căror respectare este garantată, la nevoie, de către forța publica.

Dreptul se deschide spre valorile sociale, chintesența a aspirațiilor comunitarii; promovarea

si apărarea lor este vitala pentru ființarea societății civile si a statului de drept. O buna parte a

valorilor sociale este consfințită juridic, dobândind astfel forma dreptului, a normelor juridice.

Pentru statul autentic democratic, modelarea juridica a relațiilor dintre oameni înseamnă, în

ultima instanța, raționalizarea sui-generis a necesitații sociale, care devine, în acest mod, o

necesitate conștientizata si asumata. Dreptul este o expresie normativa specifica a acestui proces

continuu de raportare activa la necesitatea nuda, de cunoaștere si modelare sistematica a

contextului istoric si a relațiilor interumane în acord cu interesul general al comunității. Dreptul,

prin valorile pe care le promovează, este un mod de umanizare a Ființei istoriei si deci de

afirmare a libertății. El instituie, în ordinea sa, prin amintitul efort de raționalizare juridica a

necesității, acele elemente de normativitate în măsura sa exprime ontosul socio-uman. Lumea

normelor juridice este o ipostaza, complementara celorlalte, a existentei umane.

Dreptul deriva din esența omului ca zoon politikon (fiinta sociala), care își subsumează

natura biopsihica condiției sale sociale, în raport cu care, numai, libertatea sa dobîndește

întemeiere axiologica (valorica) si sens constructiv, exprimându-se juridic prin drepturi, libertăți

si obligații. Cunoașterea normelor de drept si, pe un plan mai cuprinzător, a fenomenului juridic

este si trebuie sa fie mai mult decât reflectarea ca atare a fenomenalității juridice în conștiința

insului, apropierea ei pur gnoseologica; poți astfel cunoaște dreptul si totuși sa înfaptuiești

nondreptul. Din perspectiva comportamentului uman dezirabil, cunoașterea autentica a dreptului

este aceea care se continua organic în acțiunea pozitiva de realizare a normativității juridice. A

cunoaște legea înseamnă a acționa în conformitate cu ea, iar asumarea conștienta a legii, în

genere a normei juridice, reprezintă momentul subiectual, corolar al împlinirii omului ca ființa

conștientă si, pe aceasta baza, ca ființa libera.

6

Cu atât mai necesar este în societatea statului de drept, la care aspira în ceasul de fata

națiunea noastră, abordarea sistematica a dreptului, cunoașterea sa științifica, în măsura sa

stabilească condițiile care impun transformarea lui obiectiva, sa determine direcțiile evoluției

sale în economia de piața, pentru formarea statului de drept si asigurarea drepturilor si libertăților

civice.

Referințe bibliografice:

1. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006.

2. Ion Ceterchi, Mumcilo Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983.

3. Gheorghe Lupu, Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 1997.

4. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2002.

5. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), Bucureşti, 1995.

6. Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994.

7. Ion Craiovan, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1999.

8. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.

9. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1996, 2002.

10. Alexandra Vălimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999.

11. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.

Subiecte pentru evaluare

1. Ce este ştiinţa dreptului în general.

2. în ce categorii pot fi grupate ştiinţele.

3. Ce categorii de ştiinţe sociale cunoaşteţi.

4. Dezvăluiţi sistemul ştiinţelor juridice.

5. Ce constituie teoria generală a dreptului şi statului.

6. Care e obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului şi statului.

7. Ce loc ocupă teoria generală a dreptului şi statului în sistemul ştiinţelor sociale şi în sistemul

ştiinţelor juridice.

8. Care este baza metodologică a teoriei generale a dreptului.

9. Ce metode specifice aplică teoria generală a dreptului in cercetarea realităţii juridice.

10. Caracterizaţi esenţa metodelor cercetării ştiinţifice a fenomenelor juridice.

7

Tema: Statul în sistemul ştiinţelor juridice. Probleme teoretico-practice ale statului

contemporan

Obiective de referinţă - să identifice premisele apariţiei statului şi dreptului;

- să definească statul şi să interpreteze trăsăturile lui caracteristice;

- să determine dimensiunile statului;

- să descrie organizarea politico - etatică a Republicii Moldova;

- să evidenţieze legităţile dezvoltării istorice a dreptului şi să determine tipurile istorice de stat;

- să determine scopul, sarcinile şi funcţiile statului.

- să identifice formele statului şi să interpreteze elementele acestuia;

- să interpreteze organizarea politico - etatică a Republicii Moldova;

- să identifice conceptul statului de drept şi să evidenţieze etapele de constituire a conceptului;

- să determine principiile (exigenţele) statului de drept şi să le interpreteze;

- să caracterizeze obstacolele care pot interveni în procesul de constituire a statului;

Repere de conţinut:

1.Apariţia statului. Noţiuni şi caracteristici.

2.Tipurile istorice de stat. 3.Scopul, sarcinile şi funcţiile statului.

4. Interdependenţa dintre stat şi drept.

5. Influenţa reciprocă a formelor statului în condiţiile realităţii juridice contemporane

1.

Statul şi dreptul fac parte din fenomenele sociale ale căror existenţă se limitează la o

anumită perioadă de dezvoltare a societăţii. În evoluţia sa societatea umană a cunoscut mai multe

forme de conviețuire, precum:

1) Hoarda – care reprezintă un grup de indivizi, reuniţi fără nici o regulă fixă, stabilă.

Viaţa hoardei este nomadă. Principalele mijloace de existenţă le obţine din vânătoare, pescuit,

cules.

2) Ginta – este o uniune de oameni, bazată pe rudenie de sânge, oameni legaţi prin munca

colectivă, comunitatea limbii, moravurilor, tradiţiilor.

3) Tribul – este o uniune a câtorva ginţi şi constituie o comunitate etnică de organizare

socială a mai multor ginţi sau familii înrudite.

La baza apariţiei statului şi a dreptului au stat mai multe premize: 1) evoluţia formelor de

producţie şi a relaţiilor de producţie; 2) diviziunea socială a muncii – triburile de păstori se

separă de cele de agricultori şi de cele de vânători; 3) apar meşteşugarii şi negustorii;4) apariţia

proprietăţii private; 5) modificarea structurii sociale; 6) apariţia inegalităţii de avere şi apariţia

claselor

Statul apare astfel ca o modalitate (o variantă) social - istorică de organizare socială prin

care grupurile sociale i-au promovat interesele comune şi în care şi-a găsit expresia concentrată

întreaga societate.

În general, cuvîntul „stat" provine din latinescul status, semnificînd ideea de ceva stabil,

permanent.

În sensul său modern noţiunea de „stat" se foloseşte mult mai tîrziu, începînd cu secolul al

XVI-lea și e legată de numele lui Niccolo Machiavelli.

În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul e organizatorul principal al activităţii unei

comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, organizează aplicarea

sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.

În sens restrîns şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură

guvernarea.

Conceptul statului este exprimat din perspective diferite care întrunesc elementele

caracteristice cele mai generale ale tuturor statelor indiferent de perioada existenţei lor, iată

8

cîteva din ele:

a) statul este dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat

din fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivităţi umane întruchipând, naţiunea, şi este

guvernată de o putere instituţionalizată avînd capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a

realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală. (Ion Deleanu)

b) statul este un sistem organizaţional, care realizează in mod suveran conducerea unei

societăţi, a unui popor stabilit pe un anumit teritoriu.

c) statul este unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională,

locuind pe un teritoriu determinat care, le este propriu lor şi dominat de un Guvern, adică de o

putere investită cu dreptul de a formula ordine şi de a le face să fie executate. Dicţionarele

enciclopedice definesc statul ca o organizaţie politică avînd menirea să promoveze şi să apere

interesele generale ale societăţii.

Analizînd caracteristicile statului expuse în definiţiile de mai sus constatăm că statul, ca

regulă, e caracterizat ca:

a) organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială;

b) organizaţie, care deține monopolul creării şi aplicării dreptului;

c) organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunităţi umane;

d)organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate poate obliga

exercitarea voinței generate, aplicînd în caz de necesitate, forţa de constrîngere.

Astfel, Statul este organizația politică care, deţinînd monopolul forţei de constrîngere,

al elaborării şi aplicării dreptului, exercită într-o comunitate umană de pe un anumit

teritoriu puterea suverană a deţinătorilor puterii din societatea dată.

Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni istorice şi politice, cumulate

calitativ. Acestea stau la baza oricărui stat şi fără ele statul e de neconceput: puterea publică

exclusivă sau suverană;teritoriul; populația.

Puterea este un fenomen legal de autoritate, care se caracterizează prin: posibilitatea de a

coordona activitatea oamenilor conform unei voinţe supreme, de a comanda, de a da ordine şi

necesitatea de a se supune acestei comenzi.

Puterea se infăţişează în mai multe forme şi anume ea poate fi politică, statală, familială,

puterea unui grup social, puterea unor partide etc. Puterea statală însă este cea mai autoritară

Este foarte important să se facă distincţie între trăsăturile generale şi exigenţele generale pe

care trebuie să le întrunească puterea de stat: legalitatea, legitimitatea, respectarea pluralismului

politic şi a democraţiei constituţionale.

Suveranitatea naţională, aşa cum este prevăzută în Constituţia Republicii Moldova,

înseamnă puterea absolută şi perpetuă a poporului, puterea politică, adică o putere aparţinînd

poporului, puterea de stat, al cărei deţinător suveran este. Suveranitatea naţională poate fi

identificată cu puterea de stat, şi la deţinătorul (titularul) unic al acesteia - poporul.

Suveranitatea are două laturi: una internă şi alta externă.

Teritoriul statului este alcătuit din anumite elemente constitutive, fiind o parte a globului

pămîntesc care cuprinde solul, subsolul, spaţiul acvatic şi coloana de aer de deasupra solului şi

a spaţiului acvatic asupra cărora statul îşi exercită suveran puterea.

Solul, ca element principal al teritoriului este alcătuit din uscatul (pămîntul) aflat sub

imperiul suveranităţii statului, indiferent de locul unde I este situat din punct de vedere

geografic. Subsolul, este partea scoarţei terestre, situată mai jos de stratul de sol şi fundul

bazinelor de apă şi se întinde pînă la adîncimi accesibile pentru studiere şi valorificare geologică.

Subsolul intră în componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică de ordin

internațional, statul fiind în drept să dispună de el exclusiv şi pe deplin. Spaţiul acvatic are două

componente:apele interioare, cuprinzînd apele rîurilor, lacurilor, canalurilor, porturilor, radelor

şi băilor, asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea deplină, cu dreptul de a reglementa prin

legi navigaţia, exploatarea şi protecţia lor; marea teritorială, porţiune maritimă de o anumită

lăţime ce se întinde de-a lungul ţărmului, în afara limitelor apelor inferioare. Spaţiul aerian

reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi spaţiului acvatic al statului, delimitată

9

pe orizontal prin frontiere terestre, fluviale şi maritime, pe vertical înălţîndu-se pînă la limita

inferioară a spaţiului extraatmosferic, limită situată aproximativ la 100-110 km deasupra

nivelului mării.

Teritoriul statului dispune de un statut juridic special, determinat de următoarele principii:

Principiul inalienabilităţii și Principiul indivizibilității

Teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor state, de marea liberă şi de spaţiul

cosmic care se face în frontiere, care pot fi: terestre, fluviale, maritime, aeriene.

Populaţia reprezintă ansamblul indivizilor care locuiesc pe teritoriul uni stat.

În unele cazuri comunitatea formează o naţiune care reprezintă o comunitate umană

formată istoriceşte pe un teritoriu distinct, anume pe acest teritoriu comunitatea umană data îşi

formează limba, cultura, obiceiurile, tradiţiile, spiritualitatea de neam, factura psihică, de acest

teritoriu comunitatea data îşi leagă trecutul istoric, prezentul şi, indiscutabil, viitorul.

O atenţie deosebită merită, de asemenea, şi problema minorităţilor naţionale un grup

numeric inferior restului populaţiei unui stat, ai cărui membri, care au cetățenia acestui stat,

posedă caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populaţiei şi

sunt animaţi de voinţa de a-şi păstra cultura, tradiţiile, religia sau limba.

Naționalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp ce poporul

desemnează masa indivizilor indiferent de naţionalitatea lor, constituită ca suport demografic al

statului.

Indivizii ce locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuşi aceleiaşi puteri pot

avea faţă de acesta ori calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv, ori calitatea de

străin (persoana avînd altă cetăţenie decît cea a statului în care locuieşte), ori pe cea de apatrid.

2.

Pentru descrierea procesului istoric și al stării de dezvoltare a statului se evidențiază două

modalități principale de abordare a problemei.

Prima modalitate a fost diferențierea formațiunilor social-economice. Așa se fixează

periodizarea dezvoltării societății în ansamblu, și a statului în particular. Evoluția societății

umane este caracterizată în dependență de caracterul proprietății, al relațiilor de producție, de

structură socială, de caracterul exploatării omului de către om. Ca urmare, au fost evidențiate

următoarele tipuri istorice de stat: statul de tip sclavagist, statul de tip feudal, statul burghez,

statul socialist.

Cea de-a două modalitate, după cum se consideră în prezent de majoritatea specialiștilor

în domeniu (literatura occidentală) cu o perspectivă mai mare, diferențiată: statul epocii antice,

statul epocii medievale, statul epocii noi (moderne) și statul epocii contemporane.

3.

Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului ii revine un loc de seamă in societate.

Putem menţiona că formula cea mai concisă prin care putem defini rolul şi scopul statului este că

acesta apără interesul general al tuturor cetăţenilor şi al fiecăruia in parte.

Rolul şi scopul statului se realizează prin funcţiile sale care, sunt interne şi externe. In

analiza obiectivelor sale majore, statul are îndatorirea să asigure ordinea şi stabilitatea in

societatea dată şi să contribuie prin mijloacele sale proprii, la progresul economic, etnic uman.

Activitatea multilaterală a statului este caracterizată de funcţiile pe care acesta le

îndeplineşte, care se diferenţiază în: funcţii interne şi funcţii externe.

Funcţiile interne exprimă politica internă a statului pentru realizarea privind viaţa

societăţii şi a statului. Funcţiile externe ale statului vizează, în general, activitatea statului în

relaţiile cu alte state. Statul democratic în epoca contemporană îşi exercită funcţiile externe pe

două direcţii:. dezvoltarea relaţiilor cu alte state, și integrarea ţării în organisme internaţionale.

4.

Coraportul categoriilor „naţiune" „stat" putem menţiona următoarele situații:

10

Apariţia simultană a naţiunii şi a statului în urma împletirii proceselor de formare a

celor două entităţi: naţională şi statală.

Apariţia mai întîi a organizării statale şi mai apoi a naţiunii (este cazul majorităţii

ţărilor africane care deşi au o putere politică centrală (o organizare statală), din punctul de vedere

al comunităţii etnice se află în stadiul gentilico-tribal cu toate consecinţele ce decurg de aici:

absenţa unei limbi comune, fiecare trib avîndu-şi dialectul său, limba oficială (franceză, engleză,

spaniolă şi portugheză) fiind limba fostei metropole; teritoriul fărîmiţat în zone aparținînd

diferitelor triburi, fiecare dintre ele avînd obiceiuri, tradiţii proprii ş.a.m.d).

Apariţia mai întîi a naţiunii şi ulterior a statului național (cazul naţiunii române a cărei

constituire a permis formarea statului național unitar român).

Pe lîngă statele multinaţionale pot fi întîlnite şi state care în momentul apariţiei lor nu au

avut la bază vreo naţiune. Drept exemplu pot servi S.U.A. sau Australia.

5.

În doctrina juridică s-a înrădăcinat conceptul conform căruia forma de stat reprezintă o

categorie complexă, care desemnează modul de organizare al conţinutului puterii, structura

internă şi externă a acestui conţinut. Elemente constitutive sunt:

a) forma de guvernămînt;

b) forma de organizare statală (structura de stat);

c) regimul politic.

Forma de guvernămînt desemnează modul de formare şi organizare a organelor statului,

atribuţiile care revin lor, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea,

„ în special dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.

Din punct de vedere al formei de guvernămînt cele mai frecvent întîlnite sunt monarhia şi

republica.

Monarhia ca forma de guvernămînt se caracterizează prin aceea că şeful statului este

monarhul. În evoluţia sa monarhia cunoaşte mai multe forme: monarhie absolută, monarhie

limitată, monarhie parlamentară dualistă, monarhie parlamentară contemporană.

Republica este o astfel de forma de guvernămînt, în care puterea supremă aparţine unui

organ ales pe un timp limitat. Persoanele care compun organul electiv sunt responsabile juridic

pentru activitatea lor. Republicile, la rîndul lor, pot fi parlamentare sau prezidenţiale.

Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în anumite limite spaţiale, adică pe

un anumit teritoriu, raporturile specifice ce se constituie între elementele, alcătuitoare ale

ansamblului statal, precum şi legăturile specifice dintre „întreg" şi „părţile" lui componente.

Din acest punct de vedere statele se împart în: state simple, dacă reprezintă o singură

formaţiune statală, cu un regim constituțional unic, are un singur rînd de autorităţi legislative,

executive şi judecătoreşti la nivel central, puterea fiind difuzată de la centru. sau unitare şi state

compuse sau federative, este statul format din două sau mai multe state membre, din unirea

cărora apare un nou stat - federaţia - ca subiect unitar de drept

Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor, mijloacelor, procedeelor de înfăptuire a

puterii, a relaţiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul social-politic, relevînd mai

ales măsura consacrării şi garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.

Din punct de vedere al regimului politic se disting două categorii de state: state cu regimuri

politice democratice (democraţia poate să fie directă sau reprezentativă) şi state cu regimuri

politice autocratice (totalitare).

Statul de drept semnifică acel sistem de organizare socială în care legile (în sens larg) cu

un conținut clar (certitudinea exigențelor de comportament) sunt cunoscute publicului; au la bază

sistemul de valori umane general recunoscute; sunt aduse la îndeplinire în modul nepărtinitor,

egal și echitabil de către autoritățile publice ce se supun legii; sunt garantate în realizare de către

o justiție accesibilă imparțială și independentă.

Formele istorice de edificare a statului de drept sunt: statul polițienesc; statul legal și

11

statul constituțional.

Principiile și premisele statului de drept :

1. separarea și colaborarea ramurilor puterii de stat;

2. supremația legii;

3. asigurarea, respectarea și garantarea drepturilor și libertăților omului;

4. principiul echității și dreptății;

5. principiul democratismului și pluralismului politic.

Garanțiile edificării statului de drept sunt de ordin juridic, economic, social și politic.

Aparatul de stat – un sistem de organe de stat, prin intermediul cărora se realizează

puterea de stat, se asigură conducerea societății de stat.

Structura aparatului de stat:

1. După caracterul sarcinilor îndeplinite: Reprezentative; Executive; Judiciare.

2. După volumul de competență teritorială: Centrale; Locale.

3. După principiul examinării și adoptării hotărîrii: Colegiale; Unitare.

Societatea civilă este formată din indivizi activi ai vieții sociale, vizează cu trictețe

activitatea administrației publice în copul perfecționării și orientării spre o activitate utilă pentru

societate.

Referințe bibliografice:

1. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău, 2006

2. Alexandru Arseni, Drept constitutional si instituţii politice, Vol. I, Tratat elementar, Chişinău,

2005.

3. Ion Deleanu, Drept constitutional si instituţii politice, Vol. II, Iaşi, 1993.

4. Genoveva Vrabie, Drept constitutional şi instituţii contemporane, Bucureşti, 1992,

5. Dan Ciobanu, Drept constitutional şi instituţii politice. Statul, Bucureşti, 1991,ParteaI.

6. Tudor Drăgan, Drept constitutional şi instituții politice, Tratat elementar, Vol. 1, Cluj-Napoca,

2000.

7. Teodor Cîrnaţ, Drept constitutional, Chişinău, 2004.

8. Gheorghe Avornic, Tearia generală a dreptului, Chişinău, 2004.

9. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.

10. Andrei Negru , Victor Zaharia Teoria general a dreptului și statului în definiții și scheme,

Chișinău, 2009

Subiecte de evaluare

1. Explicaţi sensul cuvântului stat.

2. Cum poate fi definit statul.

3. Determinaţi trâsăturile caracteristice ale statului.

4. Scoateţi în evidenţă dimensjunile statului şi stabiliţi importanţa lor.

5. Caracterizaţi dimensiunile statului.

6. Interpretaţi categoriile scop, sarcini şi funcţii ale statului.

7. Caracterizaţi scopul, sarcinile şi funcţiile Republicii Moldova.

8. Deduceți din definiții trăsăturile definitorii ale statului de drept

9. Caracterizați principiile și premisele statului de drept.

10. Ce numim aparat de stat.

11. Evidențiați structura aparatului de stat.

12

Tema Știința dreptului

Obiective de referință

- să definească dreptul şi să caracterizeze trăsăturile dreptului ca fenomen social;

- să stabilească factorii de configurarea a dreptului şi să-i interpreteze;

- să propună soluţii pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor omului;

- să relateze despre apariţia şi evoluţia istorică a dreptului;

-să caracterizeze constantele dreptului;

- să caracterizeze dreptul contemporan.

Repere de conţinut:

1. Definirea dreptului. Accepțiunile dreptului

2. Factorii de configurare a dreptului

3. Constantele dreptului

1.

Ce este dreptul, fiecare ştie în mod aproximativ. Romanii postulau veşnicia dreptului. Ei spuneau

că acolo unde există societate, există drept: ubi societas, ibi jus. Din punctul lor de vedere şi viceversa

era exactă: ubi jus, ibi societas.

Analizînd diferite concepţii şi definiţii date pe parcursul a mai multor ani putem constata

că într-o definiţie, ca regulă, se regăsesc următoarele elemente:

a) o constatare a trăsăturilor specifice ale dreptului, trăsături care permit de a diferenţia

dreptul de alte fenomene sociale strîns legate cu dreptul;

b) enumerarea elementelor dreptului:

• dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită;

• regulile de conduită din care este format dreptul sunt garantate de către stat;

• regulile de conduită care formează dreptul sunt reguli generale, impersonale, obligatorii;

• scopul regulilor de conduită din care este format dreptul e de a disciplina comportarea

membrilor societăţii, conform unor exigenţe şi standarde recunoscute.

Rezumînd dreptul reprezintă sistemul normelor juridice, adoptate sau acceptate de către

stat, care reglementează cele mai importante relaţii sociale, în scopul organizării şi

disciplinării comportamentului uman, conform unor valori şi unor standarde sociale

recunoscute, stabilind drepturi, libertăţi şi obligaţiuni juridice a căror realizare practica este

asigurată, în caz de necesitate prin forţa de constrîngere a statului.

Cuvîntul drept cunoaşte următoarele accepţiuni ale dreptului: dreptul obiectiv - o

totalitate de norme de comportament obligatorii, exprimate în sistemul normelor juridice.

(Definiția dreptului coincide cu noțiunea dreptului obiectiv; dreptul subiectiv - capacitatea,

facultatea, prerogativa unui subiect de a cere de la alt subiect un anumit comportament în

condițiile unui raport juridic concret, știința dreptului.

In timp ce dreptul obiectiv include reguli de drept, care, cît de multe ar fi ele la număr sunt

totuşi limitate comparativ cu drepturile subiective, ca sunt infinite ca număr.

dreptul pozitiv este dreptul care activează într-o societate. Cînd se consideră că legislaţia

anterioară este insuficientă se modifică dreptul pozitiv.

Fiecărui stat este caracteristic un anumit sistem de reguli de conduită care alcătuiesc

dreptul obiectiv (pozitiv), Acest drept se încadrează şi în formula „sistemul național de drept"

sau dreptul național. Faţă de dreptul național, ce acţionează într-un stat, sistemele dreptului

național din alte state se prezintă ca drept străin.

Paralel cu dreptul național, dreptul străin, termenul „drept" cunoaşte şi o aşa accepţiune

cum ar fi drept internațional - cuprinde normele juridice ce se conțin în diverse izvoare

internaţionale (tratate, declaraţii, pacte, convenţii, acorduri, memorandumuri, protocoale etc.).

Din definiţiile dreptului, nominalizate de noi anterior, rezultă că dreptul, ca fenomen social

13

complex, îşi îndeplineşte rolul ce-i revine, reglementînd conduita oamenilor şi orientînd

activitatea oamenilor în conformitate cu interesele generate ale societăţii. Activitatea oamenilor,

supusă unei reglementări juridice, urmăreşte întotdeauna anumite, scopuri.

Dreptul poate să-şi atingă scopul doar cu condiţia că este un factor real al progresului social

şi al echilibrului în relațiile interumane. Profesorului Dumitru Mazilu menţionează: „Scopul şi

rolul dreptului îşi găsesc expresia, în modul cel mai elocvent în garantarea juridică a afirmării

personalităţii umane, în împlinirea dezideratelor şi intereselor legitime ale tuturor fiinţelor

umane. Pedepsind tot ceea ce contravine acestor exigenţe fireşti, dreptul promovează idealurile

de dreptate şi justiţie

2.

La o cercetare a procesului de dezvoltare istorică a sistemului de drept evidențiem anumiți

factori de diferit gen care au influențat dezvoltarea dreptului atît în domeniul arealului, cît și în

domeniul dinamicii, acordîndu-i o anumită individualitate. Plecînd de la examinarea rolului lor,

factorii de configurare a dreptului pot fi grupaţi în următoarele categorii:

• factorul natural;

• factorul istoric;

• factorul social-politic;

• factorul social-economic;

• factorul cultural-ideologic;

• factorul uman;

• factorul internațional.

Factorul natural de configurare a dreptului are la bază următoarele componente: a) mediul

geografic; b) factorii biologici; c) factorii fiziologici; d) factorii demografici.

Factorul istoric e un alt factor care îşi lasă amprenta asupra dreptului. La baza oricărui

sistem de drept stă un izvor istoric. Un sistem de drept autohton nu va progresa, dacă nu va ţine

cont de trecutul său, de tradiţiile şi obiceiurile spirituale ale neamu-lui.

Factorul social-politic. Dreptul se realizează în baza statului, întregului sistem politic al

societăţii, structurii sociale etc. Asupra dreptului dintr-o societate influenţează atît autorităţile

publice (Parlamentul, Şeful statului, Guvernul, autorităţile publice locale etc.) cît şi partidele

politice, grupurile de presiune etc.

Factorul social-economic. în relaţia sa cu factorii economici, dreptul păstrează o

autonomie în măsura în care ei nu face abstracţie de la realitatea economică a societăţii.

Progresul juridic se constituie numai printr-un progres economic. Dreptul apare ca un garant şi

ocrotitor al progresului economic.

Factorul cultural-ideologic Conştiinţa socială şi juridică, cultura politică şi juridică a

societăţii, destinația morală a omului joacă un rol considerabil în viaţa dreptului. O conştiinţă şi

cultură juridică înaltă îşi vor găsi reflectare în actele normative ale statului.

Factorul uman. Omul este şi subiect de drept şi destinatar al reglementărilor juridice.

Dreptul întotdeauna are la bază factorul uman. Nu omul există pentru drept, ci, dimpotrivă,

dreptul există pentru om.

Factorul internațional. Unele probleme au încetat de mult a fi probleme interne, naţionale,

transformîndu-se în probleme globale, internaţionale. Ele, evident, necesită un model comun de

reglementare.

3. Dificultatea formulării unei definiții complete a determinat doctrina sa insiste nu neapărat

pe elaborarea unei definiții clasice a dreptului, ci pe identificarea unor elemente sau trăsături

definitorii ale acestuia. Aceste trăsături au fost denumite constante sau permanente ale dreptului

si exprima in esența ceea ce este mereu, întotdeauna, permanent prezent in existenta si evoluția

fenomenului juridic.

14

Asemenea permanente pot fi identificate in mai multe planuri ale existentei si evoluției

istorice a dreptului.

a) O prima constanta a dreptului poate fi identificata in planul conținutului normelor

juridice. Spre exemplu, orice norma juridica, indiferent de epoca istorica sau sistemul național in

care a fost elaborata, are cîteva trăsături comune: in primul rînd, reflecta existenta unui raport

juridic reglementat a se desfășura intre anumite subiecte, avînd un anumit conținut (drepturi si

obligații) si referitor la un anumit obiect al acelei relații. In al doilea rînd, reflecta existenta unei

răspunderi juridice, răspundere ce antrenează de regula existenta si aplicarea unei sancțiuni de

către autoritatea publica.

b) In planul sau sfera așa numitului dat al dreptului pot fi identificate de asemenea o serie

de constante. Prin dat sau date ale dreptului înțelegem realitățile date, deci ansamblul unor

premise si condiții care se manifesta ca si permanente ale dreptului.

Astfel de date sau constante ale dreptului sunt considerate a fi:

- Relațiile sociale – întrucît indiferent de forma lor concreta, de epocile istorice sau

specificul național, normele juridice au reglementat si reglementează întotdeauna relații sau

raporturi sociale intre subiecții umani;

- Omul – deoarece orice lege sau legiuitor a avut si are in vedere faptul ca norma de

drept vizează conduita umana, statutul social al omului;

- Legitățile obiective ale existentei – întrucît legile juridice nu pot face abstracție si nu pot

contraveni legităților obiective ale naturii, legități independente de voința legiuitorului si a

oamenilor in general. Doar in măsura in care exista o justa corelație intre legile juridice si

legitățile obiective ale existentei dreptul poate contribui la evoluția fireasca a societății.

c) In final, o semnificativa categorie de constante ale dreptului pot fi întîlnite in sfera

aparatului logic-conceptual, respectiv in limbajul juridic perpetuat de-a lungul istoriei in diferite

sisteme de drept. Astfel, noțiuni cum sunt: lege, obligație, contract, pedeapsa, familie, drept etc.

au avut de-a lungul timpului si au si in prezent relativ același înțeles, aceeași semnificație.

In concluzie, aceste constante sau permanente ne permit definirea dreptului din

perspectiva evoluției istorice a fenomenului juridic, prin prisma unor elemente de maxima

stabilitate si perenitate din existenta sa.

Referințe bibliografice

1. Boris Negru, Alina Negru Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006

2. loan Bins, Valorile dreptului şi Iogica intenţională, Arad, 1996.

3. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001.

4. Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998.

5. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept rational. Jzvoare

şi dreptpozitiv, Bucureşti, 1995.

6. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002.

7. Nicolae Râmbu, Introducere înfilosofie, Iaşi, 1993.

8. Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Bucureşti, 2000.

10. Alexandra Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999

Subiecte de evaluare

1. Explicaţi sensul cuvîntului „drept".

2. Cum poate fi definit dreptul.

3. Cum a evoluat ideea dreptului pe parcursul istoriei. Faceţi o caracteristică comparativă a

conceptului dreptului.

4. Definiţi factorii de configurare a dreptului şi faceţi o caracteristică amplă categoriilor

principale de factori.

5. Esenţa dreptului, semnificaţia şi importanţa ei.

6. Ce caracterizează forma dreptului.

7. Caracterizaţi coraportul categoriilor „esenţa", „conţinutul", „forma dreptului".

15

Tema Norma juridică și dimensiunile sociale ale dreptului

Obiective de referință: - să identifice normele juridice şi să determine trăsăturile lor;

- să evidenţieze elementele constitutive ale normelor juridice şi să le caracterizeze;

- să stabilească criteriile principale de clasificare a normelor juridic;

- să determine coordonatele de acţiune a normelor juridice;

- să interpreteze acţiunea normelor juridice în timp;

- să caracterizeze acţiunea normelor juridice în spaţiu;

- să determine modul de extindere a normelor juridice asupra persoanelor;

- să determine trăsăturile esenţiale ale normelor sociale, să le clasifice şi să le compare

principalele categorii de norme sociale;

Repere de conținut

1. Caracteristica complexă a normei juridice. Coordonatele normei juridice.

2. Interacţiunea sistemului normativ-social cu fenomenul juridic.

3. Importanţa organizării sistemului izvoarelor dreptului în procesul de evoluţie a dreptului.

1.

Norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de

puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin

forţa coercitivă a statului. Scopul normei juridice sau regulii de drept corespunde finalităţii

dreptului, şi anume, de a asigura convieţuirea socială, orientînd comportarea oamenilor în

direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează

societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se ordonează şi reglementează în forme

specifice dreptului relaţiile interumane în conformitate cu aceste valori.

Structura normei juridice evidențiază unitatea elementelor ei componente. Structura

normei juridice are două aspecte - structura internă şi structura externa. Primul aspect are în

vedere structura logico-juridică a normei, iar cel de-al doilea, construcţia ei externă, care este

legată de modul de exprimare în cadrul unui act normativ, adică structură tehnico-juridică.

Structura logico-juridică normă juridică are trei elemente: ipoteza, dispoziţia,

sancţiunea.

Ipoteza este aceea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările sau

faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şi categoria subiecţilor la

care se referă prevederile dispoziţiei.

Formele ipotezei în funcţie de gradul de precizie al formulării:

ipoteze strict determinate care stabilesc exact condiţii de aplicare a dispoziţiei se

numesc.

relativ determinată atunci, cînd împrejurările de aplicare a dispoziţiei, prin natura lor,

nu pot fi formulate în toate detaliile.

simplă sau complexe se are în vedere o singură împrejurare în care se aplică dispoziţia

şi complexă atunci cînd se are în vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în

parte pot să determine aplicarea dispoziţiei.

Dispoziţia este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie

urmată în prezenţa ipotezei date, mai precis, care sunt drepturile şi obligaţiile

corespunzătoare ale subiectelor vizate de norma juridică respectivă. În funcţie de modul cum este formulată şi dispoziţia poate fi determinată, stabilind

categoric şi fără nici o posibilitate de abatere drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi, sau

relativ determinată, atunci cînd se prevăd variante sau limite ale conduitei urmînd ca subiecţii

să aleagă una din ele, sau în cadrul acestor limite, conduita dorită.

16

Sancțiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice.

În funcţie de natura raporturilor sociale reglementate, de importanţa intereselor, a valorilor

apărute, de pericolul social pe care îl prezintă actele de încălcare, sancţiunile diferă şi ele din

punct de vedere al naturii şi gravităţii lor. Astfel, se disting sancţiuni penale, administrative

(contravenţionale), disciplinare şi civile, care, la rindul lor, se subdivid după gravitatea acestora

în cadrul fiecărei categorii în parte.

După scop, sancţiunile pot fi grupate în sancţiuni de anulare a actelor ilicite şi sancţiuni

reparatorii (de reparare şi desdăunare).

După gradul de determinare şi sancţiunile pot fi de mai multe feluri: absolut determinate

- sancţiunea este precis stabilită nu se admit devieri, relativ-determinate, cel care le aplică poate

să aprecieze cuantumul acţiunii aplicate între anumite limite, alternative unde cel care le aplică

are de ales între mai multe sancţiuni şi cumulative se aplică două sau mai multe sancţiuni.

Structura tehnico-juridică a normei juridice se referă la forma exterioară de exprimare a

conţinutului şi a structurii logice a acesteia, la redactarea ei, care trebuie să fie clară, concisă,

concretă. Aşadar, structura tehnico-juridică are în vedere aspectul normativ, modul cum sunt

anunţate normelor juridice în cadrul actelor normative.

Există diferite clasificări ale normelor juridice în funcţie de criteriul avut în vedere.

1. Criteriul ramurii de drept este cel al obiectului reglementării juridice şi al metodelor de

reglementare, după care se constituie ramurile de drept şi instituţiile juridice (drept

constituţional, drept penal, drept civil, dreptul electoral, dreptul de proprietate etc.).

2. Criteriul forţei juridice a actului normativ este acela al forţei juridice a actului

normativ, în care este cuprinsă norma juridică conform căruia distingem norme din legi, norme

din decrete, din hotărîri ale guvernului ş. a. m. d.

3. Criteriul modului de reglementare a conduitei. O clasificare de importanţă este făcută

din punct de vedere al caracterului conduitei pe care o prescriu se clasifică în onerative care

prescriu în mod expres obligaţia de a săvîrşi o acţiune, prohibitive care interzic săvîrşirea unei

acţiuni, a unei fapte şi permisive care, fără a obliga sau interzice în mod categoric o acţiune, o

conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă singur conduita, acţionînd după propria

apreciere, normele supletive - stabilesc reglementarea ce urmează să se aplice.

Normele de împuternicire - stabilesc capacitatea şi competenţa subiecţilor de drept,

posibilitatea săvîrşirii anumitor acţiuni. Se regăsesc frecvent în Constituţie, în legile de

organizare a diferitelor structuri de stat.

Normele de stimulare şi cele de recomandare. Primele stabilesc atribuirea de decoraţii,

premii, lăsînd în principiu, la aprecierea organului competent aplicarea lor concretă. Normele de

recomandare sunt prevederi neobligatorii, adresate unor organizaţii sociale autonome prin care

sunt îndemnate să urmeze o anumită conduită.

Normele onerative şi prohibitive poartă denumirea şi de norme imperative sau categorice,

deoarece nu admit nici o abatere in realizarea lor, iar normele permisive sunt denumite în ştiinţa

juridică şi norme dispozitive.

4. Criteriul sferei de cuprindere prevede clasificarea în norme generale aplicîndu-se

tuturor relaţiilor sociale din ramura respectivă a dreptului, speciale cuprind un domeniu mai

restrîns de relaţii sau anumiți instituţii şi de excepţie care se abat de la reglementarea generală,

admiţînd o reglementare de excepţie faţă de dreptul comun şi dispoziţiile generale.

5. Criteriul structurii logice (tehnico-redacţional) prevede următoarea clasificare: norme

complete sau norme incomplete, care la rîndul lor pot fi norme de trimitere sau norme în alb.

Normele complete sunt acelea care sunt dotate cu toate elementele necesare, deci reglementarea

este clară. Normele incomplete trimit uneori pentru completare la o altă normă. Împreună cu

norma de trimitere reglementarea devine completă, uneori însă, norma este incompletă pentru că

urmează să apară ulterior o reglementare care să săvîrşească şi să completeze această normă.

Aceste norme poartă denumirea de norme în alb. Normele incomplete mai sunt numite în

literatura iuridică şi norme imperfecte.

Coordonatele normei juridice: acțiunea normei juridice în timp; acțiunea normei

17

juridice în spațiu, acțiunea normei juridice asupra subiecților.

Acţiunea normelor juridice în timp durata în care o normă juridică este în vigoare

reprezintă intervalul de timp în care ea produce efectele juridice.

Acțiunea în timp a actului normativ este determinat de trei momente principale:

1. Intrarea în vigoare a legii;

2. Acțiunea efectivă a legii

3. Ieșirea din vigoare a legii.

Modalităţile de stabilire a datei intrării în vigoare a actelor normative sunt:

a) Din momentul publicării oficiale (organul oficial de presă al statului în Republica

Moldova - Monitorul Oficial).

b) Din momentul expres prevăzut în textul actului normativ.( există categorii de relații

sociale specifice, modificarea reglementării juridice a cărora necesită o anumită pregătire

prealabilă procesului de aplicare a lor).

c) Din momentul adoptării actului normativ ( este o modalitate excepțională, se practică în

situațiile cînd este necesară o reglementare rapidă, de a modifica sau completa anumite acte

normative, preîntîmpinarea cauzării anumitor daune de ordin material sau moral precum și în

situațiile de protejare a securității statului).

d) intrarea în vigoare a legii în ansamblu treptat ( intrarea în vigoare a unor

compartimente ale legii la data publicării, altor compartimente – la o dată indicată expres în

textul ei.).

Acțiunea efectivă a legii:

Actul normativ produce efecte numai în timpul cît este în vigoare și nu poate fi retroactiv

sau ultraactiv;

Au efect retroactiv doar actele legislative prin care se stabilesc sancțiuni mai blînde;

Actele normative pot ultraactiva în mod excepțional

Astfel, norma juridică poate fi incidentă numai faptelor care se petrec în intervalul de timp

cît este în vigoare.

Acțiunea efectivă a legii în timp este caracterizată de următoarele principii:

1. Principiul neretroactivităţii legii decurge din împrejurarea căreia legea reglementează

pentru viitor. Art. 22 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că nimeni nu va fi condamnat

pentru acţiuni dacă acestea în momentul comiterii nu constituiau un act delictuos. De asemenea

nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii

actului delictuos.

Raţiuni de ordin umanitar si unele necesităţi practice determină, totuşi, admiterea unor

excepţii de la principiul neretroactivităţii legii şi altor acte normative care, în principiu, sunt

următoarele:

a) Legea penală mai favorabilă sau mai blîndă exprimă o concepţie umanitară, care

permite ca persoana ce a comis o infracţiune în trecut sub imperiul unei legi vechi, înlocuită cu o

lege nouă, să i se aplice, dintre cele două reglementări, aceea care stabileşte, pentru fapta comisă

o pedeapsa mai blîndă, mai uşoară. În cazul în care legea nouă este mai favorabilă (blîndă) se va

aplica aceasta în mod retroactiv deşi fapta a fost săvirşită înainte de intrarea în vigoare a acestei

legi.

b) Legile interpretative au retroactive, în sensul că prevederile sale se aplică de la data

intrării în vigoare a legii pe care o interpretează, este firească şi logică, deoarece scopul lor este

de a explica înţelesul exact al legii interpretate, ce trebuie să-i fie atribuit de la intrarea ei în

vigoare.

c) Cînd actul normativ prevede în mod direct că se aplică si unor situaţii anterioare sau

stabileşte o dată a intrării în vigoare anterioară datei adoptării lui decurge din voinţa exprimată

în mod nemijlocit, direct, de către legiuitor, în temeiul dreptului său de legiferare. Este evident că

într-un regim de legalitate al statului de drept se vor stabili şi unele norme de principiu la nivel

constituţional sau de lege care să împiedice şi să limiteze această posibilitate

18

2. Principiul efectului imediat al legii noi prezumă că legea nouă reglementează imediat

toate relațiile sociale la care a fost orientată ea. De la momentul intrării în vigoare, toate

situațiile cad sub incidența legii noi.

În literatura de specialitate identifică următoarele modalități de ieșire din vigoare a

actului normativ:

1. Abrogare: abrogare directă, atunci cînd noul act normativ prevede în mod direct ceea

ce se abrogă, (un act normativ în întregime sau anumite articole ale actului sau actelor

normative), indirectă, atunci cînd noul act normativ se limitează să prevadă că se abrogă toate

actele normative sau prevederile din actele normative contrare dispoziţiilor sale, fără însă a

indica actul sau articolele respective, tacită sau implicită are loc atunci cînd noul act normativ

nu conţine nici o prevedere de abrogare, dar reglementarea pe care o cuprinde se îndepărtează şi

se deosebeşte atît de mult de reglementările din actele normative vechi, încît acestea nu se mai

pot aplica şi, deci, că legiuitorul le-a abrogat implicit, întrucît, a venit cu o nouă reglementare.

Derogarea reprezintă o reglementare diferită de abrogare, o abatere sau o excepţie de la

reglementarea existentă pe care nu o abrogă, ci îi îngustează, putem spune, sfera de aplicare.

Revocarea, ca fenomen tehnico-juridic, de asemenea se deosebește de abrogare, se

manifestă în situația cînd legea nu a produs efecte juridice, deoarece este retrasă înainte de

publicare și de intrarea acesteia în vigoare.

Abrogarea, ca și nulitatea legii, se referă la încetarea caracterului obligatoriu al acesteia.

Deosebire constă în faptul că nulitatea este o sancțiune a dreptului pozitiv care suprimă

retroactiv efectele actului normativ, iar abrogarea se referă la un act normativ legal, funcțional.

2. Căderea în desuetudine. În acest caz este vorba de actele normative sau reglementări

care au fost total depăşite de rezolvarea relaţiilor sociale, de schimbările social-economice care

au avut loc in societate, de faptul că stările de lucru ce au determinat necesitatea adoptării acestor

acte normative au încetat să mai existe, astfel încît acţiunea lor nu mai are nici o justificare şi nici

nu mai poate fi susţinută, fiind depăşită de noile realităţi ale vieţii.

3. Expirarea. În toate legislațiile întîlnim și norme juridice a căror acțiune este

determinată în timp, caracterul lor fiind consacrat în chiar textul legii.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Cît priveşte acţiunea actelor normative în spaţiu şi asupra persoanelor, modalităţi foarte

strîns împletite, menţionăm că, ele sunt organic legate de principiul suveranităţii puterii de

stat, se manifestă în special sub aspectul suveranităţii teritoriale şi al legăturii dintre stat şi

persoane prin cetăţenie.

În temeiul principiului suveranităţii statului, legile şi celelalte acte normative sunt

obligatorii pentru cetăţenii statului respectiv şi pentru toate organizaţiile, instituţiile, organismele

sociale şi persoanele fizice şi juridice care se află pe teritoriul său. Aceasta înseamnă că pe

teritoriul unui stat acţionează dreptul acelui stat, determinînd conduita tuturor persoanelor aflate

pe acel teritoriu. În mod firesc, aceasta presupune excluderea acţiunii în acest teritoriu şi asupra

persoanelor aflate pe el, a legilor altor state străine.

În analiza acțiunii actelor normative în spaţiu trebuie distinse aspectul intern care prevede

norme centrale și norme locale şi aspectul internaţional - reglementează relațiile sociale dintre

state în conformitate cu principiile teritorialității

Excepţia extrateritorialității - cînd, în anumite condiţii, pe teritoriul unui stat pot exista

persoane şi unele locuri (reprezentanţe diplomatice, ambasade, nave) asupra cărora nu se aplică,

în anumite limite, actele normative ale statului respectiv sau cînd se recunoaşte aplicarea legilor

străine, de asemenea, în anumite limite, pe teritoriul altui stat. În condiţiile în care aceste excepţii

se aplică cu respectarea principiilor democratice ale dreptului internaţional şi în special al

egalităţii suverane a statelor, al reciprocităţii, al liberului lor consimţămînt ele nu afectează cu

nimic principiul suveranităţii de stat ci dimpotrivă, sunt menite să asigure dezvoltarea

multilaterală a relaţiilor internaţionale contemporane.

Între aceste excepţii amintim, fără a intra într-o analiză detaliată, următoarele situaţii:

a) persoane care se bucură de extrateritorialitate - imunitatea diplomatică şi regimul juridic

19

al consulilor;

b) regimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără cetăţenie;

c) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate;

d) recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvîrşite pe teritoriul unui alt stat sau

aplicarea legii asupra unor fapte săvîrşite în străinătate.

În acţiunea actelor normative cu privire la persoane este important de subliniat - ca o

aplicare a principiilor democratismului dreptului. Sfera persoanelor care cad sub incidența

normelor juridice poate fi generală - include toate categoriile de subiecți sau specială - categorii

de persoane distincte (cadrelor didactice, personalului sanitar, militarilor, salariaţilor de stat,

mamelor cu copii etc.).

2. A reglementa în sens social înseamnă a forma comportamentul uman, atît a indivizilor cît

și a comunităților de oameni.

Reglementarea socială evidențiază următoarele trăsături:

fiecărui tip istoric social îi corespunde un anumit nivel de reglementare socială;

odată cu dezvoltarea societății crește nivelul de reglementare socială;

odată cu dezvoltarea reglementării sociale se formează noi mecanisme de reglementare

socială normativă;

odată cu dezvoltarea societății au loc transformări calitative ale mecanismului de

reglementare normativă.

Reglementarea socială include reglementarea normativă și reglementarea individuală.

Sistemul reglementărilor normative constituie un ansamblu de norme sociale ce

reglementează comportamentul uman în societate, relațiile manifestate în anumite uniuni,

colective, și un ansamblu de norme tehnico-sociale ce reglementează interacțiunea lor.

Reglementarea individuală este realizată prin adresări personale concrete pentru situații

concrete, sunt valabile în aplicarea lor o singură dată.

Deosebirile dintre modalitățile reglementării sociale se identifică prin faptul că

reglementarea normativă se dezvoltă concomitent cu societatea, iar reglementarea individuală –

în dependență de dezvoltarea culturii sociale a individului.

Un aspect specific reglementării normative este prezența normării activității umane,

realizarea căreia constă în elaborarea unui ansamblu de reguli, principii, constrîngeri, obligații,

drepturi și îndatoriri de origine morală, religioasă, juridică, economică, politică etc. Care

reglementează conduita și comportamentele umane și de grup.

Sistemul reglementărilor normative vizează normele sociale ca : norme de drept, norme de

morală, normele organizaţiilor sociale nestatale, normele obişnuielnice, normele religioase și

altele și normele tehnico-sociale precum: reguli de exploatare a mijloacelor tehnice, reguli

sanitaro-igienice, altele.

Normele sociale privesc raporturile dintre oameni şi sunt, deci, o creaţie a acestora, o

expresie de voinţă a oamenilor.

Normele tehnico-sociale au in vedere comportamentul omului in raportul faţă de natură

sau obiectele din ea exprimate de legile naturale. Multe norme tehnice sau tehnologice au devenit

obiect de reglementare juridică (cum sunt cele din domeniul ecologic, al circulaţiei, al

transportului şi telecomunicaţiilor), devenind prin aceasta şi norme sociale juridice.

În dependență de criteriul mijloacelor de stabilire și asigurare, normele morale se clasifică

în:

Normele organizaţiilor sociale nestatale. Sunt stabilite de nemijlocit de către

organizațiile nestatale, sunt fixate în statuturile lor, sunt protejate prin măsurile cu caracter social

prevăzut în statut.

Obiceiurile (moravurile, datinile). Se formează în procesul de dezvoltare istorică, într-un

mediu social determinat, în rezultatul repetării intră în deprindere, datorită căreia ele se respectă

fiind susținute de opinia socială.

20

Normele moralei. Se formează în viața socială și reprezintă un ansamblu de idei, reguli cu

privire la bine şi la rău, corect şi incorect, just şi injust îndatoririle omului față de societate

Normele religioase provin din concepția umană despre Dumnezeu ca creatorul lumii și a

începuturilor societății umane.

Normele juridice. Sunt formate și protejate prin forța de constrîngere a statului.

Conform conținutului domeniului relațiilor reglementate de normele sociale, acestea pot

fi: politice, organizaționale, etice, estetice.

Conform modalităților de formarea normelor sociale: spontane și planificate.

În dependență de metodele de confirmare și exprimare a normelor: scrise și verbale.

În procesul de reglementare juridică a relațiilor sociale o importanță deosebită pentru

stabilire unei eficiențe sporite a realizării dreptului constă în determinarea coincidenței dintre

valorile juridice, morale, religioase etc.

3.

Izvorul de drept vizează acel aspect al formei dreptului prin care norma social devine

normă juridică in procesul de instituire sau recunoaştere a ei de către puterea publică primind

astfel o formă adecvată denumită izvor de drept. Izvoarele dreptului sunt expresia creaţiei de

drept ca una din modalităţile guvernării societăţii prin intermediul autorităţii publice.

Putem spune că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de

instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice in procesul de creare a

dreptului.

Izvoarele dreptului sunt date de modalităţile multiple de existenţă ale dreptului dintr-o

epocă istorică, intr-o anumită ţară. Rolul de a da forţa juridică regulilor de conduită revine

organelor statului, fie printr-o activitate directă de elaborare şi prelucrare a izvoarelor de drept

sub forma actelor normative - legi, decrete, hotărîri etc. - fie prin investirea cu forţa juridică a

unor reguli apărute pe alte căi cum sunt obiceiul sau practica judiciară prin care această investire

sau recunoaştere, devin izvoare de drept.

Referințe bibliografice

1. Ceterchi, M.Luburici. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucuresti,1983.

2. G.Vrabie, S.Popescu. Teoria generală a dreptului. laşi, 1993.

3. I.Humă. Introducere in studiul dreptului. laşi, 1993.

4. D.Ciobanu. Introducere în studiul dreptului. Bucureşti, 1993.

5. N.Popa. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992.

6. К.Aлексеев. Oбщая теория права. В двух томах. T.2. Moсква, 1982.

7. Н.Рябушкин. Запрещающие нормы в советском праве. Казань, 1990.

8. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme.

Chișinău, 2009

Subiecte de evaluare

1. Ce este norma juridică.

2. Ce rol are norma juridică.

3. Care sunt trăsăturile definitorii ale normei juridice.

4. Prin ce se deosebeşte norma juridică de dispoziţie juridică individuală.

5. La ce se referă structura normei juridice.

6. Ce cuprinde structura logico-juridică a normei juridice.

7. Ce desemnează structura tehnico-juridică a normei juridice.

8. Care sunt criteriile principale de clasificare a normei juridice.

9. Ce se înţelege prin acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.

21

Tema Sistemul izvoarelor dreptului şi influența

lui asupra dezvoltării dreptului

Obiective de referință:

- să identifice izvoarele dreptului;

- să clasifice izvoarele dreptului;

- să stabilească evoluţia izvoarelor dreptului pe parcursul istoriei;

- să caracterizeze principalele izvoare ale dreptului la etapa contemporană;

- să determine ierarhia izvoarelor de drept;

- să caracterizeze rolul legii ca izvor de drept şi să determine rolul acestora în sistemul izvoarelor

dreptului din Republica Moldova.

Repere de conținut

1. Conceptul izvoarelor de drept.

2. Clasificarea izvoarelor de drept.

3. Actul normativ – principalul izvor de drept.

1.

În ştiinţa juridică s-a făcut distincţia între izvoarele materiale sau în sens material şi

izvoarele formale sau în sens formal al dreptului.

Izvoarele materiale desemnează ansamblul circumstanțelor de natură obiectivă și

subiectivă ce influențează conținutul și forma dreptului (izvoare reale, factorii de

configurare a dreptul). În conţinutul acestor izvoare sunt introduse elemente ce aparţin unor

sfere diferite de relaţii sociale. Sunt socotite, astfel, izvoare materiale ale dreptului factorii de

configurare a dreptului, dreptul natural şi raţiunea umană, conştiinţa juridică.

Izvor al dreptului în sens formal, formele de exprimare a normelor juridice;

modalitatea de instituire sau recunoaștere de către puterea de stat a normelor juridice în

procesul de creare a dreptului. La aceasta ne vom referi şi noi, pe acestea le avem, de regulă,

în vedere atunci cînd vorbim de izvoarele dreptului.

Nu excludem şi folosirea termenului în sensul utilizat de ştiinţele istorice care prin

"izvoare" ale dreptului au în vedere indicarea surselor de cunoaştere ale unui sistem de drept.

Izvoarele dreptului pot fi:

a) izvoarele scrise şi izvoare nescrise;

b) izvoare oficiale şi izvoare neoficiale;

c) izvoare directe şi izvoare indirecte;

d) izvoare interne și izvoare externe;

izvoare unilaterale și izvoare convenționale

Izvoarele dreptului sunt date de modalităţile multiple de existenţă ale dreptului dintr-o

epocă istorică, într-o anumită ţară. Rolul de a da forţa juridică regulilor de conduită revine

organelor statului, fie printr-o activitate directă de elaborare şi prelucrare a izvoarelor de drept

sub forma actelor normative - legi, decrete, hotărîri etc. - fie prin investirea cu forţa juridică a

unor reguli apărute pe alte căi cum sunt obiceiul sau practica juridică prin care această investire

sau recunoaştere, devin izvoare de drept.

Astfel, izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de

instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a

dreptului.

2.

Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de pînă acum a dreptului sunt următoarele:

a) obiceiul juridic;

b) practica judecătorească şi precedentul judiciar;

c) doctrina;

22

d) contractul normativ;

e) actul normativ;

f) normele religioase.

Obiceiul – o practică acceptată, permanentă, relativ stabilă și continuă de relaționare

socială. A apărut spontan, cere recunoaștere statală. Pentru validitatea acestuia este nevoie de:

a) statul recunoaște, sancționează, consacră cutuma și îi oferă caracterul oficial; c) de

interzicere a acelora care contravin ordinii şi rînduielilor sociale, instituite şi apărate de puterea

de stat.

b) părțile invocă cutuma în fața instanței de judecată și aceasta o validează.

Are un caracter pronunțat static, este imprecis, nesigur, apar deficiențe la precizarea

conținutului exact al reglementărilor, poate varia în funcție de regiune/areal. Este unul din

primele izvoare ale dreptului.

Doctrina juridică, ca izvor de drept, cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe

care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. Ea este ştiinţa, al cărei rol este teoretic-

explicativ, interpretările ştiinţifice făcute materialului normativ îl ajută pe legislator sau pe

judecător în procesul de creare şi, respectiv, de aplicare a dreptului.

Precedentul judiciar/administrativ și practica judecătorească – practica de soluționare

a cauzelor de către instanțele de judecată/organele autorității publice. Dacă anumite hotărîri

devin obligatorii ca model de soluționare pentru cazuri similare, ele constituie precedent

(caracteristic pentru sistemul anglo-saxon).

În sistemul dreptului socialist, practicii judiciare nu i s-a recunoscut, în principiu, sub nici

un aspect rolul de izvor de drept.

Contractul normativ - un acord de voințe care poartă un caracter normativ, nu vizează

un raport concret. Domeniile de aplicabilitate: dreptul muncii (contractul/acordul colectiv de

muncă), dreptul constituțional (acordul de constituire a federației), dreptul internațional (tratatele

internaționale) etc.

Actul normativ – principalul izvor de drept, care este analizat în continuare.

Normele religioase – caracteristic doar pentru familia de drept musulman.

3.

Actul normativ –act creat de organele autorității publice, conține reguli generale,

impersonale și obligatorii; prevede situații tipice și se referă la o anumită categorie de subiecți de

drept, nu pierde validitatea prin reglementarea unei anumite situații concrete; are un caracter

strict determinat; asigură dezvoltarea dinamică a relațiilor sociale.

Există mai multe categorii de acte normative constituite în sistem ierarhizat, locul principal

ocupîndu-l legea. În studiul actelor normative se impune să facem o distincţie principială între

lege şi actele normative subordonate legii.

Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al

dreptului ce emană de la Parlament, organul suprem at puterii de stat, exponent al puterii

suverane a poporului.

Legea se distinge de celelalte acte normative atît prin poziţia ei superioară în sistemul

izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei

proceduri anume stabilite, cît şi prin conţinutul normativ al reglementărilor instituite de ea.

Codurile, ca o formă anumită sistematizată într-un domeniu dat, sunt tot legi. Se disting legi:

constituţionale sau fundamentale;

organice (organizarea, funcţionarea şi structura diferitele organe ale statului);

ordinare (celelalte legi).

În caracterizarea legilor este cunoscută de asemenea, clasificarea lor în generale, speciale

şi excepţionale.

Legile generale

Legile speciale intervin cu o reglementare aparte, deosebită, particulară faţă de

23

reglementările legii generale. De exemplu, Codul civil este o lege generală faţă de legea vînzării

de mărfuri sau legile privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre

proprietari şi chiriaşi sau Codul penal este o lege generală faţă de alte legi speciale care conţin

dispoziţii penale. Pe de altă parte, aceeaşi lege sau dispoziţie poate să aibă caracter general sau

special după cum o raportăm la o altă reglementare mai generală sau mai specială.

Legea specială se aplică materiei pe care o reglementează, iar în caz de concurs, cu legea

generală se aplică legea specială, conform principiului ”lex speciali derogat generali” în măsura

în care legea specială care este de strictă interpretare nu a dispus altfel, se aplică dispoziţiile legii

generale.

Legile excepţionale se dau în situaţii cu totul deosebite, ele însele stabilind consecinţele

juridice ale aplicării lor. Asemenea acte pot fi, de pildă, cele prin care se instituie de exemplu,

starea de necesitate.

Actele normative subordonate legii. În definirea sferei de cuprindere a actelor normative

subordonate legii, trebuie să se aibă în vedere următoarele:

a) aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv Constituţia), să nu conţină dispoziţii

contrare acestora;

b) ele nu pot da reglementări primare sau în domenii a căror reglementare este prevăzută

a fi dată prin lege;

c) să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale organului de la care

emană;

d) să respecte ierarhia formei juridice a actelor superioare faţă de cele inferioare;

e) să fie date în forma şi cu procedura prevăzută pentru fiecare din ele.

Actele normative subordonate legii au forme diferite în sistemul de drept al fiecărui stat.

Ele pot fi, totuşi, clasificate ca: acte ale şefului statului, purtînd denumirea de regulă, de decrete,

acte ale organelor centrale de specialitate - hotărîri, regulamente, ordine, instrucţiuni, decizii, ori

avînd alte denumiri ale guvernului sau ale ministerelor şi altor organe centrale de stat, precum şi

ale organelor locale.

Vorbind de actele normative nu putem trece cu vederea şi actele normative ale organelor

nestatale. În această categorie a izvoarelor de drept pot fi incluse de asemenea, statutele unor

organizații sociale în măsura în care li se recunoaşte forţa juridică.

Referințe bibliografice

1. Avornic Gheorghe. Teoria generală a dreptului. – Chișinău, Cartier, 2004

2. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău, 2006

3. Ion Craiovan. Itinerar metodic în studiul dreptului. Bucureşti, 1993

4. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002

5. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000

6. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme.

Chișinău, 2009

Subiecte de evaluare

1. Definiți conceptul de izvor de drept.

2. Delimitați accepțiunile noțiunii de izvor de drept.

3. Clasificați izvoarele formale ale dreptului și exemplificați.

4. Descrieți trăsăturile izvoarelor de drept în sens formal.

5. Analizați rolul fiecărui izvor de drept în contextul normativ-juridic în diferite perioade

istorice.

6. Apreciați importanța fiecărui izvor de drept în contextul normativității juridice și sociale

actuale.

7. Stabiliți ierarhia izvoarelor de drept în perioada contemporană.

8. Clasificați actele normativ-juridice.

24

Tema Procesul de creare a dreptului. Tehnici utilizate în procesul de formare a

fenomenului juridic

Obiective de referință:

- să facă diferenţa dintre tehnica legislativă şi tehnica juridică;

- să evidenţieze principiile legiferării;

- să identifice etapele procesului legiferării şi să le caracterizeze;

- să determine rolul sistematizării legislaţiei statului şi să evidenţieze modalităţile acestora;

- să cunoască dialectica conţinutului şi a formei de drept;

- să definească caracterul ştiinţific al elaborării normelor juridice;

- să definească principiile de elaborare a actelor normative;

- să caracterizeze etapele procesului de elaborare a actelor normative;

- să determine părţile constitutive a actelor normative;

- să cunoască structura internă a actelor normative;

- să sistematizeze actele normative.

Repere de conținut

1. Tehnica elaborării actelor normative

2. Componentele actului normativ

3. Importanţa sistematizării dreptului. Sistematizarea legislaţiei

1.

Tehnica de elaborare a actelor normative este o problemă fundamentală ce face parte din

obiectul de studiu al Teoriei Generale a dreptului și statului. Astfel în literatura juridică sunt

utilizați doi termeni: tehnică juridică și tehnică legislativă. Unii autori consideră aceste două

categorii drept sinonime și nu fac nici o diferențiere între ele. Alții, fac o distincție între acești

doi termeni, utilizînd made termenul ”tehnică juridică”, prin care înțeleg aspectele tehnice legate

atît de procesul de creare a dreptului, cît și cele de aplicare a dreptului.

Noțiunea de tehnică juridică este mai largă după volum decît noțiunea de tehnică

legislativă; totodată tehnica legislativă este o parte componentă a tehnicii juridice.

Tehnica juridică este un concept complex care desemnează metodele, procedeele,

operațiile și regulile folosite pentru elaborarea, realizarea, aplicarea şi interpretarea normelor

juridice conţinute într-un act normativ.

Tehnica legislativă cuprinde totalitatea principiilor, metodelor şi procedurilor folosite în

procesul de elaborare a legilor şi celorlalte acte normative.

Elaborarea actelor normative are loc, în principal, prin activitatea normativă a organelor de

stat, Parlament şi Guvern. În acest fel activitatea normativă este una din modalităţile de realizare

şi executare a activităţii de stat, o activitate creatoare de drept potrivit nevoilor dictate de evoluţia

societăţii.

Conţinutul noţiunii de tehnică juridică ne apare astfel ca deosebit de complex, el implică

momentul receptării de către legislator a comandamentului social, aprecierea sa selectivă şi

elaborarea normei (tehnica legislativă), dar cuprinde, de asemenea, şi momentul realizării

(transpunerii în viaţă) a normei de drept construite de legislator (tehnica realizării şi interpretării

dreptului).

După cum vedem noţiunea de tehnică juridică nu corespunde noţiunii de tehnică

legislativă. Uneori se confundă tehnica juridică cu legiferarea (cu tehnica legislativă), printr-o

reducere a sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborării normative.

Procesul de elaborare a actelor normative este o activitate complexă care trebuie să ţină

seama, alături de factorii politici, economici, sociali, morali, naturali, istorici, naţionali,

internaţionali şi de anumite principii cum sunt:

Principiul planificării legislative şi a supremației legii, potrivit cărora activitatea

normativă trebuie să se realizeze după programe de legiferare a parlamentului, cît şi ale

25

guvernului ca iniţiator al proiectelor de legi.

Principiul supremaţiei legii, după care legea se bucură de forţă juridică supremă în

ierarhia izvoarelor de drept, ea reglementînd cele mai importante relaţii ale vieţii sociale şi fiind

adoptată de parlament, ales prin sufragiu universal. Toate actele normative ale celorlalte organe

de stat trebuie să se întemeieze pe lege.

Fundamentarea ştiinţifică a activităţii de elaborare a legilor presupune că în găsirea

soluţiilor să se pornească de la rezultatele științei, să se elaboreze variante diferite, să se angajeze

specialişti, în aşa fel încît întregul proces de elaborare a proiectului să se facă ştiinţific.

Respectarea unităţii de sistem a dreptului. În conformitate cu acest principiu orice

proiect de act normativ trebuie să respecte supremaţia Constituţiei şi a celorlalte legi cu putere

juridică superioară, să se coreleze cu celelalte acte normative cu care va intra în aplicare, astfel

încât să se evite contradicţiile normative.

Principiul asigurării echilibrului între stabilitatea şi mobilitatea unui sistem de drept îşi găseşte expresie în unitatea reglementărilor juridice care cere ca fiecare nou act normativ să se

integreze organic în cadrul celor deja existente în ramura de drept respectivă şi în ansamblul

sistemului de drept; unitatea, coerenţa interioară a sistemului de drept, nu trebuie afectată prin

modificările şi abrogările, ele însele necesare, de norme. Respectarea acestui principiu asigură

eliminarea lacunelor legislative, a normelor căzute în desuetudine, a paralelismelor,

suprapunerilor şi contradicţiilor dintre diferite reglementări.

Principiul accesibilității în elaborarea normativă. Elaborînd anumite acte normative,

legislatorul trebuie să aibă în vedere faptul, că destinatarii normelor juridice sunt oamenii cu

nivele culturale diferite, cu posibilităţi diferite de receptare a unui mesaj normativ.

"Legislatorul, - remarca Ihering - trebuie să gîndească profund ca un filozof, dar trebuie să

se exprime clar ca un ţăran".

Formele procesului de creare a dreptului:

- emană de la nemijlocit de la popor (referendumul). Astfel erau adoptate constituțiile

republicilor unionale și constituțiile fostei URSS. În RM această formă nu e practică (totuși

caracterizează un regim democratic)

- ca competență a organelor de stat. În anumite condiții acest proces este efectuat de stat 9

la încheierea unui tratat internațional), în cazul dat evidențiem Parlamentul.

- sancționarea de către stat a normelor ce s-au format independent în formă de obiceiuri,

sau au fost elaborate de organizații nestatale,la bază au normele religioase. În cazul dat statul nu

se ocupă de crearea normei, dar numai o recunoaște, îi acordă o forță juridică, o ridică la rang de

lege.

- crearea dreptului în comun de către stat și organizații nestatale, ex contractul colectiv de

muncă anual dintre administrația întreprinderii și comitetul sindical, în numele colectivului de

muncă.

- crearea pe cale judiciara, caracteristic pentru sistemele juridice anglo-saxone. Anumitei

hotărîri judecătorești i sedă o forță juridică obligatorie, în calitate de normă juridică. Precedent

juridic.

În sistemul romano-german procesul de creare este rezultatul statului și a organelor

competente.

Funcțiile procesului de creare a dreptului:

- Reînnoirea legislației, adică emiterea de noi acte normative

- Înlăturarea normelor juridice învechite (anulare)

- Înlăturarea lacunelor în drept.

Etapele procesului de elaborare a dreptului

Procesul de elaborare a actelor normative se compune dintr-un între șir de operații numite

etapele elaborării actelor normative.

26

Procesul de creare a dreptului convențional poate fi divizat în două etape:

a) pregătirea actului normativ-juridic. Este o etapă numită și neoficială, deoarece nu

orice proiect poate trece prin toate stadiile.

b) adoptarea lui, care conține mai multe stadii- trebuie privită ca oficială deoarece

procedura respectivă este strict reglementată în regulamentele organelor de creare a dreptului.

Stadiile:

1. Inițiativa legislativă

2. Adoptarea hotărîrii despre pregătirea proiectului actului normativ-juridic

3. Pregătirea proiectului actului normativ-juridic.

4. Discutarea textului proiectului actului normativ-juridic.

5. Coordonarea proiectului actului

6. Expertiza proiectului actului

7. Completarea proiectului

8. Prezentarea proiectului spre examinare organului abilitat cu competența de creare a

dreptului

9. Adoptarea actului normativ-juridic

10. Promulgarea

11. Publicare.

2.

La elaborarea actului normativ trebuie să e aibă în vedere o anumită structură a acestuia.

Înainte de a enumera, menţionăm că actul normativ este însoţit de regulă de o expunere de

motive, care prezintă considerentele de necesitate ale intervenţiei normative şi face referiri la

reglementările existente şi neajunsurile lor, la finalitatea noilor prevederi, la contribuţia adusă în

materie şi la efectele ce urmează să se manifeste în plan social, precum şi în planul vechilor

reglementări şi al sistemului de drept în general. Astfel aceste componente sunt:

Titlul actului normativ, sau elementul de identitate a acestuia. Este elementul său de

identificare. Constă în aceea că titlul actului normativ trebuie să fie scurt și concis și să exprime

cu claritate obiectul reglementării juridice respective.

Preambulul actului normativ. Nu este obligatoriu și necesar oricărui act normativ. Este o

succintă introducere unde se arată considerațiile sociale, economice, politice avute în vedere la

elaborarea actului, introducîndu-se numai pentru cele mai importante acte. Ajută la înțelegerea

actului normativ.

Formula introductivă. Cuprinde temeiul constituțional au legal al reglementării juridice

respective. Aici sunt instituționalizate normele de competență pentru organul care adoptă actul

normativ respectiv.

Dispoziții sau principii generale. O primă parte a reglementărilor din actul normativ. Aici

sunt stabilite anumite dispoziții cu caracter general referitor la actul normativ în totalitatea sa.

Aceste pot lua forma ”principii generale”. Uneori ele sunt despărțite chiar printr-un titlu distinct,

un capitol au secțiune, cu un titlu ”Principii generale”; Dispoziții generale”, ”Principii de bază”.

Dispozițiile generale conțin prevederi prin care se determină obiectul, scopul, sfera relațiilor ce

se reglementează, definirea unor noțiuni.

Dispoziții de conținut propriu-zise. Urmează după dispozițiile generale și formează

conținutul propriu-zis al actului normativ. În dependență de problematica actului, aceste

dispoziții pot fi mai mult sau mai puțin numeroase și după caz se împart în subdiviziuni

(capitole, secțiuni, paragrafe). Aici se conțin regulile ce stabilesc drepturi și obligații, se

stipulează una numit comportament, urmările nefavorabile în cazul nerespectării conduitei

impuse.

Dispoziții finale sau tranzitorii. Prevederi în legătură cu: punerea în aplicare a

reglementărilor, intrarea în vigoare, relațiile cu reglementările preexistente. Uneori se

evidențiază printr-un titlu aparte. Unele acte normative care nu sunt împărțite pe capitole,

paragrafe, conțin aceste prevederi în ultimele articole.

27

Actele normative pot cuprinde și Anexe, care fac corp comun cu legea și au aceeași forță

juridică. Necesitatea este determinată prin faptul că conțin schițe, tabele statistici, etc.

Elementul structural principal al actului îl constituie articolul. Există cazuri, însă, cînd în

cuprinsul actului normativ un articol conţine o singură normă sau, dimpotrivă, o normă este

cuprinsă în mai multe articole. Totodată, diversele componente ale structurii logice a normei

juridice (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) pot fi regăsite în articole diferite. Din această cauză (aşa

cum s-a subliniat în capitolul Norma juridică) nu se poate identifica norma juridică cu articolul

actului normativ. Ideal ar fi ca fiecare articol dintr-un act normativ să cuprindă o singură regulă

(normă) cu toate trăsăturile care o caracterizează. Aceste caracteristici trebuie redate în aşa fel,

încît ele să exprime în mod cît mai complet norma juridică şi să delimiteze în mod precis

conţinutul acelei norme în raport cu celelalte norme ale actului normativ.

Complexitatea reglementării este impusă de natura relaţiilor sociale. Pentru acest motiv,

articolul se subdivide uneori în paragrafe şi alineate.

Articolele se numerotează cu cifre arabe. În cazul unor acte normative care modifică

reglementarea din alte acte normative se utilizează numerotarea cu cifre latine.

De exemplu: "Art.1 - Denumirea şi dispoziţia articolului 133 din Codul penal se vor

reforma în felul următor...".

De obicei, alineatele şi paragrafele nu se numerotează. În cazul unor acte normative de

mare importanţă (Constituţia, Codul) articolele au şi note marginale, care redau într-o formă

sintetică, conţinutul articolului respectiv.

Atunci cînd într-un act normativ se introduc articole noi, fără să se modifice numerotarea

veche a actului normativ, se foloseşte metoda introducerii unor indici (spre exemplu: art. 18' din

Codul penal).

Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa în

secţiuni, capitole, titluri. Unele coduri (Codul penal, spre exemplu) sunt organizate pe părţi

(partea generală şi partea specială). Secţiunile, capitolele şi titlurile au denumiri, care evocă pe

scurt conţinutul prevederilor pe care le conţin.

În cazul în care un act normativ face referire la dispoziţii dintr-un alt act normativ deja

existent, noul act normativ nu va reproduce dispoziţiile din actul normativ preexistent, ci va face

trimitere la dispoziţiile respective printr-o normă de trimitere.

3. Atît elaborarea cît şi realizarea dreptului reclamă o operaţiune juridică foarte importantă:

sistematizarea actelor normative. Are drept obiect o anumită aranjare a actelor normative în

vigoare, conform unor criterii obiective și subiective. Are ca rezultat elaborarea unor colecții,

culegeri de acte normative sau coduri.

Prima culegere oficială este denumită Codul lui Theodosian (sec.V e.n.). Iulian este cel ce

a desăvîrșit opera de sistematizare a dreptului roman.

În literatura juridică întîlnim mai multe criterii de clasificare au de diferențiere a

sistematizării în general. Criteriul de bază conform căruia practic toți juriștii divizează

sistematizarea în două grupe mari: încorporarea și codificare.

Încorporarea - actele normative se grupează în diverse colecții sau culegeri, după criterii

diferite. Caracteristic pentru această formă, ca ea utilizează materialul normativ așa cum este

alcătuit, fără a face vre-o modificare în actele normative. Poate fi oficială – alcătuirea de colecții

de acte normativă este făcută de un organ de stat avînd această sarcină legală și neoficială -

făcută de organizații nestatale sau peroane particulare.

Codificarea - cuprinderea tuturor sau aproape tuturor normelor juridice dintr-o

ramură de drept în prelucrarea și alcătuirea unui singur act normativ nou, denumit cod,

regulament care are valoarea unei legi.

Condițiile calitative ale unui cod unt: claritate, precizie, integralitate în expunere, caracter

practic, logică, frumusețea stilului.

Sistematizarea poate fi cronologică (după succesiunea temporară a apariţiei) sau alfabetic

28

(pornind de la denumirea materiei reglementate)

Un alt criteriu de sistematizare îl constituie obiectul reglementării juridice pe ramuri de

drept și instituții juridice.

Referințe bibliografice

1. Elena Aramă,Iuliana Savu. Controverse teoretice și aspecte practice ale interpretării

dreptului. Chișinău, 2005

2. Lidia Barac. Răspunderea și sancțiunea juridică. București, 1997.

3. Ion Craiovan. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. București, 2001

4. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău, 2006

5. Boris Negru, Violeta Cojocaru Tehnica legislativă. Chișinău, 1997

6. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme.

Chișinău, 2009.

Subiecte pentru evaluare 1. Ce desemnează conceptul de tehnică juridică.

2. Care sunt principiile care se cer respectate cu ocazia elaborării unui act normativ.

3.Care sunt etapele specifice procesului de elaborare a dreptului.

4. Care sunt părţile constitutive ale actului normativ.

5. Care este structura actului normativ.

6. În ce condiţii se completează sau se modifică un act normativ.

7. Ce rol are limbajul juridic în elaborarea dreptului.

8. Ce importanţă prezintă şi care sunt formele de sistematizare a dreptului.

Tema Sistemul dreptului. Mari sisteme de drept contemporan

Obiective de referință:

- să caracterizeze diviziunile principale ale sistemului de drept;

- să argumenteze constituirea sistemului de drept din Republica Moldova

- să clasifice marile sisteme de drept

29

- să efectueze o caracteristică a principalelor mari sisteme de drept contemporan

Repere de conținut

1. Definiția și elementele structurale ale sistemului dreptului

2. Sistemul dreptului Republicii Moldova

3 . Mari sisteme de drept contemporan

1.

Dreptul într-un stat ni se înfăţişează nu ca o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor

juridice în vigoare, ci ca un ansamblu al acestora, structurato, organizato într-un sistem pe baza

anumitor principii.

În teoria dreptului, vorbind de organizarea, structurarea dreptului, ne întîlnim cu

următoarele noţiuni:

a) sistem juridic este o dimensiune inalienabilă a existenţei umane (parte componentă a

realităţii sociale).

b) sistem legislativ este unitatea actelor normative dintr-un stat.

c) sistemul dreptului cuprinde organizarea dreptului ca fenomen normativ pe ramuri şi

instituţii.

Prin urmare, sistemul de drept reprezintă structura internă a dreptului dintr-un stat,

prin care se realizează unitatea normelor juridice şi gruparea lor în anumite părţi

interdependente - ramuri şi instituţii juridice.

Prin crearea normelor juridice se formează conţinutul normativ al dreptului ce urmăreşte

un scop unic: reglementarea juridică a relaţiilor sociale în direcţia realizării sarcinilor comune

ale societăţii respective.

Astfel, putem spune că sistemul de drept este constituit din totalitatea normelor

juridice între care există relaţii relativ stabile şi durabile.

Structurarea normelor juridice s-a realizat după multiple criterii Acestea sunt, în principal,

următoarele:

obiectul reglementării este o categorie calitativă și omogenă de relații sociale asupra

cărora influențează normele unei anumite ramuri de drept.

juridice şi metoda de reglementare caracterizează totalitatea procedeelor și mijloacelor

juridice prin intermediul cărora se efectuează reglementarea juridică a relațiilor sociale de același

gen.

Elementele metodei de reglementare juridică:

caracterul situației juridice generale ale subiecților, adică capacitatea juridică, relațiile

între subiecți (subalterni, colegi s.a.)

caracterul condițiilor de apariție, modificare ori încetare a raporturilor juridice, adică a

faptelor juridice (contract, hotărîrea judecătorească s.a.)

caracterul urmărilor juridice pentru subiectul de drept (pozitive, negative, amendă,

mustrare s.a.)

Sistemul dreptului evocă unitatea dreptului şi diferenţierea sa, adică împărţirea sa pe

ramuri şi instituţii juridice.

Ramura de drept este ansamblul normelor juridice legate organic între ele, care

reglementează relațiile sociale ce au același specific (omogene) folosesc aceeași metodă sau

complex de metode de reglementare.

Totodată ramura reprezintă unitatea mai multor instituții juridice strîns legate între ele prin

obiectul lor, anumite principii și metode comune. Fiecare ramură de drept are o structură

specifică include Partea Generală - de regulă conțin dispoziții generale care servesc bază pentru

partea specială (noțiunea de infracțiune, noțiunea de pedeapsă, modalitățile ei, etc.) și Partea

Specială - componentele concrete de infracțiune.

Subramura de drept. O grupare de norme juridice, relativ mare, ce formează obiectul unor

reglementări juridice distincte. Subramura nu posedă o metodă de reglementare juridică proprie.

30

Ca exemplu de subramură de drept putem exemplifica dreptul penal militar încadrat în dreptul

penal, ca ramură de drept.

Instituţia juridică cuprinde normele juridice care reglementează o anumită unitate (o grupă

unitară) de relaţii sociale, generînd astfel o categorie aparte de raporturi juridice.

Instituția juridică formează sfera cea mai restrînsă a legăturii de conținut între mai multe

norme juridice. De exemplu, instituția dreptului de proprietate, succesiunii în dreptul civil,

instituţia căsătoriei, înfierii în dreptul familiei). Unele instituţii juridice, avînd o sferă mai largă,

îşi pot subdiviza normele în mai multe subgrupe mai restrînse. De ex. în cadrul succesiunii

putem distinge instituția succesiunii legale și testamentare.

Instituția juridică interamurală. Un sistem de norme ce sunt incluse în diferite ramuri de

drept, dar destinate de a reglementa relațiile sociale de acelașii gen cu caracter interdependent.

Norma juridică este elementul inițial și cea mai mică particulă a sistemului de drept.

O altă divizare a dreptului (cea mai veche) reprezintă: dreptul public şi normele

dreptului privat.

Dreptul public – o totalitate de ramuri de drept care reglementează relații sociale ce

asigură un interes social, comun (public): dreptul constituțional, administrativ, muncii, financiar,

penal, procesual, etc.

Dreptul privat – ramuri care reglementează relațiile sociale, determină interesele

particulare, independența și inițiativa proprietarilor individuali și a uniunilor în activitatea sa

patrimonială și în relațiile personale, include include dreptul civil, comercial, maritim și alte

ramuri sau compartimente ale unor ramuri.

O nouă probă a dificultății în această materie constă în faptul că unii autori admit și a treia

categorie, intermediară – drept mixt, acolo unde interesul public apare fiind indisolubil legat de

cel privat, încît nu pot fi distinse cele două elemente; de ex. cazul normelor de drept procesual,

care aparțin conform doctrinei dreptului public.

O altă categorie constituie Dreptul internațional - ansamblul de reglementări create prin

acordul dintre statele suverane și egale în drepturi, care exprimă voințele concordante ale acestor

state, reglementează relațiile dintre ele, aceste norme fiind asigurate în caz de necesitate prin

constrîngere exercitată, individual sau colectiv de către state.

Dreptul internațional include două părți componente: dreptul internațional public -

reglementează relațiile dintre state, stabilind drepturile și îndatoririle unora față de celelalte,

tratatele internaționale, organizațiile internaționale, relațiile dintre indivizi și comunitatea

internațională accesul acestora la jurisdicțiile internaționale, reprimarea crimelor împotriva

umanității. În dreptul public internațional nu există un organ legislativ internațional, situat

deasupra statelor, în consecință, normelor dreptului internațional li se supun și creatorii lor,

respectiv statele care le-au elaborat.

și dreptul internațional privat - totalitatea normelor juridice care au drept scop să

reglementeze rezolvarea conflictelor de legi, generate de raporturile de drept civil ce cuprind

unul au mai multe elemente de extraneitate. Ele se ocupă de asemenea de problemele situației

juridice sau cu cele vizînd condiția străinilor, cu monopolul de stat asupra comerțului exterior,

precum și cu problemele privind procedura civilă, legate de apărarea drepturilor izvorîte din

relațiile civile cu caracter internațional.

2.

În ceea ce priveşte dreptul actual al Republicii Moldova distingem ca ramuri de drept,

ramurile corespunzătoare diviziunii dreptului în drept public şi drept privat.

Distingem de regulă următoarele ramuri de drept: dreptul constituțional, dreptul

administrativ, dreptul financiar, dreptul civil. dreptul muncii, dreptul funciar, dreptul familiei,

dreptul penal, dreptul procesual (penal şi civil).

Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice ce stabilesc principiile

fundamentale ale structurii social-economice şi ale orînduirii de stat, sistemul, principiile de

organizare şi de funcţionare ale organelor statului, precum şi drepturile şi îndatoririle

31

fundamentale ale cetăţenilor. Raporturile de drept constituţional sunt raporturile sociale care apar

în procesul organizării şi exercitării puterii de stat. Principalul izvor al dreptului constituţional îl

formează Constituţia. Normele dreptului constituţional sunt cuprinse, de asemenea, şi în alte legi.

Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile

sociale ce formează obiectul administraţiei de stat. În raporturile juridice ale dreptului

administrativ întotdeauna o parte este un organ al administraţiei de stat, metoda reglementării

raporturilor de către normele dreptului administrativ are un caracter imperativ.

Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea

financiară a organelor de stat. Întocmirea bugetului, perceperea impozitelor, stabilirea modul de

cheltuire a mijloacelor băneşti ale statului, creditul, asigurările etc.

Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile

patrimoniale în care părţile se află pe poziţii de egalitate juridică. De asemenea, dreptul civil

include şi normele juridice care reglementează relaţiile sociale nepatrimoniale în care se

manifestă individualitatea persoanei, cum ar fi numele, dreptul de autor, domiciliu, starea civilă

etc.

Dreptul muncii cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale

de muncă. Relaţiile din acest domeniu apar în legătură cu folosirea dreptului de muncă, condiţiile

muncii, ale salarizării, angajării, în legătură cu drepturile şi obligaţiile muncitorilor şi ale

funcţionarilor. De asemenea dreptul muncii cuprinde şi normele juridice privind organizarea

muncii, pregătirea profesională, protecţia muncii, justiția muncii şi altele.

Dreptul funciar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile

funciare în legătură cu folosirea pămîntului, pădurilor, apelor, în scopul unei juste împărţiri a

fondului funciar şi unei folosiri raţionale şi eficiente a pămîntului.

Dreptul familiei. Raporturile juridice de familie cuprind raporturile de căsătorie, de rudenie

şi filiaţie, raporturi în legătură cu înfierea, cu ocrotirea celor lipsiţi de capacitate sau cu

capacitate restrînsă, cît şi altor persoane.

Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc, în conformitate cu

interesul societăţii, ce fapte sunt considerate infracţiuni şi care este măsura pedepsei pe care

trebuie s-o aplice justiţia celor ce s-au făcut vinovaţi de săvîrşirea infracțiunilor.

Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează

activitatea organelor de urmărire, a procuraturii şi a justiţiei în judecata cauzelor penale, pentru

descoperirea infracţiunilor şi a infractorilor şi pedepsirea lor, norme care reglementează

raporturile acestor organe cu cetăţenii asupra cărora se răsfrînge activitatea lor. În această

activitate a organelor menţionate apar şi raporturile lor cu cetăţenii asupra cărora se răsfrînge

activitatea lor: acuzat, parte civilă, martori.

Dreptul procesual civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează ordinea

dezbaterii şi rezolvări de către justiţie a cauzelor civile, precum şi îndeplinirea hotărîrilor

judecătoreşti în aceste cauze.

Dreptul procesual civil reglementează raporturile care apar între organele de înfăptuire a

justiţiei şi cetăţeni, precum şi între cetăţeni ca părţi în proces – reclamant şi pîrît. Aceste

raporturi reglementate de dreptul procesual civil reglementează şi litigiile izvorîte din anumite

raporturi de familie, de munca sau chiar de drept constituţional.

Dreptul internaţional are o situaţie specială el neintrînd în sistemul intern de drept al

vreunui stat. Aceasta nu reprezintă voinţa uni stat singur, ci a mai multor state, în condiţiile

actuale.

3.

Familia sistemelor de drept este o totalitate de sisteme de drept naționale ce se bazează

pe izvoare comune formale ale dreptului, a structurii comune a sistemelor de drept și dezvoltarea

istorică asemănătoare.

În cadrul tipologiei juridice este posibilă şi necesară o clasificare, care ar lua în

consideraţie particularităţile concret-istorice, tehnico-juridice şi altele ale diferitor sisteme

32

juridice.

Însă, cu toată varietatea poziţiilor şi punctelor de vedere, se pot deosebi (bineînţeles,

destul de convenţional) două direcţii de bază în clasificarea sistemelor juridice actuale, fiecare

din ele avînd, la rîndul lor, mai multe tipuri ce posedă anumite particularităţi.

Pentru evidenţierea principalelor familii juridice există trei grupuri de criterii cu legături

reciproce: geneza istorică a sistemelor juridice; sistemul de izvoare ale dreptului; structura

sistemului juridic. Astfel, deosebim sistemul de drept anglo-saxon, romano-germanic, socialist, tradițional

și religios, cu următoarele caracteristici:

Familia juridică romano-germanică.

a) La baza compartimentului dreptului privat din toate sistemele de drept menționate se

află dreptul roman privat;

b) Este specifică divizarea convențională în drept public și drept privat;

c) Norma juridică poartă un caracter general;

d) Este caracteristică sistematizarea legislației în coduri;

e) Principalul izvor formal de drept este actul normativ.

Familia sistemelor de drept anglo-saxon

a) La baza sistemelor de drept de origine anglo-saxonă se află dreptul comun englez;

b) Nu cunosc divizarea în drept public și drept privat;

c) Norma juridică poartă un caracter foarte concret, aproape cazuistic;

d) Nu se practică codificații de model european;

e) Principalul izvor formal al dreptului este practica judecătorească.

Familia sistemelor de drept socialist

a) La baza majorității ansamblului de sisteme de drept se află dreptul roman privat;

b) Sistemele de drept socialiste în dezvoltarea lor au fost determinate de sistemul de drept

sovietic;

c) Nu recunoaște divizarea în drept public și drept privat;

d) Norma juridică, după modelul din familia romano-germanică, poartă un caracter

general;

e) Există coduri după modelul romano-germanic;

f) Principalul izvor formal al dreptului este actul normativ.

Dreptul tradițional și religios

a) Nu există o unitate sistemică, caracteristică pentru celelalte familii;

b) Este prezent un sistem de izvoare formale ale dreptului diferit de cel romano-germanic;

c) Drepturile tradiționale și religioase nu posedă o sistematizare după modelul occidental,

normele dreptului aflîndu-se împreună cu normele religioase;

d) Nu poate fi evidențiată o structură a drepturilor menționate după modelul occidental;

e) De regulă drepturile tradiționale și religioase poartă un caracter vechi, arhaic

Referințe bibliografice

1. Genoveva. Vrabie. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1993.

2. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău, 2006

3. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme.

Chișinău, 2009.

4. Avornic Gheorghe. Teoria generală a dreptului. – Chișinău, Cartier, 2004

5. Dumitru Baltag, Alexei Guțu , Igor Ursan. Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2002.

6. Dan Victor Zlătescu. Panorama marilor sisteme contemporane de drept. București,1994

Subiecte de evaluare

1. Definiți sistemul dreptului.

2. Normele juridice în totalitatea lor constituie un conglomerat sau au o anumită coerenţă

internă.

33

3. Se pot distruge domenii de norme juridice subsumate acestei totalităţi.

4. Prin ce criterii.

5. Care sunt componentele principale ale sistemului dreptului.

6. Ce se înţelege prin ramura de drept şi instituţia juridică.

7. Clasificați marile sisteme de drept

8. Efectuați o caracteristică a sistemului de drept al Republicii Moldova

Tema Aspecte teoretico-practice a interpretării şi realizării dreptului

Obiective de referință

- să identifice interpretarea dreptului şi să se pronunţe asupra importanţei ei;

- să determine formele de interpretare a dreptului;

- să stabilească consecinţele juridice ale interpretării oficiale şi interpretării neoficiale;

34

- să concretizeze metodele de interpretare a dreptului;

- să determine rezultatele interpretării dreptului;

- să definească conceptul realizării dreptului;

- să identifice factorii care influențează asupra nivelului de realizare a dreptului;

- să evidenţieze formele de realizare a dreptului;

- să definească conceptul aplicării dreptului şi trăsăturile acestuia;

- să identifice organele abilitate cu drept de aplicare a dreptului;

- să caracterizeze etapele (fazele) de aplicare a dreptului;

- să evidenţieze conceptul, trăsăturile şi clasificarea actelor de aplicare a dreptului;

- să definească următoarele concepte: lacună în drept, lacună în lege, lacună în legislaţie, lacună

în reglementarea normativ-juridică şi lacună în dreptul pozitiv;

- să identifice factorii care generează apariţia sau evitarea lacunelor în drept;

- să evidenţieze specificul analogiei dreptului.

Repere de conținut

1. Conceptul şi efectele interpretării dreptului.

2. Probleme teoretico-practice de realizare a dreptului în condiţiile Republicii Moldova

3. Eficiența dreptului.

1.

Prin natura lor, normele juridice au un caracter general, ele se refera la situații ipotetice.

Dar aplicarea lor privește cazuri concrete. De aici rezulta o seama de implicații, care evidențiază

necesitatea interpretării normelor juridice.

În primul rînd, legislatorul nu poate avea în vedere atunci cînd elaborează normele

juridice, toate situaţiile, care se pot ivi în aplicarea dreptului. De aceea, el trebuie să rămînă la un

nivel de generalitate, care impune, pentru racordarea normei la situaţie, interpretarea ei.

În al doilea rînd, necesitatea interpretării normelor juridice rezultă şi din faptul că

legislatorul, redactînd normele, se exprimă concis, concentrînd la maximum conţinutul exprimat.

În al treilea rind, se ştie că pe timpul cît o normă este în vigoare pot să apară fapte noi

care, întrucît nu existau în momentul elaborării ei, nici n-au fost prevăzute în mod direct.

Aceasta duce la elaborarea unor noi norme, care intersectează sfera de aplicare a celor deja

existente. În această situaţie se impune interpretarea noilor acte normative, comparîndu-le şi

studiindu-le cu alte dispoziţii legale.

În al patrulea rînd, necesitatea interpretării derivă şi din problemele care se pot ivi în

legătură cu redactarea gramaticală a textului de lege, cu o anumită poziţie a cuvintelor în text, cu

folosirea semnelor de punctuaţie.

În al cincilea rînd, în lextele de lege sunt folosite de multe ori termeni al căror sens este

diferit de cel obişnuit. Din acest motiv, legislatorul consideră uneori necesar să facă, chiar în

cuprinsul unor legi, precizări asupra inţelesului special al termenilor folosiţi în redactarea actului

normativ.

Aspectele enunţate, la care se pot adăuga şi altele, demonstrează necesitatea de a clarifica

orice nuanţă semantică a limbajului juridic, deoarece acesta nu poate reda întotdeauna cu

maximă claritate determinările de conţinut, care exprimă voinţa legislatorului. În această situaţie

trebuie să se recurgă la forme şi metode de interpretare a normelor juridice care să cuprindă

concordanţa dintre voinţa reală a legiuitorului şi înţelesul nemijlocit al termenilor întrebuinţaţi.

Obiectul interpretării sunt însăși normele juridice, și nu dreptul în general. Știința noastră

juridica folosește frecvent noțiunea de interpretare a normelor juridice, care vizează atât

interpretarea legii, cât si a dreptului în general.

Definind interpretarea normelor juridice, putem retine ca aceasta reprezintă o fază a

procesului de aplicare a dreptului, prin care se are în vedere un proces intelectual

îndreptat la stabilirea exactă a sensului și a conținutului normelor juridice supuse

35

interpretării cu ajutorul unui mecanism (ansamblu de metode și procedee) special investite

pentru aceasta.

Interpretarea normelor juridice se clasifică în: interpretarea oficială și interpretarea

neoficială, sau doctrinară.

Interpretarea oficiala este realizată de către organe de stat competente fie să elaboreze

normele de drept, fie să facă aplicarea lor la speță, la cazurile particulare ce le au de rezolvat.

Interpretarea oficială se împarte în: interpretare generală și interpretare cazuală.

Interpretarea generală numită și interpretare autentică este realizată de însușii organul

care a elaborat regula de drept. Autorul ei poate fi organul emitent al actului supus interpretării

sau un organ ierarhic superior. Interpretarea are o valoare de sinestătătoare şi este făcută cu

scopul de a lămuri sensul unei norme, nefiind condiţionată de necesitatea soluţionării

concomitente a unei cauze concrete.

Interpretarea cazuală sau judiciară. Este judiciară fiindcă în mare parte este realizată de

către organele judiciare. Dar într-o măsură considerabilă fiind făcută de organele administrației

de stat în cazurile ce cad în competența lor (elaborarea unei autorizații, constatarea și

sancționarea unei contravenții)

Această interpretare are un caracter relativ, este obligatorie numai pentru părțile implicate

în proces. Se aplică numai pentru viitor. Ea poate fi însă și retroactivă, cînd este declarativă de

drepturi. Este un mijloc pentru soluţionarea unei cauze concrete.

Interpretarea neoficială a normelor juridice sau doctrinară, poartă și denumirea de

interpretare științifică, întrucît ea este cuprinsă, în operele ştiinţifice, nu este obligatorie.

Valoarea acestei interpretări este în funcţie de puterea argumentelor ştiinţifice pe care se sprijină,

cu alte cuvinte, ea se bucură numai de o autoritate ştiinţifică şi nu juridică.

Metodele de interpretare constau în totalitatea procedeelor tehnice utilizate pentru

clasificarea conținutului prevederilor normelor juridice, în scopul aplicărilor în cazuri

concrete.

În general se admite existenţa următoarelor metode:

Metoda gramaticală (interpretarea ad. literam).

Metoda sistematică (interpretarea în sistem, adică prin plasarea normei în cadrul

sistemului de reglementare respectiv).

Metoda istorică (interpretarea istorică, sau prin raport la contextul istoric în care norma a

fost adoptată).

Metoda logică (interpretarea logică relevă raţio logis şi mens legis).

Metoda teleologică (interpretarea după scop, urmăreşte găsirea sensului actului normativ

prin desprinderea finalităţii actului respectiv, a interesului protejat, urmăreşte să pună în lumină

scopul legii).

Rezultatele (limitele) interpretării normelor juridice.

Din punctul de vedere al rezultatelor (limitelor) interpretării normelor juridice,

interpretarea poate fi:

a) literală atunci cînd organul de aplicare constată o echivalență perfectă între conținutul

normei și forma ei de exprimare;

b) extensivă textul normei juridice trebuie extins;

c)restrictivă care restrînge conţinutul real al normei în raport cu formularea textului ei,

formulare dovedită ca fiind prea largă..

Interpretarea se finalizează cu adoptarea actelor de interpretare care sunt acte-documente

ce conțin lămuriri, explicații privind conținutul normelor juridice și se divizează în două grupe:

- Cele ce țin de procesul de elaborare a dreptului și

- Cele ce se referă la procesul de aplicare a actelor normative.

Prima grupă de acte are forță juridică egală cu actele pe care le interpretează, pe cînd cea

de-a doua grupă de regulă – actele instanțelor judiciare superioare, conține doar niște reguli care

analizează practica judiciară cu scopul de a o sistematiza și a o unifica.

36

2.

Realizarea dreptului poate fi definită ca procesul transpunerii în viaţa a conţinutului

normelor-juridice în cadrul căreia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută

dispoziţiile normative, iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul competenţei lor. Conținutul noțiunii de realizare a dreptului cuprinde toate acțiunile necesare pentru

traducerea în viață a reglementărilor juridice, iar obiectul acestor acțiuni este comportarea,

conduita subiecților de drept. Obiectul reglementării juridice este determinat de politica

legislativă și normativă în general. Realizarea dreptului îmbracă două forme:

1) realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale de către

cetăţeni. În conformitate cu acest criteriu, distingem norme onerative, prohibitive și permisive.

Realizarea dreptului prin activitatea de executare şi respectare a normelor juridice are

următoarele trăsături.

a) Această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea prevederilor cuprinse în

normele juridice prin confirmarea faţă de dispoziţiile normative, traducerea în viaţă a

conţinutului dreptului pe această cale are o importanţă deosebită, ea înscriindu-se ca o

componentă de bază a climatului de ordine şi legalitate.

b) Conformarea (supunerea) faţă de conduita fixată prin normele de drept este rezultatul

direct al mai multor factori, cum ar fi: conţinutul dreptului, acceptarea legii de către societate, ca

expresie a mai multor necesităţi, ridicarea gradului vieţii materiale şi spirituale a oamenilor,

sporirea nivelului de cunoştinţe şi perfecţionarea instrucţiei şcolare etc.

c) Ca volum de intensitate această formă de realizare a dreptului este mult mai legată decît

cealaltă formă - aplicarea dreptului - ea declanşînd un număr imens de situaţii juridice la care

participă categoria cea mai mare de subiecţi - cetăţenii - precum şi diferite organizaţii sociale.

d) Din punctul de vedere al tehnicii juridice, activităţile în realizarea acestei forme sunt

relativ mai simple, ele se pot desfăşura şi în fapt, fără încheierea unui act scris; fără îndeplinirea

unor condiţii de formă sau de fond speciale) Ele sunt, bineînţeles, compatibile şi cu realizarea

prin crearea şi desfăşurarea unor raporturi juridice, în care drepturile şi îndatoririle participanţilor

se concretizează în legături juridice statornice prin normele de drept din cele mai diferite ramuri

ale sistemului juridic.

f) Respectînd şi aducînd la îndeplinire (executînd) normele dreptului, cetăţenii îşi valorifică

drepturile subiective, cu luarea în consideraţie şi a obligaţiilor ce apar în procesul interacţiunii

sociale.

Forma aceasta de realizare a dreptului, se înfăţişează, astfel, ca necesară şi utilă atît

societăţii în ansamblul său, cît şi subiecţilor de drept, care-şi valorifică prerogativele într-o

modalitate socialmente acceptabilă.

2) realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat şi

alte organisme sociale.

Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului în literatura

juridică poartă denumirea de aplicare a dreptului. Conceptul de aplicare a dreptului

desemnează o anumită modalitate de realizare a dreptului, aceea care presupune intervenția unui

organ competent al statului ce elaborează, după o anumită procedură, un act juridic în anumite

forme specifice – actul de aplicare. Actul de aplicare dă naștere, stinge sau modifică raporturi

juridice, generează drepturile şi obligaţiile faţă de persoanele la care se referă.

Activitatea normativă se deosebeşte de activitatea de aplicare a dreptului prin trăsături de

conţinut şi formă.

Fazele (etapele) procesului de aplicare a dreptului:

1. stabilirea stării de fapt, descifrarea situației concrete, a faptelor și împrejurărilor în

care acestea s-au produs. Constatările finale depind de măsura în care ele corespund faptelor, așa

cum s-au petrecut ele în realitate.

2.alegerea normei de drept, în această situație organul de aplicare îndeplinește o serie de

operațiuni prealabile: nominalizează norma juridică, verifică autenticitatea normei, determină

37

conținutul exact al normei, dacă se aplică la cauza dată sub aspectul acțiunii ei în timp, în spațiu

și asupra persoanei etc.

3. Interpretarea normelor juridice constituie o activitate la care organul de aplicare

recurge pentru a stabili înţelesul adevărat şi deplin al normei juridice, utilizînd în acest scop

metode şi procedee cu care operează tehnica interpretării dreptului.

4. Elaborarea și emiterea actului de aplicare, presupune elaborarea unei decizii juridice,

care va atrage după sine stabilirea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete.

În literatura juridică se deosebesc mai multe criterii de clasificare a actelor de aplicare a

normelor juridice. După obiectul lor, actele de aplicare sunt de două feluri:

dispoziții în care unei persoane i se indică în mod concret, nominal, acțiunea licită pe

care trebuie să o facă;

dispoziții prin care se indică sancțiunea pe care trebuie să o suporte o anumită persoană

ca rezultat al săvîrșirii unei fapte ilicite, sau: acte juridico-constituționale, acte juridico -

adminitrative, acte juridico-penale.

După subiecți, cunoaștem:

Actele Parlamentului RM

Actele șefului statului – Președintelui Republicii Moldova,

Actele administrației de stat,

Actele instanțelor judiciare,

Actele organelor procuraturii etc.

După forma lor exterioară, se împart în: acte-documente (actele organelor de anchetă, ale

instanțelor de judecată, care au unele cerințe stricte referitor la formă) și acte-acțiuni ( indicațiile

verbale ale conducătorilor, gesturile inspectorului poliției rutiere etc.).

După forma activității juridice de aplicare: acte executive, care pun în aplicare

dispozițiile normei juridice și acte de ocrotire a normelor de drept, care prevăd aplicarea unor

sancțiuni pentru violarea normelor juridice.

După importanța lor, ele se împart în: principale, au de bază (hotărîrea juridecătorească

de bază) și facultative, ajutătoare (actele procesuale, de pregătire etc.)

După durata lor în timp, ele pot fi: permanente sau îndelungate (numirea pensiilor,

înregistrarea căsătoriei) și pentru o singură aplicare (aplicarea amenzii).

Calitățile actului de aplicare sunt: caracterul imperativ; cerință individuală, bazată pe

norma juridică; cerință competentă, emisă de un organ au persoană competentă; stabilirea

drepturilor subiective și a obligațiilor participanților la raportul juridic concret; stabilirea

măsurilor de răspundere pentru fapta ilicită comisă.

Prin urmare, despre lacună putem vorbi și în cazul în care există un gol,o lipsă în

reglementarea juridică, precum și în cazul unor neajunsuri, greșeli în formularea normelor

juridice. În literatura de specialitate există mai multe noțiuni în această privință: Lacuna în drept

pozitiv – se are în vedere acel caz cînd nu există nici lege, nici alt act normativ subordonat legii,

nici obicei, nici precedent.

Lacuna în reglementarea normativă - se înțelege lipsa unor norme în lege sau în alte acte

normative

Lacuna în legislație - presupune absența legii în general. Lacuna în lege - ne vorbește

despre o reglementare incompletă a problemei într-o lege concretă.

Din cele menționate rezultă că lacune în drept există în două forme:

1) o lipsă totală în reglementarea juridică a unei probleme;

2) o reglementare incompletă a unei anumite legi.

Lacunele în drept au loc atunci cînd organul de elaborare a normelor juridice:

Greșit consideră că unele relații nu pot fi reglementate juridic;

Greșit presupune că lacunele vor fi ocolite prin concretizarea dreptului în timpul aplicării

lui;

Elaborează norme, în care nu există nici o necesitate;

Rezolvă problema nu așa cum ar trebui rezolvată într-o normă stabilită (concretă).

38

În toate situațiile enumerate dreptul se aplică prin instituția analogiei juridice.

Analogia juridică se prezintă în forma analogiei legii, care constă în aplicare la un raport

social, nereglementat de lege, a unei norme juridice ce reglementează un raport social

asemănător și analogiei dreptului se prezintă ca un procedeu de soluționare a unei situații

pentru care, neavînd la dispoziție vreun text normativ, se apelează la principiile generale ale

dreptului, care reprezintă sintetic acel ideal de rațiune și justiție care stă la baza dreptului pozitiv.

Analogia are o dublă funcție:

1. de constatare a inexistenței unei reglementări juridice directe a cazului supus

reglementării și

2. de umplere a lacunei. Analogia nu constituie unicul mijloc de umplere a lacunelor în

drept.

Utilizarea analogiei, ca procedeu de umplere a lacunelor în drept, se deosebește de

utilizarea analogiei, ca argument în cadrul normei juridice. Analogia nu trebuie confundată cu

interpretarea extensivă a dreptului, deoarece ultima este pur deductivă, pe cînd analogia este un

raționament inductiv, incomplet de o incertitudine aproximativă.

O altă dezvoltare a dreptului constituie ficțiunile și prezumțiile. Ficțiunea este un

procedeu de tehnică juridică prin care un fapt este considerat ca realitate juridică, deși acesta

nu există. Ficțiunea există în sistemul nostru de drept, art.454 ”imposibilitatea determinării

exacte a moștenitorului” Codul Civil al RM: dacă testatorul a determinat persoana moștenitorului

prin caracteristici care pot fi proprii mai multor persoane și nu se poate stabili pe care dintre ele a

avut-o în vedere testatorul, toate persoanele se consideră moștenitori cu drept la cote părți egale.

În domeniul dreptului internațional clădirile ambasadelor străine unt considerate că există

pe teritoriul statului pe care le reprezintă.

Prezumțiile juridice sunt procedee tehnice prin care legiuitorul acceptă sau chiar impune

că ceva există fără ă fie nevoie de a proba o atare situație. Spre exemplu, prezumția

nevinovăției, prezumția că un copil născut în căsătorie are ca tată pe soțul mamei sale. Situația

prezumată poate fi reală sau nu, iar proba, atunci cînd ea este admisă, trebuie făcută de către cel

care o neagă. Prezumțiile pot fi legale și judiciare. Prezumțiile legale pot fi relative, care pot fi

răsturnate pe baza probei contrare (prezumția nevinovăției) și absolute, care nu pot fi contestate

(prezumția autorității lucrului judecat)

Este necesar de a caracteriza și două probleme direct determinate de procesul interpretării

normelor juridice: abuzul de drept și frauda de lege.

Abuzul de drept, prerogativele, drepturile, competențele conferite de lege destinatarilor

normelor juridice nu sunt exercitate cu bună credință, ”încălcîndu-se spiritul legii, intenția

legislatorului, finalitățile normelor juridice. Litera legii este utilizată conștient ilegal, ca un

instrument pentru a produce consecințe nedrepte, dăunătoare pentru cineva”. Se manifestă, de

regulă, la funcționari, persoane cu funcții de răspundere.

Frauda de lege este definită ca fiind o manevră ilegală efectuată cu scopul de a elucida

aplicarea normelor juridice care sunt, în mod normal aplicabile, pentru a promova în mod ilegal

unele interese, a ocoli anumite consecințe care nu convin, a profita de reglementări juridice mai

favorabile, prin diverse acțiuni nepermise de lege. Ca exemplu evidențiem simulația prețului cu

scopul de a evita aplicarea integrală a taxelor fiscale, ceea ce constituie o fraudă de lege.

Referitor la spiritul și litera legii reflectă acele idei, scopuri care le-a urmărit legislatorul

la elaborarea actului normativ.

3.

Eficacitatea dreptului reprezintă în ce măsură realizarea normei contribuie la atingerea

scopului și obiectivelor reglementării juridice. Reprezintă rezultativitatea acțiunii mecanismului

juridic apreciată prin prisma nivelului de legalitate, ordine de drept.

Eficacitatea dreptului semnifică nu numai efort-rezultat, impact, dar și în ce măsură

dreptul contribuie la întărirea fundamentului juridic al vieții sociale, consolidarea

elementelor libere în relațiile sociale, realizarea drepturilor și libertăților fundamentale.

39

Eficacitatea normelor juridice semnifică atingerea acelor obiective pe care le-a fixat

legislatorul. Obiectivele pot fi după criteriul temporal: imediate, de moment, cazuale

(respectarea regulilor de circulație), de durată (reducerea numărului de accidente rutiere,

promovarea regulilor economiei de piață).

În dependență de impact obiectivele sunt orientate la dezvoltarea unui anumit fenomen

(regulile economiei de piață) și orientate la diminuarea unui anumit fenomen (reducerea

conflictelor interetnice).

Pîrghii ce contribuie la sporirea eficacității:

1. Sporirea calității reglementărilor juridice prin respectarea principiilor tehnicii

legislative.

2. Informarea populației se realizează prin intermediul publicării actelor normative.

Necunoașterea legii nu scutește de pedeapsă.

3. Existența unui mecanism real de implementare a prevederilor normative.

4. Mecanismul social-psihologic - ansamblu de aspecte ce contribuie la realizarea

dreptului:economice, sociale, politice, motive psihologice de comportament, nivelul de cultură

juridică.

Pentru asigurarea eficacității trebuie îndeplinite următoarele condiții: macrosociale,

microsociale, organizarea politică a societăți, condiții personale.

Cauzele care duc la diminuarea eficacității dreptului sunt: situațiile imprevizibile, privilegii

neîntemeiate, lacunele și colizii în drept, lipa de stimulente, lipsa creației sociale la încălcarea

normelor juridice, factorul uman(deformările și defectele conștiinței juridice).

Există anumite metodele de evaluare a eficacității dreptului, precum: evaluarea relațiilor

sociale înainte și după aplicare a normei juridice/actului normativ; experimentul – încercarea de

a reglementa în alt mod relațiile sociale și evaluarea impactului acestor reglementări în

comparație cu reglementările precedente; dacă realizarea anumitei norme juridice de facto nu

atrage o schimbare în comportamentul general al subiecților de drept, respectiv norma nu este

eficientă.

Referințe bibliografice

1. Ion Humă. Introducere în studiul dreptului. Iaşi, 1993

2. Gheorghe Avornic. Tatat de teoria generală a statului și dreptului. Vol.II. Chișinău,2010,

3. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme. –

Chișinău, 2009

4. Nicolai Popa. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992

5. loan Ceterchi, Ion Craiovan , Introducere în Teoria generala a dreptului, Ed. "All" , Bu

curesti, 1993

6. Dicționarul explicativ al Limbii Române. – București: Editura Academiei RSR,1975

7. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului. – Chișinău: Bons Offices,

2006;

8. Gheorghe Boboș. Teoria generală a dreptului. –București,1994

9. Radu I.Motica, Gheorghe C Mihai. Introducere în studiul dreptului. Vol.I,

Subiecte de evaluare

1. Explicați modalitățile interpretării

2. Analizați rezultatele interpretării normei juridice

3. Enumerați metodele de interpretare a normelor juridice.

4. Explicați deosebirea dintre abuzul de drept și frauda de lege.

5. Definiți conceptul de eficacitate a dreptului.

6. Descrieți principalele pîrghii ce contribuie la sporirea eficacității dreptului.

7. Caracterizați cauzele care duc la scăderea eficacității dreptului și formulați cîteva exemple.

8. Apreciați rolul factorului uman la căderea eficacității dreptului.

40

Tema Răspunderea juridică

Obiective de referință - să determine conceptul de răspundere juridică;

- să distingeţi răspunderea juridică de răspunderea socială;

- să determine scopul răspunderii juridice;

- să stabilească subiecţii răspunderii juridice;

- să interpreteze principiile răspunderii juridice;

- să determine condiţiile răspunderii juridice;

- să clasifice formele răspunderii juridice în dependenţă de diverse criterii;

- să explice esenţa şi conţinutul formelor răspunderii juridice;

41

- să stabilească împrejurările care exclud răspunderea juridică.

Repere de conținut

1. Conceptul şi importanţa răspunderii juridice

2. Caracteristica complexă a răspunderii juridice cu statut de relaţie juridică.

1.

Acest subiect interesează toate disciplinele juridice de ramură, avind o deosebire

importantă practică, deoarece cu răspunderea se finalizează orice problemă juridică.

Prezentă in toate ramurile dreptului, instituţia răspunderii asigură eficacitatea ordinii de

drept, stimulează atitudinea de respectare a legii, stabilirea şi menţinerea ordinii sociale.

Răspunderea juridică este parte integrantă a răspunderii sociale. În comparație cu formele

răspunderii sociale (morală, politică, religioasă etc.) specificul răspunderii juridice constă în

faptul că ea se referă la obligația de a răspunde pentru încălcarea normei juridice. De aceea

încălcarea normelor juridice prevăzută în legislație duce după sine răspunderea juridică stabilită

de ele și servește drept temei al acesteia. Totodată, este strîns legată de activitatea specifică a

unor organe competente ale statului.

Așadar, răspunderea juridică este un raport juridic special. Ea constă în obligația de

a suporta sancțiunea prevăzută de lege ca urmare a comiterii unui fapt juridic imputabil.

Caracteristicile răspunderii juridice:

1. este o expresie a responsabilității sociale;

2. reprezintă reacția organizată a societății la actele antisociale și social periculoase;

3. este o modalitate de întărire a legalității;â

4. este un principiu al statului de drept;

5. este un raport juridic de constrîngere;

6. unul din subiecți este statul (reprezentat de organele sale), iar celălalt subiect este

persoana care a săvîrșit fapta;

7. totdeauna intervine în baza legii;

8. aplicarea sancțiunilor se realizează în anumite forme procesuale;

9. este segmentul final al actului de înfăptuire a justiției;

10. se manifestă în consecințe negative asupra făptuitorului ( material, moral sau fizic).

2.

Scopul răspunderii juridice are menirea să protejeze ordinea publică, drepturile și

libertățile fundamentale, viața, sănătatea, integritatea persoanei, patrimoniul, în general

desfășurarea normală a conviețuirii sociale. Scopul răspunderii juridice este apărarea valorilor

sociale. Prin apărarea valorilor sociale se înțeleg și caracterul reparator al răspunderii juridice

(repunerea lucrurilor la starea lor anterioară). Răspunderea juridică are și scop educativ și de

prevenție generală și specială.

Cauzele încălcării normelor juridice; economice și sociale (furtul, evaziunile fiscale,

injustiția economică etc.); influența mediului social (grupul de prieteni); absența educației

(mentalitatea făptuitorului, atitudinea lor psihică).

Principiile răspunderii juridice: principiul răspunderii pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie

– orice subiect este sancționat numai în limitele vinovăției sale și numai dacă acesta este vinovat

(art.6 CP; art.20 CP);

Principiul legalității răspunderii juridice – răspunderea juridică are temei numai

încălcarea prevederilor unei norme juridice; aplicarea sancțiunilor ține de competența exclusivă a

statului și reprezentanților acestuia; tragerea la răspundere juridică are loc în baza unor norme,

inclusiv procesuale, strict stabilite (art.3 CP; art.7 CPP; art.2CPC)

42

Principiul răspunderii personale – regula generală, răspunde cel ce a săvîrșit (art.3 CP;

art.1406,1407 CC), deși sunt și unele derogări (răspunderea părinților pentru copii, răspunderea

persoane juridice).

Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Conform acestui principiu se presupune că ceva fără

să fi fost dovedit există cu adevărat. Persoana poate fi trasă la răspundere numai în cazul că i-a

fost dovedită vinovăţia (art.21 Constituție; art.8 CPP)

Principiul justiţiei sancţiunii, sau principiul proporţionalizării - o corectă alegere a

normei juridice sub a cărei incidenţă intră fapta ilicită. Principiul justiţiei sancţiunii înseamnă

totdeauna individualizarea corectă şi aplicarea adecvată a sancţiunilor prescrise de norma de

drept (art.7CP).

Principiul - o singură violare a normei, o singura răspundere - regula că autoul faptei

ilicite nu poate fi sancţionat decît o singura dată pentru aceeaşi faptă, non bis in idem (art.22

CPP, 7CP)

Principiul obligativității tragerii la răspundere – realizarea prevenției generale și speciale.

Principiul operativității răspunderii juridice – pentru a produce efecte, sancțiunea trebuie

aplicată în termeni restrînși.

Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe o seamă de condiţii:

1. Fapta (conduita) ilicită - o comportare nepermisă, neîngăduită de lege. Încălcarea

unei norme de drept poate însemna şi nesocotirea unor drepturi subiective ori a unor raporturi

juridice, dar întotdeauna înseamnă încălcarea ordinii publice.

Conduita ilicită se produce prin acţiune-voinţa conştientă, exteriorizată a omului,

mişcarea lui voluntară către un scop anumit, încălcarea unei norme de drept cu caracter

prohibitiv. (De exemplu, se încheie un act fără şă se respecte condiţiile legii, un om atentează la

cinstea, onoarea şi integritatea corporală a unui alt om) sau inacţiune - abţinerea de la o acţiune

pe care persoana este obligată prin lege să o îndeplinească. (De exemplu, sustragerea de la

executarea serviciului militar obligatoriu, neachitarea unei datorii în termenul prevăzut, etc.).

Conduita ilicită prezintă în forme şi intensitate diferită un pericol social. Gradul de

pericol social delimitează formele răspunderii juridice: penale, administrative, civile etc.

Conduita ilicită poate să se exprime în forme diferite: cauzarea de prejudiciu, abaterea

disciplinară, contravenţia, infracţiunea.

2. Rezultatele conduitei ilicite - consecinţele săvîrşirii ei, daunele societăţii sau unui

individ, adică atingerea valorilor apărate de stat.

După natura faptei ilicite daunele pot fi materiale (distrugerea unui bun, decesul sau

vătămarea persoanei fizice) sau nemateriale (de exemplu, atingerea onoarei şi demnităţii unei

persoane).

3. Legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător. Pentru ca răspunderea să

se declanşeze şi un subiect să poată fi tras la răspundere pentru săvîrşirea cu vinovăţie a unei

fapte antisociale, este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii sale

(acţiunea sau inacţiunea să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de drept).

4. Vinovaţia - atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta ilicită săvîrşită de ea,

precum şi faţă de urmările acestei fapte. Formele vinovăției sunt:intenția directă (art.17CP);

intenția indirectă (art.17CP); imprudența și sineîncrederea (art.18 CP); imprudența prin

neglijență (art.18 CP)

5. Inexistența unor circumstanțe ce înlătură caracterul ilicit al faptei sau răspunderea

juridică.

Cauzele care înlătură răspunderea juridică. Pentru toate ramurile de drept sunt

caracteristice unele împrejurări în care, deși s-ar părea că sunt de față toate condițiile răspunderii

juridice, ea totuși nu survine. Aceste împrejurări, prevăzute de legislaţie, diferă de la o ramură de

drept la alta. La ele se atribuie următoarele:

- legitima apărare (atac material direct, imediat și injust), art.26 CP;

- starea de extremă necesitate, art.38 CP;

- eroarea de fapt, are loc atunci cînd autorul nu cunoaște anumite împrejurări de care

43

depinde caracterul ilicit al faptei, în momentul săvîrșirii ei;

- forța majoră, există doar atunci cînd fapta are loc datorită unor împrejurări străine și

neașteptate ;

- iresponsabilitatea, art.22,23 CP;

- constrîngerea fizică sau psihică, art.39 CP;

- reținerea infractorului, art.37 CP;

- riscul întemeiat, art.40 CP.

În literatura juridică există cel puțin următoarele forme de răspundere juridică:

- răspundere constituțională/juridico-politică (răspunderea constituțională a

președintelui; Guvernului în fața Parlamentului, a deputaților);

- răspunderea civilă (contractuală sau delictuală);

- răspunderea penală;

- răspundere patrimonială/materială;

- răspunderea contravențională administrativă;

- răspunderea disciplinară;

- răspundere de drept internațional

- alte forme: ex. familială

Există și alte criterii de delimitare a formelor de răspundere juridică. Astfel, se face

distincție între răspunderea de drept public și răspunderea de drept privat.

Un alt criteriu de delimitare este subiectul căruia îi incumbă răspunderea, care poate fi un

individ sau colectivitate (cazul dreptului muncii, și în mare parte al dreptului penal).

Criteriul izvorului obligației, precum și modul de stabilire a întinderii obligației de

reparațiune.

Modalitatea de stabilire a răspunderii reprezintă un alt criteriu de demarcare a diferitor

forme ale răspunderii juridice Astfel, în cazul răspunderii penale acțiunea de tragere la

răspundere este inițiată din oficiu, în timp ce activitatea de stabilire a răspunderii civile este

inițiată la insistența persoanei ale cărei interese au fost lezate.

Un criteriu nou de clasificare a modalităților răspunderii juridice – în dependență de

tipurile acesteia reglementate în legislația în vigoare.

Subiectul răspunderii juridice este persoana faţă de care se exercită constrîngerea de stat

prin aplicarea de sancţiuni juridice. Subiecte ale răspunderii juridice sunt atît persoane fizice, cît

şi persoana juridică.

O primă condiţie pentru a fi subiect al răspunderii juridice este ca persoana fizică să aibă

capacitate de răspundere. Aceasta reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a da seama în faţa

organelor jurisdicţionale pentru faptele ei ilicite, dacă din punct de vedere psihologic se

manifestă ca o persoană normală.

Ca formă specifică a capacităţii juridice capacitatea de a răspunde se deosebeşte de

capacitatea de folosinţă şi de aceea de exerciţiu. Dacă ultimele două conferă persoanei calitatea

de subiecte de drept şi, respectiv, posibilitatea de a-şi exercita direct aceste drepturi, cea dintîi

(capacitatea de a răspunde) atribuie subiecţilor de drepturi calitatea de subiecţi pasivi ai

răspunderii juridice, ai raportului juridic de constrîngere.

A doua condiţie vizează capacitatea ei de a acţiona ca fiinţă liberă. Sancţionarea faptelor

ilicite decurge tocmai din calitatea persoanei de a fi acţionat liber în încălcarea ordinii de drept,

deşi cunoaşte exigentele legii şi valorile apărate de ea.

Răspunderea persoanei juridice intervine pentru acele fapte ale persoanelor fizice care o

compun, fapte care au fost săvîrşite în exerciţiul atribuţiilor de serviciu ori în legătură cu

serviciul.

Prin natura sa de subiect colectiv, persoana juridică răspunde numai sub formă civilă sau

administrativă; răspunderea penală ori cea disciplinară sunt operante numai în cazul persoanelor

fizice.

44

Referințe bibliografice

1. Gheorghe Avornic. Tratat de teorie generală a statului și dreptului. Vol.II, Chișinău, 2010.

2. Алексеев А. Государство и право. Москва, 1993.

3. Gheorghe Boboş. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti, 1983.

4. Mircea Costin. Răspunderea juridică. Cluj, 1974.

5. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006.

6. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1993.

7. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), Bucureşti, 1995.

8. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1996, 2002.

Subiecte de evaluare

1. Definiți conceptul de răspundere juridică în contextul responsabilității sociale.

2. Analizați trăsăturile răspunderii juridice.

3. Formulați scopul răspunderii juridice.

4. Descrieți varietatea răspunderii juridice în diferite perioade istorice.

5. Analizați cauzele încălcării normelor juridice.

6. Caracterizați principiile tragerii la răspundere juridică.

7. Delimitați și exemplificați diferite categorii de fapte ilicite.

8. Caracterizați cauzele care înlătură răspunderea juridică.

9. Clasificați subiecții răspunderii juridice.

Tema Deviantele sociale şi comportamentul juridic al subiecţilor

Obiective de referință

- să interpreteze cultura juridică a persoanelor fizice;

- să aprecieze cultura juridică a persoanelor juridice;

- să vorbească despre cultura juridică a juriștilor;

- să definească corupţia şi elementele ei;

- să stabilească tipurile de corupţie;

- să vorbească despre corupţia în domeniul învăţământului şi medicinii, în sistemul vamal, în

cadrul organelor poliţieneşti şi de justiţie, etc.;

- să numească alte abateri de la norma juridică şi sa le argumenteze.

45

Repere de conținut

1. Cultura juridică

2. Corupţia.

3. Cele mai des întâlnite abateri de la normele juridice.

1.

Analiza culturii juridice impune ca valoare aparte fenomenul conştiinţei juridice. Prin

aceasta se percepe dreptul, idealurile unei societăţi drepte şi echitabile în care apărarea

drepturilor omului la o înaltă calitate este în centrul tuturor începuturilor în perfectarea,

adoptarea şi aplicarea legilor, ca etalon al societăţii avansate.

Cultura juridică reprezintă o varietate a culturii generale care contă în faptul că a poseda

cunoștințe variate în domeniul dreptului ca o totalitate de valori materiale și spirituale ce se

referă la realitatea juridică (fenomenului juridic). Prin aceasta, cultura juridică include doar ceea

ce este progresiv, valoros și prețios în fenomenele juridice și este înțeleasă ca un model de

gîndire și un standard de comportament.

Cultura juridică poate fi divizată în: individuală – presupune instituirea juridică a

individului, care include o înaltă conștiință juridică, posibilitatea și deprinderea de a folosi

dreptul, de a-și supune comportamentul normelor juridice; de grup (colectivă), presupune

cointeresarea membrilor grupului, ai colectivului în rezultatele muncii în comun., în asigurarea

unei înalte organizări și ordini de drept.

Structura culturii juridice:

Dreptul

Conștiința juridică

Raporturile juridice

Legalitatea

Ordinea de drept activitatea legală a subiecților

Nivelurile culturii juridice:

General este limitat prin hotarele vieții de toate zilele ale oamenilor în contactul lor cu

fenomenele juridice

Profesional al culturii juridice este format la persoanele care se ocupă de activitatea

juridică la juriști

Teoretic – cunoștințe științifice despre esența, caracterul și interdependența fenomenelor

juridice în genere și întregul mecanism al reglementării juridice. Se formează prin eforturile

colective ale savanților filosofi, juriști etc.

Conținutul culturii juridice:

Comportamentul de fapt cu caracter juridic al personalității și importanța lui juridică

Activitatea social-juridică

Deprinderile pre comportamentul juridic (respectarea dreptului)

Atitudinea față de drept, alte fenomene juridice, conștientizarea importanței sociale a

dreptului și ordinii de drept, recunoașterea unei atitudini respectuoase față de drepturile altuia.

Pot fi evidențiate mai multe funcții ale culturii juridice, printre care:

de cunoaștere și transformare, este legată cu activitatea teoretică și organizațională de

formare a statului de drept și societății civile,

de reglementare a dreptului, este orientată pre asigurarea unei funcționări stabile,

complexe, dinamice și efective a tuturor elementelor sistemului juridic și a societății în

ansamblu.

normativ–valorică se manifestă în diferite fapte, care obțin o importanță valorică.

Normele juridice, alte componente ale culturii juridice a societății se prezintă ca obiecte valorice.

de formare a personalității este orientată spre formarea calităților juridice ale

personalității.

46

de comunicare asigură comunicarea indivizilor în sfera juridică.

de prognoză include procesul de creare a dreptului și de realizare a dreptului,

asigurarea comportamentului juridic al membrilor societății, activitatea lor socială, prognozarea

științifică și planificarea.

Este cert că majoritatea juriştilor, spre deosebire de alţi cetăţeni, trebuie să cunoască, în

virtutea profesiei, principiile generale de constituire a dreptului şi principiile care guvernează

diferite ramuri de drept în scopul menţinerii ordinii de drept.

Odată cu aplicarea în direct a normelor constituţionale în caz de excepţii de

neconstituţionalitate sau a existenţei normelor de drept anterioare intrării în vigoare a

Constituţiei (27 august 1994) ce contravin acesteia, cînd normele internaţionale la care Republica

Moldova este parte în domeniul drepturilor omului de asemenea urmează să fie aplicate în direct

(art. 4 din Constituţie) faţă de specialiştii-jurişti, judecători, procurori, avocaţi, ofiţeri de urmărire

penală se cere în special ca aceştea să cunoască mecanismele de protecţie a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului.

Standardele noi ale dreptului urmează să fie cunoscute de majoritatea juriştilor, însă la

acest compartiment avem rezerve rezonabile despre care ne amintesc Hotărîrile CEDO versus

Moldova.

Ce standarde avem pentru a aprecia nivelul culturii juridice a unui candidat la funcţie

responsabilă în organele de drept sau a celei care profesează în aceste organe:

trebuie să cunoască fundamental totalitatea normelor de drept în vigoare în domeniul

solicitat, procedurale legale de soluţionare a litigiilor şi delictelor în societate;

urmează să dispună de capacitate de exerciţiu în sensul cerut (vîrstă, sănătate);

să dispună de licenţa în drept;

să aibă o bună reputaţie (moralitate decentă, cinste, onoare);

să treacă o stagiere în domeniu;

să se conformeze anumitor restricţii şi activităţi incompatibile (de întreprinzător, activităţi

politice, publice);

să fie cetăţean al Republicii Moldova.

Mai pot fi şi alte recomandări de la caz la caz, aceasta însă nu ţine direct de elucidarea

acestui subiect ci doar accentuăm necesitatea unei culturi juridice de netăgăduit.

În ultimul timp a apărut o noţiune nouă, utilizată pe larg de toţi juriştii – datoria

profesională a juristului, care include următoarele elemente:

a) cunoaşterea şi înţelegerea corectă a necesităţilor sociale, fixate în sarcinile statului;

b) convingerea profundă în corectitudinea politicii de stat, în valorile sociale ale dreptului

şi în importanţa socială a profesiei de jurist;

c) slujirea legii drept una din valorile supreme juridice, intoleranţă faţă de orice abatere de

la lege;

d) însuşirea calităţilor profesionale;

e)necesitatea internă şi pregătirea permanentă de a servi intereselor poporului şi triumfului

legalităţii;

f)simţul responsabilităţii pentru urmările (consecinţele) activităţii sale, pentru

comportamentul personal.

Nihilismul juridic reprezintă o direcție a gîndirii politico-juridice, care neagă valoarea

socială și personală a dreptului și care îl consideră ca o metodă mai inferioară de reglementare a

relațiilor sociale.

2.

Activitatea eficientă de diminuare şi înlăturare a corupţiei este în directă dependenţă de

implementarea simultană a unui întreg complex de măsuri şi mecanisme. Educaţia reprezintă una

dintre măsurile eficiente întreprinse în activitatea anticorupţie.

47

Corupţia reprezintă abuzul de putere săvârşit în exercitarea funcţiei publice de un angajat

al administraţiei publice, indiferent de statut, structură sau poziţie ierarhică, în scopul obţinerii

unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, persoană fizică ori persoană

juridică.

Elementele fundamentale pe care se bazează mecanismul de funcţionare al corupţiei sunt următoarele: existenţa a două părţi în procesul coruptiv, utilizarea abuzivă a funcţiei sau

calităţii pe care o are una din părţi, oferirea unui folos ilicit între părţi, facilitarea unui avantaj

celui care oferă.

Corupţia prezintă o tipologie foarte diversă manifestându-se peste tot în lume, atât sub

forma unor comportamente tolerate (bacşişul, oferirea de cadouri,), manifestări blamate de

societate (spoliere, nepotismul, patronajul, clientelismul favoritismul, cronyism-ul), sau fapte de

corupţie care sunt incriminate în legislaţia penală a majorităţii statelor (mituirea, traficul de

influenţă, spălarea banilor, frauda, deturnarea de fonduri, extorcarea de fonduri, conflictul de

interese, riscul fiduciar). De asemenea există şi o altă categorie de tipologii care abordează

statul corupţiei ca macro-fenomen (corupţia sporadică şi corupţia sistemică, marea şi mica

corupţie, corupţia controlată şi corupţia necontrolată, corupţia politică, corupţia birocratică,

capturarea statului, cleptocraţia)

Instituţiile, organizaţiile şi întreprinderile atacate de corupţie pot fi deopotrivă publice,

private sau obşteşti. Ele pot avea funcţii de administrare (ministere, primării etc.), de prestare a

unor servicii (şcoli, spitale etc.) sau de producţie (firme, fabrici, gospodării agricole etc.).

Pentru a fi eficientă şi pentru a se bucura de succes, lupta împotriva corupţiei trebuie dusă

în mai multe planuri: social – cultural; economic; juridic; politic.

Actualmente, corupţia este reglementată la nivel naţional de mai multe acte normative. În

funcţie de natura acestor acte şi caracterul sancţiunilor stabilite, pot fi destinse următoarele tipuri

de reglementare a corupţiei:

1. reglementarea generală;

2. reglementarea specială, care include: a) reglementarea penală; b) reglementarea

contravenţională; c) reglementarea instituţională.

Referințe bibliografice

1. Gheorghe Avornic. Tratat de teorie generală a statului și dreptului. Vol.II, Chișinău, 2010.

2. Dumitru Baltag, Alexei Guțu, Igor Ursan. Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2002.

3. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006.

4. Ion Craiovan. Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001.

5. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), Bucureşti, 1995.

6. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1996, 2002.

Subiecte de evaluare

1. Determinați noțiunea de conștiință.

2. Numiți modalitățile conștiinței sociale.

3. Dați definiția conștiinței juridice. Numiți trăsăturile ei.

4. Argumentaâi importanța culturii juridice

5. Caracterizați fenomenul corupției.

48

Tema Fundamentele dreptului. Utilitatea teoretico – practică a concepţiilor gîndirii

juridice contemporane.

Obiective de referință

- să caracterizeze dreptului natural în perioada antică

- să stabilească legătura dintre dreptul natural şi teologia creştină;

- să evidenţieze actualitatea dreptului natural

- să caracterizeze și să identifice reprezentanţii şcolii istorice;

- să analizeze reprezentanţii şi principalele idei ale şcolii utilitare;

- să identifice reprezentanţii şcolii sociologice (pozitivistă) şi ideile principale ale ei;

- să identifice reprezentanții și ideile principale ale şcolii normativiste.

- pragmatismul – definiţie şi caracteristici;

- să numească alte teorii, concepţii şi curente ale doctrinei juridice.

Repere de conținut

1.Dreptul natural.

49

2. Şcoala istorică.

3. Şcoala utilitară.

4. Şcoala sociologică (pozitivă).

5. Alte teorii, concepţii şi curente de doctrină juridică.

1.

Alături de marile sisteme filozofice concepţiile, ideile, opiniile despre drept și stat sau

constituit în şcoli, curente de gîndire juridică succesive sau paralele în timp.

Şcoala dreptului natural. Întemeietorul şcolii dreptului natural este considerat filozoful

grec Socrate (469-399 i.e.n.). Singura sursă a cunoştinţelor necesamente egale pentru toţi o

constituie raţiunea umană. Echitatea, după Socrate, nu este altceva decît expresia cunoaşterii

umane, iar justiţia este concepută drept criteriu de manifestare a legalităţii, ambele fiind, de fapt,

identice. Ceea ce este just, este şi legal, iar ceea ce este legal este şi just, susţine întemeietorul

şcolii.

Un alt reprezentant al şcolii dreptului natural este, Platon (427-347 i.e.n.), discipolul lui

Socrate. Lucrările sale de prestigiu care tratează problema dreptului sunt Republica şi Legile. La

baza operelor sale este pusă ideea, considerată ca temelie a esenţei lucrurilor şi cauză a tuturor

fenomenelor ce se produc in lume. Cel care a conturat teoria dreptului natural a fost Aristotel

(384-322 i.e.n.), idei ale cărui le găsim în lucrările Politica şi Etica. Spre deosebire de Platon,

care deducea dreptul din ideea binelui spre care oamenii tind a se apropia zi de zi, Aristotel caută

dreptul în observarea raţională a naturii.

Un alt exponent al teoriei dreptului natural este Marcus Tullius Cicero (106-43 i.e.n.) în

concepţia lui Cicero, dreptul nu este un produs al voinţei, ci este dat de natură (natura furiş ab

hominis repetenda est natura). El cuprinde trei precepte fundamentale: să trăieşti onest, să nu

prejudiciezi pe altcineva, să dai fiecăruia ce este al lui (juris praecepta sunt haec; honeste vivere,

alterumnonlaedere,suumcuigue tribuere).

In perioada evului mediu teoria dreptului natural a fost dezvoltată de către Toma din

Aquino (1225-1274), unul dintre cei mai de vază reprezentanţi ai Scolasticii (perioada filozofiei

creştine). In doctrina sa, autorul recunoaşte existenţa unei prime cauze eficiente, şi anume cea de

Dumnezeu, a cărei existenţă poate fi probată prin raţiune. Totul ce este făcut de natură, trebuire

să fie raportat unei prime cauze, cea de Dumnezeu.

În epoca Renaşterii, în condiţiile luptei dintre monarhia absolută şi supremaţia Bisericii,

noile forţe ale societăţii apelează la dreptul natural. Reprezentantul de vază al acestui drept a fost

Hugo Grotius (1583-1645), filozof olandez, care a abordat problema dreptului şi statului în

lucrarea Dreptul păcii şi al războaielor (1625). Valorificind ideile dreptului natural, Hugo

Grotius este de părerea că el nu-şi are temeiurile in voinţa divină, ci in natura umană şi in

imobilele principii raţionale.

Actualitatea teoriei dreptului natural. Uitată o vreme, astăzi teoria dreptului natural este

reluată şi actualizată. Unul dintre cei mai perseverenţi doctrinari contemporani ai acestor teze,

este G. Del Vecchio, după care legile dreptului natural sunt imuabile. Referindu-se la obişnuitele

norme ale dreptului pozitiv, el afirmă că acestea nu exprimă judecăţi absolute despre dreptate şi

justiţie. De aici necesitatea recurgerii la dreptul natural competent a exprima criteriul absolut al

dreptăţii. Legile, normele dreptului natural pot să refere despre dreptatea absolută deoarece se

întemeiează nu peorbitrar, pe actul de voinţă al legislatorului, ci pe natura lucrurilor. Numai prin

raportarea la dreptul natural putem aprecia valoarea dreptului pozitiv. Aşadar în concepţia lui del

Vecchio ar exista nu numai norme legi unice, eterne ci şi o dreptate generală, unică, eternă, de

unde caracterul imuabil al acestor legi naturale.

2.

Şcoala istorică a dreptului a apărut in Germania la sfirşitui sec. al XVIII-lea şi inceputul

sec.al XIX-lea. Această şcoală a apărut ca o reacţie la ideile revoluţiei franceze prin care se

urmărea codificarea dreptului. Principalii reprezentanţi: Gustav Hugo (1798-1846), Friedrich

50

Cari von Savigny (1779-1861) şi Friedrich Puchta (1798-1846).

3.

Utilitarismul reprezintă o reacţie împotriva caracterului abstract al filosofiei dreptului din

sec. XVIII. Astfel, fondatorul acestui curent, englezul Jeremy Bentham (1748-1832) apreciază

că natura a plasat omul sub imperiul plăcerii şi al suferinţei şi anume aceste sentimente eterne şi

irezistibile trebuie să facă obiectul studiilor legiuitorului. Regula fundamentală a lui Bentham

este „în repartizarea plăcerilor nici un om nu trebuie să fie exclus, şi fiecare trebuie să conteze

drept un om”. Astfel, scopul final al legislaţiei îl reprezintă maxima fericire pentru un cît mai

mare număr de oameni.

4. Şcoala sociologică sau pozitivistă a dreptului a fost intemeiată de marele cugetător

francez Auguste Comte (1798-1857).

În lucrarea sa Curs de filozofie pozitivă Comte afirmă că ştiinţa nu are dreptul să admită

decit ceea ce se constaţi, in mod pozitiv, in concepţia sa, toate ştiinţele trec in evoluţia lor

istorică, mod succesiv, prin trei stadii: teologic, metafizic şi pozitiv. Avînd ca punct de reper

legea celor trei stări Auguste Comte clasifică ştiinţele în ştiinţele matematicii, ştiinţele mecanicii,

ştiinţa sociologică care, la rîndul ei, îmbrăţişează dreptul.

Astfel, pentru a ne îndrepta in ştiinţă spre ceva ce este concret, după Comte, trebuie să

evităm orice explicaţie metafizică, să o limităm numai la o explicaţie pozitivă, adică istorică,

ştiinţifici, întemeiată pe date concrete, pe observaţie ."Dreptul este un fenomen istoric, sub forma

instituţiilor, pe care sociologia îl studiază. El reprezintă ceva por material şi observabil prin

simţurile noastre.

Un alt reprezentant al şcolii sociologice sau pozitiviste este Leon Duguit (1859-1929).

Exponent al teoriei solidarităţii sociale, el susţine că dreptul nu a luat naştere ca un

imperativ al vieţii comunitare, ci doar ca un instrument şi un indicativ al înţelegerii conştiente

dintre indivizi.

Dreptul, după Duguit, este împărţit m două categorii: dreptul social, care rezultă din viaţa

socială a oamenilor şi după care se conduc, in mod conştient, cei mai mulţi oameni, şi dreptul

pozitiv, elaborat de stat, care dă consacrare juridică dreptului social, cuprins m formele juridice

şi investit cu forţa de constrîngere a statului . Atunci cînd intre dreptul social şi cel edictat de stat

apar discrepanţe, este pusă in pericol întreaga valoare fundamentală a solidarităţii sociale.

Pentru aceştia ceea ce contează cu adevărat în drept nu sunt propoziţiile normative,

conceptele, ci conduita practică a persoanelor oficiale, modul real în care se soluţionează litigiile.

Această acţiune de a face ceva privind litigiile, de a face în mod raţional, de către judecători sau

şerifi, funcţionari sau avocaţi, este ceea ce revine dreptului. Ceea ce fac aceste persoane oficiale

în legătură cu litigiile este dreptul însuşi.

Realismul juridic scandinav se afirmă în perioada dintre cele două războaie mondiale şi

are ca reprezentanţi pe Axel Hogerstorm, K. Olivecrona, V. Lundstedt, Alf Ross. Se pronunţă

împotriva ideii dreptului natural şi justiţiei absolute. În opinia acestora dreptul nu este altceva

decît viaţa însăşi a umanităţii în grupuri organizate şi condiţiile care fac posibilă coexistenţa

paşnică a indivizilor şi grupurilor sociale, cooperarea lor pentru realizarea unor scopuri sociale.

Dreptul este determinat într-o societate concretă de interesul social, justiţia depinzînd de modul

în care legea se aplică în concret. Ordinea juridică trebuie să fie orientată de o scară de valori

care nu poate fi fixată în termeni absoluţi, ci în raport de necesităţile sociale care se schimbă în

funcţie de moment, ţări şi împrejurări.

Pozitivismul pragmatic (pragmatismul). Consideră că valoare unei doctrine se determină

prin efectele ei este adevărat ceea ce reuşeşte. Reiese în opinia majorităţii autorilor din realismul

juridic american şi realismul juridic scandinav.

5.

51

Şcoala raţionalistă a dreptului. Exponentul şcolii raţionaliste a dreptului este filozoful

Immanuel Kant (1724-1804). În doctrina sa juridică el n-a făcut decît să corecteze şi să

lămurească ideile mai vechi ale şcolii dreptului natural, afirmînd valoarea pur raţională regulată a

principiilor dreptului natural.

Immanuel Kant defineşte dreptul ca pe o totalitate de condiţii, potrivit cărora liberul arbitru

al unui om se poate uni cu liberul arbitru al altui om, conform unei legi universale a libertăţii.

Statul este o reuniune a unei multitudini de oameni sub legi juridice, constituit conform

ideii unui contract social, care este baza juridică ideală a sa. El ia fiinţă ca urmare a coexistentei

libertăţilor individuale cu libertatea tuturor, contribuind, astfel, la îngrădirea libertăţii individuale

pentru asigurarea vieţii in comun.

Şcoala realistă a dreptului. A apărut in secolul al XlX-lea, fiind reprezentată de învăţatul

german Rudolf von Ihering (1818-1892). Ideile acestei şcoli au fost expuse in lucrările Spiritul

dreptului roman, Lupta pentru drept şi Scopul in drept. În concepţia lui Ihering, dreptul rezultă

din propriile sale forţe şi reprezintă o realitate vie.

Realismul juridic american. Fondatorii sunt J. C. Gray, Jerome Franck şi O. W.

Holmes.

Teoria normativistă a dreptului. Bazele acestei teorii au fost puse de juristul german

Rudolf Stammler. În concepţia Stammler, dreptul aparţine domeniului gîndirii şi este cunoscut

ca voinţă. El aparţine voinţei in sensul cauzal naturalist şi nici nu este produsul acestuia, dar este

voinţa însăşi, deoarece are proprietatea de a se determina. Voinţa, după Stammler, poate fi

divizată in voinţă morală şi voinţă socială.

Ideile teoriei normativiste, ca un curent al pozitivizmilui juridic, sunt reflectate şi in

principala lucrare a juristului american Hans Kelsen, Teoria pură a dreptului, In opinia

autorului, ştiinţa dreptului trebuie să se limiteze la cercetarea dreptului numai in starea lui pură,

in afara legăturilor cu politica, morala. Locul central in lucrarea sa il ocupă norma juridică. Toate

normele juridice aparţin unei ordine juridice date, işi justifică valabilitatea prin raportarea la o

normă fundamentală.

Teoria psihologică a dreptului a fost întemeiată la începutul sec. Al XX-lea, fiind

dezvoltată in lucrările savantului L.Petrajițkii. El işi concentrează atenţia asupra studierii

fenomenului dreptului, avînd la bază viaţa lăuntrică a omului, in cercetările lui Retrajițkii, ştiinţa

empirică cercetează existenţa umană sub aspectele fizic şi psihic. Dreptul, ca fenomen al

existenţei, aparţine laturii psihice şi poate fi explicat numai prin prisma proceselor psihice

emoţionale şi intelectuale. El este un fenomen emotiv. Normele juridice, fiind o emanaţie a

statului, reprezintă o reflecţie a emoţiilor.

Existenţialismul juridic a apărut in sec. al XX-lea sub influenţa filozofiei existenţialiste,

ai cărei reprezentanţi sunt Martin Heidegger (1889-1976) şi Jean Paul Sartre (1905-1989).

În cercetarea fenomenelor juridice, reprezentanţii acestui curent pornesc de la fiinţa umană,

care se distinge prin categorii noi numite existenţiale, in viziunea adepţilor, omul este o fiinţă

identică şi finită. Dreptul, din punct de vedere al acestei filozofii, consistă în posibilitatea

cunoaşterii şi tratării lui ca pe un fenomen existenţialist, ceea ce nu putem atribui legilor

dreptului pozitiv. Legile sau dreptul pozitiv sunt considerate ca neautentice, înstrăinate de

individ, opuse existenţei ca esenţă. Dreptul este destinat să asigure indivizilor un minim de

securitate socială faţă de „indivizii incertitudinii existenţiale".

Teoria materialistă a dreptului. Exponentul acestei teorii este considerat economistul şi

filosoful german Karl Marx (1818-1883), a cărui concepţie materialistă privind dreptul este

reflectată în Ideologia germană, concepţie care diferă, în esenţă, de acea care a fost pusă la baza

52

totalitarismului.

Conform acestei teorii dreptul este voința clasei dominante, conținutul căreia este

determinat de condițiile materiale ale vieții sociale.

Teoria contractului social reprezentată de Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), autorul

lucrărilor Contractul social (1772) şi Discursul asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre

oameni (1752). Preocupat de problema apariţiei dreptului şi statului, Rousseau afirma că fiinţa

umană a fost nevoită să facă un pas in evoluţia sa din starea primitivă, care nu se mai putea

menţine. Astfel, nașterea stratului este rezultatul unei înțelegeri între oameni, a unui contract,

născut din voința oamenilor, a unui ”pact de supunere”. Ca urmare, supușii promit ă asculte, iar

regele le promite un minimum de libertate.

Teoria organică (biologică) – societatea și statul reprezintă în sine un organism social,

format din oameni, analogic organismului uman care este format din celule. Creatorul orientării

biologice în drept este Herbert Spencer. Ea este fundamentată pe teoria evoluţiei biologice

elaborată de Charles Darwin.

Teoria violenței – statul apare în rezultatul violenței interne (economice și politice) și

externe (cotropirea unui popor de către altul) (E.Duhring, L.Gumplowicz, K.Kautsky).

Teoria teologică – statul este creația divinității, iar monarhul, șeful statului este

reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt (Sf. Augustin, f. Paul).

Teoria rasială – statul se transformă într-un mecanism centralizat excesiv, axat pe o

ierarhie militar-birocratică, în fruntea căreia se află furerul, exponent al ”spiritului națiunii”

(Nietzsche).

Referințe bibliografice

1. Gheorghe Avornic. Tratat de teorie generală a statului și dreptului. Vol.II, Chișinău, 2010.

2. Dumitru Baltag, Alexei Guțu, Igor Ursan. Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2002

3. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului. – Chișinău, 2006.

4. Gheorghe Boboş. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti, 1983.

5. Andrei Negru, Victor Zaharia, Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme.

Chișinău, 2009

Subiecte de evaluare

1. Descrieți teoriile apariției statului și dreptului

2. Expuneți actualitatea dreptului natural

3. Numiți alte teorii, concepţii şi curente ale doctrinei juridice

Tema Raportul juridic. Probleme şi soluţii

Obiective de referință

- să definească conceptul raportului juridic;

- să caracterizeze trăsăturile raportului juridic;

- să evidenţieze opiniile doctrinare referitoare la premizele raportului juridic;

- să caracterizeze premizele raportului juridic;

- să identifice elementele de structură a raportului juridic;

- să diferenţieze următoarele concepte:

subiect de drept şi subiect a raportului juridic;

- să caracterizeze subiecţii raportului juridic;

- să definească conceptul conţinutului raportului juridic.

Repere de conținut

1. Conceptul, particularitățile, tipurile şi premisele apariţiei raportului juridic.

2. Structura raportului juridic.

53

1.

Normele juridice sunt realizate in viaţă prin raporturi juridice.

Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt, existenţa normei juridice;

subiectele de drept şi faptele juridice. Orice raport juridic înseamnă în acelaşi timp o conexiune

intre planul general şi impersonal al normei juridice şi planul concret al realităţii in care părţile

sunt determinate şi au anumite drepturi şi obligaţii bine individualizate.

Trăsăturile definitorii ale raportului juridic sunt următoarele:

1. Raportul juridic este o modalitate a relațiilor sociale, stabilindu-se de fiecare dată intre

oameni. Relaţiile se pot stabili intre persoane individuale sau intre subiecţi colectivi.

2. Raportul juridic este un raport de voinţă. Caracterul voliţional al raportului juridic este

dat de faptul că aici intervine atît voinţa statală exprimată în norme juridice, cat şi voinţa

subiecţilor participanţi la raportul juridic. Dublu caracter sau asimetrie, in funcţie de ramura de

drept şi de situaţia concretă.

3. Legătura între oameni prin intermediul drepturilor subiective și obligațiilor juridice

Noţiunea de raport juridic evocă idea că acesta nu poate exista ca atare decît în măsura în care

relaţia socială este reglementată de către drept, totodată, raportul juridic este vizat ca o relaţie de

la persoană la persoană.

4. Raportul juridic are un caracter normativ. Aceasta înseamnă că aprecierea nu are ca

obiect ceea ce există, ci cum trebuie să fie o activitate. Prin urmare între drept şi obligaţiune

există o corelaţie absolută. Oriunde există un drept, înţelegem că trebuie să existe şi o obligaţiune,

şi invers. Totodată aceasta înseamnă că există o normă generală pe baza căreia se stabilesc

drepturile şi obligaţiile între părţi iar acestea sunt asigurate la nevoie prin intervenţia sancţiunii

juridice.

Putem conchide că raportul juridic reprezintă relațiile sociale ce apar în baza

normelor juridice, în care părțile sunt legate între ele cu drepturi și obligațiuni concrete, ce

sunt garantate de către stat.

2.

Structural, raporturile juridice presupun trei elemente:

- subiectele (părţile între care se încheie raportul juridic);

- conţinutul (drepturile subiective ale părţilor şi din obligaţiunile corelative lor)

- obiectul ( conduita părților, acţiunile sau inacțiunile în timpul normei juridice).

Subiectele raportului juridic. Privit ca raport social, raportul juridic are ca subiecte

oamenii, consideraţi individual sau ca participanţi la anumite organizaţii. La încheierea unui

raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane, care se numesc subiecte ale raportului

juridic.

Subiectele raporturilor juridice se clasifică în:

a) subiecte individuale - persoane fizice şi

b) subiecte colective (care sunt următoarele);

- persoanele juridice,

- statul,

- organul de stat;

- unităţile administrativ-teritoriale,

- instituţiile de stat;

- organizaţiile cooperatiste şi alte forme: asociative asemănătoare,

- organizaţii, asociaţii, partide politice;

- subiecte colective atipice.

Subiecte individuale (persoana fizica).Persoana fizică (individul) poate fi subiect al

raportului juridic ca cetățean, apatrid, străin. Pentru a fi subiect de drept persoana fizică

54

trebuie să aibă capacitate juridică, care este fixată prin lege.

Numim capacitate juridică aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi

şi obligaţii în cadrul raportului juridic. Capacitatea juridică este de două feluri:

a) capacitatea juridică generală

b) capacitatea juridică specială.

Capacitatea juridică generală reprezintă posibilitatea generală a cetăţeanului de a fi titular

de drepturi şi obligaţii.

Capacitatea juridică specială înseamnă posibilitatea unor categorii de persoane de a crea

anumite raporturi juridice. Astfel, de exemplu, o capacitate juridică specială au deputaţii,

întotdeauna au capacitate juridică specială formele organizaţionale, organele de stat în special,

determinată de legea care le reglementează competenţa. În dreptul public, capacitatea juridică

a organului este denumită competenţă. În general, capacitate juridică specială o au organizaţiile, deoarece ele sunt create pentru

un anumit scop, ea fiind tocmai competenţa instituţiei.

În anumite ramuri de drept, precum dreptul civil se face o distincţie între capacitatea de

folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice constituie

capacitatea de folosinţă. Se dobîndeşte, cum arătam mai înainte, din momentul naşterii şi

însoţeşte persoana umană pînă la sfîrşitul vieţii.

Aptitudinea persoanei de a-şi exercita şi de a-şi asuma obligaţii producînd acte juridice

reprezintă capacitatea de exerciţiu.

Subiectele colective ale raportului juridic. Subiectele colective ale raportului juridic sunt

diversele organizaţii (societăţi comerciale, ministere, judecătorii, parlament) inclusiv statul. În

materia dreptului civil subiectul colectiv de drept este mai precis definit sub forma persoanei

juridice. Aceasta presupune o serie de condiţii speciale, referitor la organizare, conducere,

patrimoniu, răspundere, firmă ş. a.

Persoana juridică sunt colective de oameni avînd un patrimoniu distinct de cel al statului

şi al persoanelor fizice care îl compun, o organizare de sine stătătoare şi un scop în acord cu

interesul obştesc. Ele se manifestă ca subiecte de drept civil, comercial, de dreptul muncii,

financiar ş.a.

Specificul subiectelor colective care au capacitate juridică este acela că participă la

raporturi juridice ca persoane egale în drepturi cu cealaltă parte a acestora.

Statul - subiect de drept. Statul participă în calitate de subiect de drept atît în raporturi

juridice interne, cît şi în raporturi juridice de drept internaţional. În dreptul intern statul apare ca

subiect de drept în raporturile juridice de drept constituţional, în raporturile de cetățenie,

raporturi juridice de drept constituţional prin intermediul cărora se realizează federaţia precum şi

în raporturile statului privit ca întreg şi unitățile administrativ - teritoriale.

O situaţie specială prezintă participarea statului în raporturile juridice de drept

internaţional. Potrivit concepţiei actuale, doctrina de drept internaţional concepe statul ca subiect

de drept internaţional indiferent de întinderea sa teritorială, de numărul populaţiei, de stadiul de

dezvoltare economică, socială şi politică.

Organele statului - subiecte de drept. Organele de stat se manifestă ca subiecte de drept în

nume propriu, distingîndu-se faţă de stat, îndeosebi în relaţiile de putere sau de autoritate, ca

instituţii ale puterii legislative, executive şi judecătoreşti, în raporturile de drept constituţional,

administrativ, drept procesual civil şi penal, dar şi în diferite raporturi civile, de dreptul muncii

(cînd dispun de capacităţi juridice necesare) precum şi în raporturi financiare, de dreptul familiei.

În procesul de realizare a dreptului, participarea organelor de stat - organele puterii

legislative, organele administraţiei. organele justiţiei, organele procuraturii - se realizează în

raport de competenţa rezervată prin Constituţie şi legile de organizare şi funcţionare fiecărei

55

categorii de organe precum şi fiecarui organ în parte.

Specific pentru participarea organelor de stat în raporturi juridice este faptul că drepturile

lor faţă de celelalte subiecte constituie, în acelaşi timp şi obligaţii ale lor faţă de stat.

Unitaţile administrativ-teritoriale ca subiecte de drept. Unităţile administrativ - teritoriale

(municipiul, oraşul şi comuna) au capacitate juridică, drepturile şi obligaţiile lor fiind exercitate

şi respectiv îndeplinite de către primărie.

Instituţiile de stat desfăşoară o activitate neproductivă fiind finanţate, de regulă, de la

bugetul de stat (muzeele, teatrele, spitalele, şcolile, căminele ş. a.).

Organizaţiile cooperatiste şi alte forme asociative - subiecte de drept. Aceste organizaţii

avînd scop patrimonial, sau nepatrimonial, acționează pe baza legii, urmărind o anumită

finalitate.

Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care

le au subiecţii în cadrul raportului juridic. Subiectele sunt legate tocmai prin aceste drepturi şi

obligaţii, care în cadrul raportului juridic sunt reciproce. Aceste drepturi şi obligaţii sunt

prevăzute de norma juridică.

Trebuie să facem deosebire între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme şi dreptul

subiectiv ca posibilitatea unei persoane de a acţiona în temeiul dreptului obiectiv şi care se poate

apăra (dreptul subiectiv) apelînd la justiţie.

Unele raporturi juridice sunt simple, întrucît aici o parte se prezintă ca titular al dreptului,

iar cealaltă ca titular al obligaţiei (contractul de împrumut); alte raporturi sunt complexe,

deoarece fiecare parte este deopotrivă titular de drepturi şi obligaţii (contract de vînzare-

cumpărare).

Drepturile şi obligaţiile subiectelor în raporturile juridice sunt fenomene juridice de cea

mai mare importantă, iar corecta explicare a manifestării lor condiţionează o bună înţelegere a

conţinutului raportului de drept.

Referințe bibliografice

1. I Ceterchi, I Demeter.Intreoducere în studiul dreptului. Bucureşti, 1962;

2. Nicolaie Popa. Teoria generală a dreptului. Bucureşti,1994;

3. C. Stătescu, C. Bârsan. Tratat dedrept civil. Teoria generală a obligaţiilor.Bucureşti,1992;

4. Gheorghe Lupu. Drept. Partea I. Introducere în studiuldreptului. Iaşi, 1995

Subiecte de evaluare

1. Care este semnificația raportului juridic sub aspectul sferei relaționale a dreptului, dar si al

scopului reglementarilor juridice

2. Identificați acele trăsături care particularizează raporturile juridice în cadrul raporturilor

sociale.

3. Ce relație exista între noțiunile de subiect colectiv de drept si persoana juridica

4. Examinați deosebirea dintre conținutul si obiectul raportului juridic.

5. Enunțați criteriile de diferențiere a faptelor juridice.

56

Tema Drepturile subiective. Aspecte teoretico-practice

Obiective de referință

- să definească conceptul, trăsăturile şi clasificarea drepturilor subiective;

- să definească conceptul, şi clasificarea obligaţiilor subiective;

- să evidenţieze, opiniile doctrinare referitoare la obiectul raportului juridic;

- să clasifice raporturile juridice în dependenţă de diferite criterii.

Repere de conținut

1. Conceptul şi clasificarea drepturilor subiective.

2. Sursele drepturilor subiective. Faptele juridice. Actele juridice.

3. Probaţiunea drepturilor subiective.

1.

Drepturile şi obligaţiile subiectelor în raporturile juridice sunt fenomene juridice de cea

mai mare importantă, iar corecta explicare a manifestării lor condiţionează o bună înţelegere a

57

conţinutului raportului de drept.

O parte la raportul juridic (subiectul activ) are, în general, dreptul de a pretinde celeilalte

părţi (subiectul pasiv) să întreprindă acţiunea promisă sau impusă, sau să se abţină de a face

(acţiune şi inacţiune), aşa cum părțile au înţeles că trebuie să se comporte atunci cînd au intrat în

raportul juridic, şi că cealaltă parte are obligaţia de a se comporta conform acestei cereri.

Putinţa subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv să întreprindă acţiunea

propusă sau impusă, sau să se abţină de a face ceva, aşa cum părţile au înţeles că trebuie sa

se comporte, atunci cînd au intrat în raportul juridic, este denumită în dreptul privat drept

subiectiv.

Atunci cînd această putinţă aparţine, în dreptul public, statului sau unuia dintre organele

sale, această putinţă este prerogativă. Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv este puterea subiectului

unui raport juridic de a acţiona într-un fel sau de a pretinde celuilalt subiect o anumită

comportare, o anumită prestaţie, putînd, la nevoie, apela la ajutorul organelor de stat.

În felul acesta dreptul subiectiv al unui raport juridic se deosebeşte de alte drepturi

subiective de natură etică, religioasă, deoarece, potrivit regulilor de drept, titularul obligaţiei

poate fi constrîns prin intermediul unor organe competente.

De aici putem face concluzia, că dreptul subiectiv poate fi conceput fie ca o putinţă

(facultate) de a face ceva (facultas agendi), fie ca o pretenţie ca altul să îndeplinească ceva în

virtutea unei obligaţii (pretesa).

Celălalt element al conţinutului raportului juridic îl formează obligaţia, care desemnează

îndatorirea pe care o are un subiect al raportului juridic de a avea o anumită conduită, de a

săvîrşi o acţiune sau de a se abţine de la săvîrşirea unei acţiuni, conduită care-i poate fi impusă

cu ajutorul organelor de stat.

Drepturile subiective şi obligaţiile care formează conţinutul unui raport juridic sunt

corelative, fiecărui drept corespunzîndu-i o anumită obligaţie şi invers (dreptul vînzătorului unui

bun de a primi plata preţului îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a o efectua). Aceste

drepturi şi obligaţii sunt prevăzute fie de lege, fie de actele de aplicare a legii, acte încheiate în

conformitate cu legea şi în limitele ei.

Clasificarea drepturilor subiective şi a obligaţiilor. Drepturile subiective sunt foarte variate. De aceea, pentru înţelegerea lor aprofundată este

necesară efectuarea unor distincţii între diversele categorii de drepturi. Distincţiile se fac în

funcţie de următoarele criterii:

1. După funcțiile dreptului:

de reglementare - relații sociale ce apar din acțiunile legitime și evenimentele în scopul

asigurării organizării normative a vieții sociale;

de protecție – relații sociale ce apar din situații de conflict prevăzute de normele juridice

ce împiedică realizarea funcțiilor de reglementare (comportament ilegal)

2. După ramurile de drept:

material-juridice apar în baza normelor dreptului material (civile, administrative s.a.)

procesual-juridice apar în baza normelor de procedură și generează de la relațiile

material-juridice.

3. După determinarea subiecților:

absolute – relație juridică socială în care persoanei împuternicite i e opune un număr

nedeterminat de subiecți obligați pasiv (de ex. raportul de proprietate)

relative – raport social-juridic în care persoanei împuternicite i se opune o persoană

concretă ( de ex. pătimitul și persoana care a comis dauna)

4. După caracterul obligațiilor:

active – se reduc la necesitatea de a săvîrși și anumite acțiuni în folosul mandatarului.

pasive – se reduc la necesitatea reținerii de la un comportament nedorit pentru partea

opusă.

5. După complexitatea raporturilor juridice:

58

generale – apar în baza normelor constituționale, ce confirmă drepturile fundamentale,

libertățile și obligațiile cetățenilor.

simple – sunt raporturi juridice existente între doi subiecți.

complexe - raporturile juridice între cîțiva subiecți au raporturi juridice între un număr

nedeterminat de subiecți

2.

O premisă esenţială a apariţiei sau stingerii unui raport juridic o formează faptul juridic.

Faptul juridic reprezintă anumite particularități concrete ale vieții ce determină

aplicarea normei juridice

În funcţie de caracterul lor volițional sau în mod tradiţional faptele juridice se clasifică în

două mari categorii, în evenimente şi acţiuni.

Evenimentele sunt acele fapte juridice care se produc independent de voinţa omului, dar

ale căror rezultate produc consecinţe juridice numai dacă norma de drept prevede acest lucru. În

această categorie se includ fenomenele naturale - calamităţi, naşterea, moartea etc. Ele sunt nişte

procese ce se dezvoltă independent (uneori împotriva) voinţei oamenilor.

De exemplu, naşterea este un eveniment, deci un fapt juridic, în care voinţa nu joacă nici

un rol, deoarece producerea lui este urmată de anumite consecinţe juridice ce sunt prevăzute în

dreptul pozitiv. Acelaşi eveniment duce şi la naşterea unui raport juridic între stat şi copil, care,

potrivit Legii Republicii Moldova "Despre cetăţenie", urmează a fi ocrotit de către acesta avînd

anumite obligaţii faţă de cetăţenii săi.

Acţiunile sunt manifestări de voinţă ale oamenilor (încheierea unui contract, ridicarea unei

construcţii etc.). Această categorie a faptelor juridice se caracterizează, înainte de toate, prin

faptul că sunt săvîrşite de om. Acţiunile la rîndul lor pot fi:

- săvîrşite cu intenţia de a produce efecte juridice (actele juridice);

- fără intenţia de a produce efecte juridice se împart în acțiuni licite și ilicite.

Acţiunile licite sunt actele oamenilor săvirşite cu respectarea şi conform cerinţelor

normelor juridice.

Acţiunile ilicite sunt actele juridice elaborate in scopul naşterii, modificării sau stingerii

unui raport juridic.

Acţiunile juridice ilicite se clasifică in: infracţiuni, încălcări administrative, încălcări

disciplinare, încălcări sau vătămări ale drepturilor patrimoniale. Acţiunile ilicita sunt în fond

încălcări ale voinţei de stat exprimată in normele juridice, care atrag după sine aplicarea

sancţiunilor pentru violările de lege.

Locul cel mai important în cadrul faptelor juridice îl constituie actele juridice. Actul

juridic constă în manifestarea de voinţă care are ca intenţie producerea, prin respectarea

legii, a efectelor juridice.

Noţiunea de act juridic are mai multe înţelesuri. În limbaj juridic, noţiunea de act juridic

poate desemna, după caz, fie o manifestare de voinţă a unui organ de stat competent, care

elaborează şi adoptă un act ce constituie un izvor de drept, fie o manifestare de voinţă cu

intenţia de a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic concret.

În acest din urmă sens actul juridic este cel mai important şi cel mai frecvent izvor al

raporturilor juridice.

Despre obiectul actului juridic, obiectul general al al actului juridic este de a crea,

transmite, modifica sau a stinge un raport juridic, adică un drept. Obiectul special variază cu

fiecare specie de act și cu felul dreptului în vederea căruia se face actul. Pentru a fi valabil

obiectul trebuie să îndeplinească un șir de condiții.

Referitor la forma actului juridic - poate fi încheiat verbal, în scris au în formă autentică.

Actele juridice se clasifică în: acte normative - actul juridic care cuprinde reguli generale

și acte juridice individuale - care cuprinde reguli de aplicare.

Referitor la elemental cauza, prin cauză se înțelege scopul concretîn vederea căruia se încheie

un act juridic. Din dispozițiile legislației în vigoare rezultă că, în toate actele juridice, cauza

59

trebuie să existe, să fie reală, licită și morală.

Actele normative se formează în rezultatul activității de creare a dreptului manifestat de

organele statului (ori în rezultatul referendumului). În ele sunt formulate normele juridice. Se

prezintă ca principale izvoare formale ale dreptului, juridic obligatorii pentru un cerc de persoane

nedeterminate. Acestea sunt formulate în formă de legi, decrete, acte cu caracter normativ.

Actele juridice individuale se emit de organele de aplicare a dreptului, nu conțin norme

juridice și apar obligatorii numai pentru persoanele indicate în actele menționate. Sunt formulate

în formă de decrete, hotărîri, ordine, dispoziții referitoare la persoanele menționate în ele și

împrejurările concrete.

Deci actele juridice sunt foarte variate, fapt pentru care, în vederea stabilirii corecte a

regimului lor juridic, sunt structurate în mai multe categorii după diferite criterii:

1. după numărul voințelor exprimate: a) acte juridice unilaterale (testamentul)

b) acte juridice bilaterale (actul de vinzare-cumpărare)

c) acte juridice multilaterale (contractul de societate)

2. după amploarea efectelor juridice produse: a) acte juridice normative (legea)

b) acte juridice individuale (hotărîrea judecătorească)

3. după forma pe care o îmbracă: a) acte formale sau solemne (căsătoria)

b) acte consensuale (vînzarea-cumpărarea)

4. după forţa juridică: a) acte juridice oficiale (sentinţa judecătorească)

b) acte juridice neoficiale (o chitanţă ce atestă un împrumut)

5. după ramura de drept:

a) acte de drept constituţional

b) acte de drept civil

c) acte de drept administrativ etc.

Aşadar, în sensul larg de izvor al raporturilor juridice, faptul juridic încadrează actele

juridice, evenimentele şi acţiunile juridice, acestea din urmă luate ca fapte care produc

сonsecințe licite sau ilicite. Conceptul de fapt juridic vizează acele fapte de a căror existenţă

legea leagă efecte juridice, dînd astfel naştere unor raporturi juridice ori modificîndu-le sau

stingîndu-le, fără să conteze dacă faptele în cauză s-au produs cu intenţia sau fără intenţia de a

crea efecte juridice corespunzătoare.

3.

Condițiile de valabilitate a actelor juridice sunt specifice fiecărei ramuri de drept în parte.

Pot fi evidențiate două grupe de condiții care se referă la valabilitatea actului juridic, și anume:

condițiile legate de consimțămîntul persoanei;

condițiile legate de forma actului juridic.

Consimțămîntul este manifestarea exteriorizată, de voință a persoanei de a încheia un act

juridic. El este valabil dacă provine de la o persoană cu discernămînt, dacă este exprimat cu

intenția de a produce efecte juridice, și dacă nu este victat.

Potrivit dispozițiilor alin.(2) art.199 din Codul Civil al Republicii Moldova,

…consimțămîntul nu este valabil cînd este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin

dol.

Deci,sunt patru grupe de vicii de consimțămînt:

Eroarea este o falsă reprezentare a unei situații, o părere greșită cu privire la anumite

împrejurări legate de încheierea unui act juridic.

Sunt trei grupe de eroare: eroarea obstacol, denumită și distructivă de voință; eroare viciu

60

- de consimțămînt; eroare indiferentă. În toate trei cazuri este vorba de ignorarea sau cunoașterea

greșită a realității. După natura realității asupra căreia eroarea poate fi făcută, legiuitorul

deosebește: eroarea de fapt, care constă într-o reprezentare falsă despre realitatea faptelor și

eroarea de drept, care presupune falsa reprezentare despre existența sau conținutul unui act

normativ.

Dolul (viclenia) – inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace viclene în

scopul de a o determina să încheie un act juridic. Presupune două elemente: subiectiv, intențional

și un element obiectiv , material.

Violența este amenințarea unei persoane cu un rău de natură să-i provoace o temere care o

determină ă încheie un act juridic, pe care acesta nu l-ar fi încheiat. Este necesar să fie îndeplinite

două condiții: violența să fie determinată pentru încheierea unui act juridic, violența să fie

ilicită.

Leziunea este paguba materială pe care o suferă una din părți din cauza unui concurs de

împrejurări grele de care a profitat cealaltă parte.

Referințe bibliografice

1. Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1994.

2. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006.

3. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1993

4. GenovevaVrabie, S.Popescu. Teoria generală a dreptului. Iaşi, 1993

5. I Ceterchi, I Demeter. Intreoducere în studiul dreptului. Bucureşti, 1962;

6. C. Stătescu, C. Bârsan. Tratat dedrept civil. Teoria generală a obligaţiilor.Bucureşti,1992;

7. Gheorghe Lupu. Drept. Partea I. Introducere în studiuldreptului. Iaşi, 1995

Subiecte de evaluare

1. Ce înțelegem prin conținutul raportului juridic

2. Definiți faptul juridic, actul juridic, acțiuni, evenimente.

3. Enunțați criteriile de diferențiere a faptelor juridice.

4. Definiți actul normativ juridic

5. Enumerați categoriile de legi.

6. Stabiliți condițiile de valabilitate a actelor juridice.

Tema Legalitatea, ordinea legală, disciplina

Obiective de referință

- să identifice legalitatea şi să determine principiile ei;

- să determine importanţa ordinii legale;

- să stabilească legătura ei cu legalitatea;

- să identifice conceptul disciplinei, modalităţile ei;

- să determine interacţiunea disciplinei cu legalitatea şi ordinea legală.

Repere de conținut

1. Conceptul şi garanţiile legalităţii şi ale ordinii juridice.

2. Condiţiile de existenţă a comportamentului licit într-un regim democratic.

1.

Respectarea normelor de drept constituie o condiţie necesară pentru realizarea prevederilor

61

dreptului, pentru crearea ordinii de drept. Nici un sistem de drept nu se poale lipsi de respectarea

prevederilor care fixează măsurile principale, ale statului în conducerea vieţii economice,

politice, culturale ş. a. m. d. Respectarea normelor juridice exprimă atitudinea cetățenilor, a

organelor de stat, a altor organe sociale faţă de actele normative.

Starea de ordine în desfăşurarea raporturilor sociale, ce rezultată din atitudinea de

respectare a legilor, se mai numeşte legalitate. Prin legalitate se înţelege respectarea întocmai a

Constituţiei, legilor, celorlalte acte normative şi a actelor juridice concrete date în baza lor,

respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către organele statului, de organismele sociale

în general precum şi de către cetăţeni.

Legalitatea se defineşte ca un principiu fundamental de drept în baza căruia orice subiect

de drept trebuie să respecte, şi, cînd e cazul, să aplice legile şi celelalte acte normative ori

individuale.

Legalitatea este şi o îndatorire fundamentală de natură constituţională, care priveşte

persoanele fizice şi juridice, modul de organizare şi desfăsurare a activităţii de stat.

Cetăţeanul este liber să se manifeste sau să întreprindă orice, în afară de ceea ce este

interzis prin lege: autoritatea de stat poate desfăşura numai acele activităţi stabilite prin lege ca

atribuţii.

Legalitatea este, pe de o parte, o cerinţă care decurge din lege, iar pe de alta, o stare care

rezultă din respectarea ei. Din acest motiv, se poate vorbi de promovarea, asigurarea ori

încălcarea legalităţii, dar nu de respectarea legislaţiei; legalitatea înseamnă tocmai respectarea

legii, în genere a oricărui act normativ (inclusiv decrete, hotăriri, instrucţiuni ş. a.) sau individual

(contracte. hotărîri judecătoreşti etc.).

Dreptul pozitiv, normele juridice ce trebuie respectate, constituie o condiţie pentru

existenţa legalităţii, obiectul ei, iar persoanele fizice şi juridice, obligate să respecte aceste

norme, formează subiectele legalităţii.

Subiectele legalității sunt persoanele fizice precum şi persoanele juridice (organe de stat,

alte organisme sociale) care trebuie să aibă o conduită conformă cu prevederile legale. Prezintă o

importanţă deosebită respectarea legii de către organele forţei publice (armata, justiţia,

procuratura, poliţia).

Cerinţele fundamentale ale legalității

1. respectarea ierarhiei actelor normative, în special respectarea supremaţiei legii.

Principiul legalităţii în activitatea de elaborare a dreptului - activitatea normativă - cere organelor

statului ce emit acte normative să nu-şi depăşească competenţa, să respecte procedura de

elaborare a actelor normative, să le dea forma juridică prevăzută de lege.

Ierarhia actelor normative este determinată de forţa lor juridică, de puterea cu care creează

efecte obligatorii unele în raport cu altele. Supremaţia legii faţă de celelalte acte normative,

determinată prin poziţia parlamentului ca putere legislativă, exprimînd suveranitatea poporului,

înseamnă că toate celelalte acte sunt subordonate legii, că legea nu este subordonată nici unui act

normativ (în afară de subordonarea legilor ordinare faţă de Constituţie), că ea nu poate fi

modificată sau abrogată decît printr-o altă lege.

2. Unitatea legalității derivă în ultimă instanţă din unitatea şi unicitatea sistemului de drept

al unui stat suveran. Unitatea legalităţii constă în faptul că legea este şi trebuie să fie aceeaşi pe

întreg teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept. Democratismul subiectului de drept îşi

află determinarea şi în unitatea şi unicitatea legalităţii, menite să asigure egalitatea în faţa legii.

3. Oportunitatea impune studierea atentă a particularităţilor şi împrejurărilor în care

urmează să se aplice actul normativ, pentru ca pe această bază să se stabilească cum să fie aplicat

acest act excluzînd formalismul în aplicarea dreptului, principiul oportunităţii presupune stricta

respectare a legalităţii. Un act nu poate fi oportun dacă nu este pe deplin legal. Oportunitatea

(actualitatea) unui act juridic presupune legalitatea lui, în numele oportunităţii nu se admite un

act ilegal.

4. O cerinţă fundamentală a legalităţii destinată deopotrivă organelor de stat,

organizaţiilor obşteşti ci cetăţenilor, este asigurarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor

62

democratice ale cetăţenilor. Această cerinţă a legalităţii, nu se bizuie numai pe reglementarea lor

prin Constituţie şi legi, ci solicită asigurarea condiţiilor realizării lor practice şi îndeosebi

apărarea lor eficientă, implicit prin mijloace juridice, dacă ele au fost nesocotite.

Legalitatea şi disciplina de stat. O cerinţă de bază a legalităţii este asigurarea disciplinei

de stat. La rîndul ei, întărirea disciplinei de stat creează condiţiile necesare unei respectări stricte

a normelor juridice.

Disciplina de stat impune, în primul rînd, respectarea legilor şi a altor acte normative care

reglementează activitatea personalului încadrat în muncă şi stabileşte obligaţiile lor de serviciu.

Nu poate fi disciplinat un funcţionar care nu îndeplineşte prevederile legale. Pe lîngă această

cerinţă, disciplina de stat presupune ca personalul să execute exact atribuţiile sale de serviciu, să

lupte împotriva tergiversărilor şi birocratismului, să execute rapid şi exact ordinile şi dispoziţiile

superiorilor săi, să păstreze secretul de serviciu etc.

Asigurarea legalităţii.

Complexitatea tot mai mare a problemelor social-economice pe care trebuie să le rezolve

poporul republicii noastre determină creşterea importanţei respectării normelor juridice şi a

asigurării acesteia; de aici decurge şi necesitatea întăririi şi asigurării tot mai eficiente a

legalităţii.

Legalitatea se întăreşte prin activitatea organizatorică a organelor de stat, ale organizaţiilor

obşteşti şi cetăţenilor, în lupta împotriva oricăror încălcări ale legilor ţării.

Ansamblul condiţiilor obiective şi subiective care asigură respectarea strictă a legilor şi a

tuturor actelor normative bazate pe lege, precum şi prevenirea şi înlăturarea tuturor încălcărilor

de drept constituie garanţiile legalităţii. Legalitatea rezultă din garanţiile sale. Acestea constau în

factorii care asigură respectarea tuturor actelor normative creînd totodată condiţiile prevenirii şi

înlăturării faptelor ilegale.

Fie că sunt obiective (de exemplu, cele de natură economică) sau subiective (vizînd

calitatea conştiinţei juridice a individului), fie că sunt generale (cum ar fi natura democratică a

societăţii) sau speciale (de exemplu, controlul de stat) etc. aceste garanţii operează cumulativ, ca

un sistem coerent, care asigură ordinea de drept promovînd legalitatea.

De noţiunea legalităţii este strîns legată noţiunea de ordinea legală sau ordinea de

drept, este un element caracteristic al vieții societății împărțite în clase, în grupe sociale. În

același timp este unul din elementele principale ale ordinii sociale (publice), adică reglementarea

justă, corectă a ansamblului de relații sociale prin norme sociale.

În literatura juridică întîlnim mai multe concepte, cum ar fi: ordine de stat se referă la

caracterul de stat național, suveran și independent prevăzut de Constituție, la modul de

organizare a puterii publice și forma de guvernămînt; ea este specifică statului; ordine socială

este un concept care are un caracter istoric, arată dezvoltarea statului în diferite epoci istorice;

ordine publică o parte din sfera relațiilor sociale ce cad sub incidența ordinii de drept, pentru că

se referă la respectarea normelor generale de comportare a cetățenilor, care stabilesc

inviolabilitatea domiciliului, libertatea de circulație, a întrunirilor, liniștea publică.

Ordinea de drept este prezentă în toate compartimentele vieții social-economice și ține de

forma statului, organizarea și conducerea lui.

Aşadar, ordinea de drept înseamnă organizare a vieții sociale bazată pe drept și legitate,

care reflectă situația calitativă reală (de facto) a relațiilor sociale la o anumită etapă de

dezvoltare a societății. Din cele menționate rezultă și următoarele particularități ale ordinii de

drept:

1. ordinea de drept este o stare a organizării și aranjării efective a vieții sociale;

2. această ordine este stabilită și reglementată de către normele juridice;

3. ordinea de drept apare în rezultatul transpunerii reale în viață a prevederilor

normelor juridice, reprezintă finalitatea reglementării juridice;

4. ea este asigurată de către stat.

Conceptul ordinii de drept, este o noțiune ideală, spre care se tinde la o etapă sau alta de

dezvoltare a societății ( scopul reglementării juridice determinat de legiuitor), pe cînd realitatea

63

adică ordinea legală reală din societate, este de altă natură, deoarece3 diferiți subiecți de drept în

activitatea lor de toate zilele fac abateri de la prevederile legale (rezultatul reglementării

juridice).

În statul de drept realizarea prevederilor indicate în legi și alte acte normative trebuie să fie

garantată, asigurată de toți subiecții de drept. Prin garanții e înțelege totalitatea de condiții

obiective și subiective, precum și căile și metodele speciale cu ajutorul cărora este asigurată

legalitatea.

Întregul sistem de garanții ale legalității și ale ordinii de drept poate fi divizat în : garanții

generale și garanții speciale.

Garanțiile generale cuprind:

1. Garanții politice: rolul sporit al întregului sistem de organe reprezentative ale puterii de

stat – ca element deosebit al sistemului politic; participarea largă a diferitor partide și mișcări

politice la soluționarea chestiunilor de stat și obștești; suveranitatea și independența poporului,

democratizarea sistemului politic în întregime etc.;

2. Garanții economice: sistemul economic de piață, a cărui bază, o alcătuiește proprietatea

publică și privată asupra mijloacelor de producție în diversele sale forme; creșterea permanentă a

bunăstării materiale a maselor; cointeresarea maselor în rezultatele muncii lor etc.;

3. Garanții ideologice – cetățenii statului sunt patrioți, urmează în comportarea lor legile

ce exprimă voința poporului; permanent își ridică cultural și intelectual etc.;

4. Garanții sociale presupun că la întărirea legalității participă nu doar organele de stat, ci

și masele largi de oameni, diferite organizații obștești, care sunt chemate să asigure respectarea,

să ridice nivelul educației juridice a cetățenilor. La ele se referă activitatea punctelor obștești de

pază a ordinii publice, a diferitor echipe sau detașamente organizate atît la locul de trai, cît și la

locul de muncă, mișcarea verzilor etc.

Garanțiile speciale se divizează în: garanții organizatorice reprezintă diferite măsuri cu

caracter organizatoric, care permit consolidarea legalității, combaterea faptelor ilicite, apărarea

drepturilor cetățenilor. Aici se referă problema cadrelor, crearea condițiilor normale de activitate

a organelor de drept, crearea unor structuri speciale ( pentru combaterea criminalității organizate

și corupției), și garanții juridice sunt toate mijloacele juridice cu ajutorul cărora se duce lupta

contra infracțiunilor și e restabilește legalitatea și ordinea legală; sunt apărate interesele

societății, drepturile și libertățile cetățenilor, este asigurată profilaxia și preîntîmpinarea noilor

încălcări de drept.

2.

Legătura strînsă între democrație și legalitate este deosebit de evidentă la etapa actuală,

cînd vrem să construim un stat democratic, civilizat, un stat bazat pe drept.

În condițiile democrației nu este suficient de a respecta legile. Fiecare cetățean este obligat

să participe, în măsura posibilităților sale, la viața socială, la consolidarea legalității și a ordinii

de drept.

Disciplina și legalitatea unt noțiuni strîns legate, dar nu identice. Legalitatea cuprinde toate

ramurile activității oamenilor și este reglementată numai de normele de drept, pe cînd disciplina

cuprinde anumite domenii de activitate care sunt reglementate de diferite norme sociale.

Ordinea de drept este unică și privește pe toți cetățenii, fără nici o deosebire de rasă,

religie, clasă socială au profesională. Cu toate acestea, sunt frecvente cazurile de încălcare a

ordinii de drept. În opinia unor autori aceste cauze sunt:

Atitudine negativă de-a lungul anilor față de drept, lege în general, actele normative

care loveau în demnitatea umană, reducerea drepturilor și libertăților omului, încălcau cele mai

elementare principii de justiție, cultivau abuzul și disprețul față de cetățean, valorile umane.

Totodată, au avut loc transformări radicale în organizarea și funcționarea democratică a societății

noastre.

În societatea noastră nivelul conștiinței și al culturii juridice, al culturii în general este

foarte redus.

64

Necunoașterea legii. Deși necunoașterea legii nu a constituit niciodată o cauză de

absolvire de răspundere.

Nivelul scăzut de trai al majorității populației și condițiile dificile de dezvoltare social-

economică a țării.

Indiferent cine încalcă ordinea de drept, majoritatea făptuitorilor o constituie anumite

categorii de persoane. Acestea provin din familii dezorganizate sunt fără familii, persoane fără

ocupație sau cu ocupații întîmplătoare, caută cîștiguri mari care nu provin din muncă, persoane

care au antecedente penale,în majoritatea cazurilor oameni cu un nivel de cultură scăzut.

Referințe bibliografice

1. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006.

2. Gheorghe Avornic. Tratat de teorie generală a statului și dreptului. Vol.II, Chișinău, 2010.

3. Dumitru Baltag, Alexei Guțu, Igor Ursan. Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2002

Subiecte de evaluare

1.Definiți noțiunea de ordine legală, legalitate, ordine legalătabiliți coraportul dintre

categoriile menționate.

2. Care sunt garanțiile legalității

3.Ce este ordinea legală

4.Ce este disciplina. Analizați rolul disciplinei în societatea contemporană.

5.Noțiunea de democrație. Aspectele democrației

Tema 15: Eficacitatea şi însemnătatea dreptului.

Obiective de referință

- să definească conceptul de funcţie a dreptului;

- sa cunoască funcţiile dreptului;

- să definească principiile fundamentale ale dreptului;

- să cunoască principiul legalităţii;

- să dezvăluie principiul libertăţii şi al egalităţii;

- să aprecieze principiul responsabilităţii;

- să determine principiul echităţii şi justiţiei;

- să cunoască principiul democratismului şi al umanismului;

- să aprecieze importanţa accesului liber la justiţie.

Repere de conținut

1.Particularităţile dreptului. Conceptul de funcţii ale dreptului şi clasificarea lor

2. Sistemul de principii ale dreptului

1.

Din definiţiile dreptului, nominalizate de noi anterior, rezultă că dreptul, ca fenomen social

complex, îşi îndeplineşte rolul ce-i revine, reglementînd conduita oamenilor şi orientînd

65

activitatea oamenilor în conformitate cu interesele generate ale societăţii. Activitatea oamenilor,

supusă unei reglementări juridice, urmăreşte întotdeauna anumite, scopuri.

Dreptul poate să-şi atingă scopul doar cu condiţia că este un factor real al progresului

social şi al echilibrului în relațiile interumane. Profesorului Dumitru Mazilu menţionează:

„Scopul şi rolul dreptului îşi găsesc expresia, în modul cel mai elocvent în garantarea juridică a

afirmării personalităţii umane, în împlinirea dezideratelor şi intereselor legitime ale tuturor

fiinţelor umane. Pedepsind tot ceea ce contravine acestor exigenţe fireşti, dreptul promovează

idealurile de dreptate şi justiţie

Funcţiile dreptului caracterizează rolul activ şi multilateral al dreptului în viaţa şi

activitatea societăţii, din punct de vedere al destinaţiei principale a dreptului. Evidențiem

următoarele următoarele:

funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice;

funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii;

funcţia de conducere a societăţii;

funcţia normativă;

funcţia informativă;

funcţia educativă.

Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice. Se manifestă prin

faptul că dreptul, prin normele sale, reglementează organizarea autorităţilor publice ale statului,

atribuţiile lor, coraportul autorităţilor publice, modalitatea de exercitare a celor trei puteri dintr-

un stat: puterilor legislativă, executivă şi judecătorească.

Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. Abordarea dreptului prin prisma valorilor înseamnă a scoate în evidenţă acele valori pe care

societatea data le promovează, le ia sub controlul său strict pentru a fi promovate. Fiecare

comunitate umană îşi are sistemul său propriu de valori. Evoluţia istorică a societăţii duce la

modificări în ceea ce priveşte criteriile de valorizare şi ierarhia acestor valori.

Conţinutul acestei funcţii şi prezentarea ei mai rezultă şi din asemenea idei, după cum

urmează:

dreptul se apare ca un sistem de norme juridice chemate să asigure procesul dezvoltării

sociale, prin ocrotirea şi garantarea ordinii constituţionale, proprietăţii, statului şi individului;

dreptul prin mijloacele sale specifice apără viaţa în comun împotriva eventualelor excese

individuale şi asigură securitatea persoanei;

dreptul asigură coeziunea interioară a colectivității, prevenind dezorganizarea, anarhia;

dreptul stabileşte principiile de bază ale convieţuirii sociale;

dreptul ocroteşte valorile care sunt legate nemijlocit de funcţionarea normală a

mecanismelor sociale.

Funcţia de conducere a societății. Dreptul este cel mai important instrument de realizare

a conducerii sociale, a scopurilor social-politice pe care societatea şi le propune. Esenţa acestei

funcţii se manifestă prin următoarele:

actul normativ juridic este în fapt un act de conducere a societăţii prin drept. El scoate în

evidenţă scopurile şi năzuinţele sociale, călăuzind activitatea tuturor subiecţilor de drept;dreptul

apare ca o tranziţie între diferitele interese, adesea contradictorii, ale căror arbitru suprem este;

dreptul stabilește relaţiile subiecţilor individuali sau colectivi, stabilind drepturile,

libertăţile şi obligațiunile tuturor;

dreptul cuprinde în sine nu pur şi simplu aprecieri normative, el apare ca un ordin, un

comandament, cărora trebuie să se supună toţi subiecţii dreptului, inclusiv statul şi autorităţile

lui.

Funcţia normativă. Această funcţie derivă din necesitatea subordonării acţiunilor indivi-

dual faţă de conduita tip prescrisă prin normele juridice. Subliniind prin normele juridice

modalitatea de comportare a organelor statului, organizaţiilor obşteşti, a cetăţenilor, statul, în

acelaşi timp, verifică în ce măsură acest comportament prescris se realizează în practică. E

important ca normativitatea juridică sâ fie completată cu normativitatea socială.

66

Efectul acestei funcţii constă în următoarele:

prin intermediul normelor juridice se creează drepturi şi obligaţii care materializează

diferite relaţii, interese, scopuri şi idealuri sociale, stimulîndu-le pe cele dezirabile şi

sancționînd pe cele indezirabile;

se asigură sociabilitatea umană prin dirijarea în mod consecvent a acţiunilor şi

conduitelor individuale, creînd astfel o „logică" a acestora, orientativă pentru membrii

societății;

se evită conflictele şi tensiunile prin limitarea reciprocă a voinţelor individuale şi se

asigură întărirea coeziunii colective;

se întăresc sentimentele de solidaritate socială şi securitatea indivizilor în raport cu

eventualele agresiuni sau acte de violenţă care ar putea fi exercitate asupra lor.

Funcţia informativă. Reflectînd realitatea în normele juridice se acumulează cunoştinţe

despre viaţa multilaterală a societăţii, despre problemele stringente ale societăţii. Dreptul

concentrează în sine schimbările ce au loc în societate. Ţinînd cont de normele juridice în

vigoare, putem trage concluzii pentru a aprecia principiile orînduirii sociale şi de stat, structura

politică a societăţii, caracterul relaţiilor economice, nivelul de democratizare a societăţii etc. Ca

urmare, din normele juridice putem culege o informaţie amplă despre societatea data la acea sau

altă etapă de dezvoltare.

Astfel, din ansamblul normelor juridice ale statului rezultă realitatea juridică a societăţii.

Incontestabil, informaţia căpătată în urma studierii normelor juridice nu va fi deplină şi corectă,

dacă nu vom tine cont şi de faptul, cum normele juridice din ţara respectivă sunt realizate,

transpuse în viaţă.

Funcţia educativă. Adoptînd normele juridice statul, asigură cadrul organizatoric necesar

activităţii spirituale şi pune la dispoziția oamenilor o serie de mijloace culturale şi spirituale prin

intermediul cărora se realizează educaţia. Dreptul, prin normele sale, ocroteşte valorile spirituale

şi culturale care sunt legate nemijlocit de funcționarea normală a mecanismelor sociale. Ele

stabilesc normele convieţuirii sociale, orientîndu-i pe oameni ca aceste norme să devină

dominante. Chiar şi în cazul aplicării sancţiunilor, scopul următor e de a preveni în viitor abateri

de la normele juridice, de a educa şi reeduca persoanele.

2.

Principiile dreptului sunt acele idei (prescripţii) fundamentale, diriguitoare ale

sistemului de drept şi ale compartimentelor acestuia, precum şi modalitatea de coordonare

a normelor juridice in jurul unei idei călăuzitoare.

Principiile dreptului se caracterizează prin următoarele trăsături:

ele au forţa şi semnificaţia unor norme superioare, generale ce pot fi formulate în textele

actelor normative, de regulă, în Constituţii, sau dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în

lumina valorilor sociale promovate;

la baza oricărui sistem național de drept stau principiile fundamentale proprii fiecăruia. în

acelaşi timp însă anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naționale de drept;

principiile fundamentale ale dreptului sunt construcţii care servesc drept bază dreptului,

ca surse de creare şi aplicare a dreptului;

principiile dreptului reprezintă reguli foarte generale care reflectă scopurile şi valorile

esenţiale pe care le promovează dreptul;

principiile dreptului stau la baza integrării noilor norme juridice în sistemul dreptului

existent;

principiile dreptului se pot prezenta fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei

deducţii, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale;

principiile fundamentale ale dreptului se caracterizează printr-o pronunţată afinitate

logică între ele.

67

principiile dreptului reflectă funcţionarea şi dezvoltarea dreptului.

principiile fundamentale ale dreptului stau la baza principiilor de ramură; Acestea din

urmă nu numai că se bazează pe cele fundamentale, ci constituie o prelungire, o concretizare a

lor;

principiile dreptului nu sunt create nici de legiuitori, nici de filosofi şi nici de practicieni.

Ele sunt doar descoperite de aceştia şi reflectă necesităţile societăţii;

principiile dreptului reprezintă un factor de stabilitate, adaptare şi integrare în ordinea

juridică, iar din punct de vedere al tehnicii juridice ele completează lacunele, corijează excesele

şi anomaliile în procesul de integrare şi aplicare a dreptului.

Principiile dreptului sunt strîns legate de categoriile şi conceptele juridice. Categoria este

noţiunea logică fundamentală care reflectă realitatea obiectivă în modul cel mai general.

Categoriile pot avea grade diferite de generalizare şi abstractizare. Prin urmare, categoria „normă

juridică" are importanţă pentru orice ştiinţă a dreptului; ea este o noţiune fundamentală şi o vom

numi concept juridic. Principiile dreptului sunt acelea care dau funcţionalitate conceptelor şi

categoriilor juridice, care asigură concordanţa sistemului juridic în ansamblu cu schimbările care

au loc în diversele domenii ale realităţii obiective.

Principiile generale ale dreptului şi normele juridice. Normele juridice se raportează la

principiile dreptului în două sensuri: ele (normele) "materializează", dau viaţă determinată

principiilor dreptului; principiile dreptului îşi realizează conţinutul prin transpunerea în viaţă a

conduitei prescrise de normele juridice.

Principiile fundamentale ale dreptului şi axiomele, maximele şi aforismele. Termenii la

care se raportează principiile fundamentale ale dreptului în această relaţie au următorul conţinut:

Axioma semnifică un adevăr fundamental admis fară demonstraţie, fund evident prin el

însuşi. Exemple de axiome ne pot servi: „Acta, non verbal"(„Fapte, nu vorbe!" Faptele sunt

totdeauna mai convingătoare); „Ebrius, stomachus satur non bene philosophatur" („Omul beat şi

eel sătul nu filosofează bine").

Maxima semnifică o gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic sau o normă de

conduită. De exemplu: „ Controversias inter se iure ac iudicio disceptanto" („Oamenii să-şi

dezbată neînţelegerile dintre ei în justiţie şi prin judecată"); „Nemo diu gaudet qui indice vincit

iniquo " („Nu se bucură mult timp eel care a cîştigat un proces cu un judecător necinstit").

Aforism înseamnă ceva mai mult decît maxima, înseamnă cugetare, sentinţă: „Raram facit

tnixiuram cum sapientiaforma" (Rareori întîlneşti frumuseţea şi înţelepciunea împreună").

Axiomele, maximele, aforismele nu țin loc de principii de drept, căci ele sintetizează

experienţele juridice şi joacă un rol limitat în interpretarea realităţii juridice.

În continuare ne vom referi la unele criterii de clasificare.

După gradul lor de generalizare şi sfera lor de acţiune, principiile dreptului se împart în:

principii generale, principii ramurale (de ramură) şi principii interramurale. în doctrina juridică,

avînd în vedere criteriul autorităţii lor, principiile generale care se impun legiuitorului însuşi,

avînd valoare constituţională, mai sunt denumite principii fundamentale ale dreptului.

Din punct de vedere al conţinutului principiilor dreptului se poate constata eterogenitatea

acestora. Ca urmare, principiile dreptului pot fi de inspiraţie filosofică politică, sociala (de

exemplu, principiul libertăţii) sau să aibă un caracter preponderant sau chiar exclusiv juridic (de

exemplu, principiul legalității).

În dependenţă de funcţiile pe care le îndeplinesc principiile generale ale dreptului, putem

distinge, pe de o parte, funcţia fundamentală, iar pe de altă parte, funcţia tehnică. Funcţia

fundamentală constă în fundamentarea oricărei construcţii juridice, normele juridice neputînd fi

elaborate şi neputînd evolua decît în concordanţă cu principiile generale ale dreptului. Funcţia

tehnică este îndeplinită de principii generale, cum sunt principiile de interpretare a normelor şi

actelor juridice, avînd ca finalitate asigurarea coeziunii ordinii de drept şi a adecvatei aplicări a

dreptului.

După genul de funcţie tehnică pe care o îndeplinesc, principiile generale ale dreptului se

împart în principii directoare şi principii corective. Directoare sunt acele principii de care

68

depinde ordinea socială, (de exemplu, prezumţia de cunoaştere a legii, principiul egalităţii în fata

legii). Corective sunt principiile în absenţa cărora soluţiile legale ar putea fi nejuste sau

neadecvate (De exemplu, principiul bunei credinţe sau principiul că nimeni nu poate să obţină

avantaje din propria culpă.

După sfera de aplicare, principiile dreptului pot fi divizate în:

principii de drept național (intern) ce se aplică în cadrul unui stat;

principii de drept comunitar (supra național) ce se aplică în cadrul Comunităţii Europene,

cu referinţă la Statele Uniunii Europene;

principii de drept internațional ce se aplică în cadrul societăţii internaționale, cu referire

la statele lumii.

După diviziunea dreptului, deosebim: principii de drept public; principii de drept privat.

În majoritatea absolută a cazurilor, unt analizate principiile generale (fundamentale),

ramurale (de ramură), interramurale.

Principiile fundamentale (generale) caracterizează întregul sistem de drept. Ele, în acelaşi

timp, scot în evidență trăsăturile esenţiale ale unui tip istoric de drept, ale unor familii (mari

sisteme) de drept contemporane. Principiile ramurale ale dreptului caracterizează o ramură de

drept. Ele reprezintă o prelungire, o dezvoltare, o particularizare, o concretizare detaliată a

principiilor fundamentale ale dreptului. Principiile interramurale depăşesc cadrul unei ramuri

de drept. Ele scot în evidenţă trăsăturile distincte comune a două sau cîteva ramuri de drept.

În literatura de specialitate există diverse păreri în ceea ce priveşte concretizarea

principiilor generale (fundamentale) ale dreptului.

Referințe bibliografice

1. Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2004.

2. Boris Negru, Alina Negru Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006

3. Elena Botnari, Principiile dreptului: aspecte teoretico-practice, Teză . de dr. în drept, Chişinău,

2004.

3. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001.

4. Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998.

5. Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Bucureşti,

1999.

6. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.

Subiecte de evaluare

1. Ce se înţelege prin funcţii ale dreptului. Daţi o clasificare funcţiilor dreptului.

2. Ce legătură există între scopul şi funcţiile dreptului.

3. Care este importanţa teoretică şi practică a funcţiilor dreptului.

4. Ce constituie valorile juridice. Daţi o caracteristică acestora.

5. Care e importanţa finalităţilor dreptului în determinarea rolului dreptului.