note de curs drept procesual civil (partea generală ... · procesual civil, normele acestei ramuri...
TRANSCRIPT
1
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
DREPT PROCESUAL CIVIL
(partea generală)
(Ciclul I)
AUTORI:
Marcela Mariț
dr. în drept, conf.univ.interim.
Alexandru Prisac
mg. în drept, lector. univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat
din: 22.05.2013, proces-verbal Nr: 9
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
2
Prezenta lucrare este destinată studenților, masteranzilor, doctoranzilor,
profesorilor din instituțiile de învățămînt superior, avocaților, procurorilor,
judecătorilor și lucrătorilor organelor administrației publice locale.
3
ABREVIERI
Convenția Europeană - Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale din 04.11.1950;
CADO – Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale din 04.11.1950;
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
CF – Codul familiei;
CPC – Codul de procedură civilă;
CC – Codul civil;
CM – Codul muncii;
CPP – Codul de procedură penală;
CSJ – Curtea Supremă de Justiție;
CNAJGS – Consiliului Național pentru Asistență Juridică Garantată de Stat;
Ex. – Exemplu.
4
CUPRINS
Capitolul I ................................................................................................................ 7
NOȚIUNI INTRODUCTIVE ÎN STUDIUL DREPTULUI PROCESUAL CIVIL
................................................................................................................................. 7
Definiția, obiectul și metoda de reglementare a dreptului procesual civil ........... 7
Sarcinile procesului civil ...................................................................................... 8
Noțiunea formei de apărare a drepturilor și intereselor legitime ...................... 9
Noțiunea și structura normei procesual civile ................................................. 10
Capitolul II ............................................................................................................ 12
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL .. 12
Noțiunea și importanța principiilor dreptului procesual civil ............................ 12
Capitolul III ........................................................................................................... 13
RAPORTURILE PROCESUAL CIVILE ............................................................. 13
Noțiunea raporturilor procesual civile și particularitățile lor ............................. 13
Premisele (temeiurile) apariţiei raporturilor procesual civile ............................ 14
Structura raporturilor procesual civile................................................................ 14
Participanții la procesul civil ........................................................................... 14
Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiției ........................................... 15
Capitolul IV ........................................................................................................... 16
COMPETENȚA GENERALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI ............ 16
Noțiunea de competență generală ...................................................................... 16
Clasificarea competenței generale ...................................................................... 16
Criteriile și regulile de delimitare a competenței generale................................. 16
Capitolul V ............................................................................................................ 17
COMPETENȚA JURISDICȚIONALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI
DE DREPT COMUN ȘI COMERCIALE ............................................................ 17
5
Noțiunea de competență jurisdicțională și deosebirea ei de competența generală
............................................................................................................................ 17
Felurile de competență jurisdicțională ............................................................... 18
Conflictele de competență jurisdicțională și soluționarea lor ............................ 18
Capitolul VI ........................................................................................................... 20
PĂRȚILE ÎN PROCESUL CIVIL ........................................................................ 20
Noțiunea de părți în procesul civil ..................................................................... 20
Condițiile pentru a fi parte la proces .................................................................. 21
Coparticiparea procesuală .................................................................................. 22
Capitolul VII.......................................................................................................... 23
PARTICIPAREA INTERVENIENȚILOR LA PROCESUL CIVIL ................... 23
Noțiunea și felurile intervenienților în procesul civil ........................................ 23
Intervenienții care formulează pretenții proprii la obiectul litigiului (intervenția
principală) ........................................................................................................... 23
Intervenienții care nu formulează pretenții proprii la obiectul litigiului
(intervenția accesorie) ........................................................................................ 23
Capitolul VIII ........................................................................................................ 25
PARTICIPAREA PROCURORULUI LA PROCESUL CIVIL .......................... 25
Rolul și importanța participării procurorului în procesul civil la etapa actuală a
dezvoltării societății ........................................................................................... 25
Poziția procesuală a procurorului în procesul civil ............................................ 26
Capitolul IX ........................................................................................................... 27
PARTICIPAREA LA PROCES A AUTORITĂȚILOR PUBLICE,
ORGANIZAȚIILOR ȘI CETĂȚENILOR PENTRU APĂRAREA
DREPTURILOR, LIBERTĂȚILOR ȘI INTERESELOR ALTOR PERSOANE
............................................................................................................................... 27
Temeiurile, scopul și formele de participare la proces a autorităților publice,
organizațiilor și cetățenilor pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor
altor persoane...................................................................................................... 27
Depunerea concluziilor de către autoritățile publice în cazurile prevăzute de
lege...................................................................................................................... 28
Capitolul X ............................................................................................................ 30
REPREZENTAREA JUDICIARĂ ÎN PROCESUL CIVIL .............................. 30
6
Noţiunea de reprezentare judiciară ..................................................................... 30
Felurile și temeiurile reprezentării judiciare ...................................................... 30
Volumul împuternicirilor reprezentantului în judecată ................................... 31
Formularea împuternicirilor reprezentantului în judecată ............................... 32
Capitolul XI ........................................................................................................... 33
CHELTUIELILE DE JUDECATĂ ...................................................................... 33
Noțiunea și felurile cheltuielilor de judecată în procesul civil ........................... 33
Taxa de stat ......................................................................................................... 34
Scutirile de taxa de stat. Amînarea și eșalonarea plății taxei de stat .................. 35
Cheltuielile de judecare a pricinii ......................................................................... 35
Capitolul XIII ........................................................................................................ 37
ACȚIUNEA CIVILĂ ............................................................................................. 37
Elementele acțiunii civile și importanța lor........................................................ 38
Clasificarea acțiunilor civile ............................................................................... 39
Dreptul la acțiune. Premisele și condițiile de exercitare a acțiunii civile .......... 39
Modalitățile de apărare a pîrîtului împotriva acțiunii ........................................ 41
Actele de dispoziție ale părților .......................................................................... 41
Asigurarea acțiunii ............................................................................................. 42
Capitolul XII.......................................................................................................... 44
PROBELE ȘI PROBAȚIUNEA ÎN PROCESUL CIVIL .................................. 44
Noțiunea și scopul probațiunii judiciare............................................................. 44
Noțiunea și clasificarea probelor ........................................................................ 44
Obiectul probației ............................................................................................... 46
Faptele care nu se cer a fi dovedite .................................................................... 46
Pertinența probelor și admisibilitatea mijloacelor de probă ............................... 47
Veridicitatea probelor ...................................................................................... 47
Aprecierea probelor ............................................................................................ 48
Felurile mijloacelor de probă ............................................................................. 49
Delegațiile judecătorești .................................................................................. 49
7
Capitolul I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE ÎN STUDIUL DREPTULUI PROCESUAL
CIVIL
Definiția, obiectul și metoda de reglementare a dreptului procesual
civil
Procedura civilă constituie activitatea desfășurată de către instanțele
judecătorești în scopul apărării drepturilor și intereselor legitime ale persoanei.
Sarcina de înfăptuire a justiției într-un stat de drept, revine organelor statului,
special constituite în acest scop. Potrivit art. 114 al Constituției RM, ,,Justiția se
înfăptuiește în numele legii numai de instanțele judecătorești”. Activitatea
instanțelor judecătorești este reglementată de totalitatea normelor adoptate și
sancționate în acest sens de către stat pentru a garanta respectarea drepturilor și
intereselor legitime ale persoanei la înfăptuirea justiției.
Dreptul procesual civil, ca ramură a sistemului de drept, și-a schimbat de-
a lungul timpului atît denumirea, cît și conținutul. Pînă în secolul al XVIII-lea
8
denumirile predominante au fost acelea de ,,practică judiciară” , ,,practică civilă”
și ,, practica procesului civil”. Un secol mai tîrziu cuvîntul ,,procedură” l-a
înlocuit pe acela de practică. Încet își face și denumirea de ,,drept procesual
civil”.1
Totuși și în doctrina contemporană au apărut unele încercări de renunțare
la terminologia care abia se consacrase. Astfel, în doctrina franceză întîlnim
denumirea de ,,droit judiciare privé”. În literatura spaniolă și-a făcut loc sintagma
,,derecho jurisdiccional”.2
Astăzi, termenul ,,proces civil” este polisemantic și poate avea înțelesul
de:
- ramură de drept;
- obiect de studiu;
- activitate a instanței de judecată cu privire la examinarea și
soluționarea cauzelor civile;
- cauză civilă concretă examinată în instanța de judecată.
Sarcinile procesului civil
Potrivit art. 4 al CPC ,,Sarcinile procedurii civile constau în judecarea
justă, în termen rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau
contestate, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice
şi asociaţiilor lor, ale autorităţilor publice şi ale altor persoane care sînt subiecte
ale raporturilor juridice civile, familiale, de muncă şi ale altor raporturi juridice,
precum şi în apărarea intereselor statului şi ale societăţii, în consolidarea
legalităţii şi a ordinii de drept, în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.”
Reieșind din conținutul acestor prevederi legale, sarcinile procesului civil le
constituie:
1. Judecarea justă a cauzelor civile.
2. Judecarea în termen rezonabil a cauzelor civile.
1 Ioan Leș. Drept procesual civil. Lumina Lex, București 2002, p. 8.
2 Idem.
9
Noțiunea formei de apărare a drepturilor și intereselor legitime
În cazul încălcării sau contestării drepturilor și intereselor legitime ale
persoanelor fizice sau juridice de către alte persoane sau supunerii unui pericol de
a fi încălcate în viitor, de fiecare dată apare necesitatea obiectivă de aplicare a
anumitor măsuri de apărare (metodă de apărare)3 în raport cu persoana obligată ce
a acționat în mod ilicit.
Pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanei,
legislatorul a prevăzut mai multe mijloace de apărare. În vederea, aplicării acestor
mijloace, a fost reglementată și activitatea instanțelor judecătorești și altor organe
de stat precum și a unor organizații, persoane investite, constituite sau specializate
în apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice.
În cazul încălcării drepturilor și intereselor legitime ale persoanei este
necesară implicarea unui organ competent în apărarea drepturilor. Aceasta a fost
menționat și în faimoasa axiomă de drept din antichitate – nimeni nu poate fi
judecător în propria pricină (cauză)4.
Metoda de apărare constituie o categorie de drept material, fiind
măsurile de protecție ce pot fi întreprinse pentru apărarea drepturilor civile ce
poate constitui soluția pentru litigiile de drept. Metodele de apărare a drepturilor,
în principiu, sunt prevăzute de normele de drept ce reglementează raporturi de
drept material corespunzătoare. Prevederile art. 11 al Codului civil stipulează
metodele de apărare a drepturilor civile, care sunt: recunoaşterea dreptului,
restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului şi suprimarea acţiunilor prin
care se încalcă dreptul sau se creează pericolul încălcării lui, recunoaşterea
nulităţii actului juridic, declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică,
impunerea la executarea obligaţiei în natură, autoapărare, repararea prejudiciilor,
încasarea clauzei penale, repararea prejudiciului moral, desfiinţarea sau
3 Ibidem, p. 6.
4 Гражданский процесс. Общая часть, учебник под. общ. ред. Беловой Т. А., Колядко И.Н., Юркевича
Н.Г., изд. Амалфея, Минск: 2001, с. 6.
10
modificarea raportului juridic, neaplicarea de către instanţa de judecată a actului
ce contravine legii emis de o autoritate publică, alte căi prevăzute de lege.
Forma de apărare a drepturilor civile, comparativ metodei de apărare,
este ordinea concretă de apărare a drepturilor a anumitor organe de jurisdicție.
Prin forma de apărare a drepturilor civile trebuie de înțeles o activitate legală a
organelor competente în apărarea drepturilor ce se rezumă la constarea
circumstanțelor de fapt a cauzei civile, aplicarea normelor juridice
corespunzătoare, stabilirea metodei de apărare și emiterea hotărîii.5
Putem enumera următoarele forme de apărare a drepturilor civile:
judiciară, administrativă, obștească (privată) și mixtă. Din toate aceste forme
de apărare prioritară este forma judiciară.
Noțiunea și structura normei procesual civile
Reieșind din metoda de reglementare dispozitiv-imperativă a dreptului
procesual civil, normele acestei ramuri de drept în majoritata cazurilor au fie un
caracter imperativ, fie unul dispozitiv.6Normele care, prin obiectul său/și prin
scopul lor, aparțin dreptului procesual civil alcătuiesc, ca toate celelalte norme
juridice, un sistem: a) aceste norme structurează un ansamblu de reglementări,
avînd același obiect, aceeași finalitate, aceleași metode și aceleași principii; b)
între normele acestei ramuri există legături specifice, directe și indirecte, astfel ele
exinstă într-un ansamblu închegat de elemente; c) ordonarea normelor în sistem
prespune atît raporturi de subordonare între normele respective, cît și raporturi de
coordonare dintre acestea; d) deși normele de procedură civilă fac parte, ca
subsistem, din sistemului juridic normativ, ele se deosebesc totuși de toate
celelalte norme juridice prin specificul relațiilor sociale reglementate (relații
apărute în cadrul activității de înfăptuire a justiției în litigiile civile), precum și
5 Op. Cit. под. ред. А. А. Власова, с. 6.
6 Op. Cit. под. общ. ред. Беловой Т. А., Колядко И.Н., Юркевича Н.Г., с. 26.
11
prin funcțiile proprii (în primul rînd, funcția de asigurare a valorizării drepturilor
materiale civile contestate sau încălcate).7
Normele dreptului procesual civil constituie cealaltă ,,fațetă” a normelor
de drept material8( a dreptului civil, dreptului familiei, dreptului muncii etc).
Norma de drept material reglementează raportul juridic material litigios, iar
normele procesual civile reglementează organizarea instanței de judecată,
activitatea acesteia și conduita participanților la proces în vederea soluționării
litigiului ce derivă din raportul material litigios prin aplicarea normei materiale.
Normele de drept material în procedura civilă mai sunt denumite și norme de
fond.9
Reieșind din cele menționate mai sus, normele de procedură civilă sunt
regulile obligatorii, generale și impersonale ce reglementează organizarea
instanțelor judecătorești, competența organelor de justiție, conduita instanței
de judecată și a participanților la proces în legătură cu examinarea și
soluționarea cazurilor civile și executarea a documentului executoriu.
7 Ion Deleanu. Procedura civilă. Editura Fundației ,,Chemarea”, Iași, 1994, p. 14.
8 I. Stoienescu, S. Zilberstein. Drept procesual civil, teoria generală. Editura Didactică și Pedagogică, București,
1983, p. 39. 9 V.M. Ciobanu. Op. Cit. p. 168 – 197.
12
Capitolul II
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL
CIVIL
Noțiunea și importanța principiilor dreptului procesual civil
Termenul ,,principiu”din latinescul „principium” înseamnă început sau
temei. Principiile dreptului constituie acele norme generale conducătoare a
conținutului tuturor normelor juridice.
Procesul civil constituie o activitate organizată în vederea realizării
anumitor sarcini care este guvernat de anumite reguli generale.
Prin principii fundamentale ale dreptului procesual civil înțelegem
acele reguli generale, în temeiul cărora este reglementată întreaga
desfășurare a procesului civil, precum și statutul instanței judecătorești și
participanților la proces, exprimînd esența ramurii dreptului procesual civil.
Autorul rus М.А. Гурвич, a grupat principiile dreptului procesual civil
după criteriul rolului acestor principii la înfăptuirea justiției10
(mai sunt
clasificate și după obiectul de reglementare), acestea fiind:
10
Гражданское процессуальное право России, учебник, отв. ред. М.А. Гурвич, изд. Высщая школа,
Москва, 1964, с. 29.
13
a) principiile organizațional-funcționale ale dreptului procesual civil sunt
principiile ce reglementează organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești
(principiul înfăptuirii justiției în exclusivitate de către instanțele judecătorești,
principiul independenței judecătorului și supunerii lui numai legii, principiul
rolului diriguitor al judecătorului în procesul civil, judecarea unipersonală și
colegială a pricinilor civile, principiul egalității tuturor persoanelor în fața legii și
a justiției, principiul publicității ședințelor de judecată în procesul civil, principiul
limbii de procedură și garantarea dreptului la interpret).
b) principiile funcționale ale dreptului procesual civil sunt principiile ce
reglementează activitatea procesuală a instanțelor judecătorești și a participanților
la proces, precum și a altor subiecți procesuali, acestea reglementează procesul
civil propriu-zis (principiul legalității procesului civil; principiul disponibilității;
principiul contradictorialității, principiul egalității în drepturi procedurale ale
părților, principiul oralității dezbaterilor judiciare, principiul nemijlocirii
dezbaterilor judiciare).
La examinarea și soluționarea litigiilor cu element de extraneitate se
aplică o categorie aparte de principii, numite și principii internaționale ale
dreptului procesual civil, pe care le vom analiza într-un paragraf aparte.
Capitolul III
RAPORTURILE PROCESUAL CIVILE
Noțiunea raporturilor procesual civile și particularitățile lor
Raporturile procesual civile reprezintă un sistem de relații sociale,
reglementate de normele dreptului procesual civil, ce apar între instanța de
judecată și participanții la proces în vederea apărării drepturilor și intereselor
legitime ale persoanei într-o pricină civilă concretă.
14
Premisele (temeiurile) apariţiei raporturilor procesual civile
Apariţia unui raport procesual civil, ca şi în cazul altor raporturi juridice,
este condiţionată de existenţa anumitor temeiuri. Pentru apariţia, modificarea sau
stingerea unui raport procesual civil este necesar să fie întrunite cumulativ trei
premise 11
:
- existenţa normelor procesual civile;
- capacitatea procesuală a subiecţilor;
- producerea faptelor juridice.
Structura raporturilor procesual civile
Raporturile procesual civile cuprind următoarele trei elemente: obiectul,
conținutul și subiecții. Doar aceste trei elemente împreună pot constitui un raport
procesual civil. În literatura de specialitate s-a menționat că structura raporturilor
procesual civile constituie conexiunea stabilă a elementelor acestuia.12
Participanții la procesul civil
Legislatorul a prevăzut exhaustiv în Codul de procedură civilă categoriile
participanților la procesul civil. Potrivit art. 55 al CPC, sunt participanţi la proces:
părţile, intervenienţii, procurorul, persoanele care, în conformitate cu art.7
alin.(2), art.73 şi 74, sunt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau care
intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte
persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile cu procedură specială.
11
Premisele apariţiei unui raport juridic mai sunt numite şi condiţii ale naşterii raportului juridic. Gheorghe Boboş.
Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 1994, p. 196. 12
Op. Cit. под. общ. ред. Беловой Т. А., Колядко И.Н., Юркевича Н.Г., с. 114.
15
Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiției
Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiției se referă la categoria
subiecților raporturilor procesual civile care nu manifestă un interes material-
juridic sau procesual-juridic în procesul civil. Constatarea existenței anumitor
interese de diferit ordin în examinarea și soluționarea procesului, va constitui un
temei de recuzare sau de abținere pentru unele din persoane care contribuie la
înfăptuirea justiției. Astfel, în vederea soluționării juste și rapide a cauzelor civile,
precum și a bunei desfășurări a ședinței de judecată în procesul civil participă:
grefierul, reprezentantul, interpretul, martorul, expertul, specialistul și executorul
judecătoresc.
16
Capitolul IV
COMPETENȚA GENERALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI
Noțiunea de competență generală
Competența generală este acea instituție juridică ce îndeplinește funcția de
delimitare a cauzelor ce urmează a fi examinate și soluționate de către instanța de
judecată sau de alte organe jurisdicționale.
Clasificarea competenței generale
În literatura de specialitate au fost evidențiate mai multe feluri ale
competenței generale. De regulă acestea sunt clasificate după următoarele trei
criterii: 13
1. În dependență de caracterul litigiilor – competența generală în litigiile
ce apar din raporturile civile, familiale, de muncă, funciare etc;
2. În dependență de caracterul normelor ce reglementează competența
generală – competența generală comună, ce este reglementată de normele
procesual civile cu caracter general (de exemplu art. 33 al CPC), și competența
generală specifică, ce este determinată în temeiul anumitor reglementări speciale
(de exemplu: art. 279 al CPC).
3. În dependență de faptul, dacă legea atribuie examinarea și soluționarea
unei categorii concrete de cauze în competența unui singur organ sau în
competența mai multor organe jurisdicționale, competența generală se divizează
în două categorii: competența generală exclusivă și competența generală
multiplă.14
Criteriile și regulile de delimitare a competenței generale
13
М. В. Жуйков. Судебная защита прав гражданин и юридических лиц. Изд. Городец, Москва, 1997, с. 5. 14
Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 147.
17
Criteriile și regulile de delimitare a competenței generale sunt prevăzute
atît de legea procesual civilă, cît și de cea materială. Cu ajutorul acestor reguli se
soluționează în mod particular problema delimitării împuternicirilor instanțelor
judecătorești de drept comun în soluționarea litigiilor și apărarea drepturilor, pe
de o parte, și de împuternicirile instanțelor judecătorești specializate, precum și a
altor organe jurisdicționale în același domeniu. În literatura de specialitate s-au
evidențiat mai multe criterii de determinare a competenței generale dintre care:15
1. Obiectul apărării judiciare;
2. Caracterul raportului material litigios;
3. Calitatea subiecților raportului material litigios;
4. Existența unor drepturi contestabile sau incontestabile;
5. Existența unei convenții încheiate dintre părțile litigiului;
6. Forța juridică a actului normativ contestat.
Capitolul V
COMPETENȚA JURISDICȚIONALĂ A INSTANȚELOR
JUDECĂTOREȘTI DE DREPT COMUN ȘI COMERCIALE
Noțiunea de competență jurisdicțională și deosebirea ei de competența
generală
Competența jurisdicțională constituie acea instituție procesuală a căror norme
juridice reglementează delimitarea în cadrul sistemului judecătoresc a
împuternicirilor stabilite de lege a instanțelor judecătorești de a examina și
soluționa o anumită pricină civilă concretă. Competența jurisdicțională constituie
o garanție procesual civilă în apărarea drepturilor și intereselor legitime ale
persoanei. Cunoscînd instanța judecătorească căreia este în drept să se adreseze
pentru apărarea drepturilor și intereselor sale, persoanele fizice sau juridice pot
15
Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 151.
18
cere ca anume această instanță judecătorească să examineze litigiul său. Din acest
considerent, competența jurisdicțională trebuie să fie într-un mod clar și riguros
prevăzută de lege.16
Felurile de competență jurisdicțională
Regulile de delimitare a împuternicirilor instanțelor judecătorești sunt
stabilite în raport cu felurile competenței jurisdicționale. Criteriile de delimitare a
împuternicirilor între diferite verigi ale sistemului judecătoresc și diferite instanțe
judecătorești sunt prevăzute în Codul de procedură civilă în dependență de
felurile competenței jurisdicționale (art. 33/1, art. 38 – 40, art. 42 al Codului de
procedură civilă).
În literatura de specialitate sunt evidențiate următoarele trei feluri ale
competenței jurisdicționale:17
1) competența jurisdicțională materială sau după
obiect; 2) competența jurisdicțională teritorială; 3) competența jurisdicțională
funcțională.
Conflictele de competență jurisdicțională și soluționarea lor
În practica judiciară, la determinarea competenței jurisdicționale a instanței
de judecată pot apărea anumite divergențe, cum ar fi conflictul de competență.
Conflictul de competență jurisdicțională constituie existența anumitor divergențe
privitor la competența jurisdicțională în soluționarea unei pricini civile concrete
de către o instanță de judecată sau alta. Conflictul de competență este de două
feluri: conflictul pozitiv și negativ. Conflictul pozitiv de competență este
situația cînd două sau mai multe instanțe de judecată se declară competente de a
16
В. Каменков. Правила подсудности Хозяйственного процессуального кодекса Республики Беларусь –
гарантия права на судебную защиту//Вестник высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь, 2008,
N. 12, c. 5. 17
Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 167.
19
soluționa o pricină civilă18
. Conflictul negativ de competență este situația cînd
mai multe instanțe de judecată își declină competența în examinarea și
soluționarea unei pricini civile.19
Apariția unor conflicte de competență, în
principiu este determinată de existența competenței teritoriale alternative, precum
și de interpretarea dată în mod diferit a normelor de competență jurisdicțională.
Potrivit art. 44 alin. (1) al CPC, ,,instanța judecătorească în fața căreia s-a
ivit conflictul de competență jurisdicțională suspendă din oficiu procesul și
înaintează dosarul către instanța în drept să soluționeze conflictul de competență.”
Conflictul de competență poate fi invocat de către participanții în procesul civil
prin cererea depusă către instanța de judecată în care s-a ivit conflictul de
competență jurisdicțională.
Conflictele de competență jurisdicțională se soluționează prin mijloace
regulatorii expres prevăzute de lege, de către instanța ierarhic superioară și
comună instanțelor în care s-a ivit conflictul de competență. Dispozițiile art. 44
alin. (2) – (5) al CPC stipulează regulile de determinare a instanței competente de
a soluționa conflictul de competență, în dependență de categoria instanțelor aflate
în conflict.
18
Florea Măgureanu. Op. Cit. p. 180. 19
Decizia Colegiului civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.
2cc-32/2010 din 15.09.2010.
20
Capitolul VI
PĂRȚILE ÎN PROCESUL CIVIL
Noțiunea de părți în procesul civil
Obiectul procedurilor contencioase este examinarea și soluționarea litigiul
de drept. Însă existența litigiului de drept este posibilă doar între două părți care
își susțin poziția proprie. Astfel, părțile sunt în orice caz cînd în procesul civil
participă doi subiecți procesuali opuși, afirmînd interese proprii.
În sens larg, părțile în procesul civil sunt acei subiecți a căror litigiu cu
privire la drepturile și interesele legitime urmează a fi soluționat de către
instanța de judecată.20
În sens restrîns, părțile sunt prezumații subiecți ai raportului material
litigios, care participă în proces în nume propriu, avînd interes material și
procesual în soluționarea litigiului, suportînd efectele hotărîrii judecătorești și
cheltuielile de judecată.21
Definiție asemănătoare a părții în procesul civil este
prevăzută și de Codul de procedură civilă. Conform art. 59 alin. (1) al CPC,,Parte
în proces (reclamant sau pîrît) poate fi orice persoană fizică sau juridică
prezumată, la momentul intentării procesului, ca subiect al raportului material
litigios.” Părțile constituie subiecți prezumați ai raportului material litigios din
momentul intentării procesului pînă la pronunțarea hotărîrii judecătorești. Deci,
odată cu pronunțarea hotărîrii judecătorești și devenirii ei irevocabile se stabilește
cu certitudine dacă părțile sunt sau nu subiecți ai raportului material litigios.
Reclamantul – este prezumatul subiect al raportului material litigios,22
care susține că i-au fost încălcate sau contestate drepturile sau interesele
legitime, la cererea căruia este intentat procesul civil.
20
Шакарян М. С. Учение о сторонах в советском процессе. Москва, 1983, с. 9-10. 21
A.A. Власов. Op. Cit. p. 74. 22
В. Каменков. Стороны в хозяйственном процессе// Вестник высшего Хозяйственного Суда Республики
Беларусь, 2008, N. 13, c. 50.
21
Pîrîtul – este prezumatul subiect al raportului material litigios,
împotriva căruia este înaintată pretenția de către reclamant și în privința căruia
se presupune că ar fi încălcat drepturile și interesele legitime ale reclamantului.23
Condițiile pentru a fi parte la proces
Pentru ca o persoană să fie parte în procesul civil trebuie să îndeplinească
cumulativ condițiile pentru a fi parte la proces. Condițiile pentru a fi parte la
proces sunt: calitatea procesuală, capacitatea procesuală, justificarea interesului
procesual. În caz de nerespectare a acestor condiții survin anumite consecințe
procesuale care se stabilesc în dependență de categoria condiției neîndeplinite.
Drepturile și obligațiile procesuale ale părților
Drepturile și obligațiile procesuale ale părților pot fi divizate în generale
și speciale.
Drepturile și obligațiile generale – sunt drepturile și obligațiile procesuale
pe care le au fiecare participant la proces inclusiv părțile.24
Drepturile și
obligațiile generale ale părților sunt prevăzute de art. 56 al CPC precum și alte
prevederi ale Codului de procedură civilă. În conformitate cu prevederile art. 56
alin. (1) CPC,,participanţii la proces sînt în drept să ia cunoştinţă de materialele
dosarului, să facă extrase şi copii de pe ele, să solicite recuzări, să prezinte probe
şi să participe la cercetarea lor, să pună întrebări altor participanţi la proces,
martorilor, experţilor şi specialiştilor, să formuleze cereri, să reclame probe, să
dea instanţei explicaţii orale şi scrise, să expună argumente şi considerente asupra
problemelor care apar în dezbaterile judiciare, să înainteze obiecţii împotriva
demersurilor, argumentelor şi considerentelor celorlalţi participanţi, să atace
actele judiciare şi să-şi exercite toate drepturile procedurale acordate de legislaţia
procedurală civilă.”
23
Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 70. 24
Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 71.
22
Drepturile participanților la proces sun corelative obligaților lor
procesuale. Participanții la proces sunt obligați să se folosească cu bună-credință
de drepturile lor procedurale (art. 56 alin. (3) CPC). De asemenea, participanții la
proces sun obligați să respecte ordinea în ședința de judecată (art. 195 al CPC) și
să îndeplinească actele de procedură în ordinea și în condițiile stabilite de lege.
Drepturile speciale. Părțile au drepturi și obligații mult mai largi decît a
celorlalți participanți la proces, deoarece se bucură de anumite drepturi speciale.
Potrivit art. 60 alin. (1) al CPC,,în afară de drepturile specificate la art. 56, părțile
dispun de drepturi speciale.”Aceste drepturi pot fi exercitate doar de către părți.
Drepturile speciale ale părților pot fi divizate în drepturile exclusive ale
reclamantului, drepturile exclusive ale pîrîtului, drepturile comune ambelor
părți.
Coparticiparea procesuală
De cele mai multe ori, la judecarea cauzei în prima instanță există un
singur reclamant și un singur pîrît, la judecarea în apel un singur apelant și un
singur intimat etc. Sunt însă destul de frecvente cazurile în care poziția
contradictorie există între mai mult de două persoane, deci cînd, în același proces,
două sau mai multe persoane au calitatea de reclamant ori de pîrît.25
O astfel de
situație este cunoscută sub denumirea de coparticipare procesuală.26
În literatura de specialitatea s-au menționat următoarele trăsături specifice
instituției coparticipării procesuale:27
a) coparticipanții sunt toți subiecți prezumați ai raportului material
litigios;
b) coparticipanții participă în același proces;
c) interesele și pretențiile coparticipanților nu se exclud reciproc.
25
Viorel Mihai Ciobanu. Op. Cit. p. 53. 26
În literatura română de specialitate mai este numită și litisconsorțiu. 27
С. Ф. Афанасьев, А. И. Зайцев. Гражданский процесс. Изд. Норма, Москва, 2004, с. 133.
23
Reieșind din cele menționate, coparticiparea procesuală este
participarea concomitentă în același proces a mai multor reclamanți și/sau a
mai multor pîrîți interesele și pretențiile cărora nu se exclud reciproc.28
Capitolul VII
PARTICIPAREA INTERVENIENȚILOR LA PROCESUL CIVIL
Noțiunea și felurile intervenienților în procesul civil
Intervenienții sunt subiecții prezumați ai raportului material juridic
interdependent cu raportul material litigios, care intervin sau sunt atrași într-un
proces deja pornit pentru a-și apăra propriile drepturi și interese legitime diferite
de cele ale părților.
Intervenienții care formulează pretenții proprii la obiectul litigiului
(intervenția principală)
Intervenienții principali sunt definiția ca fiind terțele persoane care după
pornirea procesului intervin în cadrul acestuia pentru a-și apăra propriile drepturi
și interese legitime, prin înaintarea pretențiilor proprii la obiectul litigiului.
Intervenienții care nu formulează pretenții proprii la obiectul
litigiului (intervenția accesorie)
Intervenientul accesoriu este acel participant care intervine sau este atras
într-un proces deja pornit fie alături de reclamant sau de pîrît dacă hotărîrea
pronunțată ar putea să influențeze drepturile sau obligațiile lui față de un din părți,
dar în lipsa unui raport material juridic cu partea opusă.
28
Ibidem, 133.
24
Efectele neatragerii sau neintervenirii în proces a intervenientului
accesoriu. Participarea intervenientului accesoriu la proces prezintă importanță și
din punct de vedere al puterii lucrului judecat.29
Hotărîrea judecătorească produce
mai multe efecte juridice. Însă pentru ca hotărîrea judecătorească să producă toate
efectele juridice la examinarea acțiunii de regres este necesar de a fi atras în
procesul inițial intervenientul accesoriu.
Potrivit art. 69 alin.(1) al CPC,,Dacă, în urma pronunţării hotărîrii, partea
în proces obţine un drept faţă de intervenientul accesoriu sau acesta poate înainta
pretenţii împotriva ei, partea interesată este obligată să-l înştiinţeze despre
pornirea procesului şi să prezinte în judecată un demers, solicitînd introducerea
lui în proces. În acest scop, partea interesată depune în judecată o cerere, copia de
pe care o expediază intervenientului accesoriu, precum şi explicaţia dreptului
acestuia de a interveni în proces în timp de 15 zile.” În caz dacă partea interesată
nu va înștiința intervenientul accesoriu despre pornirea procesului în condițiile
art. 69 alin. (1) al CPC, hotărîrea judecătorească nu va produce față de
intervenientul accesoriu efectul de prejudicialitate,30
la examinarea acțiunii de
regres. Prejudicialitatea31
constituie unul din efectele juridice ale hotărîrii
judecătorești care face imposibilă o altă apreciere într-un alt proces a faptelor și
raporturilor juridice care au fost deja stabilite prin hotărîre judecătorească.32
În
conformitate cu prevederile art. 69 alin. (2) al CPC,,în caz de examinare a pricinii
fără ca partea să atragă în proces intervenientul accesoriu, faptele și raporturile
juridice stabilite prin hotărîre judecătorească irevocabilă nu au efecte juridice la
examinarea acțiunii de regres depuse împotriva intervenientului”.
29
Puterea lucrului judecat semnifică faptul că hotărîrea exprimă adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă
hotărîre. Mihaela Tabârcă. Drept procesual civil. Ed. Univers Juridic, București, 2005, vol. I, p.703. 30
Potrivit art. 123 alin. (2) al CPC,,faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă
soluționată anterior în instanța de drept comun sau în instanța specializată sunt obligatorii pentru instanța care
judecă pricina și nu se cer a fi dovedite din nou și nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte pricini civile la
care participă aceleași persoane.” De exemplu: dacă în acțiunea privind repararea prejudiciului cauzat de un izvor
de pericol sporit într-un accident rutier (accident troleibuz) s-a stabilit prin hotărăre judecătorească că mărimea
prejudiciului material este de 20000 lei, la examinarea acțiunii de regres, intervenientul accesoriu nu va putea
contesta mărimea prejudiciului material cauzat în calitatea sa de pîrît în acest proces. 31
Decizia Colegiului civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr. 2r-
425/10 din 22.10.2010. 32
E. Belei. Efectele juridice ale hotărîrilor judecătorești//Revista Națională de Drept, 2010, nr. 2, p. 46.
25
Dacă intervenientul accesoriu înștiințat în modul prevăzut de lege nu
intervine în proces fără motive întemeiate, va fi decăzut din dreptul de a dovedi că
litigiul a fost soluționat greșit din cauza incorectitudinii în proces a părții la care
urma să se alăture în măsura în care nu dovedește că explicațiile, acțiunile și
mijloacele de apărare ale părții au fost greșite din intenție sau culpă gravă (art. 69
alin. (3) al CPC). În fiecare caz instanța va explica părților efectele neatragerii sau
neintervenirii în proces a intervenientului accesoriu.33
Capitolul VIII
PARTICIPAREA PROCURORULUI LA PROCESUL CIVIL
Rolul și importanța participării procurorului în procesul civil la
etapa actuală a dezvoltării societății
Procurorul nefiind subiect al raportului material litigios, nu este
cointeresat personal în desfășurarea procesului civil. Astfel, interesul procurorului
în cadrul procesului civil este exclusiv procesul-juridic (pronunțarea unei
hotărîri legale și întemeiate).
În marea majoritate a cazurilor procurorul își realizează funcția sa de
ocrotire a normelor de drept prin conducerea și exercitarea urmării penale,
reprezentînd învinuirea în instanțele judecătorești, în condițiile legii. Toate aceste
atribuții ale procurorului sunt realizate în cadrul proceselor penale. Însă la
procesul civil, procurorul participă ca o figură excepțională.34
Temeiurile și formele de participare a procurorului în procesul civil
33
М. Алиэскеров. Последствия неявки сторон и третьих лиц в судебное заседание// Российский судя, 2006,
N. 4, c.19. 34
E. T. Leibman. Manual de Derecho Procesal Civil. Ediciones Juridicas Europa-America, Buenos Aires, 1981, p.
103.
26
Legislația procesual civilă a diferitor state prevede, în principiu, două
forme de participare a procurorului la procesul civil: a) intentarea procesului; b)
intervenirea în proces pentru a depune concluzii. Codul de procedură civilă al RM
prevede participarea procurorului în procesul civil doar într-o singură formă –
intentarea procesului civil în temeiurile prevăzute expres de lege. Conform
art. 71 alin. (1) al CPC,,Procurorul participă la judecarea pricinilor civile în primă
instanţă în calitate de participant la proces dacă el însuşi l-a pornit în condiţiile
legii.” Această formă de participare a procurorului la proces este caracterizată
prin aceea că procesul civil este intentat la cererea înaintată în numele
procurorului, dar în interesele unor alte persoane. Acțiunea se înaintează de către
procuror conform regulilor generale de înaintare a acțiunii, însă fără achitarea
taxei de stat.
Poziția procesuală a procurorului în procesul civil
Potrivit art. 72 alin. (1) al CPC,,procurorul care a înaintat o acțiune are
drepturile și obligațiile procedurale de reclamant, cu excepția dreptului de a
încheia tranzacție și a obligației de a achita cheltuielile de judecată.” Lipsa
posibilității procurorului de a dispune de obiectul litigiului rezultă din aceea că
procurorul nu este subiect al raportului material litigios.
Procurorul este un ,,reclamant special” în procesul civil, care nu este
subiect al raportului material litigios. Procurorul ca participant al procesului civil
ar pute fi numit un reclamant procesual. Interesul procurorului în proces este
unul deosebit, fiind determinat de statutul funcției și ale atribuțiilor sale privind
apărarea ordinii de drept.35
35
Idem.
27
Capitolul IX
PARTICIPAREA LA PROCES A AUTORITĂȚILOR PUBLICE,
ORGANIZAȚIILOR ȘI CETĂȚENILOR PENTRU APĂRAREA
DREPTURILOR, LIBERTĂȚILOR ȘI INTERESELOR ALTOR PERSOANE
Temeiurile, scopul și formele de participare la proces a autorităților
publice, organizațiilor și cetățenilor pentru apărarea drepturilor, libertăților
și intereselor altor persoane
Potrivit art. 73 alin. (1) al CPC,,în cazurile prevăzute de lege, autoritățile
publice, organizațiile, persoanele fizice, pot adresa în judecată acțiune (cerere) în
apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale unor alte persoane, la
cererea acestora, sau în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale
unui număr nelimitat de persoane fizice.” În conformitate cu principiul
disponibilității procesul civil poate fi pornit în apărarea drepturilor și intereselor
legitime numai de persoana interesată – subiect al raportului material litigios.
Însă art. 73 al CPC prevede o regulă specială potrivit căreia în cazurile prevăzute
de lege apărarea drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane poate fi
realizată și de către o altă persoană. Cercul acestor subiecți este stabilit de art. 73
28
al CPC: organele ale administrației publice centrale, organe ale administrației
publice locale, organizații obștești și persoanele fizice.36
Procesul civil poate fi pornit în apărarea drepturilor, libertăților și
intereselor legitime ale unor alte persoane de subiecții prevăzuți în art. 73 al CPC.
Însă pentru intentarea procesului civil este necesar ca dreptul la adresarea acestor
subiecți în instanța de judecată în interesul altor persoane să fie prevăzut expres
de lege.
Temeiurile formei de participare – a intentării procesului civil – sunt:
1) la cererea persoanelor care consideră că le-au fost încălcate drepturile,
libertățile și interesele legitime (excepție este în cazul persoanelor incapabile);
2) din proprie inițiativă pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime
ale unui număr nelimitat de persoane.
Depunerea concluziilor de către autoritățile publice în cazurile
prevăzute de lege
O altă formă de participare în procesul civil a autorităților publice pentru
apărarea drepturilor, libertăților și intereselor altor persoane – depunerea
concluziilor. Participarea în procesul civil a autorităților publice prin depunerea
concluziilor derivă din atribuțiile acestora ce sunt realizate într-un anumit
domeniu al administrației publice. Astfel, scopul participării la proces al
autorităților publice pentru depunerea concluziilor este realizarea atribuțiilor
acestora37
în vederea apărării drepturilor, libertăților și intereselor altor persoane,
a intereselor statului și ale societății.
Potrivit art. 74 alin. (1) al CPC,,În cazurile stabilite de lege, autoritățile
publice competente, din proprie inițiativă, la cererea participanților la proces sau
din oficiul instanței, pot interveni în proces pînă la pronunțarea hotărîrii în prima
36
Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 96. 37
Добровольский А. А. Участие органов государственного управления в гражданском процессе.
Госюриздат, Москва, 1958, с. 35.
29
instanță, precum și în instanța de apel, pentru a depune concluzii, potrivit funcției,
în vederea apărării drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale altor
persoane, a intereselor statului și ale societății.” Depunerea concluziilor de către
autoritățile publice competente se exercită în baza a trei temeiuri:
- din proprie inițiativă a autorității publice;
- la cererea participanților la proces;
- din oficiul instanței.
30
Capitolul X
REPREZENTAREA JUDICIARĂ ÎN PROCESUL CIVIL
Noţiunea de reprezentare judiciară
Reprezentarea judiciară poate fi definită ca situația în care o anumită
persoană numită reprezentant în limita împuternicirilor acordate îndeplinește
acte de procedură în numele şi în interesul altei persoane numită reprezentat.
Totalitatea normelor procesual civile ce reglementează raporturile de
reprezentarea stabilite dintre reprezentant și instanța de judecată constituie
instituția juridică a reprezentării judiciare (reprezentarea procesual-civilă).
Felurile și temeiurile reprezentării judiciare
În literatura de specialitate sunt menționate mai multe criterii de
clasificare a felurilor reprezentării judiciare. Un criteriu de clasificarea a
reprezentării judiciare este în dependență de temeiul apariției reprezentării
procesuale. Potrivit acestui criteriu reprezentarea judiciară se împarte în: 1)
reprezentarea legală; 2) reprezentarea contractuală; 3) reprezentarea din oficiu;
4) reprezentarea statutară.
În dependență de necesitatea participării la procesul civil a
reprezentantului, în literatura de specialitate reprezentarea judiciară se împarte în
două categorii:38
- reprezentarea judiciară obligatorie. În cazul reprezentării obligatorii
examinarea cauzei civile în lipsa participării reprezentantului la proces nu este
38
A.A. Власов. Op. Cit. p. 115-116.
31
posibilă și are loc indiferent de voința reprezentatului. La categoria reprezentării
judiciară se referă: reprezentarea legală, reprezentarea din oficiu și reprezentarea
statutară.
- reprezentarea judiciară voluntară (facultativă), care este aleasă de
către partea la proces, intervenient sau petiționar, astfel avînd loc doar în
dependență de voința reprezentatului, care este în drept de a participa personal la
proces sau de a împuternici un reprezentant (avocat sau avocat stagiar). La
categoria reprezentării judiciare voluntare se referă: reprezentarea contractuală și
reprezentarea coparticipanților ce a fost încredințată unuia sau mai multor
coparticipanți la proces (art. 62 alin. (4) al CPC).
Deoarece reprezentarea judiciară este de mai multe feluri și temeiurile
reprezentării judiciare deferă în dependență de felul acesteia.
Volumul împuternicirilor reprezentantului în judecată
Volumul împuternicirilor reprezentantului depinde de natura juridică a
raporturilor juridice stabilite dintre reprezentant și reprezentat (reprezentarea
facultativă sau obligatorie).
Prevederile normative ce reglementează volumul împuternicirilor
reprezentantului contractual sunt prevăzute de art. 81 al CPC.
Deoarece reprezentanții contractuali îndeplinesc actele de procedură din
numele și în interesul persoanelor reprezentate, respectiv și volumul
împuternicirilor reprezentantului este determinat de volumul drepturilor
procesuale ce-i aparține reprezentatului: reclamantul, pîrîtul, intervenienții etc.
Prin urmare, volumul împuternicirilor reprezentantului contractual este
determinat de două circumstanțe de fapt: 1) de volumul drepturilor
reprezentatului; 2) de împuternicirile ce au fost transmise reprezentantului.39
39
Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 117
32
La rîndul său împuternicirile reprezentantului contractual pot fi divizate în
generale și speciale.
Formularea împuternicirilor reprezentantului în judecată
Împuternicirile reprezentantului în judecată sunt formulate și certificate în
mod diferit în dependență de felul reprezentării judiciare.
Reprezentanții legali pentru atestarea calității și a împuternicirilor, depun
în judecată următoarele acte: părinții prezintă actele sale de identitate și
certificatele de naștere ale copiilor; înfietorii adăugător actelor de identitate și
certificatelor de naștere ale copiilor pot prezenta adăugător hotărîrea
judecătorească de încuviințare a adopției; tutorii sau curatorii prezintă actul
administrativ eliberat de autoritatea tutelară privind numirea tutorelui sau a
curatorului și după caz hotărîrea judecătorească de lipsire sau limitare în
capacitate de exercițiu; administratorii fiduciari prezintă hotărîrea judecătorească
de declarare a dispariției fără urmă a persoanei și contractul de administrare
fiduciară; custodele prezintă actul notarial de numire a custodelui.
Împuternicirile date avocatului sau avocatului stagiar se confirmă prin
mandat. Formularul mandatului este un document de strictă evidență, care
confirmă împuternicirile avocatului și avocatului stagiar în instanță. Conținutul,
forma și modul de utilizare a mandatului este aprobat prin Hotărîrea Guvernului
nr. 158/2013 cu privire la aprobarea formularului și modului de utilizare a
mandatului avocatului și al avocatului stagiar.40
Conducătorul organizației își confirmă împuternicirile prin documentele
prezentate în judecată ce atestă funcția sau calitatea lui de serviciu (de exemplu:
extrasul din registrul persoanelor juridice) ori, după caz, prin actele de constituire.
În caz de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, interesele ei pot fi
reprezentate de administratorul din oficiu sau de lichidator, desemnați în
40
Hotărîrea Guvernului nr. 158 din 28.02.2013 cu privire la aprobarea formularului și modului de utilizare a
mandatului avocatului și al avocatului stagiar. Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 05.03.2013 nr. 48/207.
33
condițiile legii (art. 75 alin. (3) al CPC). Angajații persoanelor juridice își
confirmă împuternicirile prin procura eliberată în numele persoanei juridice
contrasemnate de administratorul ei sau a unei alte persoane împuternicite și
sigilată cu ștampila acestei organizații.
Capitolul XI
CHELTUIELILE DE JUDECATĂ
Noțiunea și felurile cheltuielilor de judecată în procesul civil
Cheltuielile de judecată pot fi definite ca sumele de bani ce urmează a fi
suportate de peroanele interesate în condițiile legii în legătură cu activitatea lor
procesuală.
În doctrina dreptului procesual civil41
s-a menționat că instituția
cheltuielilor de judecată îndeplinește următoarele trei funcții:
1) Funcția compensatorie – suportarea cheltuielilor de judecată de
persoanele interesate este destinată să compenseze statului consumul legat de
întreținere a aparatului judecătoresc, iar participanților la proces acele pierderi
care le-au înregistrat în legătură cu examinarea.
2) Funcția preventivă42
care se manifestă prin împiedicarea înaintării
acțiunilor civile neîntemeiate și evitarea supraîncărcării sistemului judecătoresc.
Însă mărimea taxelor de stat prevăzută de lege trebui să fie accesibile încît să
permită fiecărei persoane de a se adresa în instanța de judecată.
3) Funcția socială constă în menirea cheltuielilor de judecată de a asigura
accesibilitatea de facto în justiție, ce se realizează prin stabilirea unor taxe
diferențiate, acordarea unor înlesniri, cum ar fi: scutirea sau eșalonarea plății taxei
de stat.
41
Осокина Г. Гражданский процесс. Общая часть. Москва: Юрист, 2004, с.295. 42
О. Диордиева. Судебные расходы как превентивные меры // Российский судя, 2004, N. 3, c. 39.
34
Este de menționat că cheltuielilor de judecată, indirect au și un rol
sancționator43
din considerentul că potrivit legii cheltuielile de judecată vor fi
suportate la terminarea procesului de partea din vină căreia s-a intentat acțiunea și
a pierdut procesul.
Taxa de stat
Noțiunea taxei de stat în sens de component al cheltuielilor de judecată
este prevăzută de art. 83 alin. (1) al CPC, care prevede: Taxa de stat reprezintă o
sumă care se percepe, în temeiul legii, de către instanța judecătorească în
beneficiul statului de la persoanele în ale căror interese se exercită actele
procedurale de judecare a pricinii civile sau cărora li se eliberează copii de pe
documente din dosar.
Felurile taxei de stat
Legea stabilește cuantumurile tarifare ale taxei de stat în dependență de
categoria pricinii. Felurile taxei de stat se stabilesc în dependență de modul de
calcul a taxei de stat.44
Astfel, deosebim două feluri a taxei de stat: fixă (simplă)
și proporțională.
Taxa de stat fixă (simplă) – cuantumul taxei de stat este stabilit în
proporție fixă conform Legii taxei de stat. Acestea sunt calculate în unități
convenționale. Unitatea convențională este de 20 lei. Potrivit acestui mod de
calcul este determinat cuantumul taxei de stat în acțiunile nepatrimoniale
(acțiuni privind drepturile neevaluabile în bani). De exemplu: pentru cererile de
chemare în judecată privitor la desfacerea căsătoriei, taxa de stat este de 200% u.
43
Ciobanu V. M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Teoria Generală. Vol.II. București: Național, 1996,
p. 262. 44
Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 195.
35
c;45
pentru cererile de chemare în judecată privitor la cauzele cu procedură
specială este de 500 u. c.46
etc.
Taxa de stat proporțională – cuantumul taxei de stat este stabilit în cotă
procentuală, care în acțiunile patrimoniale este de 3% din valoarea acțiunii sau
din suma încasată, dar nu mai puțin de 150 lei și nu mai mul de 25000 lei de la
persoanele fizice și nu mai puțin de 270 lei și nu mai mult de 50000 lei de la
persoanele juridice (art. 3 alin. (1), lit.,,a” al Legii taxei de stat ). Acțiunile
patrimoniale sunt acele acțiuni privind drepturile evaluabile în bani.
Scutirile de taxa de stat. Amînarea și eșalonarea plății taxei de stat
Principiul legii taxei de stat este că fiecare parte din proces suportă taxele
prevăzute pentru cererile pe care le formulează în justiție.47
Totuși pentru
facilitarea accesului liber la justiție,48
legea prevede posibilitatea de fi scutite de
plata taxei de persoanele fizice și juridice pentru cererile pe care le înaintează
instanței de judecată.
Temeiurile de scutiri de taxa de stat sun prevăzute de art. 85 al CPC și art.
4 al Legii taxei de stat. Aceste temeiuri pot fi subiective (în dependență de
categoria persoanei sau de situația materială a părții) și obiective (pentru anumite
categorii de procese civile).
Scutirile de taxa de stat mai pot fi divizate în: obligatorii și facultative.
Cheltuielile de judecare a pricinii
45
Cuantumul taxei de stat va fi 40 lei (20 × 2). 46
Cuantumul taxei de stat va fi 100 lei (20 × 5). 47
V. Crețu. Op. Cit. p. 136. 48
În cauza Clionov contra Republicii Moldova, CEDO a statuat că obligarea recurentului de a achita taxa de stat,
atunci cînd el este în imposibilitate de a face acest lucru, duce la refuzul accesului la un tribunal (Hotărîre CEDO
din 09.10.2007).
36
Cheltuielile de judecare a pricinii sunt formate din totalul sumelor de
bani pe care trebuie să le suporte persoanele cu interes juridic în legătură cu
examinarea și soluționarea de către instanța judiciară a pricinii civile.49
Conform art. 90 al CPC, din cheltuielile de judecare a pricinii fac parte:
- sumele plătite martorilor, interpreţilor, experţilor şi specialiştilor;
- cheltuielile de efectuare a cercetărilor la faţa locului;
- cheltuielile de înştiinţare şi chemare a părţilor în judecată;
- cheltuielile de transport şi de cazare suportate de părţi şi de alţi
participanţi la proces în legătură cu prezentarea lor în instanţă;
- cheltuielile suportate de cetăţenii străini şi de apatrizi în legătură cu plata
interpretului dacă tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu
prevăd altfel;
- cheltuielile de căutare a pîrîtului;
- cheltuielile de efectuare a expertizei;
- cheltuielile de executare a actelor judiciare;
- cheltuielile de asistenţă juridică;
- cheltuielile de declarare a insolvabilităţii;
- compensaţiile pentru timpul de muncă pierdut;
- alte cheltuieli necesare, suportate de instanţă şi de participanţii la proces.
Cheltuielile de judecare a pricinii enumerate mai sus, nu sunt prevăzute
exhaustiv de art. 90 al CPC, deoarece instanța de judecată poate atribui la
cheltuielile de judecare a pricinii și alte cheltuieli ce nu sunt prevăzute de
prevederile acestui articol.
49
V. Crețu. Op. Cit. p. 146.
37
Capitolul XIII
ACȚIUNEA CIVILĂ
Noțiunea acțiunii civile
În literatura de specialitate noțiunea de acțiune civilă este una dintre cele
mai discutate.50
Reieșind din toată diversitatea noțiunilor date de autori acțiunii
civile, putem evidenția trei accepțiuni ale acestei noțiuni.
În primul rînd, accepțiunea procesual-juridică, potrivit căreia acțiunea
civilă reprezintă adresarea în instanța de judecată a persoanei interesate în
vederea apărării drepturilor și intereselor sale legitime sau a intereselor altor
persoane dacă legea deleagă dreptul adresării în judecată în acest scop.51
Autorii
care susțin această opinie menționează că înaintarea acțiunii civile constituie
temeiul de intentare a procesului civil. Înaintarea acțiunii civile și însăși
posibilitatea de intentare a procesului civil în ordinea prevăzută de legea
procesuală sunt condiționate numai de circumstanțe procesual-juridice, ceea ce
caracterizează acțiunea civilă drept o categorie exclusivă a dreptului procesual
civil.52
Astfel, potrivit acestei opinii adresarea în instanța de judecată va duce la
intentarea procesului civil indiferent de faptul dacă reclamantul este sau nu
titularul dreptului subiectiv încălcat ori, în general, dacă sunt întemeiate
pretențiile lui față de pîrît.
50
Г. Л. Осокина. Иск (теория и практика). Изд. Городец, Москва, 2000, с. 9-23. 51
Щеглов В. Н. Иск о судебной защите гражданского права. Томск, 1987, с. 17. 52
Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 257.
38
În al doilea rînd, accepțiunea material-juridică, potrivit căreia acțiunea
civilă reprezintă pretenția material-juridică înaintată de către o persoană alteia
ce urmează a fi examinată într-o anumită ordine procesuală.53
Majoritatea acestor
autori susțin că acțiunea civilă ar fi însuși atributul dreptului subiectiv de a fi
realizat prin aplicarea forței de constrîngere a statului.54
În al treilea rînd, acțiunea civilă mai este analizată prin prisma unei
accepțiuni unitare, ce cuprinde două laturi: procesual-juridică și material
juridică.55
Potrivit acestei accepțiuni, acțiunea civilă există doar în cazul cînd
reclamantul și pîrtul deferă litigiul apărut între ei instanței de judecată pentru a fi
soluționat. Orice adresare a reclamantului în instanța de judecată presupune și
înaintarea unei pretenții față de pîrît. În acest sens, acțiunea civilă cuprinde în sine
două pretenții (cerințe): a) pretenția material-juridică înaintată către pîrît și b)
cerința procesual-juridică adresată instanței de judecată de a soluționa litigiul
apărut în temeiul normelor juridice materiale și procesuale. Deci, instanța de
judecată dînd un răspuns pretenției material-juridice a reclamantului oferă și un
răspuns cerinței procesual-juridice.56
Elementele acțiunii civile și importanța lor
Acțiunea civilă ca și orice alt fenomen al realității obiective are o structură
internă. În acest sens, natura juridică a fiecărei acțiuni civile se determină nu
numai caracteristicile sale exterioare,57
dar și prin structura sa internă.
Elementele acțiunii civile reprezintă în ansamblu structura internă a
acțiunii civile. Problema elementelor acțiunii civile este una dintre cele mai
discutate în literatura de specialitate. Astfel, autorii români evidențiază trei
53
Op. Cit. под. ред. М.К. Треушникова, с. 187. 54
Добровольский А. А, Иванова С. А. Основные проблемы исковой формы защиты права. Москва: МГУ,
1979, с. 18-19; Чечот Д. М. Иск и исковые формы защиты права// Правоведение, 1969, N. 4, c. 72. 55
Жеруолис И. А. О соотношении материального и процессуального в иске. Форма защиты права и
соотношение материального и процессуального в отдельных правовых институтах. Калинин, 1977, с. 14.
Исаенкова О. В. Иск в гражданском судопроизводстве. Саратов, 1997, с. 38. 56
Op. Cit. под. общ. ред. Беловой Т. А., Колядко И.Н., Юркевича Н.Г., с. 398. 57
Г. Л. Осокина. Иск (теория и практика). Изд. Городец, Москва, 2000, с.109.
39
elemente ale acțiunii civile: subiectele (părțile), obiectul și cauza acțiunii civile.58
Pe cînd autorii ruși evidențiază, în principiu, doar două elemente ale acțiunii
civile: obiectul și temeiul acțiunii civile.59
Însă unii din autorii ruși mai deosebesc
și al treilea element – conținutul acțiunii civile.60
Susținem opinia potrivit căreia acțiunea civilă constă din două elemente
interdependente: obiect și temei. Totuși pentru analiza amplă a structurii acțiunii
civile ne vom expune și asupra opiniei autorilor care consideră că în structura
acțiunii civile se include și cel de al treilea element – conținutul.
Clasificarea acțiunilor civile
Clasificările acțiunilor civile au drept scop evidențierea particularităților
tuturor categoriilor de acțiuni civile. În literatura de specialitate, acțiunile civile
sunt clasificate după mai multe criterii. Deoarece nu toate criteriile de clasificare
a acțiunilor sunt fundamentate științific, vom analiza cele mai importante criterii
de clasificare a acțiunilor civile.
Acțiunile civile sunt clasificate după următoarele criterii:
- după scopul procesual-juridic urmărit de reclamant (după obiectul
acțiunii civile);
- după caracterul intereselor apărate;
- după natura juridică a dreptului dedus apărării;
- după calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului.
Dreptul la acțiune. Premisele și condițiile de exercitare a acțiunii
civile
58
Ioan Leș. Op. Cit. p. 151- 155; Ion Deleanu. Op. Cit. p. 72 ș.a. 59
Op. Cit. под. ред. М.К. Треушникова, с. 189; Щеглов В. Н. Op. Cit. p. 17. 60
Гурвич М. А. Лекции по советскому гражданскому процессу. Москва, 1950; Клейман А. Ф. Советский
гражданский процесс: Учебник для юридических вузов. Москва: Изд-во Московского университета, 1954,
с. 150 – 151.
40
În procesul civil adresarea persoanei în instanța de judecată constituie o
acțiune civilă numai dacă aceasta este titular al dreptului la intentarea acțiunii.61
Dat fiind faptul că în literatura de specialitate nu există o concepție
unanimă privind definirea acțiunii civile, respectiv nici noțiunea dreptului la
acțiune nu este definită într-un singur sens. Astfel, sunt des menționate în doctrina
dreptului procesual civil accepțiunea procesual-juridică și accepțiunea material-
juridică a dreptului la acțiune.
În sens procesual-juridic dreptul la acțiune presupune posibilitatea de a
investi o instanță de judecată cu examinarea și soluționarea unui litigiu și,
totodată, obligația acesteia a-l soluționa.62
Dreptul la acțiune în sens proces mai
este numit și dreptul la intentarea acțiunii, prevăzut de art. 20 al Constituției RM
,,Accesul liber la justiție” și art. 5 al CPC. Astfel, în fiecare caz cînd dreptul la
acțiune este analizat prin prisma accesului liber la justiție, aceasta constituie
accepțiunea procesual-juridică a dreptului la acțiune.
În sens material-juridic dreptul la acțiune semnifică satisfacerea
pretențiilor care formează obiectul acesteia. Procesul civil se derulează pentru a
stabili dacă pretențiile reclamantului sunt întemeiate și merită să fie satisfăcute.
Adică, acțiunea fondată va fi admisă de către instanța de judecată (reclamantul va
avea cîștig de cauză). Admiterea acțiunii de către instanță depinde de justificarea
pretențiilor reclamantului în baza normelor de drept material și probarea
circumstanțelor de fapt ale acțiunii civile cu ajutorul mijloacelor de probație
admisibile. 63
Prin urmare, dacă pretențiile reclamantului sunt legale și întemeiate,
instanța de judecată urmează să le satisfacă pe deplin în virtutea dreptului la
acțiune în sens material. Din acest considerent dreptul la acțiune în sens material-
juridic mai este numit și dreptul la admiterea acțiunii.
Pentru exercitarea dreptul la acțiune în sens procesual legea impune de a
fi respectate anumite exigențe, ce sunt numite premise și condiții de exercitare a
dreptului la acțiune.
61
Op. Cit. под. ред. А. А. Власова, с. 207. 62
Vera Macinskaia, Dumitru Visternicean, Elena Belei. Op. Cit. p. 51. 63
Idem.
41
Premisele dreptului la intentarea acțiunii acele circumstanțe prevăzute de
expres de lege a căror existență sau inexistență face imposibilă exercitarea
dreptului la acțiune în sens procesual. Doctrina juridică64
divizează premisele de
exercitare a dreptului la acțiune în premise cu caracter pozitiv (existența anumitor
circumstanțe) și premise cu caracter negativ (inexistența anumitor circumstanțe).
Indiferent de caracterul lor, premisele se referă la aspectul procesual al dreptului
de a se adresa în judecată și nicidecum la esența dreptului material încălcat sau
contestat ori a interesului legitim al persoanei care se adresează în judecată.65
Condițiile de exercitare a dreptului la acțiune. Conform art. 5 alin. (1)
al CPC,,Orice persoană interesată este în drept să se adreseze în instanța
judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-și apăra drepturile încălcate sau
contestate, libertățile și interesele legitime.” Legislația procesuală civilă
stipulează anumite exigențe privind ordinea procesuală de realizare a dreptului la
intentarea acțiunii civile. Toate aceste condiții sunt numite condiții de exercitare a
dreptului la acțiune.
Modalitățile de apărare a pîrîtului împotriva acțiunii
Codul de procedură civilă asigură ambelor părți posibilități egale de
apărare. Odată cu primirea cererii de chemare în judecată mijloacele de apărare a
reclamantului sunt îndreptate împotriva pîrîtului. Însă legea prevede anumite
posibilități de apărare a pîrîtului împotriva acțiunii reclamantului. Astfel,
modalitățile de apărare a pîrîtului sunt două:
1) obiecțiile împotriva acțiunii (procesual juridice și material-juridice);
2) acțiunea reconvențională.
Actele de dispoziție ale părților
64
Op. Cit. под. ред. А. А. Власова, с. 207. 65
Кожухарь А. Н. Право на обращение за судебной защитой//Советская юстиция, 1976, N. 16, c. 13-15.
42
Potrivit art. 27, alin. (1) al CPC,,Disponibilitatea în drepturi se afirmă în
posibilitatea participanţilor la proces, în primul rînd a părţilor, de a dispune liber
de dreptul subiectiv material sau de interesul legitim supus judecăţii, precum şi de
a dispune de drepturile procedurale, de a alege modalitatea şi mijloacele
procedurale de apărare.” În temeiul drepturilor generale și speciale părțile mod
influența esențial asupra procesului. Reclamantul este în drept să modifice
temeiul sau obiectul acțiunii, să mărească ori să reducă cuantumul
pretențiilor în acțiune, ori să renunțe la acțiune. Pîrîtul este în drept să
recunoască acțiunea. De asemenea, părțile pot înceta procesul prin
tranzacție.
Asigurarea acțiunii
Asigurarea acţiunii civile este o instituţie a procesului civil, constînd
dintr-o totalitate de măsuri dispuse de către judecător sau instanţa de judecată la
solicitarea părţii interesate, menite să garanteze executarea efectivă a unei
hotărîri judecătoreşti definitive.66
Măsurile de asigurarea a acțiunii sunt prevăzute neexhaustiv de lege.
Acestea sunt prevăzute atît în Codul de procedură civilă (art. 175 al CPC), cît și
în legile speciale. Potrivit art. 175 alin. (1) al CPC, în vederea asigurării acțiunii,
judecătorul sau instanța este în drept:
- să pună sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului,
inclusiv pe cele care se află la alte persoane;
- să interzică pîrîtului săvîrșirea unor anumite acte;
- să interzică altor persoane săvîrșirea unor anumite acte în privința
obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea
unor alte obligații față de el;
- să suspende vînzarea bunurilor sechestrate în cazul intentării unei acțiuni
de ridicare a sechestrului de pe ele (radierea din actul de iventar);
66
Manualul judecătorului pentru cauze civile. Mihai Poalelungi, Svetlana Filincova, Iulia Sîrcu [et al.]; coord.:
Mihai Poalelungi [ed al.]. – Ed. II – a, Cartier, Chișinău 2013 (autorii parag. S. Filincova, E. Belei), p. 164.
43
- să suspende urmărirea, întemeiată pe un document executoriu, contestat
de debitor pe cale judiciară.
44
Capitolul XII
PROBELE ȘI PROBAȚIUNEA ÎN PROCESUL CIVIL
Noțiunea și scopul probațiunii judiciare
Probațiunea judiciară poate fi definită ca activitatea logico-juridică pe care
o desfășoară participanții la proces și, tangențial, instanța de judecată, cu ajutorul
mijloacelor procesuale prevăzute de lege în vederea aflării informației veridice
despre circumstanțele de fapt ale apariției, modificării și stingerii raporturilor
juridice, înfăptuită într-o anumită formă procesuală.
Probațiunea judiciară constă din patru etape consecutive:
1) determinarea circumstanțelor de fapt ce urmează a fi dovedite
(circumstanțele de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile
părților);
2) identificarea, colectarea și prezentarea probelor;
3) cercetarea probelor;
4) aprecierea probelor.
Totalitatea etapelor menționate în această consecutivitate formează
procesul probațiunii.
Noțiunea și clasificarea probelor
Probele au o importanță primordială în procesul civil. Pentru a putea
pronunța hotărîrea, judecătorul trebuie să cunoască raporturile juridice civile
dintre părți, faptele care au dat naștere litigiul dedus judecății, iar apoi să aplice la
45
aceste fapte norma de drept corespunzătoare.67
Importanța probelor în dreptul
roman se exprima prin adagiul ,,Idem este non esse aut non probari” ceea ce
înseamnă că absența unei probe este egală cu absența dreptului.
Alin. (1) și (2) art. 117 al CPC prevede definiția legală a probelor:
,,Probele în pricinile civile sunt elementele de fapt, dobîndite în modul prevăzut
de lege, care servesc la constatarea circumstanțelor ce justifică pretențiile și
obiecțiile părților, precum și altor circumstanțe importante pentru justa
soluționare a pricinii.
Probele judiciare civile sunt clasificate după mai multe criterii.
Clasificarea probelor nu prezentă doar o importanță teoretică, dar și una practică,
deoarece evidențiază caracteristicile specifice a diferitor categorii de probe și
determină calea cea mai bună a utilizării lor practice.68
Dintre toate clasificările
existente în literatura de specialitate le vom menționa pe cele mai semnificative.
1) În funcție de sursa probației se deosebesc: probe personale și probe
materiale.
Probele personale sunt relatări ale omului făcute în forme prescrise de
lege69
(explicațiile părților și altor persoane interesate, depozițiile martorilor,
concluziile expertului). Probele personale implică factorul subiectiv al persoanei
care a perceput faptele și ulterior le-a relatat în ședința de judecată, ceea ce
urmează a lua în considerare la aprecierea probelor.70
Probele materiale după sursa de formare cuprind informații ce se percep
prin intermediul unor obiecte ale lumii material (probele materiale, înscrisurile și
înregistrările audio-video).
2) În funcție de legătura conținutului probei cu circumstanțele car
urmează a fi dovedite deosebim: probe directe și probe indirecte.
67
Ibidem, p. 242. 68
Гражданское процессуальное право, учебник под. ред. Шакарян М. С., Изд. Проспект, Москва: 2004, с.
178. 69
Ioan Leș. Op. Cit. p. 434. 70
Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 222.
46
Probele directe au o legătură nemijlocită cu circumstanțele ce urmează a
fi dovedite. Aceste probe dau posibilitatea de a fi formulată o singură concluzie
privind circumstanțele relevante. De exemplu, certificatul de naștere este o probă
directă ce dovedește nașterea persoanei la o anumită dată.
Probele indirecte au o legătură multiplă cu circumstanțele ce urmează a fi
dovedite. Aprecierea acestor probe nu permite instanței de judecată și
participanților la proces de a-și formula o concluzie unitară privind existența sau
inexistența anumitor circumstanțe de fapt.
Obiectul probației
Obiectul probației constituie ansamblul circumstanțelor de fapt care au
importanță pentru soluționarea pricinii și care trebuie dovedite într-un proces
civil concret.
Totalitatea circumstanțelor de fapt ce formează obiectul probațiunii sunt
diferite pentru fiecare pricină civilă concretă. Părțile indică circumstanțele de fapt
(obiectul probației) pe care își întemeiază pretențiile sau obiecțiile sale, însă
definitiv obiectul probației este determinat de către instanța de judecată. Conform
art. 118 alin. (3) al CPC ,,Circumstanțele care au importanță pentru soluționarea
justă a pricinii sunt determinate definitiv de instanța judecătorească pornind de la
pretențiile și obiecțiile părților și ale altor participanți la proces, precum și de la
normele de drept material și procedural ce urmează a fi aplicate.” Sursa de
formare a obiectului probației judiciare pentru orice categorie de pricină civilă
este: norma material juridică, temeiul acțiunii civile și obiecțiile pîrîtului.
Faptele care nu se cer a fi dovedite
La examinarea oricărei pricini civile pot exista anumite fapte care nu se
cer a fi dovedite. Deci acestea sunt fapte excluse din cadrul obiectului probației.
47
Acestea sunt: 1) faptele de notorietate publică; 2) faptele prejudicial stabilite;
3) faptele recunoscute de partea adversă. Faptele menționate sunt temeiuri de
degrevare de probațiune. Aplicarea corectă a regulilor degrevării de probațiune
asigură economisirea timpului și a mijloacelor procesuale în cadrul soluționării
unei pricini civile.
Pertinența probelor și admisibilitatea mijloacelor de probă
Regula pertinenței probelor presupune examinarea și cercetarea numai a
celor probe ce au legătură cu obiectul probației și care pot influența asupra
soluționării pricinii civile. Prin pertinență propriu-zisă se subînțelege legătura
cauzală între conținutul probei și faptele care formează obiectul probației. Regula
pertinenței probelor include două aspecte de bază: 1) cercetarea tuturor probelor
necesare examinării și soluționării pricinii civile; 2) excluderea probelor care nu
au legătura cu pricina civilă. La baza regulii privind pertinența probelor se află
legătura obiectivă între conținutul probei și faptele care fac parte din obiectul
probației.
Conform art. 121 al CPC ,,instanța judecătorească reține spre examinare și
cercetare numai probele pertinente care confirmă, combat ori pun la îndoială
concluziile referitoare la existența sau inexistența de circumstanțe, importante
pentru soluționarea justă a cauzei.” Regula cu privire la pertinența probei (art.121
al CPC) este adresată instanței de judecată, deoarece părțile și alți participanți la
proces, prezentînd probe, pot da greș în determinarea pertinenței probelor.
Veridicitatea probelor
Veridicitatea probelor este acea calitate a probelor caracterizată prin
furnizarea unei informații ce corespunde realității. Potrivit art. 130 alin. (5) al
CPC ,,Proba este declarată ca fiind veridică dacă instanța constată prin cercetare
48
și comparare cu alte probe că datele pe care le conține corespund realității.”A
constata veridicitatea unei probe înseamnă a aprecia dacă martorul spune adevărul
despre existența sau inexistența anumitor fapte, dacă corespund realității datele ce
se conțin într-un anumit document etc. Veridicitatea probelor poate fi determinată
după următoarele reguli:71
- este veridică acea probă care este obținută dintr-o sură de informație
de o înaltă încredere.
- veridicitatea probei se verifică prin suprapunerea ei altor probe.
- veridicitatea probei se verifică prin aprecierea în ansamblu a tuturor
probelor administrate în legătură cu examinarea pricinii civile.
Aprecierea probelor
Ultima etapă a procesului de probaţie este aprecierea probelor. Aprecierea
corectă a probelor de către instanţa de judecată are o semnificaţie deosebită
pentru adoptarea unei hotărîri judecătoreşti legale şi întemeiate.
Aprecierea probelor este activitatea subiecţilor probaţiunii care decurge
în baza legilor logicii şi în condiţiile stabilite de lege şi se referă la determinarea
pertinenţei, admisibilităţii, veridicităţii, suficienţei, forţei probante şi
interconexiunii probelor.72
Aprecierea probelor se înfătuieşte cu respectarea următoarelor reguli
(principii):
1) Instanţa judecătorească apreciază probele după intima ei convingere,
călăuzindu-se de lege.
2) Nici un fel de probă nu au pentru instanţa judecătorească o forţă
probantă prestabilită fătă aprecierea lor.
71
Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 228. 72
Vera Macinskaia, Dumitru Visternicean, Elena Belei. Op. Cit. p. 60.
49
Felurile mijloacelor de probă
Art. 117 alin. (2) al CPC prevede şase mijloace de probaţie: explicațiile
părților și ale altor persoane interesate, depozițiile martorilor, înscrisurile, probele
materiale, înregistrările audio-video, concluziile expertului. Toate mijloacele de
probă menţionate vor fi supuse analizei în acest paragraf.
Delegațiile judecătorești
În cazul necesității de a adună probe ori de a înmîna acte judiciare într-un
alt oraș, municipiu sau raion, instanță care judecă pricina dă instanței
judecătorești respective, prin încheiere, o delegație pentru efectuarea unor
anumite acte de procedură (art. 125 alin. (1) al CPC). Această delegație este
numită delegație judecătorească.
Delegațiile judecătorești se pot face doar în cadrul unui proces civil deja
intentat, cînd este necesar de a aduna probe ori de a înmîna acte judiciare într-un
alt oraș, municipiu sau raion. Temei pentru a adresa delegații judecătorești pentru
a aduna proba este faptul aflării sursei probației într-o altă localitate decît
localitatea din raza de activitate a instanței care judecă pricina.
Pentru a dispune îndeplinirea unei delegații judecătorești, instanța care
examinează pricina emite o încheiere, în care se indică fondul pricinii, datele
referitoare la părți, inclusiv domiciliul sau locul aflării lor, circumstanțele ce
urmează a fi clarificate și probele pe care trebuie să le adune instanța executoare a
delegației. Această încheiere este obligatorie pentru instanța căreia îi este adresată
și trebuie să fie îndeplinite în regim prioritar. Instanța căreia îi este adresată
delegația judecătorească este obligată s-o îndeplinească cu respectarea normelor
prevăzute de Codul de procedură civilă (cercetarea înscrisurilor și a probelor
materiale, audierea martorilor etc.).73
73
Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 249.
50
Codul de procedură civilă nu stabilește un termen pentru îndeplinirea a
delegațiilor judecătorești, dar prevede regimul priorității îndeplinirii ei. Totuși
pentru soluționarea rapidă a cauzelor civile este necesar de a fi introdus în Codul
de procedură civilă un anumit termen de îndeplinire a delegației judecătorești de
instanța solicitată.
Delegația judecătorească se îndeplinește în ședința de judecată conform
regulilor stabilite de Codul de procedură civilă. Participanților la proces li se
comunică locul, data și ora ședinței. Neprezentarea lor însă nu împiedică
îndeplinirea delegației. Procesele-verbale și probele adunate în legătură cu
îndeplinirea delegației se remit imediat instanței care judecă pricina.
Dacă participanții la proces, martorii sau experții care au depus mărturii,
au dat explicații ori au expus concluzii în fața instanței executoare a delegației se
prezintă în fața instanței care judecă pricina, ei depun mărturii, dau explicații,
expun concluzii conform regulilor generale (art. 126 alin. (3) al CPC).
Bibliografie
MONOGRAFII, MANUALE, TRATATE, PUBLICAŢII PERIODICE
1. Al. Bacaci. Excepțiile de procedură în procesul civil. Ed. Dacia Cluj, Napoca,
1983.
2. Al. C. Șendrea. Curs de procedură civilă. București, 1866, p. 65 – 68;
3. Al. Velescu. Disponibilitatea în dreptul procesual civil român//Revista
Română de Drept, nr. 9, 1971.
4. Ana Maria Puiu, Adrian Nicolae, Andi Constantin Puiu. Cheltuielile de
judecată. Ed. Hamangiu, București 2011.
5. August Scriban. Dicționarul limbii românești. Ed. Institutul de Arte
Grafice,,Presă Bună”, 1939.
51
6. Baieș Sergiu, Roșca Nicolae. Dept civil. Partea generală. Persoana fizică.
Persoana juridică. – Ediția a 2-a, Chișinău 2005.
7. Bîrsan Corneliu. Convenția europeană a drepturilor omului: comentariu pe
articole. Ed. a 2-a,rev., București: Editura C.H. Beck.
8. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău,
Bons Offices, 2006.
9. C. Cașcaval. Principiul contradictorialității//Justiția constituțională, 2006, nr.
3.
10. Cărpenaru, Stanciu D. Drept comercial român. București, 1998.
11. Ciobanu V. M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Teoria Generală.
Vol.II. București: Național, 1996.
12. Constantin Stroe. Compendiu de filosofia dreptului. – București: Lumina
LEX, 1999.
13. D. Florescu. Sancționarea abuzului de drept în perspectiva unui nou cod de
procedură civilă//R.R.D, nr. 2, 1973.
14. D. J. Cotrutz. Participarea terților în proces. Ploiești, 1943.
15. D. Radu, Gh. Durac. Drept procesual civil. Junimea, seria Jus, Iași, 2001.
16. D. Saint-Laurent. Principles de droit constitutionnel et penal. Mont Royal
(Quebec), 1994.
17. DEX, Editura Academiei RSR, București, 1975.
18. E. Belei. Efectele juridice ale hotărîrii judecătorești//Revista Națională de
Drept, 2010, nr. 2.
19. E. Poenaru. Rolul procurorului în procesul civil. Ed. All Beck. București,
2003.
20. E. T. Leibman. Manual de Derecho Procesal Civil. Ediciones Juridicas
Europa-America, Buenos Aires, 1981.
21. Elena Belei, Felicia Chifa, Alexandru Cojuhari [ed. al.]; red. șt. Alexandru
Cojuhari. Drept procesual civil: Partea specială. Curs univ. Chișinău, 2009.
22. Elena Constantinescu, Gheorghe Chibac, Olga Bondarciuc. Notariat. Pontos,
Chișinău, 2001.
52
23. Emil Poenaru. Procurorul – parte în procesul civil. Ed. ALL Beck, București,
2003.
24. Evelina Oprina. Participanții la procesul civil. Ed. Rosetti. București 2005.
25. F. Chifa. Degrevarea de probațiune în temeiul faptelor unanim cunoscute (de
notorietate publică)//Revista Națională de Drept, 2007, nr. 7.
26. Florea Măgureanu. Drept procesual civil. ALL BECK, București, 1998.
27. Frédéric-Jérome Pansier. Méthodologie du droit. – Paris: Litec, 1998.
28. G. Boroi. Codul de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I, Editura All
Beck, București, 2001.
29. G. Gornu, J. Foyer. Procédure civile. Presses Universitaires de France, 3-e
édition, Paris, 1996.
30. Gheorghe Avornic. Tratat de teorie generală a statului și dreptului: Tratat,Vol
I. Chișinău 2009.
31. Gheorghe Boboş. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 1994.
32. Gr. Porumb. Codul de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. II. Ed. Șt.,
București, 1962.
33. Hilsenard, I. Stoenescu. Procesul civil în RPR. Bucureşti, Editura Știinţifică,
1957.
34. I. Deleanu. Tratat de procedură civilă. Editura Servo-Sat, Arad, 2000, Vol. II.
35. I. Coban. Suporturile electronice de informație ca mijloc de probație în
procesul civil al Republicii Moldova//Revista Națională de Drept, 2005, nr. 6,
p. 34.
36. Ioan Leș. Drept procesual civil. Lumina Lex, București 2002.
37. Ioan Leș. Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole. Ed. a 2-a. ALL
BECK, București 2005.
38. Ioan Leș. Participarea părților în procesul civil. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982.
39. Ioan Leș. Sisteme judiciare. ALL BECK, București, 2002.
40. Ioan Leș. Tratat de drept procesual civil. București, 2001.
41. Ion Deleanu. Procedura civilă. Editura Fundației ,,Chemarea”, Iași, 1994.
42. Iurii Mihalache. Drept privat roman. Litera AVN, Chișinău, 2012.
53
43. J. M. Asencio Mellado. Derecho procesal civil. Partea Primera, 2a, Ley
1/2000, Tirant lo Blanch, Valencia, 2000.
44. J. Vincent, S. Guinchard. Procédure civile. 23 editition, Dalloz, Paris, 1994.
45. J.-L, Charier, A. Chiriac. Codul Convenției Europene a Drepturilor Omului. –
Paris: Lexis Nexis SA, 2008.
46. Liviu Narcis Pîrvu. Părțile în procesul civil. Ed. All Beck, București 2002.
47. Manualul judecătorului pentru cauze civile, Ediția II, 2013.
48. Maria-Angela Tatu, Vasile Pătulea. Limitele principiului disponibilității în
procesul penal//Dreptul, 2002, nr. 2.
49. Marian Voicu. Protecţia Europeană a Drepturilor Omului. – Bucureşti:
Lumina Lex – 2001.
50. Marin Voicu, Mihaela Popocă. Dreptul muncii. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
51. Mihaela Tabârcă. Drept procesual civil. Ed. Univers Juridic, București, 2005,
vol. I.
52. Mihaela Tăbîrcă. Excepțiile procesuale în procesul civil. Ediția a II-a, Univers
Juridic, București, 2006.
53. Minodora Condoiu. Drept procesual civil. Ed. Fundației România de Mâine.
București, 2007.
54. N. Cochinescu. Totul despre Ministerul Public. Organizarea parchetelor.
Statutul procurorilor. Atribuțiile procurorului. E. Lumina Lex, București,
2000.
55. Nicolae Roșca, Sergiu Baieș. Dreptul afacerilor. Volumul 1. Chișinău, 2004.
56. Nicolae Timofti. Unele aspecte de neconcordanță a normelor dreptului
procesual civil și penal cu normele constituționale//Analele științifice ale
Universității de Stat din Moldova”, 1999, nr. 3.
57. Olga Pisarenco. Drept procesual civil. Chișinău: Editura ,,Tehnica-Info”,
2012.
58. P. Roubier. Les conflits de lois dans la temps. Vol. 2, Paris, 1922 și 1933.
59. P. Vasilescu. Tratat de procedură civilă. Vol. I, Iași, 1939.
54
60. Popa. Discuții în legătură cu unele aspecte specifice privitoare la abținerea și
recuzarea judecătorilor//Dreptul (România), 2011, nr. 3.
61. S. Gavjuc. Principiul nemijlocirii ședinței de judecată – regulă specifică a
judecării cauzelor în procesul penal//Legea și viața, 2009, nr. 7.
62. S. Neculaescu, D. Matei. Dispoziții de drept procesual în Constituția
României//Studii de drept românesc, nr. 2/1994.
63. Serge Guinchard, Jacques Buisson, Procédure Pénale. 4 Edition, Litec Groupe
Lexis Nexis, 2008.
64. Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiție /Consiliul Europei; resp. de
ediție.: Leonid Antohi. – Chișinău: ,,Bons Offices”SRL, 2010.
65. Stoenescu, I.; Zilberstein, S. Drept procesual civil. Teoria generală. București,
1983.
66. Stoienescu, S. Zilberstein. Drept procesual civil, teoria generală. Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1983.
67. T. Popescu. Curs de drept internațional privat. Partea a II-a, Universitatea
București, 1972.
68. Teodor Bodoașcă. Competența instanțelor judecătorești în materie civilă.
Editura, All Beck, București, 2002.
69. Teodor Cârnaț. Drept constituțional. Ed. a 2-a, Chișinău, 2010.
70. V. Crețu. Cheltuielile de judecare a pricinii: aspecte teoretice și practice //
Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova, 2004, nr. 7.
71. V. Crețu. Noțiunea ,,cheltuieli de judecată” și caracterizarea acestui institut de
drept //Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova, 2004, nr. 7.
72. V. Negru, D. Radu. Drept procesual civil. E.D.P. București, 1972.
73. V. Pușcaș, V. Zaporojan. Precedentul judiciar, practica judiciară și
jurisprudența//Revista Națională de Drept, 2008, nr. 4.
74. V. Pușcaș. Perfecționarea procedurii de ridicare a excepție de
neconstituționalitate în Republica Moldova//Justiția constituțională în
Republica Moldova,” 2008, nr.1.
55
75. V. Pușcaș. Unele probleme privind excepția de neconstituționalitate//Revista
Națională de Drept, 2006, nr. 4.
76. V. Șterbeț, E. Festican. Controlul constituționalității și controlul legalității –
două mecanisme esențiale ale asigurării principiului legalității propriu statului
de drept// Revista Națională de Drept, 2003, nr. 1.
77. V. Volcovschi. Noțiuni generale despre esența și importanța studierii
competenței generale – ca instituție a dreptului procesual civil//Revista
Națională de drept, nr. 1.
78. V.M. Ciobanu. Drept procesual civil. Vol I, T.U.B. 1986.
79. Valentina Cebotari. Dreptul familiei. Chișinău, 2004.
80. Vasile Breban. Dicționar general al limbii române. Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1987.
81. Vera Macinskaia, Dumitru Visternicean, Elena Belei; coord. Principal: Elena
Muraru. Drept procesual civil; Intentarea, pregătirea și examinarea în fond a
pricinilor civile; Proceduri necontencioase în procesul civil – Chișinău, Ed.
Elan Inc, 2008.
82. Victor Zaharia, Lilian Darii ș.a. Ghid privind sistemul de asistență juridică
garantată de stat. Bon Offices, Chișinău, 2010.
83. Viorel Mihai Ciobanu. Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Vol. I.,
Editura Național, București, 1996.
84. W. J. Wagner. The role and functions of legal professions: a comparative
study//Inter-American Law Review, The University of Maiami, vol. 16, nr.
3/1985.
85. А. А. Мельников. Курс советского процессуального права. Москва, 1981.
Т. 1.
86. А. В. Юдин. Злоупотребление процессуальными правами в гражданском
судопроизводстве. Изд. Юридического Факультета Санкт-
петербургского Государственного Университета, Санкт Петербург 2005.
87. А. Горбацкий. Представительство в хозяйственном суде //Вестник
Высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь, 2008, N. 12.
56
88. А. Миронов. Судебные поручения по гражданским и семейным делам:
международно-правовой аспект//Российская юстиция, 1999, N. 2.
89. Аболонин. Г.О. Групповые иски. Изд. Норма, Москва, 2001.
90. Берутович В. О понятии основных принципов гражданского процесса //
Вопросы развития и защиты прав граждан. Калинин, 1977.
91. Боннер А.Т. Принципы гражданского процессуального права (проблемы
и перспективы) // Проблемы защиты прав и законных интересов граждан
и организаций: Материалы международной научно-практической
конференции. Краснодар — Сочи, г. Краснодар, 2002.
92. В. А. Правовые режимы граждан и иностранцев в России и мире//Право
и политика, 2003, N. 4.
93. В. Жуйков. Принцип диспозитивности в гражданском
судопроизводстве// Российская юстиция, 2003, N. 7.
94. В. Каменков. Правила подсудности Хозяйственного процессуального
кодекса Республики Беларусь – гарантия права на судебную
защиту//Вестник высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь,
2008, N. 12.
95. В. Каменков. Стороны в хозяйственном процессе// Вестник высшего
Хозяйственного Суда Республики Беларусь, 2008, N. 13.
96. В. Каменков. Третьи лица в хозяйственном судопроизводстве Беларуси//
Вестник высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь, 2009, N.
6.
97. В. Хомич. Постоновление Пленума Верховнова Суда как проявление
судебной власти и источник права. Судовы Весник, 2003 г, н.3.
98. Васьковский Е.В. Курс гражданского процесса. Москва, 1913.
99. Васьковский Е.В. Учебник гражданского процесса. Москва, 1912.
100. Викут МА, Зайцев ИМ. Гражданский процесс России: Учебник.
Москва, 1999.
101. Викут МА, Зайцев ИМ. Гражданский процесс. Курс лекций. Саратов,
1998.
57
102. Власов А. А. Адвокат как субъект доказывания в гражданском и
арбитражном процессе. Изд. Юрлитинформ, Москва,2000.
103. Власов А. А. Участие прокурора в судебном разбирательстве.
Ульяновск, 2002.
104. Власов А.А. Правовые основания и виды судебного
представительства. // Адвокатские вести. 2001. N. 7.
105. Гражданский процесс. Общая часть, учебник под. общ. ред. Беловой
Т. А., Колядко И.Н., Юркевича Н.Г., изд. Амалфея, Минск: 2001.
106. Гражданский процесс, учебник под ред. В. В. Яркова, 5-изд.,
Woltersklwer, Москва: 2004, p. 584.
107. Гражданский процесс, учебник под ред. М.К. Треушникова, 3- изд.
Городец-издат, Москва: 2001, с. 27.
108. Гражданский процесс, учебник под ред. В. А. Мусина, Н.А. Чечиной,
Д. М. Чечота, 3е- изд., Проспект, Москва, 2001.
109. Гражданское процессуальное право Российской Федерации, учебник
под. ред. A.A. Власова, Юрайт – Издат., Москва: Гражданское
процессуальное право России, учебник, отв. ред. М.А. Гурвич, изд.
Высщая школа, Москва, 1964
110. Гражданское процессуальное право России, учебник, отв. ред. М.С.
Шакарян, 2е -изд., Проспект, Москва: 1998.
ACTE NORMATIVE ŞI CONVENȚII INTERNAŢIONALE
1. Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale din 04.11.1950. În vigoare pentru Republica Moldova din 12
septembrie 1997. Publicată în ediția oficială ,,Tratate internaționale” 1998,
volumul 1, pag.341. Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului RM nr.1298 din
24.07.1997. Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 21.08.1997 nr. 54-
55/502.
2. Convenţia privind procedura civilă de la Haga din 01.03.1954. Publicată în
ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1998, volumul 4, pag. 86. Republica
58
Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului R.M. nr.1136 din 04.08.1992.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 30.08.1992 nr. 8/216.
3. Convenția de la Viena din 23.05.1969 cu privire la dreptul tratatelor. Publicată
în ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1998, volumul 4, pag. 53. Republica
Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 133 din 04.08.1992.
4. Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 18.04.1961.
Publicată în ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1998, volumul 4, pag. 37.
Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr. 1135-XII
din 04.08.1992.
5. Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 24.04.63. Publicată
în ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1998, volumul 4, pag. 7. Republica
Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr. 1135-XII din
04.08.1992.
6. Convenția cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie
civilă, familială, penală din 22.01.1993 de la Minsk, ratificată prin Hotărîrea
Parlamentului RM nr. 402 din 16.03.1995. Monitorul Oficial al Republicii
Moldova din 27.04.1995 nr. 023.
7. Tratat între Republica Moldova și Federația Rusă cu privire la asistența
juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din
25.02.1993. Publicat în ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1999, volumul
21, pag. 49. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr.
260-XIII din 04.11.1994.
8. Tratat între Republica Moldova și România privind asistența juridică în
materie civilă și penală din 06.07.1996. Publicat în ediție oficială ,,Tratate
internaționale”, 1999, volumul 20, pag. 364. Republica Moldova a aderat prin
Hotărîrea Parlamentului RM nr. 1018-XIII din 03.12.1996.
9. Tratatul între Republica Moldova și Republica Lituania cu privire la asistența
juridică și la raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din
09.02.1993. Publicat în ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1999, volumul
59
19, pag. 313. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM
nr. 1487-XIII din 10.06.1993.
10. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1966.
Publicat în ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1998, volumul 1, pag. 30.
Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr. 217-XII din
28.07.1990.
11. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1992, în vigoare la
27.08.1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 12.08.1994 nr. 1.
12. Codul de procedură civilă nr. 225 din 30.05.2003. Monitorul Oficial din 12.
06.2003 nr. 111-115/451.
13. Codul de procedură penală nr. 122 din 14.03.2003. Monitorul Oficial din
07.06.2003 nr. 104 -110/447.
14. Codul electoral nr. 1391din 21.11.97. Monitorul Oficial al RM nr. 81/667 din
08.12.1997.
15. Codul jurisdicției constituționale nr. 502 din 16.06.95. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova din 28.09.95, nr. 53-54/597.
16. Codul de executare al RM, nr. 443 din 24.12.2004. Republicat: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova din 05.11.2010 nr. 214-220/704.
17. Legea nr. 789 din 26.03.1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiție.
Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 22.01. 2013 nr. 15-
17/64.
18. Legea nr. 947 din 19.07.1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii.
Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 22.01. 2013 nr. 15-
17/64.
19. Legea nr. 780 din 27.12.2001 privind actele legislative. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova din 14.03.2002, nr. 36-38/210.
20. Legea nr. 102 din 28.05.2010 pentru modificarea și completarea unor acte
legislative. Monitorul Oficial din 03.08.2010 nr. 135-137/476.
60
21. Legea nr. 105 13.03.2003 privind protecția consumatorilor. Monitorul Oficial
al Republicii Moldova din 27.06.2003 nr. 126-131/507. Republicat: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova din 21.10.2011 nr. 176-181/513.
22. Legea nr. 1260 din 19.07.2002 cu privire la avocatură. Republicat: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova din 04.09.2010 nr. 159/582.
23. Legea nr. 135 din 14.06.2007 privind societățile cu răspundere limitată.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 17.08.2007 nr. 127-130/548.
24. Legea nr. 1545 din 25.02.98 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat
prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale
instanțelor judecătorești. Monitorul Oficial al Republicii Moldova din
04.06.1998, nr. 50-51/359.
25. Legea nr. 155 din 05.07.2012 pentru modificarea și completarea Codului de
procedură civilă al Republicii Moldova Monitorul Oficial al Republicii
Moldova din 31.08.2012 nr. 185/622.
26. Legea nr. 198 din 26.07.2007 cu privire la asistența juridică garantată de stat.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 157-160/614 din 05.10.2007.
27. Legea nr. 220 din 3011.2007 privind înregistrarea de stat a persoanelor
juridice și a întreprinzătorilor individuali.