1. Notiunea de clauza contractuala abuziva : este acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligatiile părţilor.Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

1) dau dreptul băncii de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv intemeiat care sa fie precizat in contract.

2) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului;

3) obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, chiar şi în situaţiile în care banca nu şi le-a îndeplinit pe ale sale;

4) dau dreptul băncii să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă determinată prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada-limită la care acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost insuficientă;

5) dau dreptul băncii să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;

6) dau dreptul băncii să constate unilateral conformitatea produselor şi serviciilor furnizate cu prevederile contractuale;

7) dau dreptul exclusiv băncii să interpreteze clauzele contractuale;

8) restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care profesionistul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale;

9) obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de bancă;

10) restrăng sau anuleaza dreptul consumatorului de a denunţa sau de a rezilia unilateral contractul, în cazurile in care: - banca modificat unilateral clauzele prevăzute la clauza 5); - banca nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale; - banca a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale;

11) exclud sau limitează răspunderea legală a profesionistului în cazul vătămării sau decesului consumatorului, ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a bănciii privind utilizarea produselor şi serviciilor;

12) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legalăa sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;

1

13) permit în mod nejustificat impunerea unor restricţii în administrarea probelor evidente de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte părţi din contract;

14) dau dreptul profesionistului să transfere obligaţiile contractuale unei terţe persoane – agent, mandatar etc. -, fără acordul consumatorului, dacă acest transfer serveşte la reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţă de consumator;

15) interzic consumatorului să compenseze o datorie către bancă cu o creanţă pe care el ar avea-o asupra băncii;

16) prevăd ca preţul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creşte preturile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care preţul final este prea mare în raport cu preţul convenit la momentul încheierii contractului.

17) permit băncii obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutarii sau finalizarii contractului de către acesta din urma, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, in cazul neexecutării contractului de către bancă;

18) dau dreptul băncii să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă acelaşi drept şi pentru consumator;

19) dau dreptul băncii să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fără o notificare prealabilă rezonabilă, cu excepţia unor motive întemeiate.

2

2. Nominalismul monetar este, de fapt, exact regula care permite conversia in lei a creditelor in alta moneda si inghetarea cursului la nivelul celui din data acordarii creditului.

Inainte de a vedea de ce, sa revedem impreuna ce ne spunea, in aceasta privinta, venerabilul Cod civil de la 1864.

Art. 1578 ”(1) Obligatia ce rezulta dintr-un imprumut in bani este totdeauna pentru aceeasi suma numerica aratata in contract.(2) Intamplandu-se o sporire sau o scadere a pretului monedelor, inainte de a sosi epoca platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decat in speciile[1] aflatoare in curs in momentul platii.”

Art. 1579 ”(1) Regula cuprinsa in articolul precedent nu se va aplica la imprumuturi de vergi metalice sau producte.(2) In acest caz, debitorul nu trebuie sa restituie decat aceeasi calitate si cantitate, oricare ar fi suirea sau scaderea pretului lor.(3) Asemenea cand s-a facut imprumutul in monede de aur ori argint si s-a stipulat o restitutiune in aceeasi specie si calitate, sau se va altera valoarea intrinseca a monedelor, sau nu se vor putea gasi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul pretului intrinsec ce acele monede avusesera in timpul in care au fost imprumutate.”

1. Principiul nominalismului monetar nu interzice conversia in lei a creditelor in valuta, ci este chiar regula originara care o impune in caz de fluctuatie a cursului.

Din dispozitiile art. 1578 alin. 2 din Codul civil de la 1864 rezulta ca, daca exista o fluctuatie a „pretului” monedelor, anterioara scadentei imprumutului, plata liberatorie se efectueaza numai in banii lichizi ai epocii, adica in „specia” aflatoare in curs la data platii.

La momentul edictarii Codului civil din 1864 nu exista o moneda nationala a Romaniei[2]. Leul romanesc nu era in circulatie in 1864; el nu era nici macar in fiinta in 1864. Leul romanesc a intrat in circulatie abia incepand cu 22 aprilie 1867 cind, prin lege, a fost declarat moneda nationala a Romaniei.

Din acel moment, leul romanesc a devenit singura „specie” aflatoare in curs pe teritoriul Romaniei, platile fiind liberatorii doar daca erau efectuate in lei. Asadar, in caz de fluctuatie a „pretului” monedelor, toate imprumuturile contractate dupa data de 22 aprilie 1867 in acele monede al caror curs este fluctuant se restituie, obligatoriu, in „specia aflatoare in curs”, adica in lei.

Iata, asadar, ca „denominarea” sau conversia creditelor din valuta in lei este enuntata inca din 1864, de mai mult de 150 de ani, chiar de textele care reglementeaza nominalismul monetar.

De aici consecinta ca a pretinde ca este interzisa conversia, intrucit s-ar opune principiului nominalismului monetar, este fortat si usor ridicol.

3

De altfel, e si bizar sa teoretizezi aplicabilitatea, in favoarea creditorului, a acestui text intr-un litigiu in care se cere conversia in lei a unui credit contractat, la nivel de aparenta inselatoare, in franci elvetieni. In practica, aproape de fiecare data, debitorii, consumatori de credite de retail in franci elvetieni, au avut doar impresia ca au primit credit in franci elvetieni. In realitate, acesti bani, care nu au circulatie in Romania, ei fiind, practic, exclusiv monede de depozit si de tezaurizare, nu au fost nici detinuti de banci la momentul creditarii, nici remisi fizic sau prin virament bancar debitorului. Cind s-a cumparat casa pe credit ori cind s-au achizionat pe credit celelalte bunuri, vinzatorul a primit, direct in conturile sale bancare, lei sau euro. Niciodata franci elvetieni. De fapt, consumatorii nu au dorit, in niciun moment, contractarea unor credite in franci elvetieni, ci au fost condusi spre acest tip de credit, fie pentru ca „nu se calificau” pentru aceeasi suma în lei, euro sau dolari, fie prin dobanzi (marja fixa) mult mai mici, fie pentru ca francul elvetian era prezentat ca cea mai stabila moneda din lume. De ce vinzatorul ar fi vrut sa primeasca o suma de bani in franci elvetieni, cind acestia nu aveau, in Romania, nici macar puterea circulatorie de facto a dolarilor sau a leilor moldovenesti?

A se observa ca textul art. 1578 alin. 2 din vechiul Cod civil se refera la moneda in sensul sau originar, de ban circular din metal (a se vedea, pentru conformitate definitia din DEX a cuvintului „moneda”). In mod evident, la acea data in Romania nu prea existau bani fiduciari (bancnote) si, cu atit mai putin, nu existau bani electronici, scripturali sau virtuali (bani-datorie).

Pentru cei care s-au temut ca „denominarea” creditelor in franci elvetieni ar duce la o discriminare nepermisa contra debitorilor din contractele de credit in alte valuta, am o precizare de esenta (sau o veste, cum vor sa o receptioneze): regula nominalismului monetar din vechiul Cod civil are in vedere orice credit in valuta, adica in alte monede decit cea „aflatoare in curs la momentul platii”. Asadar, denominarea poate fi ceruta si de debitorii „pe euro” sau „pe dolari”, atunci cind aceste monede au curs fluctuant, intrucit si in cazul acestora platile se efectueaza, conform art. 1578 alin. 2 C. civ. de la 1864, in „speciile aflatoare in curs” la momentul platii, adica in lei.

2. Principiul nominalismului monetar nu interzice inghetarea cursului la nivelul celui din data acordarii creditului, ci este chiar regula originara care o permite in caz de fluctuatie a cursului.

Intr-un prim alineat, art. 1579 din vechiul Cod civil arata ca regula paritatii sumei numerice aratata in contract, edictata pentru imprumutul in bani, nu se aplica in cazul imprumutului in vergi metalice si producte. Practic, aceste obiecte nu sunt bani, in sensul real al notiunii, ci instrumente speciale de tezaurizare, de genul lingourilor de aur, care sunt marcate corespunzator si, in consecinta, pot fi individual determinate. Pentru aceste lucruri imprumutate, care, in mod evident, nu sunt bunuri fungibile, obligatia de restituire este fixata asupra aceleiasi cantitati si calitati, oricare ar fi „suirea sau scaderea” pretului lor. Este o obligatie similara cu restituirea in natura. Este, de aceea, clar ca acest text nu este aplicabil in cazul imprumutului in bani (cu exceptia cazului in care interpretul analizeaza superficial sau nu analizeaza deloc textul legal).

In schimb, aliniatul 3 al art. 1579 din vechiul Cod civil poate fi aplicat imprumutului in bani, acei bani pe care ii folosim (si nu prea ii intelegem pe deplin…) in prezent. Este adevarat ca textul se refera la imprumutul in monede de aur sau argint, lucruri care ar putea fi luate cu imprumut si pentru alte scopuri decit consumatia (spre exemplu, pentru expozitii sau colectii

4

numismatice), dar aceste lucruri sunt, ca si banii, bunuri perfect fungibile si, deci, pot fi asimilate cu banii care nu au putere circulatorie pe teritoriul Romaniei. Mai precis spus, imprumutul in monede de aur sau argint poate fi asimilat cu imprumutul in valuta. Asadar, se va putea admite ca regula restituirii echivalentului pretului intrinsec al monedelor de aur sau argint la momentul la care au fost imprumutate se aplica si imprumutului in valuta.

Conform art. 1579 alin. 3 din Codul civil de la 1864, chiar daca s-a stabilit in contract obligatia restituirii sumei imprumutate in aceeasi specie si calitate, in caz de fluctuatie a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plata a echivalentului pretului intrinsec al acestei monede stabilit la momentul la care a fost imprumutata. De aici consecinta ca, in cazul creditelor in valuta, daca exista o fluctuatie a cursului, se va putea efectua plata in lei la un curs inghetat la nivelul celui din data acordarii creditului. Acesta este „pretul intrinsec” al monedei in timpul in care a fost imprumutata. In caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plata, instanta va putea sa-l oblige sa accepte o astfel de plata la un curs inghetat in timp la momentul acordarii creditului.

Quod erat demonstrandum.

3. Principiul nominalismului monetar protejeaza debitorii fata de creditorii tentati de camatarie.

Atit art. 1578, cit si art. 1579 din Codul civil de la 1864 sunt incluse in capitolul dedicat contractului de imprumut. Desi economistii si bancherii il considera un produs sau un serviciu financiar, adica obiectul unui contract de vinzare de marfuri sau produse ori obiectul unei prestari de servicii, contractul de credit bancar este, in linii mari, o specie de contract de imprumut. Cel putin asa este pentru noi, juristii. Dar, chiar si asa, contractul de credit este departe de a fi un simplu contract de imprumut, in care exista o singura obligatie a creditorului (remiterea bunului imprumutat) si o singura obligatie a debitorului (restituirea bunului, cu sau fara dobinda). Contractul de credit este un contract nenumit sau chiar o operatiune complexa de tipul grupului de contracte (atunci cind, spre exemplu, creditul propriu-zis este insotit de garantii materiale sau personale, de deschiderea unui sau mai multor conturi curente bancare, de vinzarea bunului ce urmeaza a fi ipotecat etc.). Contractul de credit bancar genereaza un complex de obligatii reciproce ale partilor sau ale participantilor la grupul de contracte, ceea ce il face destul de diferit de contractul de imprumut clasic. In plus, daca imprumutatul sau garantul este o persoana fizica ce nu actioneaza in exercitiul profesiei sale, atunci contractul de credit este supus legislatiei protectiei consumatorilor, care inlatura aproape in totalitate de la aplicare dispozitiile din dreptul comun relative la contractul de imprumut. Contractul de credit de retail este un contract comutativ, in care consumatorul nu doar ca trebuie pus de creditor in postura de a putea determina si intelege cu exactitate intinderea obligatiilor si a riscurilor pe care si le asuma, dar el este si creditorul obligatiei de informare care incumba creditorului profesionist (comerciant). Un astfel de contract nu poate sub nicio forma, nici total, nici partial, sa fie considerat un contract aleatoriu, adica un contract in care se face comert cu hazardul si, cu atit mai putin, nu poate fi considerat un contract in care intregul risc al ultra-valorizarii monedei contractului sa fie pus pe capul consumatorului, mai ales ca este, de regula, un contract-tip, de adeziune.

A sustine ca un contract de credit de consum este un simplu contract de imprumut caruia i s-ar aplica principiul nominalismului monetar din vechiul Cod civil, cu ignorarea sau inlaturarea normelor speciale privitoare la interzicerea clauzelor abuzive, inseamna nici mai mult, nici mai putin decit a spune ca acest imprumut este unul de tip camataresc.

5

Vechile reglementari relative la „nominalismul monetar”, in special art. 1578-1579 din Codul civil de la 1864, erau menite a combate tentatiile imprumutului de tip camataresc. Intrucit contractul de imprumut cu dobanda superioara celei prevazute de lege era considerat imprumut camataresc si, deci, interzis de lege sub sanctiunea nulitatii absolute, redactorii Codului civil de la 1864 au incercat, in limitele legale, morale si culturale ale epocii, sa salveze de la nulitate unele contracte care, aparent, erau imprumuturi camataresti, introducind aceste reguli supletive menite a asigura un anumit echilibru al prestatiilor. Fara a permite ruina debitorului, legiuitorul a optat pentru mentinerea „in viata” a unor astfel de contracte.

Este vorba, deci, de texte legale care sunt favorabile debitorului si defavorabile creditorului – camatar.

A sustine ca nominalismul monetar este (exclusiv) in favoarea creditorului, permitindu-i acestuia sa treaca asupra capului debitorului-consumator tot riscul hiper-valorizarii monedei contractului este, de aceea, absurd.

4. Normele relative la nominalismul monetar sunt supletive. Ca orice alte norme supletive, ele nu se impun partilor, ci sunt menite sa suplineasca vointa partilor. Partile pot deroga de la ele.

Conform art. 3 alin. 1 din Lege nr. 193/2000, nu se poate supune analizei, sub raportul caracterului abuziv, o clauza care reflecta sau transpune in contract dispozitii legale sau norme administrative obligatorii[3]. Textul din legea noastra, care transpune un principiu din Directiva clauzelor abuzive (93/13/CEE), se refera la acele clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care partile – amindoua – nu le pot evita. Contractul este, in astfel de situatii, total sau partial reglementat de lege. Este cazul, spre exemplu, al contractelor de leasing, al asigurarilor obligatorii, al contractelor cu caiete de sarcini etc., adica al acelor contracte pe care le putem numi contracte fortate.

Ratiunea textului art. 3 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 este aceea ca astfel de contracte fortate nu depind de vointa niciuneia dintre parti, deci nu este posibil un abuz de putere economica al profesionistului. Pe de alta parte, aceste clauze pot fi contestate prin alte metode, spre exemplu, prin atacarea legii care contine acele clauze abuzive ca fiind contrare Dreptului UE sau CEDO.

Intrucit principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident ca el nu intra sub incidenta si nici in intelesul sintagmei “acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”. De aici concluzia evidenta ca o clauza relativa la riscul valutar, chiar daca reflecta in contract principiul nominalismului monetar (in intelesul contorsionat dat acestuia de cautatorii Sfintului Graal juridic necesar salvarii bancilor recalcintrante), poate sa fie supusa analizei sub raportul caracterului sau abuziv.

In orice caz, actiunile pe tema conversiei in lei si a inghetarii cursului francului elvetian sunt intemeiate nu numai pe legislatia privind clauzele abuzive, ci si pe cea privind obligatia bancii de informare a consumatorului, pe legislatia privind practicile inselatoare sau agresive ale profesionistilor, precum si pe legislatia privind produsele defectuoase si reclama deceptiva. Plus un set enorm de dispozitii ale Dreptului Uniunii Europene si de jurisprudenta CJUE…

5. Dreptul Uniunii Europene, atit la nivel de norma, cit si la nivel de jurisprudenta a CJUE, se opune categoric acestei interpretari contorsionate a principiului nominalismului monetar si deturnarii sensului sau real, originar.

6

Pentru exemplificare, va invit sa analizati solutiile CJUE dispuse in doua spete destul de recente.

5.1. Hotararea RWE Vertrieb (C - 92/11 ), considerentul 26:„dupa cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevazuta la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflecta dispozitii din dreptul national care se aplica intre partile contractante, independent de alegerea acestora, sau cele ale dispozitiilor mentionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte in lipsa unui aranjament diferit al partilor in aceasta privinta.”

Or, a obliga, chiar si implicit, partea mai slaba din contract sa suporte intregul risc valutar, adica a exploata lipsa de informare (prezumata) a consumatorului, inseamna un „aranjament diferit al partilor”, asa cum rezulta din cauza Mohamed Aziz din 2013, C - 415/11 . Un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de un vanzator sau un furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare. Prin urmare, in situatia in care partile au prevazut ca riscul valutar va fi suportat doar de consumator, art. 1 alin. (2) nu este aplicabil.

5.2. Hotararea Barclays Bank (C-280/13) are un inteles si o aplicabilitate complet diferite de cele vehiculate de hijackerii principiului nominalismului monetar.

Sa analizam:„39. In cauza principala, instanta de trimitere nu invoca nicio clauza contractuala care poate fi calificata drept abuziva. Cele patru intrebari au ca obiect compatibilitatea actelor cu putere de lege si a normelor administrative nationale cu Directiva 93/13. Niciuna dintre dispozitiile nationale in discutie in litigiul principal nu este de natura contractuala. Pe de alta parte, spre deosebire de cauzele in care s-au pronuntat Hotararile Banco Español de Crédito si Aziz, niciuna dintre aceste dispozitii nu se refera la intinderea competentelor instantei nationale de a aprecia caracterul abuziv al unei clauze contractuale.40. Astfel, dispozitiile nationale care fac obiectul trimiterii preliminare sunt acte cu putere de lege sau norme administrative si nu sunt reluate in contractul in discutie in litigiul principal. Or, astfel de dispozitii nu intra in domeniul de aplicare al directivei mentionate, care urmareste sa interzica clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii.41. Spre deosebire de cauza in care s-a pronuntat Hotararea RWE Vertrieb (C - 92/11 ), in care, potrivit punctelor 29-38 din aceasta hotarare, partile au convenit cu privire la extinderea domeniului de aplicare al unui regim prevazut de legiuitorul national, actele cu putere de lege si normele administrative nationale care fac obiectul intrebarilor sunt aplicabile fara sa fi intervenit vreo modificare a domeniului lor de aplicare sau a continutului lor prin intermediul unei clauze contractuale. Se poate prezuma, asadar, in mod legitim ca echilibrul contractual stabilit de legiuitorul national este respectat. Legiuitorul Uniunii a decis in mod explicit sa mentina acest echilibru, astfel cum reiese din formularea celui de al treisprezecelea considerent si din articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.42. In plus, actele cu putere de lege si normele administrative nationale in discutie in litigiul principal se aplica intre partile contractante cu conditia sa nu se fi instituit alte acorduri. Prin urmare, in conformitate cu al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, ele intra sub incidenta articolului 1 alineatul (2) din aceasta directiva, potrivit caruia „dispozitiile prezentei directive nu li se aplica”. Astfel, directiva amintita nu are, in orice caz, vocatie de a se aplica.43. In ceea ce priveste principiile dreptului Uniunii referitoare la protectia consumatorilor si la echilibrul contractual, este necesar sa se constate ca Directiva 93/13 urmareste sa asigure respectarea lor prin eliminarea din contractele incheiate cu consumatorii a clauzelor abuzive

7

ca manifestare a unui dezechilibru intre partile contractante.44. Or, astfel cum s-a subliniat deja, actele cu putere de lege si normele administrative nationale in discutie in litigiul principal nu intra in domeniul de aplicare al Directivei 93/13, avand in vedere ca nu a fost invocata existenta unei clauze contractuale abuzive. Prin urmare, in prezenta unei lex specialis, precum Directiva 93/13, care exclude din domeniul sau de aplicare o situatie precum cea in discutie in litigiul principal, principiile generale pe care se intemeiaza aceasta nu isi pot gasi aplicarea.45. Avand in vedere toate aceste consideratii, trebuie sa se raspunda la intrebarile adresate de instanta de trimitere ca Directiva 93/13 si principiile din dreptul Uniunii referitoare la protectia consumatorilor si la echilibrul contractual trebuie interpretate in sensul ca sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, precum cele in discutie in litigiul principal, in lipsa unei clauze contractuale de modificare a continutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”

Este simplu de dedus ca hotararea Barclays, invocata drept temei al respingerii actiunii ce tindea la conversia in lei si la inghetarea cursului francului elvetian, este inaplicabila, pur si simplu pentru ca vizeaza o alta situatie de fapt: a se vedea, in acest sens, considerentul 41. In contractele de credit aflate in litigiu exista, de fiecare data, clauze de schimb valutar.

6. Spre surpriza tuturor, nominalismul monetar a suferit o nedorita metamorfoza in hotarirea instantei de la Ialomita si in apararile bancilor iresponsabile si recalcitrante: din instrument al protectiei debitorului si al echilibrarii contractului, s-a transformat in instrument de terorism contractual.

[1] Cuvintul „specie” din acest vechi text inseamna bani lichizi, fiind in mod evident o traducere (un pic cam nefericita) din cuvintul „especes” din franceza, care inseamna acelasi lucru.[2] Pe teritoriul Romaniei de atunci circulau monede ale altor state, de genul: zlot polonez, rubla sau imperial rusesc, lira turceasca, sterlingul englez, francul francez (nu si cel elvetian, care era si atunci o moneda exotica pentru Romania), talerul olandez, ducatul austro-ungar etc.[3] Directiva 93/13/CEE dispune, la art. 1 alin. (2), dupa cum urmeaza: „dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului”.

8