COMPARATIE ACORDURI BASEL I, II, III

În cadrul rolului său de forum pentru cooperare monetară internaţională, Banca

Reglementelor Internaţionale, organizaţie internaţională creată la Conferinţa de la Haga în

ianuarie 1930 a asigurat un loc de întâlnire pentru guvernatorii băncilor centrale pentru a

negocia aspecte legate de stabilitatea sistemului financiar internaţional.

Obiectivul principal al Basel I era:

• Asigurarea convergenţei reglementărilor prudenţiale cu privire la riscul de credit şi riscul de

piaţă, fără să pună accentul şi pe stabilitatea financiară.

Obiectivul Acordului Basel II este de a moderniza cadrul existent cu privire la cerintele de

capital, pentru al face mai cuprinzator si cu o sensibilitate mai mare fata de risc, tinând seama de

practicile de gestionare a riscului la nivelul multor institutii financiare moderne.

Acordul Basel II se bazeaza pe trei piloni:

Pilonul 1 - “ Cerinţe minime de capital “, stabileşte cerinţele minime de capital care vor fi

necesare pentru a acoperi riscul de credit, riscul de piaţă şi riscul operaţional. Dacă înainte

instituţiile financiare luau în calcul doar riscul de credit şi cel de piaţă, începând cu Basel II

trebuie să cuantifice şi riscul operaţional.

Normele din Pilonul 2 - “Supravegherea adecvării capitalului“ se referă la supravegherea

bancară, unde băncile trebuie să îndeplinească anumite criterii, prin care să dovedească autorităţii

de supraveghere că evaluările proprii sunt corecte şi complete. Activitatea de supraveghere are la

bază noi principii, care subliniază necesitatea ca băncile să-şi evalueze singure necesarul de

capital în raport cu riscul asumat.

Pilonul 3 - “Disciplina de piaţă “cuprinde cerinţe referitoare la transparenţă, cerinţe de raportare

din partea băncilor, a situaţiei lor din punct de vedere al riscului la care se expun. Conform Basel

II, băncile pot utiliza propriile modele interne din care este posibil să rezulte cerinţe mai mici de

capital, dar preţul este transparenţa.

Comitetul de supraveghere bancară al Băncii Reglementelor Internaţionale a emis, în decembrie

2010, Basel III: Cadrul Internaţional pentru Măsurarea, Standardizarea şi Monitorizarea Riscului

de Lichiditate.

Urmare întâlnirii Grupului Guvernatorilor (băncilor centrale) şi Supraveghetorilor din sistemul

bancar, de la Basel, din luna Septembrie 2010, s-a decis demararea elaborării noii versiuni a

Acordurilor BASEL – BASEL III, ce prevede noi limite a indicatorilor de management financiar

a instituţiilor de credit.

Sistemul financiar-bancar a primit cu reacţii mixte noile prevederi BASEL III, precum şi

calendarul de implementare ce a fost schiţat deja de experţii Băncii Reglementelor

Internaţionale. Prevederile noului acord vor fi implementate gradual începând din 2011, urmând

ca până la finalul anului 2018 să fie implementate complet. Deoarece implementarea noului

acord presupune majorarea capitalului băncilor, perioada extinsă de implementare este necesară

pentru a acorda băncilor suficient timp pentru a constitui capitalul suplimentar. Conform

iniţiatorilor noului acord, Basel III încearcă să îmbine supravegherea micro si macro-prudenţială,

fiind in acelaşi timp un cadru de management al riscului la nivel de bancă (preluat din Basel I şi

Basel II) şi un cadru de management al riscului sistemic, la nivel de sistem bancar.

În ceea ce priveşte cadrul microprudenţial, Basel III aduce noutăţi pentru toate cele trei

componente ale ecuaţiei capitalului: capital reglementat, activele ponderate funcţie de risc şi rata

de solvabilitate. În ceea ce priveşte definiţia capitalului, acordul Basel III pune accent sporit pe

finanţarea prin emisiunea de acţiuni comune. Ca urmare, cerinţele de capital pentru trazactionare

sunt estimate a creşte de aproximativ patru ori comparativ cu cele cerute de acordul Basel II.

Referitor la rata de solvabilitate, conform noului acord, băncile trebuie să deţină 4,5% din

activele ponderate funcţie de risc capital obţinut din emisiunea de acţiuni comune (comparativ cu

2 în cazul acordului Basel II). În plus, băncile trebuie sa deţină, tot în acţiuni comune, un

supliment (tampon) de 2,5 % pentru asigurarea conservării capitalului, ceea ce conduce la o rata

a capitalului comun de 7% . Conform estimărilor Comitetului de Supraveghere Bancara al Băncii

Reglementelor Internaţionale, noile reglementări conduc la o majorare (comparativ cu Basel II)

de aproximativ şapte ori a cerinţelor de capital din acţiuni comune. Noul acord majorează cerinţa

de capital de rang 1 de la 4 la 6 % şi menţine la 8 % rata minimă de capital. O noutate adusă de

acest acord este şi măsura luată în ceea ce priveşte conservarea capitalului.

ANALIZA RISCULUI DE LICHIDITATE

Are menirea de a evidenţia că lichiditatea bancară poate fi măsurată cu ajutorul unui

sistem relativ complex de indicatori care oferă o imagine foarte bună despre gradul de lichiditate

a băncii şi despre calitatea gestiunii lichidităţii bancare. Pentru calculul majorităţii indicatorilor

de lichiditate bancară se impune clasificarea activelor, pasivelor şi a unor elemente în afara

bilanţului în funcţie de scadenţă.

La nivelul unităţilor teritoriale ale unei bănci acest subsistem de indicatori cuprinde:

- pasivele nete, care se calculează pentru a semnala perioada de maximă nevoie de

lichiditate, având la bază clasificarea activelor/pasivelor în funcţie de scadenţă;

- pasivele nete simple (succesive), care se calculează pentru fiecare perioadă ca

diferenţă între pasivele şi activele cu aceeaşi scadenţă, arătând măsura în care activele scadente

acoperă obligaţiile scadente.

- pasivele nete cumulate, sunt calculate ca diferenţă între P şi A cumulate corespunzătoarea

fiecărei perioade. Este folosit pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate.

- indicele lichidităţii, se calculează raportând suma pasivelor ponderate la suma A ponderate cu nr

mediu de zile corespunzător fiecărei perioade sau cu numărul curent al grupei de scadenţe respective

Valoarea indicelui depinde doar de mărimea activelor/pasivelor corespunzătoare

fiecărei perioade şi trebuie să fie cât mai aproape de 1 când practic banca nu face transformare de

scadenţe. Pentru valori subunitare transformarea se face din pasive pe termen scurt în active pe

termen lung, situaţie ce avantajează instituţia bancară când curba dobânzilor este crescătoare.

Pentru valori supraunitare transformarea de scadenţe practicată este din pasive pe termen lung în

active pe termen scurt. În acest caz, nu există practic risc de lichiditate căci activele devin lichide

înaintea surselor care le-au finanţat. Din punct de vedere al rentabilităţii plasamentelor o astfel de

structură nu este avantajoasă decât pentru scurte perioade de timp când rata dobânzii pe termen

scurt este mai mare decât cea pe termen lung;

- scadenţa medie a activelor şi pasivelor, exprimă media ponderată a numărului de

zile de la începutul perioadei de analiză, arătând, în medie, perioada în care activele şi pasivele

ajung la maturitate. Compararea acestor scadenţe medii permite stabilirea anumitor strategii cu

scopul de a menţine lichiditatea la un nivel optim.

- transformarea medie a scadenţelor, arată în număr de zile sau luni diferenţa dintre

scadenţa medie ponderată a activelor şi cea a pasivelor.

- raportul credite/depozite, exprimă gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse

atrase. Valoarea acestui indicator trebuie să fie subunitară pentru a putea vorbi de un

management pozitiv al riscului de lichiditate.

La nivelul centralei bancare, pe lângă indicatorii de mai sus, se pot determina şi alţi

indicatori care oferă o imagine globală asupra expunerii la riscul de lichiditate a instituţiei

bancare în ansamblul ei, ca de exemplu:

- poziţia lichidităţii, este un indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie, fiind

calculat pe zile, săptămâni şi luni pentru acoperirea nevoilor de lichiditate pe termen scurt.

Mărimea acestui indicator se determină ca diferenţă între activele lichide şi pasivele imediate,

optimizarea sa presupunând echilibrarea celor două elemente fiind cerută de managementul

riscului şi de maximizarea rentabilităţii bancare.

- lichiditatea globală, reflectă posibilitatea transformării pe termen scurt a activelor în lichidităţi

pentru a satisface obligaţiile de plăţi exigibile. Acest indicator se calculează ca raport între

activele lichide şi datoriile curente.

- lichiditatea imediată, arată posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face

faţă datoriilor pe termen scurt, fiind exprimat ca raport între totalul elementelor patrimoniale de

trezorerie şi totalul datoriilor pe termen scurt. Nivelul optim al acestui indicator este de 20,5%

- rata lichidităţii, este un indicator relativ care exprimă procentual evoluţia gradului

de îndatorare a băncii faţă de piaţa monetară. Se calculează periodic, în funcţie de scadenţa

operaţiunilor de împrumut, prin raportarea împrumuturilor nou contractate la împrumuturile

scadente în aceeaşi perioadă

- indicatorul de lichiditate, se calculează ca raport între lichiditatea efectivă şi

lichiditatea necesară. Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea activelor bilanţiere şi a

angajamentelor primite evidenţiate în afara bilanţului pe fiecare bandă de scadenţă, iar

lichiditatea necesară se calculează prin însumarea obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date

evidenţiate în afara bilanţului pe fiecare bandă de scadenţă.

ANALIZA RISCULUI RATEI DOBANZII

Are la bază gruparea activelor şi pasivelor bancare în funcţie de sensibilitatea lor la

variaţiile ratei dobânzii pe piaţă pe orizonturi de timp. Această sensibilitate poate fi definită ca

modificarea marjei dobânzii bancare în funcţie de variaţia ratei dobânzii de pe piaţă ca urmare a

acţiunii unor factori specifici endogeni (structura activelor şi pasivelor bancare, calitatea şi

eşalonarea scadenţelor creditelor, scadenţa fondurilor atrase) şi exogeni (determinaţi de evoluţia

condiţiilor economice generale).

În acest subsistem de indicatori se cuprind:

- ecartul (GAP), reprezintă diferenţa dintre volumul activelor şi pasivelor sensibile la

un moment dat. Activele sensibile includ instrumentele de credit cu dobânzi variabile (titlurile şi

creanţe). Pasivele sensibile cuprind depozitele cu dobânzi variabile şi împrumuturile contractate

de pe piaţa interbancară şi de la banca centrala.

Pentru limitarea riscului ratei dobânzii ecartul trebuie să fie cât mai aproape de

valoarea zero. Dacă activele sensibile exced pasivele sensibile, se spune că banca are un GAP

pozitiv, iar creşterea ratei dobânzii determină majorarea veniturilor nete din dobânzi. Dacă suma

activelor sensibile este mai mică decât cea a pasivelor sensibile, se poate vorbi de un GAP

negativ, caz în care creşterea ratei dobânzii determină scăderea veniturilor nete din dobânzi.

- GAP cumulat, pune în evidenţă riscul ratei dobânzii aferent întregului orizont de

timp, reprezentând suma GAP-urilor pe intervalele respective. Calcularea acestui indicator oferă

posibilitatea determinării excedentului de resurse şi plasamente scadente până la o anumită dată

viitoare în comparaţie cu momentul zero al analizei

- indicele GAP, sintetizează, în mărime relativă, mărimea diferenţei cumulate între

plasamentele şi resursele scadente în intervalul de maturitate respectiv, raportată la total activ

- indicele de sensibilitate, se calculează raportând activele sensibile la pasivele

sensibile la un moment dat. Menţinerea indicatorului în jurul valorii 1 diminuează riscul ratei

dobânzii, dar în acelaşi timp poate afecta negativ profitul bancar

ANALIZA RISCULUI VALUTAR

Vizează indicatorii utilizaţi pentru aprecierea expunerii la riscul valutar, putând fi

calculaţi atât la nivelul unităţilor teritoriale, cât şi la nivelul centralei băncii. Aici se includ:

- poziţia valutară individuală, calculată pentru fiecare valută de gestionat ca diferenţă

dintre totalul activelor (creanţelor) şi totalul pasivelor (angajamentelor) într-o anumită valută.

Pentru fiecare valută se compară activele cu pasivele, rezultând două poziţii distincte:

- poziţia valutară scurtă când totalul angajamentelor depăşeşte totalul creanţelor;

- poziţia valutară lungă când totalul creanţelor depăşeşte totalul angajamentelor.

O anumită poziţie valutară poate deveni favorabilă sau nefavorabilă pentru societatea

bancară în funcţie de evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale faţă de valuta respectivă.

- poziţia valutară globală, se defineşte ca soldul net al creanţelor în valută faţă de

angajamentele în valută, convertite în moneda naţională pentru comparabilitate

Prezintă avantajul oferirii unei imagini globale asupra expunerii valutare a băncii şi

dezavantajul anulării situaţiei precise pe valute care trebuie gestionată de fapt. Se calculează mai

ales în scopul raportării, gestiunea de uz intern fiind axată pe urmărirea poziţiilor valutare

individuale.

Expunerea instituţiei bancare la riscul valutar se determină folosind poziţiile valutare

individuale gestionate separat pentru fiecare valută. La sfârşitul fiecărei zile, expunerea la risc se

calculează ca pierdere potenţială în cazul unei variaţii adverse a cursului pentru fiecare valută. În

România, poziţia valutară globală la sfârşitul zilei nu poate depăşi 10% din fondurile proprii ale

băncii.

ANALIZA RISCULUI DE INSOLVABILITATE

Arată faptul că riscul de insolvabilitate al unei bănci este consecinţa slabei calităţi a

portofoliului de investiţii, ducând în ultimă instanţă la faliment bancar.

Pentru a preveni astfel de situaţii, se calculează o serie de indicatori de solvabilitate

care se determină numai la nivelul centralei instituţiei bancare:

- raportul de solvabilitate reprezintă raportul dintre fondurile proprii de nivel 1 şi

activele ponderate în funcţie de risc. Conform reglementărilor în vigoare, valoarea acestui

indicator nu poate fi mai mică de 8%.

- rata capitalului propriu exprimă raportul dintre capitalul propriu al unei bănci şi

valoarea totală a activelor. Pentru ca banca să fie bine capitalizată, valoarea acestui indicator

trebuie să fie mai mare decât 6%.

- raportul dintre capitalul propriu şi capitalul social este un indicator ce trebuie să

înregistreze o valoare mai mare de 100%, banca fiind considerată bine capitalizată dacă acest

raport depăşeşte 150%.

- patrimoniul net exprimă diferenţa dintre totalul activelor bancare şi sursele atrase şi

împrumutate, o valoare pozitivă fiind considerată satisfăcătoare.

Indicatorii utilizaţi pentru comensurarea diferitelor tipuri de riscuri bancare răspund

unor necesităţi informaţionale în procesul de analiză şi management al acestora, fiind relevantă

coroborarea lor cu indicatorii ce exprimă performanţele financiare ale instituţiei bancare.

ANALIZA RISC, RENTABILITATE, LICHIDITATE

In majoritatea ţărilor, expunerea la risc este limitată prin reglementări, în scopul utilizării

unilaterale a resurselor băncii în favoarea unui număr restrâns de clienţi de talie mare şi deci

pentru evitarea monopolizării de către aceştia a potenţialului instituţiei.

Scopul reglementărilor pentru evitarea expunerii la risc îl constituie diviziunea riscurilor.

Diviziunea riscului urmăreşte evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea

plasamentelor şi a creditelor în special. Concentrarea clienţilor într-un singur domeniu de

activitate este relativ periculoasă pentru o bancă universală; în perioada de recesiune pot

interveni greutăţi de exploatare.

Pe de altă parte se poate întâmpla ca întreprinderile de talie mare să aibă nevoi de creditare

a unei singure bănci. De regula, acolo unde gradul de dezvoltare a pieţelor o permite, astfel de

firme recurg direct la pieţe pentru a-şi asigura finanţarea fără intermediari.

Limitarea riscurilor are caracter normativ şi autonormativ. Fiecare bancă, în funcţie de

calitatea mediului economic şi de evoluţia parametrilor proprii, poate asigura limitarea riscurilor

în doua feluri: global şi analitic, astfel:

fixând o limită proprie, internă,ce reprezintă angajamentul său global în operaţii

riscante (dar rentabile). Se stabileşte o limită maximă (75%) pentru ponderea activităţilor

(plasamentelor) riscante in total active sau relativ la capitalul bancar;

fixând plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau

zonă geografică pentru a preveni ca modificări semnificative ale situaţiei economice a acestor

grupe să-i afecteze negativ expunerea la risc.

O formă de asigurare împotriva riscului este provizionarea. Sistemul de provizioane în

cadrul băncilor comerciale este destinat protejării capitalului băncii, protejării depozitelor

persoanelor fizice şi juridice, acoperirii eventualelor credite sau incertitudini în recuperare.

Provizioanele specifice de risc sunt aferente fiecărui credit aprobat, în curs de derulare la

unităţile băncii şi sunt destinate acoperirii eventualelor credite, care în urma analizei

performanţelor financiare ale împrumutanţilor şi al serviciului datoriei, prezintă incertitudine în

recuperarea lor.

Obiectivele unui management performant al unei bănci sunt în număr de trei:

maximizarea rentabilităţii

minimizarea expunerii la risc

respectarea reglementărilor bancare în vigoare.

Măsurarea câştigurilor şi gestionarea riscurilor prezintă o importanţă deosebită în

aprecierea calităţii activităţii bancare, a performanţelor acestora.

Performanţele bancare şi analizarea lor sunt foarte utile investitorilor reprezentanţi de

acţionari, creditori, furnizori sau clienţi, dar şi administratorilor, managerilor şi angajaţilor

societăţii, analiştilor financiari în scopul deciziilor care să conducă la rezultatele elaborării

scontate.

În situaţia în care scadenţa medie a plasamentelor este mai mare decât scadenţa medie a

resurselor, în condiţiile unei curbe crescătoare a dobânzilor, băncile tind să-şi asume riscul

implicat din acest gen de operaţiuni pentru a obţine un profit mare.

Pârghiile financiare utilizate pentru gestiunea lichidităţii unei bănci au la bază aşa cum am

arătat:

◘ restructurarea bilanţului băncii

◘ acoperirea lichidităţii prin operaţiuni pe piaţa interbancară

◘ soluţia mixtă ce priveşte atât gestiunea bilanţului cât şi operaţiuniile pe piaţa

interbancară

Managementul unei bănci îşi poate determina volumul activelor lichide în funcţie de

necesarul de fonduri anticipat, de aversiunea faţă de risc, de factorii de risc şi de alte

considerente.

De asemenea, aşa cum am menţionat, un rol important în fundamentarea deciziei strategice

îl vor avea consideraţiile privind cuplul profitabilitate-lichiditate-insolvabilitate.

Astfel, o bancă îşi poate minimiza lichiditatea prin vânzarea activelor lichide şi investirea

fondurilor astfel obţinute pe termen lung în scopul maximizării profitului . Acest fapt atrage însă

un risc crescut, pe de o parte, cel de lipsă de lichiditate într-un moment crucial pentru bancă şi,

pe de altă parte, riscul ratei dobânzii asociat investiţiilor pe termen lung.