1

CN „ZINCA GOLESCU” PITEȘTI

ÎNCEPUTURI REVISTĂ

DE

CREAȚIE

EDITURA DELTA CART EDUCATIONAL, PITEȘTI, 2019 ISBN: 978-606-8172-69-9

2

3

POEZIE

4

Inima-i liberă să scrie

Îmi găsesc alinarea pe o foaie de hârtie, Inima-i liberă să scrie, construieşte tot în rime

De când s-a născut, 23 iulie, A ştiut că o să bată pentru poezie.

Şi am găsit-o pe la vreo 8 ani, îmi întindea o floare, Îmi plăcea că mă alina şi avea culoare;

Am început să scriu versuri chinuite, fiind doar un copil; În prezent, poezia e tot ceea ce inspir.

Acum sunt sigură că nu-i aşa colorată precum credeam, Am găsit vise sfâşiate printre rânduri ce plângeau; A trecut ceva timp de când nu-i înţelegeam glasul,

Dar acum c-am regăsit-o, vreau să îi urmăresc pasul. Aştern din când în când vise pe foaie, Gânduri, amintiri, e singura scăpare Unde mă ascund şi nu plătesc chirie.

Dacă inima-i liberă să scrie, atunci las-o să fie. Şi-am început să cred că nimic nu mă opreşte,

Atâta timp cât am un pix şi-o foaie, nimic nu îmi lipseşte. Scriind, parcă totul mă ocoleşte,

Parcă am creat un personaj care în locul meu trăieşte. Timpul se opreşte şi el să-mi citească poezia, Mi-ar cere şi el un pix să-şi aştearnă armonia

Dar nu ştie să scrie, de-asta îi scriu eu lui: Timpule, nu ai decât să treci, eu nu-s al nimănui! Sunt copilul versului, n-am să uit asta vreodată,

Mi-a promis că orice-ar face, el nu mă abandonează Cât timp inima vibrează şi o să am hârtie Inima-i liberă să scrie şi o s-o las să fie.

Ramona Dima,

clasa a IX-a F

5

Poezie dedicată poetului Mihai Eminescu

O, tu, poet nemuritor, Luceafăr între stele,

De multe doruri purtător, Tu rătăcești prin ele.

O, grăitor de adevăr, Puțin știut de lume,

Al nostru răsfirat popor Slăvește al tău nume.

O, fiu al codrului de ieri,

Codrul de azi ți-e fiu, Acum el naște mari averi,

Pământ rămas pustiu.

Te plânge-o țară, drag erou, O țară greu rănită,

Căci știe doar al tău ecou, Cât o mai sta unită.

Te plânge lacul, plin cu flori,

În el tremură luna, Te cântă vântul, calzi fiori,

Valul te poartă-ntruna.

Dar cum e viața trecătoare, Dacă aici, oriunde-ai fi, Sufletul tău sfârșit nu are Căci este viu în poezii?

Popa Andreea Alexandra,

clasa XI-a F

6

Iubesc o umbră Coman Elena Daniela,

clasa a X-a H

Naivitatea mea de copilă M-a îndemnat la multe lucruri:

Să îndrăgesc imposibilul, Să admir absurdul

Și să mă îndrăgostesc de o umbră. De el, care e ca o iluzie,

Ca o aluzie la infinit. Existența nu-i este verosimilă!

Realitatea se frânge Pe retina mea defectă:

Totul dispare și apare intermitent. E un joc nebulos și cosmogonic,

În care el este punctul fix. Viața-mi se metamorfozează:

Din Cosmos devine Haos; Existența mea progresează

De la scepticism la nihilism.

Dar el, cristal al nemuririi, Cum ar putea să mă vadă,

Când eu sunt o simplă muritoare, O dovadă a nimicniciei,

O miniatură pe care nu o poți Observa nici cu microscopul?

Pe el, rece și nemuritor cum este, L-aș ruga să fie mizericordios

Și să mă elibereze Din această genune,

Această cușcă lugubră Ce se numește „viață”,

Dar el este doar o umbră…

7

Parfum de primăvară

Cerul albastru și senin Sărută lung pământul,

Pe-al florilor miros divin Ușor îl poartă vântul.

Și iarba crudă a răsărit Firav, de sub zăpadă, Înmugurit-au și-nflorit Pomii de prin livadă.

Gata cu albul de cristal, Totu-i de-acum color,

Pictat cu roșu, cald, floral, Pastel al rozelor.

Cei trei stejari măreți se-nclin, La umbrele lor dese,

Izorul curge-n vale lin Și apa valuri țese.

Și aeru-i de zumzet plin În câmpul larg cu flori,

Mii de albine-n roiuri vin, De seara până-n zori.

Al primăverii cald fior

Trezit-a rândunica Ce cântă suav, răsunător,

Întinzându-și aripa.

Și iepurașul a ieșit, În luminiș, aproape

De-un căprior ce-a poposit Pe iarbă să se-adape.

Reînviat-a tot in jur, Flori și viețuitoare

Și primăvara ia contur, Parfum, cântec, culoare.

Popa Andreea Alexandra,

clasa XI-a F

8

Despre viață

Dacă spui tot ce gândești, Poți fi-asemenea oricui.

Dar ai grijă când vorbești, Trebuie să gândești ce spui.

De-asculţi băgător de seamă, Nu înseamnă că muţi munți.

A face un efort înseamnă Să și înțelegi ce-asculţi.

Dacă ești lăudăros,

Trebuie să fii îndrumat: Un om ce pleacă de jos Este mult mai lăudat.

De ești prieten cu minciuna

Și trăiești în falsitate, Te rog, nu minți întruna Și fii deschis ca o carte!

Dacă ești cam pesimist Și vezi viața cât de rea,

Omule, fii optimist, Ce ai ţi se poate lua.

Coman Elena Daniela,

clasa X-a H

9

10

Primăvară Șerban Barbu Ioana,

clasa X-a H

E în sfârșit primăvară și

Parcă nu-i.

Fulgi grei îmi zgârie pielea și vântul, Vântul cu flăcările sale înghețate

Îmi oprește respirația-n loc.

Dar nu moartea naturii, Care a venit când îi așteptam trezirea,

Mă face să vreau să mă pierd în troiene de negură albă, Să mă las în supraestimata uitare –

Dar oare poți fi uitat dacă nu se știe că ai fost? –

Nu, ci tu, Tu care, la fel ca nemiloasa primăvară,

Ai hotărât să nu mai vii, Să nu mă lași să aud cântecul ierbii în urletele vântului,

Tu care m-ai abandonat într-o mare albă, sufocant de rece.

Tu și primăvara.

11

Adânc

Aud o strigare calmă. Nedeslușit glas, un ton cald, primitor,

Ceva îmi spune că mă cheamă, dar trebuie să fiu răbdător.

Îl auzi și tu, așteaptă,

te îndeamnă să-l aștepți; De te-apropii, doar dispare;

Spre alt glas poţi să te-ndrepţi.

Se aude peste tot, cheamă permanent pe cine aude, cine-i ispitit, Unii refuză, alții acceptă;

În adânc s-au repezit... Ce căutau, nu toți au găsit.

Încă sună, cântec dulce al sirenelor din mare;

Spre culmi noi te poate duce: O lumină ce răsare.

De alegi să te cufunzi

Sau de vrei să fugi de tot, El rămâne şi ne cheamă;

Doar aşteaptă să-i răspunzi.

Voinopol Cosmin, clasa X-a C

12

Glossa Coman Elena Daniela,

clasa a X-a H

Stiința-i o putere, nu a ta părere.

Nu uita în viață să-mplinești dreptatea! Renaște adevărul îndată ce piere.

Autodisciplina fie-ți libertatea!

Orbii-și descriu cu-avânt a lor vedere, Surzii povestesc de prin auzite;

Fie-ți cunoașterea din corzi oțelite, Știința-i o putere, nu a ta părere.

Schimbă mârșăvia, lasă lașitatea,

Să nu te încânte măiestria lor. Cinstea lumina-va-ți al tău viitor,

Nu uita în viață să-mplinești dreptatea!

Esența n-ai s-o afli-n lucruri efemere, În false iluzii – deșertăciune goală – Anihilate fi-vor până să dea năvală;

Renaște adevărul îndată ce piere.

Prin legea virtuții păzește-ți demnitatea, Nu permite viciului să-ți râdă în față,

Privind către soare, tu rămâi de gheață. Autodisciplina fie-ți libertatea!

Autodisciplina fie-ți libertatea!

Renaște adevărul îndată ce piere. Nu uita în viață să-mplinești dreptatea!

Știința-i o putere, nu a ta părere.

13

Peisaj de icoană Popa Andreea Alexandra,

clasa a XI-a F

La gura focului eu stau Citind o carte bună,

Sus lună, stele legănau A cerului cunună.

Sunetul nopții a tăcut

Culcând geană pe geană Și focul arde-n sobă mut,

Tăcut ca-ntr-o icoană.

Cerul e alb si presăra Fulgul ușor, o pană,

Așternând alb covor de nea, Pictat ca-ntr-o icoană.

Noapte de iarnă

Cad fulgii din cer şi se topesc pe pământ, Pierzându-şi alba puritate,

Iar noaptea şi păcatul încheie un legământ, Zdrobind astfel a tăcerii castitate...

Obloanele sunt trase, iar uşile închise,

Oraşul e pustiu şi sufletele-s stinse. Îngreunate de rugină inimile încetează a mai tremura, Sfârşitul fiind mai tragic decât cel al cetăţii Gomora...

Cebotari Mihaela, clasa a X-a F

14

Rugăciune de seară

Bunico, îngerul meu, Ce mi te-a luat Dumnezeu,

Totdeauna eşti cu mine În gând, inimă, în rime.

Lângă ale tale aripi Am crescut, am învăţat;

Chipul tău, bunică scumpă, Nicicând nu va fi uitat.

Lumina ochilor tăi, Glasul ce m-a îndrumat,

N-aş putea să uit vreodată Braţele ce m-au legănat. O să mă gândesc la tine Ca şi cum n-ai fi plecat. Tu doar ţi-ai găsit o casă Într-un loc mai depărtat. Şi te simt că eşti aproape,

Căci simt că îmi baţi în piept, Eşti în inimă, în pleoape, Acum şi-n al meu caiet. Ţi-aş scrie atâtea versuri, Înger, îngeraşul meu… Ştiu că le auzi pe toate

Şi stai chiar în dreptul meu. Acum, noaptea a venit,

Dar mai spun încă ceva: Mulţumesc că mă veghezi,

Îngeraş, bunica mea!

Dima Ramona, clasa a IX-a F

15

Ornic grăbit Coman Elena Daniela,

clasa a X-a D

Spune-mi, Secundă inocentă, De ce te avânți ferventă

În brațele mamei tale, Minuta, Care te înglobează

Și te digeră indiferentă? Iar din unirea cu-a ta protectoare,

Te rog să-mi dai de știre, De ce aspirați la devenire În Oră, Zi și Săptămână?

Tu-i aduci drept ofrande lui Cronos Disperările noastre deșarte,

În care ne afundăm Până la înec…Sau moarte.

Un ornic grăbit privește abătut,

Căci limbile sale încurcate Nu mai pot fi descifrate Și timpul s-a răsfrânt…

În a lor întrecere sportivă, Unitățile temporale consumă Trupul instabil al muritorului,

Readucându-l la stadiul de humă. Secunda candidă desparte

Ultima rază de lumină De eterna noapte,

Sfârșind printr-o sărutare A lutului dominat

De cadaverica inconștientizare. Imagine tragică și funestă:

În final, defunctul se manifestă Doar printr-o fizică prezență.

16

În tăcerea de mormânt a nopţii

O privire, un murmur şi un suflet chinuit – Limbile ceasului îşi continuă traseul necruţătoare.

O lacrimă, un suspin şi un strigăt gâtuit – Încă o clipă se pierde în a nopţii uitare.

O mişcare descurajată a mâinii, o chemare şi un plâns înăbuşit –

Focul arde din ce în ce mai încet în vatră. O rugăciune, o dorinţă arzătoare şi un trup veștejit –

Moirele o jelesc cu nişte ochi de piatră.

O răzvrătire, un gest disperat şi o încercare de împotrivire – Nişte crizanteme de gheaţă se înfiripă la fereastră.

O minciună, un adevăr şi o realitate plină de dezamăgire – Peste întreaga încăpere domneşte o tăcere sihastră.

O amintire, un regret şi o fatală urmare –

Întreaga lume se scufundă într-o adâncă amorţeală. O ispăşire, o sentinţă şi o ultimă suflare –

Încă o viaţă se stinge în umbra aripilor de cerneală.

Cebotari Mihaela, clasa a X-a F

17

Ocean stelar Popa Andreea Alexandra,

clasa a XI-a F

Cu ochii duși privesc spre lună, Eu îi șoptesc și ea mă-ngână.

Privind la cer văd mii de stele, Creez, unindu-le-ntre ele,

Val de lumină-n neagra mare Sfarmă corăbii călătoare, Îneacă vise în adâncuri,

Fură și ani, clipe și gânduri, Căci numai în ai lui curenți

Mă pierd cu pași repezi și lenți, Mă poartă-n valuri și pe mine,

Privind în alba-ntunecime, Privind spre negrul infinit De cer albastru adormit.

Cu ochii duși privesc spre soare, Eu cât clipesc, el și răsare,

Și îmi răsfrânge marea-n două, Căzând din cer în stropi de rouă.

18

Toamnă Dima Ramona, clasa a IX-a F

Toamnă, Lasă-mă să urmăresc zborul ultimului fluture

Care, cu aripi tremurânde, s-a aşezat în poezia mea. Lasă-mă să privesc copacul, înainte să-l faci să plângă Că frunzele bătute de vânt, pe pământ viaţa o alungă.

Lasă-mă să ating marea, fără ca tu s-o tulburi, Căci nimic împotriva ta nu are scuturi.

Şi nu dezlipi genele soarelui, fară să mă mai laşi măcar o dată Să pot simţi căldura, fără vreo geană plecată.

Toamnă,

Ţi-aş scrie multe basme, dar mi-e atât de frică, La cât de tristă eşti, ai să laşi răul să învingă.

Ţi-aş cânta ziua toată, dar eşti atât de rece Şi ştiu că obişnuieşti să faci totul să plece.

Toamnă,

Uneori aş vrea să te întreb cât de mare ţi-e rezistenţa Când îţi arăţi cu durerea coexistenţa.

Lumea e cea care te-a făcut atât de rece Şi-acum e atât de rea, că nu te înţelege.

Toamnă,

Spune-mi cum să-ţi aduc fericirea, şi asta eu voi face Că-mi eşti atât de dragă că te simt în torace.

19

Un bol cu pești

Respirăm gândind că toate, tot ce ne-nconjoară Sunt fantasme, doar năluci

Ce ne privesc din afară.

Aceasta până când, deodată, Despărțindu-se de tine,

Gingașă privire coboară Spre ușoara arcuire A buzelor sale pline

Ce încet se mișcă-n voie, Straniu-mplându-te d-uimire,

Căci păn’ atunci n-ai observat Acest detaliu „inutil”,

Căci prins ai fost de-a ta minciună În care încă mai trăiești, Că viața e nimic mai mult

Decât un bol cu pești, Ce trece fără știre

De ochiul tău ce „n-are timp” Să-și piardă vremea

Cu năluci.

Șerban Barbu Ioana, clasa a X-a H

20

Toamnă Șerban Barbu Ioana,

clasa a X-a H

E toamnă. O propoziție pe cât de simplă, pe atât de complicată. Vântul șuieră...

Nu. Vântul urlă, se zguduie, zbiară

În streașină; Ca un gând nocturn ce-și propune

Să iasă; Mă-nconjoară, mă-nvăluie, mă străpunge

Ca un sărut; Precum o ploaie caldă...

Nu. Precum un ropot înghețat, batjocoritor

Ce cade apăsat.

E toamnă. Și vara totuși n-a plecat. Te iubesc. Și totuși nu te-am căutat.

Încă.

Din cer nu cad culori Dima Ramona, clasa a IX-a F

Din cer nu cad culori, copile, Ele-și agață tălpile de nori,

Și-alunecă doar într-o poezie Și-acolo înconjurate doar de flori.

Din cer nu cad culori, copile, Și nicio stea nu poți să o măsori...

Din 'cel palat aflat la înălțime N-ai cum să tragi pe cineva pe sfori.

Din cer nu cad culori, copile, Și nici nu poți scrie scrisori

Pentru acele dragi ființe Care-au plecat, prinzându-se de nori.

21

Porumbelul Coman Elena Daniela,

clasa a X-a H

O imagine sfâșietoare Îmi inundă privirea într-o dimineață În care gerul, cu un murmur trufaș,

Reușea să pătrundă Prin fereastra șubredă

În mizerabila-mi garsonieră: Un porumbel plăpând

Dădea o luptă cu Mama Natură, Căci se zgribulise neputincios, Tremurând din toți rărunchii,

La al meu pervaz înghețat. Am izbutit să-l cuprind cu privirea Prin draperia învechită de vreme,

Iar biata ființă, simțindu-mi prezența, Și-a întors lent capul,

Dezvăluindu-și un ochi În care păreau a arde mii de flăcări

Și pe care se citea angoasa.

Îl priveam consternată Din locuința mea sărăcăcioasă,

Unde pereții igrasioși mă strângeau, Iar frigul cucerea, asemenea unei armate,

Cetatea în care-mi duceam existența.

Observam atrocitatea Ce se desfășura sub ochii mei

Și îmi regăseam neputința În fața Mamei Natură

Asemenea porumbelului Încercat de cruzimea iernii,

Însă, așa lamentabil cum era, El dispunea de libertate…

22

Frumusețe Dima Ramona

clasa a IX-a F

și mă gândesc câteodată că fluturii nu-și pot vedea aripile

și zburdă că-s neliniștiți copile, te-ai gândit vreodată

că fluturii sunt triști? momentul când tu dormi

și visezi că străbați păduri din povești, cărări pline de aur,

poate fi momentul când un fluture se așază pe pământ și moare fără să fie conștient

de propria culoare, de propria frumusețe.

Hazard

O, tu, ființă destinată stricăciunii, Ce ușor te-neci în valu-amărăciunii. Cu ce scop încerci să cauți în infern - În viața ta, iubirea – paradis etern?

Te-au îmbătat visele tale toate

Turnate în pahar de către Moarte? Mii de iluzii, gânduri, dorințe arzătoare, Acestea-s condițiile unei vieți precare.

Revenind la stadiul larvar al existenței, Blestemi nașterea-ți și uscăciunea feței. Zadarnic încerci curățirea prin beție;

Mizeria își face cuib cu semeție.

Predestinate sunt toate trecerii, uitării, Aidoma conturului abandonat zării. Doar putregaiul mai domină, sfânt,

Îngropând creația într-un vast mormânt.

Coman Elena Daniela,clasa a X-a H

23

Fără răspunsuri Tinca Ioana Bianca,

clasa a X-a F

Afară e frig și într-una sunt ploi, În suflet e ger și totul e sloi,

Speranțele mele vin și pleacă în roi, Gânduri negre ce se aștern pe foi

Ca mai apoi să se scalde toate în noroi. Corpul meu simte în interior un soi

De frig, de demon, de strigoi Ce mă cuprinde încet, încet Și m-am săturat să tot aștept

Un răspuns incert De la un corp inert.

Tonalităţi de primăvară Cebotari Mihaela,

clasa a X-a F

De tonalităţi topite în lumină

E asediat un întreg oraş, De vibraţii zguduitoare de piculină

Se cutremură al sufletului lăcaş.

De rafale stângace de vânt E scuturat cireşul înflorit,

De atacul ascuţit al unui cuvânt Se destramă sufletu-i de vorbe deşarte amăgit.

24

25

Nihilum est... Coman Elena Daniela,

clasa a X-a H

Noaptea s-așterne peste trupuri

Și peste suflete. Cu un gest De respingere scot un murmur:

Nihilum est...

S-aud greierii – e noapte de vară, În propria-mi casă mă simt la arest.

În ast-armonie toată ființa-mi zbiară: Nihilum est...

Aud câte-o voce, privesc către lună,

Mă zbat – în semn de protest. Pe trupul meu nu mai sunt stăpână,

Nihilum est...

Moartea sublimă deodată apare, În jurul meu totu-i funest.

Sunt calmă – nu am nicio scăpare. Nihilum est...

26

Mitologie românească

Tinca Ioana Bianca, clasa a X-a F

Pe-un picior de plai, Pe-o gura de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale, O ceată de Iele, Și trei Sânziene, Vorbind între ele Despre a lor vreme Ce de mult s-a dus Folclorul răpus. Fără de răgaz Și mergând la pas, Ce să vezi deodată: Zâna Zânelor se arată. Adunarea nu e toată: Zburătorul, o săgeată, Baba Dochia – invitată, Ursitoarele, chiar și ele Au ajuns de la o vreme. Cei din urmă veniți, Fiind chiar cei doi „prinți”, Zmeul cel zgripțuros Și balaurul fioros. Iar la această adunare Cine poate lipsi oare ? Pe Argeș un gios, Pe un mal frumos O lostriță trece Privind ce se petrece: „Nu rămâneți rece La aceste farmece!” Zâna tot vorbea,

Lumea aproba: „Vreme este, vreme a fost, Ce s-a dus, de neîntors. Pregătiți zidăria, Ni s-a dus copilăria.” Și așa, ușor, frumos, Au pornit pe mal în gios, Construind ușor se pare Numai pietre și furnale, Loc de odihnă, izolare Pentru miturile populare. Dar ce se vede în zare Cu privire arzătoare Şi cu dor neobosit Behăind necontenit? O oiţă laie, laie, bucălaie Face hărmălaie, veselă, vioaie, Ființă năzdrăvană, ce plăcere Pentru ea să audă tăcere. „Soră vă sunt, vă promit, Ca și voi, mit rătăcit, Aștept doar clipa cea mare Când basmele populare Și tradiția cea sfântă Reînceapă să descântă Inima românului, Alinându-i dorului Trezindu-i creştinului

Vremurile timpului.” „Iacă tu, rău mai zici, Ești mai mică, nu ai frici. Noi demult, odinioară, Îngrozeam întreaga țară.” Balaurul tot așa zicea, Iar de zmeu, el aproba. „Acum nu putem speria, Nu ne știe nimenea. Suntem ca și cum n-am fi Mai mult morți decât vii.” „De trăit, voi trăiți, Vă e frică să simțiți Iubirea ce vă e purtată: Cultura noastră toată. În inima românului, În tradiția satului, Toate sunt cum au fost, Voi vorbiți doar fără rost.” Și din gură cuvânta, Miorița tot zicea Vorbe multe și frumoase Valoroase, luminoase La final, normal că ea A impresionat lumea. Miturile nu sunt moarte, Sunt doar puse la o parte. Nu uita ce ai fost, ce ești, Eul tău să-l dobândești.

27

Apocalipsa gândului

Toate simțurile devin paralizate, Toate gândurile ajung sugrumate, Toate iluziile se sparg de realitate,

Toate clipele zboară disperate, Toate dorințele sunt deșarte,

Toate lacrimile dispar uscate, Toate strigătele sunt dispersate,

Toate cuvintele sunt limitate, Toate prieteniile sunt trădate, Toate iubirile ajung înșelate,

Toate amintirile zboară departe, Toate drepturile sunt încălcate, Toate vietățile ajung sfâșiate,

Toate stele se sting neajutorate, Toate apele ajung a fi secate,

Toate pământurile sunt sfărâmate. Toate viețile se rezumă la moarte,

Toate dispar pentru eternitate, Toate...

Coman Elena Daniela,

clasa a X-a H

Senzații Dima Ramona,

clasa a IX-a F

Cineva îmi striga numele... Dar tăcerea ta se auzea mai bine

Și pașii îmi făceau inima să bubuie Și plămânii să uite să respire;

Poate că de asta nu am auzit acea voce, Poate că eram prea atent la degetele tale care se lipiseră de fereastră

Care păreau că cerșesc căldură, dar atingeau doar inima mea – sticlă dură. Și cu toate acestea, nu îți vedeam chipul, Dar te-am recunoscut după cum respiri;

Ai încercat să-mi vorbești, dar cineva îmi striga numele Și eram prea atent ca din imaginație să nu mi te stingi.

28

Primul moment de nefericire Hăbuc Corina Ioana,

clasa a X-a J

Nu văd nimic, e doar un gol mai limpede ca apa, și-ntunecat ca noaptea și tu stai în mijlocu-ncăperii și simt mirosul verii în ale tale flori de scai. Mieroasa-ți voce mă alină și mă face sa-mi uit chemarea chiar de totul mi-e negru Și rupe de mine jalea. Dar degeaba, tânără domniță nu-ți pot înțelege glasul de abia pot simți ceva fără a-ți zgâria obrazul. Nu e vina ta de plângi, de ești nefericită, dar întunecată ți-e mintea și nebănuită a ta cale, Nu-mi ascultă gândul pătat de ceață și de datini, dar așa mi-e lumea plină de murdărie și de lacrimi. Al tău plânset lin îi urnit doar din milă și din jale, cum pot să fug eu oare când mă urmează cu fiecare adiere de vânt ce o am în cale?

Dar ce să fac? O mână am și-i surdă și alta-i muză mută. Privesc cum te răstești, cum îmi vorbești prin semne, cum îți pierzi ființa printre surâsuri și poeme. Impropriu spus te văd, nu te pot privi, căci eu sunt doar un mut ce bea doar insomnii. Te las împrăștiată pe hârtie sau în abisul pe care îl va umple cu poezie chiar ea cu lacrimile sale. Poate pe hârtie neagră pătată de noroi și rupând vis din vis ne vom rupe amândoi. Și mă acord adesea cu sunete opace în gen, număr și caz cu haosul din care am venit și în care mă voi întoarce. Si tare rău îmi pare frumoasă și tristă scrisoare către unicul nostru dușman, timpul, căci îți va trece ființa plăpândă prin mâinele goale ale unui alt scriitor surdo-mut numit Vidul.

29

Iubirea de lângă râu Tinca Ioana Bianca,

clasa a X-a F

Pe marginea unui râu Doi copii stau și râd.

Ea zâmbește si roșește, El zâmbește și iubește.

Mâinile lor se ating discret, Culori se creează ca efect,

Șuvitele ei pe pieptul lui se aștern, Îmbrățișați într-un moment etern.

Do, re, mi… Dima Ramona,

clasa a IX-a F

Do dorul bate la ușă în fiecare seară

re refuz să-i deschid întotdeauna

mi mi-e frică că ar putea să mă

fa facă să pierd această luptă, să cad ca un

sol soldat pe alte meleaguri

la la miezul nopții, când sunt

si singură și mi-e

do dor.

30

Militare Universum Coman Elena Daniela,

clasa a X-a H

Depărtarea mi-e unicul regret; Mă zbat în neant și mi-e teamă

De cauză și eternul efect. ............................................

Privesc detașat, obiectiv Acest cadru monoton și amorf:

Infinitul cosmic abuziv Și ale sale particule fatale (Periculoase prin armonie) Poartă un război defensiv

Cu celulele răzvrătite Împotriva ordinii universale.

Militară cosmologie Ori psihedelică fantasmagorie?

........................................... Superfluu cugeți, lamentabilă ființă,

La ce-ți mai este utilă rațiunea, Dacă nu la suferință?

31

Cum apa în pământ Tinca Ioana Bianca,

clasa a X-a F

Ți-am făcut o inimă din pământ, Pentru că nu aveam mai mult

Decât locul din care m-am născut Un mormânt rece, dulce și tăcut…

Preferi să dormi în așternuturi moi? Dar asta sunt eu, asta suntem noi. Un suflet simplu, un drum efemer

Care face diferența dintre om și cer.

Te căutam pierdut de stele în spațiu, Te așteptam, cu dorință și vis în timp, Deși știam că sentimentele mă mint,

Fă-mă, Doamne, te rog, să nu mai simt.

Voiau să aleg un semn, izvoarele Să ne protejeze de toate relele,

Un totem să ne mângâie sufletele; Ai ales: o salcie și niște zorele.

Așteptam jalnic o iubire absolută De la o fată ce pictează cu nuferi

De mult dispărută…

32

Sentimentalism

Coman Elena Daniela, clasa a X-a H

Poartă-mă în valul tău fierbinte Cum corăbiile sunt purtate pe mare!

Prinde-mă avid în a ta strânsoare Cum se prind gândurile în cuvinte!

Apropierea ta – fantezie și visare;

Himere-și compun jocul prin minte… Te slăvesc ca pe lucrurile sfinte,

Dragoste, tu, drum către pierzare!

Înamoratul – bolnav ce nu mai simte Decât o amarnică îndurerare,

Chiar dacă tânjește după vindecare, Încă mai poart-ale iubirii veșminte.

Sentiment ce-a fost dat spre-nnobilare, Iubirea trufașă venit-a să se prezinte,

Să-ndulcească până și morminte, Apărând adevărul prin pură înșelare.

Circularitate Coman Elana Daniela,

clasa a X-a H

A trăi pentru-a lupta Sau a lupta pentru-a trăi?

A munci pentru-a avea Ori a avea pentru-a munci?

A dormi pentru-a visa

Sau a visa pentru-a dormi? A gândi pentru-a-ntreba

Ori a-ntreba pentru-a gândi?

A-nțelege pentru-a rezolva Sau a rezolva pentru-a-nțelege?

A culege pentru-a semăna Ori a semăna pentru-a culege?

A te naște pentru-a muri

Sau a muri pentru-a te naște? A cunoaște pentru-a fi

Ori a fi pentru-a cunoaște?

33

Luptă între versuri

Dima Ramona, clasa a IX-a F

Mintea şi inima mea, începând a se-aduna, Au dat naştere la vers, însă el încet cădea. N-avea ritm, nici nu rima, decât se înşiruia Pe un rând, îngrămădit, abia dacă respira. Transpirau cuvintele, altele poate plângeau

Că le-am sugrumat pe foaie, când ele poate cântau. Aşa c-au început lupta, poate împotriva mea

Sau chiar împotriva lor... nici ele nu mai ştiau. Scârţâia pixul pe foaie, asta era arma lor Strigăte ca de război, între versurile noi.

Primul vers dădea comanda, spunând că e cel dintâi, Uitând că eu sunt acela ce i-a dat naştere lui.

Tăceți! Eu am putere asupra voastră. Dar am uitat, stimate vers, că fiind scris ţi-am dat şi viaţă.

Nu trebuie să luptaţi, ca să vă aranjaţi Ştiu că ceea ce urmăriţi este doar să rimaţi. Ținând în mână armele, vă taiaţi între voi Luptaţi ca s-aveţi ritm şi nu daţi înapoi.

Iar la final, victoria stă pe hârtie Că am format, şi eu şi voi, o poezie.

Dar nu mai eşti a mea acum, stimată poezie, Eu ţi-am dat drumul, spre alți ochi să te duci cu mândrie.

Numele meu nu ai să-l uiţi, că îl ai scris sub titlu Să-ți aminteşti când ai luptat şi eu ţi-am fost arbitru.

34

Cântec Dima Ramona, clasa a IX-a F

Cân’ te cheamă apele, refuză-le, Căci apele n-au glas, corăbiere...

Vrăjit, ai înaintat prin valuri, uitându-mă,

Uitându-te către spatele acela gol, acoperit doar de părul bălai Lângă acea stâncă...

Cântecul ei te-a chemat și ai uitat de mine, Ai uitat de corabie, legătura noastră, ai uitat de mine și ceea ce simțeai.

Te-a vrăjit o alta, Cântecul ei pe care-l urmăreai

S-a oprit și el, iar tu te-ai scufundat într-o mare de regrete și nu te mai zăreai. Ce s-a ales de corabia noastră?

Nu ți-am spus că apele nu cântă? Mi-e frică, mi-e frică de marea albastră....

Și stânca aceea și părul bălai mă înspăimântă. Cân’ te cheamă apele, refuză-le

Căci apele n-au glas, corăbiere... Vrăjit,

și nu știu în ce ordine, M-ai părăsit pe mine

Sau pe tine întâi? Te-a omorât acea sirenă Sau gândul tău ascuns?

O căutai pe ea sau pe tine? Căci pe mine nu aveai cum...

M-ai părăsit, vrăjit, Ai aruncat corabia noastră și-a rămas doar fum.

Cân’ te cheamă apele, refuză-le

Căci apele n-au glas, corăbiere... Noi am construit acea corabie, dar tu i-ai dat drumul,

ai ales să te îneci în loc să plutești liniștit printre valurile mării; acum ești sub ele.

Oare am uitat să-ți spun, corăbiere, Că apele nu cântă?

35

Mi-ai fost Dima Ramona, clasa a IX-a F

Ai fost o suflare de vânt trecând pe lângă a mea ureche. Dar mă întreb, tu mi-ai trecut?

Căci vântul tot se înteţeşte. Mi-ai fost un gând printre atâtea

cutreierând în paşi de dans. Dar înainte să se stingă,

El cât de mult s-a imprimat? Mi-ai fost o aripă din vis, m-ai ridicat atât de mult. Dar fără aripă pereche,

Tu n-ai văzut că mă duci strâmb? Mi-ai fost o lacrimă-ntre pleoape, şi mi-a fost frică să-ţi dau drumul.

Şi-atunci când te-am eliberat De ce-ţi tot resimţeam parfumul?

Mi-ai fost precum un alt nor sumbru şi te-am lăsat pe cerul meu.

De ce-ai crezut că-mi place negrul Când eu puteam privi livezi?

Oare-i greşit să zic „mi-ai fost” când nici nu mi-ai aparţinut

Cum te-au purtat aceste versuri Până la ultimul cuvânt?

36

Fluturi în cerneală Dima Ramona, clasa a IX-a F

Cerneala-i toată a mea, deci eu aleg Dacă fac fluturii sau nu să zboare, Dacă le rup o aripă, ori că îi leg,

Ori că îi las să zburde liniştiţi pe foaie. Pe foaie îi fac să stea în rime,

Ori că-i împerechez mai la distanţă, Ori că se-mbrăţişează în albăstrime

Sau că găsesc o altă variantă. Şi pot să-i desenez pe toţi la fel,

Ori colorez doar jumătate, Să-i fac mai veseli, ori cu model,

Ori să-i întunec, s-aibă aripi crăpate. Alţi fluturi poate i-aş putea lăsa,

Dar nu în pace, ci în borcan Până cerneala-ntreagă ar vărsa

Să zburde-n poezii, să nu mai zburde-n van. Şi de te-ntrebi de unde-atâţia fluturi

E pentru faptul c-am uitat să menţionez... Cerneala mea nu cred c-are sfârşituri

Şi vreau pe toţi cu ea să emoţionez.

37

O ramură plăpândă… Coman Elena Daniela,

clasa a X-a H

O ramură plăpândă stă să cadă; Trosnește din toate încheieturile,

Luând parte la simfonia Cutremurătoare a viforului.

Sensibilitatea sa Este pusă la-ncercare:

Împărăteasa gerului năprasnic Nemiloasă și-a așternut

Veșmintele de plumb Peste biata ei făptură.

E neputincioasă; Oricât de mult s-ar zbate, Tulburată de al ei declin, Căderea este inevitabilă.

O unică clipă decisivă Și, printr-o mișcare tragică,

Ramul sărută pământul amorțit.

La fel și omul se confruntă Cu nenumărate greutăți, Adunându-se la fel cum

Fulgii de nea se aștern pe ram, Unul câte unul,

În dansul lor grotesc. Finalul este iminent:

Moartea seceră abuziv Suflarea din noi.

Iar noi, ființe muritoare, Ne abandonăm existenței,

Căci, oricât ne-am zvârcoli, Căutând o portiță de scăpare,

Din ghearele morții, Căderea este inevitabilă…

38

Cavalerul nopții eterne Gheorghe Alexandru,

clasa a X-a C

Razele lunii străbat ceața cea deasă O poartă de piatră, neagră și rece in față se-arată Armura mea grea, flacăra în noapte, Sabia-mi mâna ca o făclie arde. Trec prin poarta ce-i ușor deschisă Razele pale ale lunii mă orbesc Sabia-n mână o strâng puternic și privesc. Demoni, draci, negrii ca vidul Cu coarne roșii ca sângele ce curge Din corpul sufletelor ce-au gustat pustiul Cu ochii negri ce sug toată viața, Cu-n zâmbet larg, Toți îmi privesc fața. Eu ard ca o torță, Inima foc îmi trimite-n vene, Îmi vine să urlu, să strig, să rag, Leul din mine să muște cu forță Din răul ce-ncearcă pustiul s-acapareze. Scutul mai tare-l strâng pe mână, Armura se-nroșește, Arde și mocnește, Scântei îmi ard în ochi. Simt puterea prin mine și tremur, Bat cu picioru-n pământ și cutremur Toată simțirea, tot ce-i mort acum, Alerg cu putere, rag ca un leu, Gonesc cu ardoare să recapăt ce-i al meu. Al meu suflet asaltat, Prins la colț și-nspăimântat. Coiful îmi cade, Scutu-l las jos, Strâng sabia-n mână și urlu furios.

Ea, pusă la colț, înspăimântată privește Cum demonii ușor se-apropie de ea. Nu mă observă, din contră... Zâmbește... Râde și se veselește. Dracii capul întorc spre mine, Râd copios și se petrec, Însă eu nu mă opresc, Sabia în mână mi se topește, Aripi îmi cresc. Pară de foc! Încep să strig „Nu mi-o luați voi, Voi făpturi ale nopții Ce furați ca hoții Suflete pierdute, Suflete căzute, Căzute în neștire, Cuprinse de negura lumii ăsteia urâte! Nu v-o dau, E-a mea pe veci. Ca leul ce-și apară puii și leoiaca Așa și eu rag către voi Făpturi ale nopții Plecați dintre noi!”. Și-arunc cu foc spre ei, Ard și mistui tot, Tot pentru făptură ce-orbită de-ntuneric Nu poate să vadă un cavaler în flăcări Ce luptă vitejește cu tot ce-i rău doar pentru ca ea, Ca ea, suflet pierdut, să se întoarcă, Să iasă singură pe poartă, Să treacă pe sub piatra neagră și rece Și să-l vadă pe salvatorul ei cum trece Agale pe un cal de foc S-o ia cu el, să fugă, S-o ducă departe de tot.

39

Unde? Coman Elena Daniela,

clasa a X-a H

Unde ești, tu, suflete, Te-ai risipit în zare?

Te-ai pierdut prin zâmbete Forțate și neclare?

Unde ești, dragă iubire,

Te-au distrus aceia? Cei ce în a lor privire

Văd faima sau averea?

Unde te afli, fericire, Ai dispărut sau încă ești? Căci ai rămas o amintire –

Te regăsești doar în povești...

Unde ești, sinceritate, Te-a învins ipocrizia? Oamenii o pot răzbate,

Doar că nu-i lasă mândria...

Unde ești, iubită viață? Te-ai irosit, pasămite,

Căci atârnă într-o balanță Doar suflete ne-nsuflețite...

40

Sclavia Raiului Hăbuc Corina Ioana,

clasa a X-a J

Mi-ai fost căderea în vid a unui înger ce și-a pierdut Raiul Și-un vis al morții eterne e viața lumii-ntregi.

O să-ți repet în gând numele până vor începe să-i ardă literele Și natura va prinde oroare de vid.

Căci eu știu că am fost condamnat la moarte.

Și plâng iubire că mi-e greu să-mi iubesc umbra mereu. Spune-mi, de unde vrei să știu

Dacă sunt sau o să fiu Cel ce va da foc la ploaie în cer

Ca să nască izvoare.

Să scrii plângând crezând că lacrimile tale vor curge poezie Și că cineva va șterge urma Nopții de sub tălpile tale.

Am trișat atunci când am ales să fiu om.

Nu te-am uitat nici când Firul de cenușă ce ne lega amintirea

A fost ovaționat de urmașii focului ceresc Și a închis fabrica de îngeri.

Adu-mi, Doamne, medicament pentru sufletu-mi îmbătat de dor,

Rupe-mi aripile, de-ar fi să mor, de nu vrei să mă cruți Tămăduirea să-mi fie moarte, căci am sărutat un om

Așa că smulge-mi de mine dorul și dragostea de oameni muți.

41

Impropriul devine Dumitru Isabella Florentina,

clasa a IX-a H

Uite o dorință revărsată în Dumnezeu, Uite cum schimbarea la față devine un nivel continuu,

Uite cum imuabilul e unitatea de măsură A tuturor absențelor

Și de asta mă simt atât de senină Când plenitudinea mea intensifică

Chiar și prin stări neutre Și mi se schimbă fața uneori

Și îmi crește barba Când mă machiez

Și devin atât de consumistă, Încât Dumnezeu devine constantă prin excelență

A tot ceea ce este.

Definiții Coman Elena Daniela,

clasa a X-a H

Viața – o copilă nevinovată Ce aleargă pe câmpia iluzorie

A Visării. Speranța – un cântec suav

Ce salvează sufletul In clipa Disperării.

Iubirea – o floare ce crește Pe tărâmul existenței

Și se ofilește Din pricina Uitării.

Lacrima – o picătură de rouă Ce curăță chipul

De oribila mizerie Din urma Întristării.

42

Focul Șerban Barbu Ioana,

clasa a X-a H

Frigul îngrădește acest spațiu profan; Încolțește, străpunge, amorțește

Lăsând totul sub o ceruză obscură Încercând să-nghețe ș-un biet licean.

Dar pentru-ntâia oară, Simt cum mă cutremură

Un foc ce încolțește, Străpunge, amorțește

Orice dor, durere Și sute de năpaste Ce m-au prigonit, M-au încremenit.

O stranie căldură, un baroc imbold Venit deodată, lipsit de expectație, Căci uitarea a devenit fantasmă, Pierzându-se în blanca trepidație

A asprilor fulgi de omăt, Mi-a readus încrederea oarbă

În toată această agitație Tradusă, în sinteză, viață.

Atlantis Neagoe Marian Valentin,

clasa a XI-a G

Acolo jos pe fundul mării Stătea un înger înghețat, Îngropat în propria frică,

Cu un suflet necurat.

Iar apoi cei din Atlantis Ghilotine-și construiau Pentru un călău anume

Ce pe veci îi condamnau.

I-au făcut să se scufunde Și să cadă în păcat

Pentr-un privilegiu-anume, Pace de necontrolat.

Dar nimeni nu e acolo Corodat de apa mării, Tot orașul dispăruse,

Dar nu a fost dat uitării.

Iar aceea e nirvana O legenda depravată,

E-un oraș fără oameni, O speranța dezmembrată.

43

Plutind pe orizontul îndepărtat Marin Daria, clasa a IX-a H

Plutind pe orizontul îndepărtat, O ultimă văpaie aluneca-n adâncuri.

Valul negru-al nopții ascunde-al zilei chip, Furând pe nevăzute corabia unui destin.

Luna, împărăteasă fără de coroană, Petalele-i curate de lumină, ce aduc speranța,

Le-așterne asupra supușilor pierduți În a visării lume, subconștientul paradis.

Stelele agățate-n a lumii aureolă, Lucesc timid ca ochii unei fete

Ce neștiind, s-a-ndrăgostit de-un el… Al sufletului pictor, un prea frumos etern.

În liniștea profundă, neîntreruptă, Lacrima rece brăzdează al ei obraz.

O inimă plăpândă-și ticăie durerea… Din ceasul vieții s-a mai scurs o zi.

Cântec nocturn

Pîrvu Teodora, clasa a X-a E

O scânteie la apus, o ultimă săgeată,

Părăsește arcul sfânt, luminând un ultim semn de viață, Al stăpânului de veci aprins, ce se stinge acum, Luând o înfățișare-apoi de cenușă și de scrum.

O liniște mortuară cuprinde împărăția,

Un cântec straniu-o sparge, înlocuind-o cu mânia. Un zâmbet larg apare pe chipul întunecatei crăiese,

Mireasă cenușie a cărui suflet înnegurat Se bucură nespus, fredonând neîncetat.

Un suspin, poate o doină,

Răsună-n întreg imperiul, în surdină, Un voal negru-mbrățișează codrul,

Aducând asupra-i numai dorul.

44

Un vis ce nu cunoaște sfârșitul Pîrvu Teodora,

clasa a X-a E

Sus, acolo unde nu toți au curaj de a privi, Se zărește El, printer miile de făclii.

Aprinse, flăcări ale nopții ard în depărtare, Însă nu la fel că el, un basm, ce moarte n-are.

Sus, acolo-n zărea îndepărtată, e căminul lui, Unde domina întregul, zâmbind trecutului…

„Un simplu muritor de rând, un fulg trecător de nea, Nimic mai mult, nici mai puțin.” Îi spunea Măria Sa.

Nu mult timp a rătăcit de-atunci, Noaptea nu l-a dat uitării,

Și-a îndreptat privirea către el, oferindu-i loc deasupra mării … Ceva străin, ceva… aparte, i-a luat naștere în suflet,

Ceva veșnic, misterios, de altfel, ce-a rămas și-acum ascuns.

Nici de-aș fi cunoscut al nopții, dar încântător, Nu ți l-aș putea împărtăși, iubitul meu ascultător. Povestea Lui va fi străină pentru noi, supușii săi,

Ce-l privim și-acum în zare strălucind, dincolo de văi.

45

PROZĂ

prof. Cârstea Ionela

46

Nea Nelu și porumbelul Popa Andreea Alexandra,

clasa a XI-a F Ceasul arată ora zece și trei minute, iar domnul Rizea este deja în întârziere. Are o întâlnire cu o cumnată la notar să discute despre niște pământuri pe lângă Brașov lăsate de răposata soacră-sa. Nevastă-sa plecase de dimineață și era deja acolo, iar el, ca de obicei, nu auzise alarma de deșteptare. La nu puținii 57 de ani ai săi, aleargă zvelt pe scări până la parter și iese în fața blocului, îndreptându-se spre stația de taxi-uri. Alege unul care i se pare mai sigur și intră pe bancheta din spate spunând: – Bună ziua! Sunteți liber? –Mereu liber pentru dumneavostră! răspunde taximetristul râzându-și mustăcioara. Unde ne grăbim? – Pe strada X numărul Y la notariat, vă rog. Și rapid dacă se poate, că nevastă-mea m-a omorât, m-a îngropat și mi-a făcut și parastas de 40 de zile până acuma’. – Aoleu, mă speriați dumneavoastră pe mine și eu pe dumneavoastră... că uitați ce e în față... a ieșit lumea la plimbare să încurce oamenii cu treburi. Pe traficul ăsta anunțați-o pe soție să se pregătească de pomana de șapte ani. – Atunci Dumnezeu să mă ierte, mă trimite lângă soacră-mea săraca, să n-o las singurică... zice domnul Rizea închinându-se în trecere pe lângă o biserică. Stau la semafor deja a doua oară și mai e de mers până la notar. Domnul Rizea se uită cu emoții la ceasul ce arată ora zece si 14 minute. Un telefon se aude sunând, iar inima sa aproape iese din piept de frică să nu fie soția. Se liniștește când vede că telefonul care sună nu este al lui. Taximetristul răspunde și, ridicând sonorul vocii, spune: – Alo, da!... Să trăiești, Neluțule, ce faci?... Aha, aha... Da, și tanti Viorica?... Ehe, femeie, să-i dea Dumnezeu sănătate!... Și copiii?... Bravo, foarte bine că faceți bine... Eu uite ce să fac, duc un client la notar, munca cea de toate zilele... Și familia foarte bine, Gina la serviciu, iar copiii la școală... Altceva nimic interesant... – Minutele trec, iar domnul Rizea pare din ce în ce mai impacientat. E zece si 19 minute, iar drumul spre destinație pare a fi nesfârșit. Taximetristul își continuă drumul aglomerat și conversația aparent neinteresantă. – Așa, nea Nelu și spune... cu... știi dumneata... cu porumbeii cum e? spune taximetristul coborând vocea și aruncând o privire suspectă în oglindă la clientul său care le asculta conversația. Hai că ziceai că faci rost de porumbei din soi bun, din rasă bună, cum s-ar zice... Ehe, nea Nelule, iei dumneata porumbeii cu mai puțin de 1.000 de lei de la Brașov? Păi, zău, n-ar fi rău, dar câți bani ai face după e discutabil... Sincer e și păcat uneori să dai atâția bani, că se prăpădesc înainte de vreme... Nici de fiert n-ar fi buni... Sunt firavi, n-au rezistență... Dacă îi iei în primăvară, până la toamnă, pa pa! Eu când îi văd că nu le merge îi tai pe toți... Îți zic eu, în anul ală cu seceta mare am pierdut tot... Pai cine să stea să le dea apă? Deci, dacă nu a plouat, toți s-au dus înainte să aibă timp să crească... Da, că bine zici, parcă se mâncaseră între ei... Cât de mâncat, mai bine-i vinzi... sau îi pârlești puțin că le place la copii... Hai că îți închid ca să îi dau bonul omului ăstuia... Hai, sănătate, te-am pupat, Neluțule, pa! Domnul Rizea ascultase conversația nedumerit și panicat. Ce le face omul ăsta bieților porumbei? Chinuie fapturi amărâte... – Face 21 de lei... Doriți bon? întreabă taximetristul.

47

– Aoleu... am și ajuns? zice domnul Rizea derutat. – Vi se pare repede în 20 de minute? Pe traficul ăsta... – Nu... adică da... adică poftiți 25! Păstrați restul! – Sunteți bine, domnule? Sau ați simțit aura soției? râde șoferul. Încruntat și puțin speriat, domnul Rizea îi dă banii și coboară din taxi. Se uită repede la numărul de înmatriculare, iar apoi acaparează un biet ofițer de poliție care era în trecere. – Ce s-a întâmplat, domnule, de vă agitați așa? întreabă ofițerul. – Cum, ce, când, că numărul de la mașină! Treci și urmărește-l! Că nea Nelu, că porumbelu’! Fugi domne’ după el, tu n-auzi? – Ce nea Nelu cu ce număr, domne’? – Cum ce?! Nea Nelu cu porumbelu’, îi chinuie domn ofițer! Îi pârlește și-i omoară! – Ce porumbel visezi, omule? Care Nelu? – Nu fiți incapabil! Vă rog să mă iertați! Dar bietele animale... Din cabinetul notarial ies o femeie creață, voinică, furioasă și alta mai liniștită în spatele ei. – Biet animal ce vei fi tu, Petrică! Zice femeia nervoasă. – Ioano... stai să-ți explic că văd că nu înțelegi... omoară-mă pe mine, dar porumbeii? Bestia de nea Nelu’... Că cică la Brașov unde am eu pământuri de la maică-ta, săraca! – Pardon și eu am! adaugă inutil cumnata. – Măi, Petrică, tu iar bei? se răstește soția. – Gata, doamnă, duceți-l acasă! intervine ofițerul. – Cum îți permiți? Cum? Să râzi de mine și de porumbei? sare domnul Rizea la gâtul ofițerului. După două ore se adunaseră la secția de poliție ofițerul cu pricina, doamna Rizea și sora ei, taximetristul și bietul domn Rizea băgat momentan la răcoare. Doamnele așteptau în hol și vorbeau între ele foarte indignate. – Iar s-a băgat încurcă-lume ăsta în belele. Ce porumbei o visa el? Parcă m-am măritat cu porumbeii lui din cap... – Aoleu, Ioano... Petrică e Petrică... dar notarul? Până ne trecem pământurile ălea pe numele nostru, ne facem noi pământ! Ofițerul iese din încăpere și după el și taximetristul. După ce discută puțin cu cele două femei, ofițerul se duce să îl elibereze pe domnul Rizea. Acesta nu știe ce și cum se întâmplase și se îndreaptă spre soția sa. – Ce-ai făcut tu, Petrică? Să acuzi oamenii așa pe auzite? – Dar, Ioano, porumbeii? – Nu, Petrică, niciun porumbel... Porumb... porumbel adică porumb, Petrică... Omul e agricultor... – Domnului Rizea aporape că îi ies ochii din orbite de mirare. Aaa... porumb... – Stai, femeie, păi și pârlitu’? – Bărbate, de nu te-oi pârli eu pe tine până te fac popcorn!

48

Un biciclist pierdut Dima Ramona, clasa a IX-a F

Adorase dintotdeauna să colinde străzile, mergând pe bicicletă, să simtă vântul trecân-du-i pe lângă urechi precum speranţele. Îi plăcea să privească oamenii care treceau pe alee, să le observe zâmbetul ori amăgirea, furia... şi asta doar ca să simtă, pentru un moment, că şi el face parte din poveste. Fuseseră mereu doar el şi bicicleta, de aceea nu se simţea singur. Poate că, uneori, le spunea stelelor cât de mult şi-ar fi dorit măcar o persoană care să-i fie aproape, să nu mai fie un rătăcitor. Însă îşi dăduse de mult timp seama că nu avea să se schimbe nimic dacă striga la astre. Ştia că cerul nu o să mai înapoieze stelele ce le-a luat de pe pământ, stele ce ne-au aparţinut nouă, pământenilor. Tot ceea ce putea el să facă era să se întindă pe pământul tare, să le privească şi să ridice mâinile, creând senzaţia vizuală încântătoare de atingere. Şi chiar asta făcea el, rătăcitorul, după ce lăsa bicicleta să-i alunece din mâini. Nu avea nici măcar un nume. A avut, cândva, când făcea parte dintr-o familie. Însă acum nu-i mai aparţinea. Era un simplu rătăcitor, un oarecare, cu o bicicletă. Un biciclist pierdut... Se întâmplase cu trei ani în urmă. Angela, mama lui, se dusese în oraş, ca să cumpere cele necesare. Şi de atunci, nu s-a mai întors. „Mamă, atât de multe erau necesare, de nu ai ajuns nici până acum?” obişnuia să se întrebe. O aşteptase seara întreagă în sufragerie. Îşi deschisese televizorul, în speranţa că timpul avea să treacă mai repede. La ora 21:25, o ştire îl făcuse să se înspăimânte cumplit. Înţelesese doar că şoferul unui autobuz ar fi pierdut controlul vehiculului pe un drum umed după ploaie. În urma răsturnării autobuzului, cel puţin trei persoane au murit şi alte cinci au fost rănite. Nu ascultase de la început, ca să afle dacă se întâmplase în oraşul în care locuia. Probabilitatea ca Angela să fi fost acolo creştea însă la fiecare bătaie a ceasului. Temerile sale s-au adeverit. După asta, rămăsese doar cu tatăl, Sammael, care devenise alcoolic. În fiecare seară, când ajungea acasă, îşi învinuia fiul pentru moartea Angelei şi distrugea tot ce prindea în mână, aruncând în el cu sticle, tablouri sau bibelouri. Până când, într-o dimineaţă, după ce Sammael plecase, a căutat câțiva bani prin sertare şi nişte conserve. Şi-a luat bicicleta şi a plecat. Nu ştia unde se duce. De fapt, nici astăzi, după trei ani, nu ştie încotro merge. Ştie doar că drumul lui nu o să fie niciodată luminat, chiar dacă soarele străluceşte pe cer. Fusese şi el îndrăgostit, când o întâlnise pe ea. O rătăcitoare ca şi el, pe care o văzuse prima dată sprijinită de un copac, lângă alee. I se păruse specială. A întrebat-o dacă vrea să se plimbe cu el. I-a zâmbit. A luat-o în spate, pe bicicletă, şi au mers până la capătul oraşului. Dar acum nu mai era nici ea. Iar el rămăsese doar un biciclist – un biciclist pierdut. II.

49

Numele ei era Anais – o copilă brunetă, cu părul încurcat și haine prăfuite. Se asemăna cu biciclistul prin chipul său plin de pistrui și de amăgire... Într-o altă zi, căci nu știau nici ei rostul zilelor și nici eu să vă spun exact, înaintaseră cu bicicleta mult prea aproape de casa părintească a rătăcitorului. Vorbeau, râdeau și, deodată, el rămase tăcut, coborând de pe șa la colțul unei case vechi. – Ce s-a întâmplă? rostise Anais greșit. Îi era greu să vorbească logic, fiindcă nu mersese la o școală, așa cum ar fi trebuit. Chiar și așa, faptul că era mai tot timpul tăcută făcea parte din misterul ei. Băiatul nu-i răspunse. Ochii lui rămăseseră fixați pe imaginea din față: un bărbat stând pe un scaun, lângă treptele casei, plângând. Un bărbat înalt care-l făcuse pe biciclist, în acel moment, să se înfioreze. Nu era unul oarecare... era Sammael, tatăl lui. Anais și-a dat seama de asta și, ajungând în fața porții cu numărul 111, strigă: – Domnule? Domnule! Puteți să ajutați pe mine, rog? Sammael se ridică de pe scaun, ștergându-și lacrimile cu cotul, și ieși la poartă, unde o văzu pe Anais. – Sunteți bine? întrebă copila, făcând un pas mare în spate. Îi era frică de cum o să reacționeze, însă făcea asta pentru biciclist și nu avea niciun regret. – Mi-e dor de Alan. Și de Angela. I-am lăsat să plece... mi-e dor de familia mea. În fine, reveni el, cu ce să te ajut? – Unde este strada X? – Chiar înainte, copilă. Acum pleacă! țipă Sammael și se întoarse în curte, luând o gură din berea ascunsă sub masă și șoptind: „Prostii”. Anais se întoarse la biciclist care rămăsese neclintit. Doar mintea-i fugea acum la fel și fel de idei. Amăgitoare gânduri! – Hai să ne întoarcem, Alan. – În regulă, spuse rătăcitorul și urcă pe bicicletă, începând să pedaleze în amurg, fără să-și dea seama că Anais îi rostise numele. Pentru unii oameni, există încă o parte a sufletului care te face să regreți răul pe care l-ai făcut. Când și această parte este pierdută, ca și în cazul lui Sammael, nu mai este speranță. Întâmplarea din acea zi a fost momentul când Sammael a înlocuit ultima fărâmă de amintire cu alcoolul, în mrejele căruia s-a adâncit complet înnecându-se cu propriile mâini. – Anais, crezi că oamenii pot fi salvați? întrebă rătăcitorul, culcat pe iarba rece. – Doar dacă ei își doresc asta, veni răspunsul fetei, care întinse mâna spre el. Când cei doi își împreunară mâinile, o stea căzu, observând în căderea ei doi copii rătăciți care se pierduseră pe ei înșiși, dar nu și lumina din ochii lor. Speranța este cea care-i ținea în viața, iar gândurile... Amăgitoare gânduri!

50

Prof. Cârstea Ionela

51

Globul de cristal Drehuță Andreea,

clasa a X-a C Undeva, departe de acest colţ întunecat, undeva departe de acest oraş părăsit de speranţă, unde fericirea e idealul, dar toată lumea o vinde pe nimicuri, unde monotonia s-a lăsat ca un nor apăsător prin care doar cei cu inima însetată de mai mult pot vedea umbrele cenuşii ale vieţii, undeva departe de acest copil ce vrea să îşi transforme sufletul în ceva tangibil pentru a-l păstra neatins, undeva departe este o lume. O lume prea îndepărtată pentru ca fiinţele de acolo să poată măcar semăna cu ceea ce noi, superficiali fiind, avem în gând la auzul cuvântului „om”. Sunt „oameni”, dar fără mâini, fără picioare, fără o piele de diferite nuanţe şi fără trăsături ce ar putea isca războaie crâncene. Pe limba noastră, descrierea lor ar părea simplă, lipsită de detaliile pe care noi le atribuim automat fiecărui obiect ce ne pică în mână, dar ei sunt prea departe pentru ca noi să avem cuvintele potrivite. Chiar şi în această secetă de cuvinte în care literele refuză să răsară din parcela minţii, mă voi strădui să conturez măcar o siluetă vagă. Închide ochii şi imaginează-ţi un glob de cristal. Pictează-l în ce culori doreşti, oricum nu avem nimic asemănător aici pentru a te sfătui. Acum, pune-i o lumânare în interior. Poate avea o flacără puternică, tânără sau pâlpâieli ritmice şi înţelepte. Astfel sunt acei „oameni”, unii precum nişte globuri noi, perfecte, altele pătate şi fisurate în nenumărate linii ce traversează corpul cândva neted. Unele sunt atât de transparente încât îţi este teamă să respiri pentru a nu stinge lumânarea, altele opace, imposibil de străpuns chiar şi de cele mai curioase priviri. Acum, imaginează-ţi că din fiecare sferă iese câte un sunet. Poate fi un zumzăit subtil, ascuns de cei ce nu îl caută, alteori ceva clar, o melodie desluşită pe care toţi o pot auzi. Uneori nimeni nu poate înţelege sunetul, alteori nici nu vor să îl priceapă. Uneori globul este atât de fisurat încât sunetul iese greu, asemenea tânguielilor delirante ale unui bolnav. Însă fisurile nu sunt ireparabile, pot fi lipite asemenea unui bibelou drag pe care un copil neglijent l-a scăpat. Nu va fi la fel, desigur, dar va fi dintr-o singură piesă... Nici murdăria nu se curăţă cu uşurinţă, chiar şi o pată aparent inofensivă necesitând mult timp şi răbdare. Din această cauză trebuie ocrotite în permanenţă. Totuşi, aşa cum poate fi reparat, poate fi rănit şi mai crunt. Când încearcă a se vindeca prin minciuni sau nepăsare autoimpusă, rănile se umplu de greşeli şi se cicatrizează hidos, asemenea unui semn răuvestitor. Şi melodiile pot fi schimbate, uneori devin mai groase, alteori mai subţiri, însă se întâmplă foarte des să devină tot mai tăcute. Îşi micşorează totodată şi luminozitatea, astfel stingându-se puţin câte puţin. Aproape toate globurile suferă în cele din urmră de această boală, cele tinere fiind atât de luminoase încât eşti prea surprins de paloarea lor de peste ani pentru a te mai întreba ce s-a întâmplat. Foarte rar se reaprind. La fel de rar se întâmplă să vezi două globuri lipite, dar este atât de frumos... Lumina este imposibil de ignorat, parcă ar îmbrăca întregul univers în culori calde, iubitoare. Sunetul face ca două globuri să se atragă şi să se contopească. Ambele parcă ar cânta aceeaşi melodie într-o armonie perfectă, astfel se cunosc şi din clipa în care s-au atins sunt imposbil de separat. Se spune că pentru fiecare glob există un altul care fredonează exact aceeaşi melodie, dar puţini se păstrează neschimbaţi pentru suficient timp. Acum... vorbeşte-mi despre propriul tău glob.

52

Prof. Cârstea Ionela

53

Șeful și puiul Popa Andreea,

clasa XI-a F Ionuț își suflecă mânecile de la salopeta de șantier, se șterge de sudoarea de pe frunte și se duce la colegul său de breaslă să-i dea o veste îmbucurătoare. – Ia zi, Sandule, vii mâine la mine la un grătar? – Cum să nu vin, Ionuțe? Păi nu suntem noi frați? Cum să nu vin eu când ne cinstești de ziua ta? – Eee, vezi că știi foarte bine, zice Ionuț încântat. Facem grătar, bem o bere, ne-adunăm cu familiile, că doar așa se distrează românul de ziua lui. – Și doar o dată faci 30 de ani, Ioane! Dar ia zi... pe domn’ șef îl chemi? – Tare aș vrea să nu, dar am o surpriză pentru dumnealui. Taie nevastă-mea puiul ăla mare care ne trezește dimineața și care cântă toată ziua în grădină lângă lac și... cum pot eu să nu-l servesc pe domn’ șef cu așa o delicatețe? – Treaba ta, Ioane, o fi șeful glumeț, dar și când glumește cu plata tot nu e bine. Nu mai știi că ne zice că ne plătește în 100 de bancnote? Și noi, na, ca tot omul zicem că ne-o da bancnote de 100, de 50... Gata și trecem la muncă... Și la finalul lucrării ce să vezi? 100 de bancnote de un leu! Eu zic să-l chemi și să-l ții nemâncat! – Discuția celor doi muncitori este întreruptă de însuși șeful lor care râde fin pe sub mustață și se mângâie rafinat pe burtă. – Ce faceți, băieți? zice acesta strângându-le mâinile celor doi. Hai la treabă că trebuie să vă plătesc! Că pe degeaba eu nu pot să vă dau 100 de bancnote! – Da, domn’ șef, imediat, spune Ion supus. Dar altceva vreau să vă întreb... Doriți a mă onora cu prezența mâine la un grătar de ziua mea? Vin și băieții cu familia, muzică, mâncare, băutură... Și am o surpriză pentru dumneavoastră! Cel mai mare și cărnos pui, care cântă toată ziua, va sta la dumneavoastră în farfurie, dacă veniți, desigur. – Ei, să trăiești, Ioane, că m-ai făcut curios. Hai treci la treabă, că mâine ai de făcut cinste șefului tău! Repede, după o zi de lucru plină, sosește și ziua de sâmbătă. Ion este pregătit cu tot ce trebuie, lumea venise deja și se distra, iar satul răsuna de muzică și voie bună. Colegii îl felicitau și închinau pahare, soțiile stăteau de vorbă, iar copiii se alergau prin curte. După o jumătate de oră în care se lăsase așteptat, apare și șeful. – La mulți ani, Ionuțe! Gata grătarul? – Gata, domn’ șef, haideți la masă! Și se așază toți pe scaune lăsându-i pe Ion și pe șef în capetele mesei. Toți au friptura și micii în farfurie, iar șeful își așteaptă tratația specială. – Uitați puiul! Ce deliciu! Să-mi spuneți dacă vă place! zice soția lui Ion punându-i carnea în farfurie șefului. Acesta mănâncă și strâmbă puțin din colțul gurii. Ce pui o mai fi și ăsta? N-a mai mâncat în viața lui un pui așa de bun. Așa cum începe ziua, așa se și termină. Invitații îi mai zic o dată la mulți ani sărbătoritului și pleacă acasă. Doar șeful rămâne mai pe urmă, ca să discute ceva cu Ion.

54

– Auzi, Ionuțe... Dar ce pui e ăla de cântă toată ziua și are gustul ăsta divin? – Pui de baltă, domn șef, să trăiți! Că din 100 de bancnote de un leu și broaștele ar orăcăi pe burtica goală!

Ovidiu și pescărușul Popa Andreea Alexandra,

clasa a XI-a F Este trecut de miezul nopții, iar ofițerul de punte Ovidiu conduce un vapor de marfă cu personal român spre portul din Constanța. Toți care lucraseră ziua dorm acum, iar Ovidiu stă singur și obosit pe comandă, colegul său de tură fiind la toaletă. Comandantul doarme și el în cabina sa de la etajul superior al vasului. Este liniște și pace, dar, deodată, Ovidiu face ochii mari ca și cum ar fi văzut o fantomă și înclină vasul cu câteva grade spre stânga ocolind ceva. Tot vaporul răsună în următoarele clipe de țipete. Oamenii cu vestele portocalii puse aleargă spre bărcile de salvare. Comandantul care căzuse din pat, cu tot cu salteaua peste el, fuge spre comandă. Vocea lui Ovidiu se aude prin difuzor: – Nimic grav nu s-a întâmplat, culcați-vă la loc, am făcut o manevră de ocolire a unui pescăruș. În secunda următoare căpitanul intră pe comandă în lenjerie și șosete, țipând: – Ovidiu, tu ești nebun? Cum adică ai ocolit un pescăruș? Ai înclinat un vapor ca să ocolești un pescăruș? Și cum l-ai văzut tu pe bezna asta? – L-am văzut în ultima clipă! Ce? Voiați să-l omor? întreabă Ovidiu derutat. – Măi, omule, cum să-l omori? E pescăruș! – Nu sunt nici ei nemuritori! Deși se zice că trăiesc mult că mănâncă pește! – Ovidiu! Revino-ți! Cum să ne pui pe toți în pericol pentru un pescăruș? – Domn’ comandant, cum să trec așa peste el! Poate are și el familie! – Gata, Ovidiu! Mâine să-ți faci bagajele! Preiau eu de aici și tu du-te și culcă-te că te-a îmbătat nesomnul! Ovidiu se retrage spre cabina sa nedumerit întrebându-se: „Era mai bine să trec peste el? Dar îl omoram! Nu...” – Ovidiule, ce-ai pățit? îl întrebă colegul de tură care îl lăsase singur. – Am ocolit bietul pescăruș! Nu puteam să-l omor! Gata, omorâți-i voi pe următorii și lăsați-mă pe mine în pacea mea! Ovidiu se duce enervat și neînțeles la cabină. A doua zi de dimineață e trezit de un ciocănit. Ofițerul, buimac, deschide ușa, iar în fața sa se află comandantul vasului. – Ovidiu, Ovidiu! exclamă comandantul plin de fericire luându-l în brațe pe bărbat. Eroule! L-ai salvat pe tata! – Pe tata? – Nu pe-al tău! Pe-al meu! Azi-noapte bietul pescar bătrân adormise în barcă și se lăsa purtat de valuri chiar în fața vaporului nostru! – Cum? Tatăl dumneavoastră e pescăruș? – Păi, Ovidiule, știi cum se zice... și pescarii sunt pescăruși de treabă când ești marinar și vorbești română de baltă!

55

Sub petalele crinului Stan Alexia, clasa a VII-a

Piatră cu piatră, am construit un castel: ziduri groase şi înalte, izolaţi de profan. Acum stau întemniţată în palat. E linişte. E primăvară, dar nicio pasăre nu cântă. Luna se cutremură de lacrimile vărsate pentru fiecare piatră. Stau solemnă şi singură în noapte. Într-o rochie albă cu dantelă, las să-mi curgă pe umerii goi bucle negre. Doar raza lunii alunecă pe hârtia din mâna ce poartă un inel subţire. E prima scrisoare de dragoste. La sfârşit, numele tău e semnat în grabă. Din ochii negri se desprind amintiri. Curg pe obraji şi se varsă în linişte în scrisoare. În cameră sunt și ele întemniţate, florile. Fără soare, doar în întuneric se ofilesc ca sufletul meu. Le privesc tăcută. Ele mă privesc, dar nu mă recunosc. Floarea a învins piatra şi s-a înălţat deasupra ei la fel de gingaşă şi neîntinată. Sufletul meu s-a născut în lume, a crescut şi îşi va găsi moartea tot în piatra lumii. Inima îmi e mânjită de durere, boală, minciună. Pe pânza ei s-a colorat doar în negru. Noaptea îşi coase ţesătura de negură şi totuşi floarea luminează şi în întuneric. Mă ridic din patul de catifea. Pătura şi pernele conturează urma trupului care a stat acolo. Privesc pe geam. În stele văd doar crinul străveziu: prima floare cu care mi-ai dăruit și viața și veşnicia ta. E albă și pură. Pulbere de aur o înconjoară, iar din umbra nopții apare Soarele și ia Luna în brațe. La poalele cerului cade crinul. Nu se ofilește. Și Soarele și Luna pălesc în strălucirea crinului, care alunecă în lacul amar de lacrimi. Firav și pribeag în durere, luptă și lacul se spulberă. Ușor, crinul dispare dintre stele. Clipesc și pe gene îmi stă greu dorul. Sub picioare, se conturează iar floarea. Pe o petală, stau și privesc liniștită. Te găsesc departe. Pașii mă duc spre chipul înduioșat de naivitatea mea. Stai și mă privești fără să te miști. Clipești ușor. Ochii tăi albaștri mă cheamă; părul tău castaniu îmi amintește de serile de vară în care adormeai în poala mea. Ești îmbrăcat într-un costum negru. Îmi întinzi mâna. Eu ți-o întind pe a mea, dar crinul – universul se cutremură. Eu cad în pat, iar tu cazi în cer. Totul se întunecă. Lacrimi grele și amare se prăbușesc cu zgomot. Se rupe și liniștea și noaptea. Se dă ultima luptă. Înconjurată de otrava Crinilor Imperiali, respir pentru ultima dată. Acum, Soarele se ridică din nou și îmbrățișează Luna. O ține strâns, iar universul se închide, clădind alt palat veșnic, neîntinat de lume și de cosmos.

Problema unității de măsură Hăbuc Corina Ioana,

clasa a X-a J

Orice e „totul”. Și în același timp „nimic”. E un paradox. E o oază în deșert...doar că e secată. E o speranță la un nimic mai bun. E o picătură de apă într-un ocean de lacrimi. E pur și simplu „orice”.

56

Dar dacă „orice” e „totul”, iar „totul” e „nimic”, atunci de unde știu când fac parte dintr-un „tot” sau dintr-un „nimic”? Ce e „totul” când nu mai reprezintă „nimic”? Ce e „nimicul” când reprezintă „totul”? Și de unde știu când rămân doar un gol? Așa e când „totul” e „nimic”, iar „nimicul” e „totul” tău. Nu rămâne nicio urmă. Ce amprentă să rămână când tot ce ai avut e „nimic”? Nu vorbesc de parcă știu, dar dacă „totul” e un paradox, atunci și noi suntem unul? Oare noi suntem firul de nisip din deșert? Sau oaza secată? Și cine a secat-o? Dacă așa e, eu sunt un „orice”? „Orice” e „totul”? Și atunci când voi știi că un „ceva” nu mai reprezintă un „orice”, când „orice” nu e „totul” pentru acel „ceva”. Și noi acești indivizi din „orice” vom fi universul subiectului „Ceva”? Sau doar o parte din „orice”? Și dacă și eu aș face parte din acel „orice” atunci existența mea ar depinde de acel „ceva” sau voi fi un „orice” ce depinde de „orice”? Dacă „orice” e „nimic”, iar „nimicul” e „totul”, atunci și eu voi avea un univers plin de „totul” sau „nimic”, de „ceva” și „altceva”? „Orice” e „totul” și în același timp „nimic”, nu e adevăratul paradox, paradoxul este reprezentat de universul nostru când „acel ceva” e captiv și el în „orice” sau în „nimic”, pentru că devine „totul” pentru tine.

* * *

Acum și tu ești parte din acest nimic de lume, pentru că tu ești „totul” meu. Putem să fim „nimic” împreună, putem să fim „orice” pentru restul lumii și putem fi „totul” pentru noi. Putem să ne numim cum vrem, dar niciodată nu vom putea defini ceea ce avem. Așa că haide, te invit la o plimbare pe muchia imaginației să vorbim pe limba noastră plină de neînțelesuri, până când îmi tremură în sine răspunsul că-mi vei putea fi vreodată ce vreau eu să-mi fii. Până atunci fi ce vrei să-mi fii, dar nu-mi lăsa golul din inimă așa. Fi-mi acoperământ pentru inima, căci mă tem că n-am să te mai văd uneori, că până în nori o să-ți creasca aripi ascuțite și ai să te ascunzi de ochii mei. Te-aș fura din mâinile lor. Te-aș desena cu degetele-mi pe pânză, cu atingeri, căci atingerile sunt limbajul mut a unor oameni orbiți de sentimente. Te-aș înnoda, te-aș lega de sufletul meu. Te-aș tot măsura atent în figuri de stil, dacă dragostea nu mi-o pot arăta în forma ei pură, dacă pe ea nu o pot vinde la kilogram. Te-aș tot chema, te-aș tot striga, aș muşca din tine, te-aș ridica, te-aș sfărâma... cu inima. Şi dacă tu nu m-ai vedea ca totul tău, eu te-aș face să crezi asta, să simți că poți avea totul dacă îl lași. Ți-aș colora viața. Ți-aș arăta că noi nu suntem nimic, că suntem ceva. Noi... voi...ei...ele. Fiind „toți” printr-un „noi”, fiind particulă dintr-un „voi”, fiind un „el” sau o „ea”, dintre „ei” sau „ele”, fiind diferiți printr-un „tu”, fiind unici printr-un „eu”. Să-mi fii diferit printr-un „tu”. Să-mi fii „noi”. Să le fim celor din jur „ei”, să nu existe pronume personale pentru noi. Să fim bolnavi, dar să fim cufundați în boala noastră. Să nu ne plângem și să nu căutăm leac. Să ne bucurăm de moartea noastră așa cum e. Tu să mori din prea multă dragoste și eu să mor că nu m-ai sufocat și pe mine cu a ta. Dar eu sunt fericită, pentru că s-a întamplat să ne întâlnim chiar aici pe pământ, târând cu un subțire fir imaginat, molimi de singurătate dupa noi, dar să ne iubim pe pământ, înainte să ne facem vânt sau ploaie. Înainte să dispărem într-un mit nu mi se va frânge inima, căci inimile nu se frâng. Inimile nu sunt din sticlă, din os. Ele nu se desfac în bucăți, ele doar se opresc din bătut și dacă inima mi se va

57

opri când sunt cu tine eu sunt fericită. Voi muri ca orice ceas vechi din alte vremuri, imposibil de reparat. Și dacă nu vrei să-mi fii totul, atunci voi știi că dorul meu cel vechi nu e trecător și că amintirile se cern pe fundul unui pahar ce ți-a cunoscut buzele de prea multe ori, poate mai des decât am făcut-o eu. Că într-o singură dimineața o sa îmi incapă atâtea doruri noi și că fericirea și iubirea nu se uită, se invață. Dar nu cuvânt cu cuvânt, se învață cu fiecare virgulă și fiecare sfârșit pe care îl aduce un punct. Mă voi întreba și atunci de ce ai plecat în miezul nopții. Mă voi întreba mâine de ce nu ai simțit, când te-am atins în sinea mea, pe suflet și ca într-un vis te-am urmărit haotic. Voi știi că mi-ai aruncat atâtea versuri in furtună și că nu vei mai veni să-ți scriu despre nimic și despre noi și că o să ne privim printr-o oglindă amândoi. Voi întoarce ceasul din timpuri trecute și dorul de tine se va intoarce în sinea lui. O să te caut fără să știu dacă ai fost vreodată sau doar mi s-a părut.Voi dispărea mereu și voi zidi în mine dorurile mute și o să simt cum răsucești lipsa ta în lipsa mea. Ceasul de se va strica până să te mai văd încă o dată, să vii la mine. Uite-te si uită-mă. Să nu strigi, doar plânge-mă. Să mă cauți... doar pierde-mă printre amintiri. Iartă-te si iarta-mă. Pentru tot. Mai cheamă-mă din când in când, dar uită-mă. Vei știi, că nu așteptarea și nici dorul și nici revederea nu mă vor omorî, ci acea strângere în brațe ce mi-a fost furată de distanță. Dar atunci când moare lumina din soare, oare sufletul meu o să zboare când voi pleca mai departe? Știu sigur că vom muri, că ne vom stinge într-o răcoare întunecată, în străfundurile minții fiecăruia, dar chiar de-ar fi să mor sper că fiecare vers pe care ți-l voi scrie sau pe care ți l-am cântat pe trup cu mâinile mele oarbe, va fi revolta împotriva realității și anume singura formă a creației mele care va dăinui în timp.

Sfârșitul Stroe Sara,

clasa a VII-a A După o lungă așteptare, a venit și timpul meu. Este ziua cea mare pentru mine. Îmi este puțin frică, dar toți ceilalți îmi spun să nu mă tem, pentru că nimic rău nu se va întâmpla. Inima mi-o ia la galop, iar respirația a pierdut orice sens. Emoția mă copleșește, fără să-mi dau seama cu adevărat ce se întâmplă cu mine. În orice caz, acest lucru trebuie să se întâmple și eu sunt prea mic ca să pot opri totul. Este o zi geroasă de februarie. Roua dimineții este un văl de țurțuri ce mai mult a întristat pământul decât să-i dea o pată de prosperitate. Privesc timid totul de aici de sus. Aventura mea avea să înceapă dis de dimineață, cum a și crăpat de ziuă. Drumul era unul anevoios, așa că m-am trezit aproape cu noaptea-n cap, pentru a începe ce urma să fie într-un fel sau altul sfârșitul meu. Inevitabilul aproape începea să se întâmple. Am căzut dintr-un colț de rai și mi-am pornit călătoria. Era tare, tare frig. Îmi tremura corpu-mi gingaș din toate încheieturile. Simțeam că totul va ceda, dar adevărata dorință mă motiva din ce în ce mai mult. Dintr-o dată vedeam un zid mare ce parcă era lipit de bolta vineție. Coboram din ce în ce mai mult până ajung să mă prind de geamul unei săli unde mii de suflete priveau un spectacol de-a dreptul uimitor. Copiii unui liceu din acel oraș se pare că aveau o sărbătoare pentru împlinirea școlii a

58

o sută de ani. Din acea mulțime de oameni distingeam doar o mogâldeață de fată, ce atunci când a urcat pe scenă am observat că ținea ochii strânși și parcă o lumină izbitoare îi ieșea din cel drept. Era o lumină pură, curată cum cred că-i era și sufletul de copil încă. Păcat că doar eu, o ființă ce par neînsuflețită, eu, un fulg de nea observam frumosul unei fete oarbe, ce niște oameni simpli nu-l sesizau. Atunci am simțit că misiunea mea pe această lume era aproape de sfârșit, însă nu regretam nici măcar o secundă din tot ceea ce mi s-a întâmplat, dar totuși sunt nedumerit cu un singur lucru și așa am rămas până am atins zăpada și am devenit o parte din ea. „Mă întreb dacă m-am schimbat peste noapte? Lasă-mă să mă gândesc. Eram la fel când m-am trezit în această dimineața? (...) Dar dacă eu nu sunt la fel cum eram, următoare întrebare este: „Cine în lumea asta sunt eu?” II. Afara iar e frig și plouă. Totul în jurul meu e vechi, până chiar și peisajul a îmbătrânit de vântul trecut peste el, de roua ce-l acoperea cândva, demult, când totul parcă avea o pată de culoare. Mă aflu într-un loc pe care nu l-am mai văzut de mult, dar care a rămas acolo în sufletul meu, care mai aprinde o scânteie când rostești cuvântul: bunicul. Sunt aici, stând pe o bancă de lemn stins, admirând o livadă uzată de timp, ruginită de ploile nemiloase. Am copilărit aici și încă îmi aduc aminte ceva dintr-o zi cam ca asta. În schimb nu era frig și nu ploua, deci pentru mine era o zi perfectă de joacă. Bunica voia să facă o prăjitură cu prune, pentru că erau rumene, era timpul lor. Eu nu o lăsam deloc să strângă ce-i trebuia. Ba mă ascundeam printre crengile încărcate ale copacilor, ba mă piteam încet printre tufișuri cu unele frunze încondeiate, admirând păsări care mai de care mai colorate. Când bunica intra în casă eu o trăgeam afară. Sub zâmbetul acela șters ascundea munca zilei de ieri și grija zilei de azi, dar eu nu observam asta având doar opt anișori. Câteodată aveam o energie care o obosea, dar râsul meu și inocența îi dădeau și ei putere. Eram foarte neastâmpărată, iar atunci când cădeam mă ridica acoperindu-mi plânsul cu poveștile ei, făcându-mă fericită și să uit că am o mare lovitură. Mă lua în brațe, sufletul ei bun ținându-mi de cald până intram în casă și mă acoperea cu o pătura groasă. Era mai protectoare decât o mamă. Îmi gătea ce era mai bun, se juca cu mine mai mereu și îmi spunea în fiecare seară câte o poveste diferită. Tot ea mă ducea la școală, căci părinții erau în alt oraș și eu stăteam cu bunicii. Mă ajuta la teme și poate datorită ei eu eram printre primii din clasă, dar ea prima în inima mea. Dar poate vă întrebați cum arăta?... ca un înger pentru mine. Avea niște ochi senini albaștri și un par cândva blond, acum nins. Inima mea era atât de mare, eu văzând doar frumusețea din suflet, ci nu cea de la exterior. Crescând, multora dintre noi, dacă le displace exteriorul, personalitatea nu mai contează. Stând pe acea bancă, ceva îmi cade pe obraz, nu era ploaia, caci ea se oprise de mult ... era plânsetul meu. Tot ce îmi amintisem mi-a creat o emoție pe care nu o puteam stăpâni adult fiind. Mă ridic, împiedicându-mă de o piatră. Sub bancă găsesc o hârtie murdară la colț de ciocolată pe care scria cu albastrul șters al stiloului meu vechi o mică poezie pe care nu mi-o mai aduc bine aminte când am scris-o: Mi-a dat bănuții ei, Pe drumul meu spre casă Pitiți într-o batistă, Abia puteam căra,

59

Și a rămas la poartă, Borcanele cu dulceață, Privind în urmă tristă... Și tot ce mi-a dat ea... În gândul ei se întreba: Uitându-mă-n bagaje „Oare-oi mai apuca, M-a copleșit durerea Să o mai văd la anu' Căci ce atârna mai greu Pe nepoțica mea?” Era de fapt... iubirea! Poate ea îmi lipsește mie, dar eu nu ei, privindu-mă dintr-un colț de rai pe care îl merită din plin.

60

Speranța bătrânului nuc Popa Delia,

clasa a VII-a A Bunica și bunicul stau pe prispa casei bătrânești. M-am așezat lângă ei. Nu i-am mai vizitat din primăvară. Acum grădina lor era total diferită. Toamna furase verdele pomilor și al ierbii, rozul, albastrul și portocaliul florilor, pictând totul în nuanțe de maro, roșu și galben. Bătrânul nuc din mijlocul grădinii rămăsese singur, fără frunze, fără păsări, doar o mică vrăbiuță își mai vizita din când în când cuibușorul, povestindu-i cum a găsit o firimitură de pâine pe jos sau cum o pisicuță a fugărit-o. Copacul, ca un bătrân trecut prin viață o ascultă și din când în când îi mai răspunde cu câte „trosc” de la o creangă ruptă. Deși „grăia” puțin, prin cuvinte puține, dar mari, îi dădea cele mai bune lecții de viață micuței păsări. Nucul... nucul a fost acolo dinainte să mă nasc eu. Oare ce poveste are? Oare cât de bătrân e? Primăvara cu flori, vara cu frunze verzi, toamna cu crengile uscate și iarna plin de zăpadă, tot trist este copacul. Când eram mică mereu stăteam la umbra lui, iar vântul șuiera printre crengile sale făcând un sunet de parcă nucul voia să spună ceva, să se plângă de ceva. Îmi întreb bunicii: – Bunicule, bunico, de ce nucul e mereu trist? De ce chiar și atunci când e înfrunzit tot e posomorât? – Ei, draga mea, acest copac bătrân are o poveste destul de tristă, spuse bunicul. – Și care e aceasta? – Un alt nuc bătrân era chiar în locul acestuia, atunci când străbunicul tău era un pui de om, așa ca tine. Într-o zi de toamna ca aceasta, copacul a căzut. Era uscat. Bunicul meu a suferit mult după el. Când primăvara a sosit, două firicele au crescut din trunchiul rupt al vechiului pom. Acestea au început să crească, până când au devenit doi nuci maestoși uniți la baza trunchiului. Ei erau frați gemeni, dar nu doar atât, erau cei mai buni prieteni. Într-o zi unul dintre ei s-a uscat și a fost tăiat. Acum a mai rămas doar un ciot din el. De atunci nucul a rămas trist. – Și nu avem cum să-l înveselim? – Puișorule, oricât l-am uda, oricât l-am îngriji, nu putem să-l înveselim. Biata vrăbiuță încearcă să îl mai înveselească și reușește doar puțin, însă apoi nucul se întristează iar, spuse bunica. – Dar așa cum din buturuga rămasă de la primul nuc rupt de vânt au crescut doi pomi, poate și din aceasta va crește alt nuc. – Copila mea, ar fi frumos, însă nu cred că mai este posibil, a trecut destul de mult timip, zise bunica. – Eu cred că nucul își va recăpăta prietenul. M-am dus în grabă spre grădină. Am îmbrățișat pomul și am început să-i vorbesc: – Dragă Nuculeț, te rog să nu mai fi supărat. Îți vei recăpăta prietenul, îți promit. Știam că nu o să-mi răspundă însă parcă un „Mulțumesc” vag se auzi atunci când vântul i-a clătinat puțin crengile. Mi-am luat la revedere de la nuc și am vrut să plec, dar am zărit biata vrăbiuță ce căuta ceva de mâncare. I-am zis că în fiecare zi bunica îi va pune pe pervazul geamului grăunțe și că bunicul îi va construi mereu cuiburi, însă ea va trebui convingă norii să plângă mai des și soarele să-l mângâie pe Nuculeț și pe fratele său în fiecare

61

zi, iar vântului să-i spună să nu fie prea dur și gerului să nu înghețe totul. Mica pasăre a ciripit, iar apoi a zburat spre văzduhul albastru și nu s-a mai zărit. Am mers la bunicul și bunica să îi rog să aibă grijă de vrăbiuță și să-l viziteze mai des pe copăcel, iar astfel nucul nu va mai fi trist și își va recăpăta frățiorul. Nu i-am mai vizitat de mult timp pe bunici, deoarece în timpul școlii eram ocupată cu învățatul, iar vara eram plecată. În sfârșit a venit o zi liberă în care pot să-i revăd. Deschid poarta și zic: – Bună ziua, bunicule! Sărut mâna, bunico! Ce mai faceți? Ne îmbrățișăm, ne pupăm, iar apoi îmi amintesc de Nucușor. Fug în grădină. Acum lângă el era un nuc micuț, iar printre crengi cânta veselă o vrăbiuță. Deși era toamnă și rămăseseră fără frunze, iar micuței păsări îi era cam frig, iubirea dintre cei trei prieteni îi încălzea mai mult decât o rază de soare. Cei doi îi ofereau o locuință păsării, iar aceasta le ținea companie când rămâneau singuri. M-am dus și mai aproape de cei doi copaci. Păreau atât de veseli. Parcă zâmbeau. Parcă voiau să îmi mulțumească și să mă îmbrățișeze. Am făcut-o eu. I-am strâns tare în brațe. Am mers către bunici și i-am luat în brațe. Aceștia m-au felicitat și eu le-am mulțumit fiindcă au acceptat ce le-am propus. – La început, fetița mea, nu credeam că o să funcționeze ce ne-ai cerut, însă când îți dorești ceva foarte mult, acel lucru se va îndeplini, așa că am decis să te ascultăm. Sigur străbunicul tău e bucuros că ai realizat acest lucru, zise bunicul. – Nu numai copiii au de învățat ceva de la oameni mari, dar și adulții de la cei mici. Noi ar trebui în special să învățam de la voi să sperăm mai mult și să nu renunțăm așa ușor. Copiii au atât de multă credință și entuziasm în ceea ce fac, încât le strălucesc ochii, și chiar dacă nu reușesc să facă ce își propun, nu se întristează deloc, zise bunica cu zâmbetul pe buze. De atunci cei doi nuci și vrăbiuța sunt nedespărțiți, iar bunicii mei au o speranță mult mai mare și chiar dacă își doresc ceva imposibil, ei tot cred că se va îndeplini. Acum sunt doi copilași cu ochii sclipitori. Grădina bunicilor înseamnă speranță, viață, credință și renaștere. Eu am crezut și am sperat, nucul a renăscut și bunicii mei parcă sunt iar copii.

Cel mai frumos vis Ruja Maria Diana,

clasa a VII-a A După o zi lungă şi obositoare, cerul şi-a coborât ghemul de aur şi a aprins stelele, micile sale felinare. Obosită, îmi închid perdeluţele ochilor şi adorm. Dintr-o dată, mă trezesc pe un nor imens, lângă o poatră de platină ce părea să fie intrarea într-un mare oraş. Aceasta avea în dreptul ei statuia unui grifon uriaş, ce parcă păzea impunătoarea metropolă. Oh, statuia grifonului era vopsită atât de frumos! Zici că era vie! Mă îndrept spre aceasta pentru a o observa mai bine. Uimită, îi ating aripile reci şi închid ochii în timp ce-mi plimbam degetele peste ele. Păreau atât de catifelate, de puteai să juri că sunt reale. Când mi-am deschis ochii şi i-am zâmbit în semn de admiraţie, şi-a deschis larg aripile, acoperind parcă tot cerul. Speriată, sar înapoi câţiva paşi. Grifonul începe să se uite în jurul său, alarmat. – Cine îndrăzneşte să atace Olimpul?! strigă făptura. Oh, Doamne! Chiar era viu!

62

– Nu am intenţii ostile, d-domnule! îi răspund, tremurând. Nici nu ştiu cum am ajuns aici! Creatura înaripată şi-a dat seama că sunt de pe Pământ şi mi-a spus unde mă aflu: Olimp, regatul preaputernicului Zeus şi că el, grifonul, este apărătorul regatului. Apoi, după o scurtă discuţie despre ceea ce noi, pământenii, numim mitologie greacă şi ei, olimpienii, istorie, m-am urcat pe spatele înaripatei şi am zburat peste tărâmul zeilor. Oraşe mari, copaci din metale preţioase şi munţi de diamante se dezvăluiau rând pe rând în faţa ochilor mei. Nu după mult timp, am ajuns deasupra unui loc pustiu. Am aflat de la grifon că acesta era un teren distrus de Ares, zeul războiului. Am coborât pentru a vedea totul de aproape. Copacii, iarba, florile, totul era ars, distrus. După câteva momente apăru din spate o armată imensă, armata zeului războiului. Grifonul scoase un ţipăt strident. Cât ai bate din palme, cerul se înnegri de creaturi înaripate: grifoni şi pegaşi. Prietenul meu cu apripi şi cap de vultur mi-a spus să mă ascund într-o peşteră din apropiere. – Nu! Vreau să lupt! Şi ştiu cum! Te rog, lasă-mă să vă ajut! Astfel, am ajuns să lupt alături de pegaşi şi grifoni împotriva armatei lui Ares. După ce i-am distrus aproape toţi soldaţii, acesta apăru în faţa noastră, părând mai furios ca niciodată. Vai, ce aveam să facem?! Nu puteam lupta împotriva unui zeu! Şi nu orice zeu, cel al războiului! Deodată, cu un fulger imens, apăru un om bine construit, cu o barbă lungă, păr negru şi ochi albaştri. Semăna foarte mult cu descrierea lui... – Zeus?! Spuse un pegas, surprins. Dar ce caută Măria Sa aici?! – Ce contează? răspunse un grifon. Acum avem victoria garantă! Regele zeilor îl pedepsi pe fiul său pentru distrugerea regatului, iar noi am câştigat astfel lupta. Ce bucurie! Dar trebuia, totuşi, să mă întorc acasă. Prietenul meu grifon s-a oferit să mă ajute. M-am urcat pe spatele lui şi am zburat afară din Olimp, până la casa mea. Am deschis ochii şi m-am trezit din nou în patul meu moale şi călduţ, realizând că totul a fost un vis. Cel mai frumos vis! Dar stai, de ce erau pene pe jos?!

Vis de primăvară Toader Luana, clasa a VII-a A

Este o zi frumoasă de primăvară. Soarele strălucește vesel, invitându-mă să ies în mijlocul naturii. Plec să-mi plimb cățelul în parc. Mergând pe drumul cunoscut, mi se arată dintr-o dată o alee presărată cu flori fragile și gingașe. Curioasă și atrasă de frumoasa priveliște, pornesc pe acel drum și intru într-o pădure de basm. Pășesc fascinată de spectacolul naturii ce se desfășoară sub ochii mei. Verdele crud mă înconjoară, miroase a proaspăt, a copaci înfloriți și a pământ umed, picăturile de rouă s-au prefăcut în mărgăritare, iar vântul cald de primăvară poartă pe aripile sale puful de păpădie. Ajung într-o poieniță plină de flori proaspete de primăvară, cu miresme dulci și îmbătătoare, dezmierdate de razele calde ale soarelui. Un cărăbuș și o buburuză stau fericiți pe o frunză, încălzindu-se la soare, iar doi fluturi iși etaleaza aripile frumos colorate. Zumzetul albinelor și ciripitul vesel al păsărelelor îmi mângâie auzul. Câtă frumusețe, câtă viață și veselie peste tot locul!

63

Ridic ochii. În fața mea este Zâna Primăvară, prima fiică a anului, cea mai tânără și mai frumoasă. Mă întâmpină în rochița ei de ghiocei și toporași și cu beteală de raze aurii în pletele lungi. Îmi zâmbește și mă ia de mână. Ce bucurie! Deșteptătorul sună. E ora șapte. Afară plouă. Plouă peste primăvara mea... Mă așteaptă o nouă zi de școală și interminabila oră de matematică...

Livada bunicilor toamna Toader Luana,

Clasa a VII-a A Din palatul auriu a sosit Zâna Toamnă într-o rochie brodată cu fir de aur, presărată cu frunze arămii, cu o cunună sclipitoare din pietre de culoarea porumbului şi cu cercei de alune. Toamna este tabloul ruginiu pictat de un penel nostalgic, cornul abundenţei din care curg recoltele, simfonia iubirii în care îşi leagănă refrenele în valsul vântului zburdalnic. Ca semn de tristeţe după păsările care îşi iau zborul spre ţările pline cu soare, Zâna Toamnă varsă lacrimi. Sunt picături reci de septembrie, cristale de octombrie şi lacrimi îngheţate ale lui noiembrie. Când şi când mai trimite către pământ săgeţi ca nişte suliţi de foc şi cu un glas puternic strigă până în depărtări, pocnind din biciul ei de lumină. Acum începe joaca culorilor. La un semn al Zânei, galbenul îmbrăţişează roşul şi fel de fel de culori se trezesc la viaţă bucurându-ne privirea ca să uităm de cântecul păsărelelor care se aude din ce în ce mai rar. Pădurii îi schimbă veşmântul care se aşterne pe pământ cu un dans alene ştiut doar de frunze. Toate acestea îmi încântă privirea la fiecare sfârşit de săptămână pe care mi-l petrec toamna la bunici. Curtea bunicilor este plină de bogăţii, hambarele sunt pline cu grâne din belşug, cămara bunicii este plină de cartofi mari şi mici, morcovi dulci şi gustoşi, ceapă galbenă şi roşie împletită cu grijă în funii ce împodobesc pereţii, toate acestea fiind rezultatul muncii de o vară a bunicilor mei. Borcanele cu zarzavaturi stau aşezate pe rafturi, iar dulceţurile şi compoturile nu lipsesc.În livada bunicilor este mult parfum dulce şi puzderie de fructe. În coşuri de nuiele, noi stângem roadele toamnei cu mare bucurie: mere roşii ca focul, pere dulci şi parfumate, gutui cu puf auriu, prune zemoase şi piersici dulci ca mierea. Nucile cad pe covorul moale de frunze. Cu multă bucurie culegem viile pline de struguri dulci şi ne grăbim să gustăm mustul plin de zahăr ce curge din butoaiele ce vor fi iarăşi pline cu deliciosul vin dulce sau cu nuanţe uşoare de sâmburi amărui ce va sta pe mese de sărbători. La sfârşit de noiembrie, toamna oboseşte şi, cu ultimele puteri, se retrage în castelul ei poleit lăsând loc anotimpuli alb.

64

prof. Cârstea Ionela Sacrificiu pentru sacrificiu

Neagoe Marian Valentin, clasa a XI-a G

Tu ai dat foc lumii mele cu atotputernica cheie a lui August, ai sugrumat orice însemna frumos acolo și mi-ai furat tot ce dețineam. Astfel, mi s-a atașat un cadavru în pântecele speranței, putând găsi doar motive să merg la singurul loc neatins de tine, o baltă negricioasă plină de smoala minciunilor și a prieteniilor încălcate, a falsei speranțe și a nebuniei. Am sărit acolo fără a mă gândi la faptul că odată intrat devin una cu singura parte reală a mea. Aparent mă autodistrug, dar acesta este singurul mod prin care voi ajunge la tine, singuratică creatură a lunii.

Ceașca de cafea Șerban Barbu Ioana,

clasa a X-a H

„A! Ce bine că am scăpat mai repede azi! Vipera aia de Samanta nu-mi mai dădea pace! Parc-aș fi cățelul ei, nu consultanta!” gândeam eu în urmă cu ceva timp, îndreptându-mă cu pași grăbiți spre casă, într-o seară de marți în care întreg orașul avea parte de o vreme mohorâtă care, mie uneia, îmi reflecta cu exactitate starea de spirit. „Cum poate să mă trateze așa?” mi-am reluat eu firul gândurilor, privind direct prin picăturile de ploaie care mi se prelingeau pe ochelari. ,,Să-mi ordone ea mie să-i fac raportul! De parcă nu aș avea lucruri mai bune de făcut.” Vremea se înrăutățea. Pereți groși de ceață se ridicau din asfalt. Evident, nu mă interesa prea mult. Aveam alte lucruri la care să mă gândesc, cum ar fi fost raportul pe care ar fi trebuit să-l întocmesc până dimineață următoare grație minunatei Samanta. Am ajuns la o trecere de pietoni nesemnalizată. Nici nu am realizat atunci, dată fiind vizibilitatea aproape nulă din cauza ceții. Pe la jumătatea trecerii, mi-a sunat telefonul. Era Iancu. Ne certaserăm în urmă cu două zile în legătură cu ceva banal. Nici nu-mi mai puteam aminti motivul. Am răspuns. În locul vocii lui Iancu, am auzit un claxon puternic. Pentru o fracțiune de secundă, am simțit cum fiecare fărâmă a corpului meu se destramă. M-am trezit în camera mea, unica de altfel. Afară era senin și cântecele păsărilor, pe care le știam alungate de mult de agitația orașului, intrau pe fereastra deschisă. ,,Ce vis am avut! Puteam să jur c-a fost real!” mi-am zis. Telefonul meu se afla pe noptieră cu ecranul aprins. Mă anunța că aveam un apel pierdut de la Iancu. ,,Cam ciudat… Îl sun mai târziu. Parcă aveam ceva de făcut… RAPORTUL!” Am sărit din pat și am aruncat accidental o privire în jur. Ar fi necesar să menționez că nu sunt o persoana neapărat ordonată, așa că nu mică mi-a fost mirarea să constat că totul era într-o ordine perfectă: hainele călcate, așezate pe umerașe în dulap, cărțile puse la locul lor în bibliotecă, așezate după autori, în ordine alfabetică, praful șters…

65

Nu am dat prea mare importanță nici acestui fapt. M-am uitat la ceas. Arăta ora nouă și cinci minute. Întârziasem mai bine de o oră. M-am îmbrăcat cât de repede am putut și am părăsit garsoniera, coborând treptele două câte două. Eu îmi salut mereu vecinii, dar ei nu îmi răspund de fiecare dată. Mă consolez cu gândul că posibil au lucruri mai importante care să îi preocupe. În acea dimineață a fost diferit. S-au arătat chiar interesați de sănătatea mea. Nu am observat, în drumul meu către birou, că în fața mea se întindea o baltă de dimensiunile unui lac mai mic. Am plonjat drept în ea. Mă așteptam ca mare parte din apa din baltă să se fi aflat pe mine, dar eram perfect uscată. ,,Asta chiar mă sperie!” mi-am zis, dar nu aveam timp să mai analizez întâmplarea pentru a-i găsi o justificare, aflându-mă într-o colosală întârziere. Am ajuns în fața biroului, amintindu-mi că există posibilitatea să-l părăsesc foarte repede, având în vedere, pe de-o parte, faptul că întârziasem dramatic de mult și, pe de altă parte, nici măcar nu începusem raportul Samantei. Nu am apucat să pășesc în interior, că s-a și materializat în fața mea mai sus numita. Era ceva nelalocul lui în înfățișarea ei. Uitându-mă mai atent, am realizat ce: zâmbea! – Bună ziua! Îmi cer mii de scuze, am început eu. – Pentru ce? a întrebat surprinsă Samanta. Ai ajuns mai devreme! Eu sunt cea care ar trebui să-ți ceară iertare. Pentru ieri. Nu aveam niciun motiv să țip la tine. Uită de raportul ăla. Îl voi scrie eu. Am rămas cu gura căscată. La propriu. ,,Sunt eu paranoică sau aici este ceva ce îmi scapă? Paranoia, sigur, asta e.” – Am uitat! zise Samanta lovindu-se teatral peste frunte (unele lucruri nu se schimbă niciodată). A venit un băiat pe aici. A zis că vrea să-ți vorbească. E afară. Am ieșit fără a scoate un sunet și l-am întâlnit pe Iancu, proptit de peretele exterior al clădirii. M-a îmbrățișat strâns și a rostit cu o voce pierită: – Iartă-mă, Ana! Aveai dreptate! Îmi pare rău și că am sunat! De ce nu am mai așteptat? – Trebuia să vin să te iau! Of, Ana… – De unde știi despre visul meu? am întrebat în derivă. În spatele lui Iancu am zărit un om care își bea cafeaua la etajul al treilea al clădirii vecine. Brusc, și-a scăpat ceașca pe geamul deschis. În loc să se facă bucăți la impactul cu solul, cana a învins legea gravitației și s-a întors în mâna omului, ca și când nu s-ar fi întâmplat, fără să se fi vărsat măcar vreun strop din lichidul pe care îl conținea. – Ce e locul ăsta? am strigat. Unde suntem? O lumină orbitoare m-a forțat să-mi feresc privirea. Când am deschis ochii, vederea îmi era mai mult decât încețoșată. Corpul meu, săgetat de o durere surdă, îmi părea mai greu. Simțeam cum o mână caldă o ținea pe a mea. Încăperea se mai limpezi și neclaritatea deveni obișnuită. Cândva, undeva, îmi pierdusem ochelarii. Am reușit să disting cine era silueta de lângă mine: Iancu. – Salut… am murmurat. El nu a spus nimic, dar îmi puteam da seama, chiar și cu miopie cu tot, că era de-o potrivă ușurat și surprins. Respirația i se oprise brusc. – Ce a fost mai devreme? – Ce să fie?

66

,,Orașul perfect.” am vrut să zic, dar am hotărât să amân povestea pentru mai târziu. Dintr-un oarecare motiv, acel spital nu mi se părea un loc potrivit pentru o asemenea relatare, dată fiind posibilitatea de a fi trimisă și la o analiză psihiatrică. Și chiar eram pe punctul de a concluziona că toată fabulația aceea fusese cauzată de o banală contuzie când am găsit ancora: ceașca de cafea era întreagă și se afla pe masa de lângă mine și Iancu. – De unde e asta? am întrebat arătând spre obiectul de porțelan. – Ce să fie? Ceașca? Nu știu. Nu era aici mai devreme. Cineva trebuie să o fi adus, vreo asistentă. Nu mă puteam concentra decât la a mă ruga pentru tine și, Doamne, ce bine că te-ai trezit. – Mai degrabă m-ai întors.

Cândva… Păun Maria-Ștefania,

clasa a IX-a H

V-ați gândit vreodată la cum ar fi fost viața unei domnițe? Sau la cum cum ar fi răsunat roțile trăsurilor pe străzile pavate și înguste ale Sibiului medieval? Ei bine, eu m-am imaginat în centrului cetății și în mijlocul oamenilor din acea vreme. Am văzut o mulțime pestriță ce mișuna între zidurile orașului. De la țărani în straie populare la domnițe și cavaleri în ținute din cele mai fine țesături realizate probabil după ultimele tendințe vieneze. Priveam la balcoanele înconjurate cu flori ale caselor colorate, scoase parcă dintr-un basm, unde fetele se strângeau la ceai, putând astfel să urmărească tot ce se întampla în oraș. Rochiile lor lungi până în pământ, cu guler pompos aveau mâneci în formă de clopot ce le atârnau elegant la fiecare mișcare. Aveau mijlocul prins în corsete și la gât purtau medalioane vechi, prețioase, moștenite din generație în generație. În tot acest timp trăiai cu impresia că ești urmărit, că zeci de perechi de ochi te privesc de sus. Mi-am ridicat privirea și m-am liniștit căci erau doar luminatoarele acoperișurilor frumos realizate de meșterii dulgheri. Am vrut să văd și cu ce se îndeletniceau meșteșugarii acelor vremuri și astfel am poposit pe strada Turnurilor, unde fiecare îndeletnicire dădea denumirea câte unui turn. Strada răsuna de zgomotul sincron al ciocanelor mânuite cu măiestrie de meșterii fierari. Aceștia modelau metalul făurind de la banale potcoave până la cele mai strălucioare armuri pentru cavaleri. In turnul olarilor am văzut cum breasla săsească din oraș dădea viață lutului pe roată, lăsându-și amprenta pe vase ce urmau a se umple la mesele fastuase ale aristocraților. Târgul era plin de negustori încărcați cu mărfuri ce-și lăudau zgmomotos produsele. Cârciumile răsunau de râsete și de muzica trubadurilor, iar oamenii comentau turnirul ce avea să fie în cinstea marelui dregător al cetății. Copiii tare încântați de acest important evenimet alergau desculți în urma cavalerilor veniți din cetățile vecine pentru a-și disputa titlul de campion al turnirului. Dincolo de zidurile orașului viața decurgea într-un ritm mult mai lent. Aici am văzut țărani agricultori ce trudeau cât e ziua de lungă la lucrul pământului și femei ce spălau rufe pe

67

malul Cibinului. Pe ici, pe colo tineri ce se amuzau luându-se la trântă pe colinele verzi. Peisajul rural era completat de turmele de oi aduse la păscut. Zilele se scurgeau una după alta cu același freamăt, pline de culoare și farmec. Au trecut ani, chiar și secole, iar Sibiul, același oraș cosmopolit cu mult înaintea timpurilor sale. Aveam să descopăr aceasta în urma vizitei făcute în timpul vacanței de vară. Deși orașul a evoluat și au apărut clădiri moderne din sticlă și metal, partea veche a orașului păstrează parfumul acelor epoci. M-am plimbat pe aceleași străduțe pavate, pe lângă zidurile din cărămidă ale orașului, iar florile au rămas la balcoanele caselor.

68

Bunicul meu Marin Daria,

clasa a IX-a H

Oricât m-aș strădui, nu pot să uit vizita pe care i-am făcut-o bunicului meu, cu mult timp în urmă… Priveam înspăimântată pe geamul salonului de spital în care se afla. Ochii săi strălucitori ca două safire, priveau fără speranță încăperea, căutând parcă o cale de scăpare dintre gratiile bolii. Pe fața brăzdată cu șanțuri adânci ce poartă greutățiile traiului, lacrimi dureroase cădeau neîncetat, dovedindu-mi și mai mult că este doar umbra omului vioi de odinioară. Mâinile muncite îi tremurau ușor și încercau să oprească ploaia din ochii săi. Am deschis ușa, iar atmosfera rece și chinuitoare m-a cuprins imediat. Cum m-a văzut, pe chipul său am recunoscut imediat acel zâmbet familiar, care apărea de fiecare dată când îl strigam „Tataie!”. Deşi lacrimile nu se opreau, acum ştiam. Erau de bucurie. Trupul său slăbit s-a ridicat cu greutate din patul necruţător şi m-a cuprins într-o îmbrăţisare plină de iubire. Părul său îmi părea acum mai alb ca ultima dată când îl văzusem. Buzele de un roşu şters de bătrâneţe îi accentuau faţa palidă, care încerca din răsputeri să nu mai verse lacrimi limpezi, din pricina mea. Pentru a-l încuraja, mă prefăceam că totul va fi bine, deşi nesiguranţa prinsese deja viaţa în inimă mea temătoare.

Magia primăverii Marin Daria,

clasa a IX-a H În pragul lunii mai, o adiere ușoară de vânt îmi mișca blând părul, pe când mă plimbam în livada bunicilor. Lângă iazul de oglindă, un cireș ca un bulgăre parfumat își înclina crengile pentru prințesa Primăvară și forma o cunună bogată, demnă de această minunată prezență. În valurile răcoroase ale vântului, câte-o petală trandafirie cădea lin ca o bărcuță, iar apoi, după acest dans delicat, plutea lin pe apa limpede. Pulberea gălbuie a soarelui se zărea sfios printre frunze, luminând scena de cristal cu mici steluțe vioaie, asigurând un spectacol complet pentru firavele balerine, ce nu mai conteneau din a-și face apariția. Pe scoarța tânără a cireșului, o mică buburuză roșie ca focul își expunea rochia-i migălos lucrată, pictată cu negre bulinuțe ca tăciunele, ici, colo. Măreția peisajului era accentuată de o mică vrăbiuță ostenită, ce a poposit pe crenguța înflorită. Glasul ei dulce răsuna până în puful norilor imaculați, ce păreau acum zâmbitori și liniștiți, după poverile pe care le-au purtat de-a lungul iernii. Părăsesc tristă acest tablou, chemată de datoria de elev, iar către poartă, o adiere de vânt îmi mișcă blând părul…

69

Până ce moartea ne va regăsi... Grosaru Daniela,

clasa a X-a G Motto: „Se simte ca un leu rănit, rănit din dragoste.”

16 aprilie, 2018, ora 01.20 Paris E o tragedie, nu? Tot ce se întâmplă în jurul nostru, emoția ucide și sufletul speră la moarte. „Până când moartea ne va despărți”. Îți voi fi alături până când vei fi obosit de la simpla idee de trăit, te voi iubi până când sufletu-mi va muri înecat în vise și spulberat în speranțe. Timpul a fost dur cu noi, am petrecut doar jumatate din cât am plănuit și totuși nu ne-a fost de ajuns, însă a fost de ajuns să realizez cât de multă bucurie mi-ai adus în suflet. M-ai scufundat ca pe o corabie în oceanul tău de sentimente. Mi-ai legat o ancoră de picioare, să rămân blocată în acel sentiment de plăcere. Eram oarbă. Nu vedeam foametea, suferința, munca oamenilor din jur, te vedeam doar pe tine. În acel ocean, singurele viețuitoate care înotau erau săruturile și îmbrățisările lungi în diminețile reci de vară. Ai sărit la gâtul meu când am vrut să mă ridic la suprafață, mi-ai oprit mișcările, m-ai sărutat și mi-ai spus să rămân. Ai vrut să mai înotăm împreună pentru o ultimă dată. „Până când moartea ne va despărți”, și soarele va apune pentru tine ultima oară, buzele tale vor mai înceta să-mi spună vorbele pe care le iubesc, când ochii tăi vor înceta să mai strălucească în lumina soarelui. În fața mea, răsărit se naște, dar sufletul meu moare de fiecare dată când apune, la fel ca dragostea noastră. A apus totul. Te-au îmbrăcat în dantelă neagră. Au pus flori albe, poze cu noi. Albul pentru un nou început.Ți-am pus cea mai frumoasă baladă de dragoste, trebuia să auzi pentru că ai fost surdă si oarbă, dar ai plâns pentru noi mai mult decât am făcut-o noi pentru tine. Chipul tău era mai palid decât culoarea lui naturală, mâinile tale, reci. Nu mai puteau să mai strângă nimic, la fel cum mă strângeau pe mine. Mi-ai spus totuși să nu-ți las aprinse niciodată lumini, pentru că n-ai strălucit în ochii nimănui, ci ai stat în întuneric, căci n-ai putut să fii ce și-au dorit toți când ai ales să fii tu însuți. Eu nu mă pot mișca și aici nu e vorba că nu pot uita trecutul, dar aș fi preferat să „trăiesc” alături de tine. Sunt blestemat să respir fără tine. Sunt blestemat să mă trezesc zilnic în acelasi pat rece. Nu pot încălzi cealaltă parte și nimeni nu o va face. Sunt paralizat în culori. Mă îmbracă diferit în fiecare zi, la fel cum obisnuiai tu să te îmbraci, sute de culori. Totuși azi ai fost îmbrăcată în dantelă, ultima dată când te-ai îmbrăcat așa de elegant a fost la primul tau bal, și să nu uităm cât de frumoasă erai (Nu ți-am spus niciodata asta!). Când m-ai întâlnit și când te-am întâlnit, de la unul am devenit doi. Ai avut grijă să alegi pe cine iubești, pentru că ar fi putut fi letal. Însă mai letală decât durerea unei dezamăgiri ai fost tu. Ai dat viață oamenilor fără speranță. Mă mint. Refuz să cred că se va termina vreodată, însă rămân pozitiv până la impactul final. Acum stau cu paharul în mână, dar te rog nu mă judeca. Am „fugit” după tine din clasa a 9-a. Te iubeam, as fi zis de când m-am născut. Ai fost minunată și eu ca un prost nu ți-am spus niciodată. Ai fost cel mai bun lucru din viața mea. Ai fost esențialul, pentru ca acea viață să fie dulce! Ai fost mereu diferită. Toți ceilalți ieșeau superb în poze și realitatea îi mințea frumos. Pe tine realitatea te-a ucis cu adevărul și ți-a arătat cât de minunată ești când te privești în oglindă. Copila de care m-am îndrăgostit odata, acum e departe, pierdută în propriile gânduri. Eu sunt pierdut în plăcerea trecutului. Credeam că tu ești totul, am forțat destinul care ne-a strâns și ne-a ars sufletele! Râsul isteric ne-a ucis zambetul! Te-a luat de lângă mine și m-a lăsat singur, în zgomotul surd. Ai dispărut ca nisipul fin, te-ai scurs

70

ca dintr-o clepsidră. Zâmbește-mi din nou, nu mă lăsa să tânjesc după tine. Mă ucizi! Unde ești? Acel copil pe care-l iubesc. Trec zile, săptămâni, dar simt că suferința nu se va opri vreodată, vreau doar un minut ca să-ți spun tot ce simt, tot ce nu ți-am spus vreau să auzi. Ceva s-a rupt ca să reunească alte suflete. Dar de ce nu m-am rupt și eu? Trăiesc un coșmar, am decis să-l numesc „Tu”. Privesc toate locurile, ating tot ce ai atins. Nu vreau ca amintirea ta să se risipească așa repede, dar nu mă pot abține. Să nu uit cum umblai prin părul meu și simțeam că am cu tine un motiv ca să trăiesc. Să nu uit cum obișnuiai să fii atent cu mine, cum tot ce ai făcut a fost artă, cel mai bun tablou. Ai fost o capodoperă, dar cel mai important lucru, ai fost a mea. „Până când moartea ne va despărți” am zis din nou. Le-am înghițit pe toate... După fiecare moment de tandrețe așteptam să simt cum te întorci. Am ajuns la 23, pot spune că e noul meu număr norocos, dar și ultimul. Te-am văzut, dar nu simțeam nimic și asta nu era pentru că sunt paralizat, corpul mi-a amorțit în urma atingerii tale. Străluceai prin tot dezastrul speranțelor negative, care-ți spuneau că nu o să mă mai revezi niciodată. Inima îmi încetinea cu cât mă apropiam mai tare. „Vreau să ajung mai repede la tine!”. Am decis să mai iau cateva, ce e mult nu strica. Nimeni nu știa ce se întâmplă, nici măcar eu. Mă simțeam bine, dar totuși mai rău decât aș fi crezut că mă pot simți vreodată. „Până ce moartea ne va regăsi” mi-am zis pentru o ultima dată. Buzele mi-au fost cusute. Moartea a pus stăpânire pe viață și pe cuvânt. Ne-a ucis ca să ne unească. Astfel, îți dovedesc că dragostea mea pentru tine, nu e ceva ce pot exprima în cuvinte, așa cum îmi spuneai „Fapte, nu vorbe”. Așa cum niciunul dintre noi nu va mai putea spune ceva vreodată, suntem doi îndrăgostiți care înoată într-un ocean negru plin de dezamăgiri, dar am prins aripi și zburăm printre ele, ne agățam de speranțele oamenilor, pentru ca noi, noi nu suntem oameni, noi suntem culori. Trăim în forme, ne înecăm cu apă și murim pe pânză. Fie ca și cuvintele mele să moară pe foi, sub ochii voștri, căci singura-mi bucurie ramasă sunt ochii voștri lăcrimând.

71

În loc de sfârșit

S-au adunat aici, sub semnul albastrului, cele mai adânci gânduri ale membrilor Cenaclului literar Începuturi, liceeni sau elevi mai mici, de gimnaziu, din Colegiul Național „Zinca Golescu” din Pitești.

Revista cu același titlu, mai în vârstă cu nouă ani decât cenaclul înființat anul acesta la îndemnul unor copii inimoși, exprimă, în plan simbolic, prima treaptă a unui urcuș în nemărginire. Mimând viața reală în vers, în proză, în formă sau culoare, artiștii au făcut loc în lumile lor, luminii albastre a nopții, a irealității sau a suprarealității ce împacă în sine toate neliniștile unei generații îndrăgostite de Bine, de Frumos, de Adevăr.

Seriozitatea, pasiunea, elanul cu care s-au avântat în acest demers inițiatic fac din elevii noștri niște învingători ce ne uimesc atât prin prospețimea verbului, cât și prin profunzimea cunoașterii lumii la o vârstă pentru care lectura suplinește experiența de viață.

Se observă ușor că acești copii citesc foarte mult, căutând să înțeleagă universul creat prin Cuvânt. Iar Cuvântul nu întârzie să se arate unor astfel de inimi care au cutezat să exprime public tot ceea ce lor le este mai sfânt.

Le mulțumim lor și tuturor colaboratorilor noștri!

Prof. Florentina Maria Comănescu

72

Cuprins Poezie......................................................................................................................................... 3

Inima-i liberă să scrie, Dima Ramona .................................................................................. 4

Poezie dedicată poetului Mihai Eminescu, Popa Andreea Alexandra .................................. 5

Iubesc o umbră, Coman Elena Daniela ................................................................................ 6

Parfum de primăvară, Popa Andreea Alexandra ................................................................. 7

Despre viață, Coman Elena Daniela...................................................................................... 8

Primăvară, Șerban Barbu Ioana ...........................................................................................10

Adânc, Voinopol Cosmin ........................................................................................................ 11 Glossa, Coman Elena Daniela ..............................................................................................12

Peisaj de icoană ,Popa Andreea Alexandra ..........................................................................13

Noapte de iarnă, Cebotari Mihaela ......................................................................................13

Rugăciune de seară, Dima Ramona .....................................................................................14

Ornic grăbit, Coman Elena Daniela.....................................................................................15

În tăcerea de mormânt a nopţii, Cebotari Mihaela .............................................................16

Ocean stelar, Popa Andreea Alexandra ................................................................................17

Toamnă, Dima Ramona .......................................................................................................... 18 Un bol cu pești, Șerban Barbu Ioana ....................................................................................19

Toamnă, Șerban Barbu Ioana ...............................................................................................20

Din cer nu cad culori, Dima Ramona ..................................................................................20

Porumbelul, Coman Elena Daniela ......................................................................................21

Frumusețe, Dima Ramona ...................................................................................................... 22 Hazard, Coman Elena Daniela .............................................................................................22

Fără răspunsuri, Tinca Ioana Bianca ..................................................................................23

Tonalități de primăvară, Cebotari Mihaela .........................................................................23

Nihilum est, Coman Elena Daniela... ...................................................................................25

Mitologie românească, Tinca Ioana Bianca .........................................................................26

Senzații, Dima Ramona..........................................................................................................27

Apocalipsa gândului, Coman Elena Daniela .......................................................................27

Primul moment de nefericire, Hăbuc Corina Ioana ............................................................28

Iubirea de lângă râu, Tinca Ioana Bianca ...........................................................................29

Do, re, mi... , Dima Ramona.................................................................................................29

Militare Universum, Coman Elena Daniela .........................................................................30

Cum apa în pământ, Tinca Ioana Bianca ............................................................................31

Sentimentalism, Coman Elena Daniela ................................................................................32

Circularitate, Coman Elena Daniela......................................................................................32

Luptă între versuri, Dima Ramona .....................................................................................33

Cântec, Dima Ramona .........................................................................................................34

Mi-ai fost, Dima Ramona .....................................................................................................35

Fluturi în cerneală, Dima Ramona ......................................................................................36

O ramură plăpândă... ,Coman Elena Daniela .....................................................................37

Cavalerul nopții eterne, Gheorghe Alexandru.....................................................................38

Unde?, Coman Elena Daniela ..............................................................................................39

Sclavia Raiului, Hăbuc Corina Ioana ...................................................................................40

Impropriul devine, Dumitru Isabella Florentina ..................................................................41

Definiții, Coman Elena Daniela ............................................................................................41

73

Focul, Șerban Barbu Ioana ...................................................................................................42

Atlantis, Neagoe Marian Valentin ........................................................................................42

Plutind pe orizontul îndepărtat, Marin Daria .....................................................................43

Cântec nocturn, Pîrvu Teodora ...........................................................................................43

Un vis ce nu cunoaște sfârșitul, Pîrvu Teodora ...................................................................44

Proză.........................................................................................................................................45 Nea Nelu și porumbelul, Popa Andreea Alexandra .............................................................46

Un biciclist pierdut, Dima Ramona .....................................................................................48

Globul de cristal, Drehuță Andreea .....................................................................................51

Șeful și puiul, Popa Andreea Alexandra ...............................................................................53

Ovidiu și pescărușul, Popa Andreea Alexandra ...................................................................54

Sub petalele crinului, Stan Alexia .......................................................................................55

Problema unității de măsură, Hăbuc Corina Ioana .............................................................55

Sfârșitul, Stroe Sara .............................................................................................................57

Speranța bătrânului nuc, Popa Delia..................................................................................60

Cel mai frumos vis, Ruja Maria Diana ................................................................................61

Vis de primăvară, Toader Luana .........................................................................................62

Livada bunicilor toamna, Toader Luana .............................................................................63

Sacrificiu pentru sacrificiu, Neagoe Marian Valentin .........................................................64

Ceașca de cafea, Șerban Barbu Ioana...................................................................................66

Cândva…, Păun Maria Ștefania ...........................................................................................66

Bunicul meu, Marin Daria ...................................................................................................67

Magia primăverii, Marin Daria ...........................................................................................67

Până ce moartea ne va regăsi..., Grosaru Daniela..................................................................68 În loc de sfârșit, prof. Comănescu Florentina Maria...............................................................70

74

Colectivul de redacție: Drehuță Andreea, clasa a-X-a C – redactor-șef Gheorghe Alexandru, clasa a X-a C Coman Elena Daniela, clasa a X-a H Cebotari Mihaela, clasa a X-a F Tinca Ioana, clasa a X-a F Popa Răzvan, clasa a X-a C

Desene și grafică: prof. Cârstea Ionela Țârcomnicu Emanuel, clasa a IX-a H

Coperte: Andrei Miruna, clasa a V-a A

Coordonator: prof. Comănescu Florentina Maria