Métropole Orthodoxe Roumaine d’Europe Occidentale et Méridionale - Paris, FranceParoisse Orthodoxe Roumaine "La Résurrection du Seigneur"

37, Ch. de Chambésy, 1292 Chambésy/Genève

• Naşterea Domnului – începutul restaurarii omului – Pr. Paroh Vergil Vâlcu• Primiţi cu colinda? (amintiri dintr-o familie fericită) – Prof. Univ. Dr. Ioana Bot• Obiceiuri si tradiţii din Maramureşul copilăriei mele – Alexandra Bota• Plinirea Crăciunului – Nicoleta Sacagiu• Culorile Crăciunului – Ioadana Mihăilescu• Pelerin la Sfântul Nectarie – Sorina Sandu

Publicaţia parohiei «Învierea Domnului» Chambésy – GenevaAnul XXX, Naşterea Domnului 2010 www. biserica - geneva . ch

1

Naşterea Domnului – începutul restaurarii omuluiCei care citesc acest buletin special de Crăciun, pot constata că de câţiva ani încoace

insist pe un aspect ce pare a fi esenţial pentru înţelegerea sensului Crăciunului în planul Creaţiei şi, implicit, deci, al Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Pentru a da sens adevărului teologic că Crăciunul (Creation) este începutul unei noi creaţii în har ce se va opera în Hristos, am pus în evidenţă locul central pe care Omul îl are în Creaţie de la Facerea lumii şi am căutat să clarific noţiunea de OM. Am insistat pe referinţa biblică cu privire la faptul că Dumnezeu a creat pe Om după chipul Său: bărbat şi femeie (Facere 1,26) şi că, în sens creaţionist, noţiunea de Chip al lui Dumnezeu în om nu o putem adapta altei înţelegeri; nu o putem deturna, înţelegînd altfel conceptul divin cu privire la chipul Său din Om: altul decât bărbat şi femeie. Si insist, în continuare, asupra acestui aspect, deoarece chiar şi multi teologi, când e vorba de «chipul lui Dumnezeu în om», evită referirea biblică completă cu privire la acesta: bărbat şi femeie. Unii probabil, de teamă, ca nu cumva Om-ul sexuat (bărbat şi femeie) să nu creeze confuzii şi să sugereze, analogic, ideea antropomorfică a unui Dumnezeu genital în sensul dotărilor omeneşti. Logică ce chiar a determinat pe unii liber cugetători la o înţelegere plastic-figurativă despre acest «chip», sugerînd că, de fapt, este Omul cel care a inventat pe Dumnezeu „după chipul şi asemănarea sa”...

Să revenim la Scriptura Omului paradiziac. În înţeles biblic nimeni, nici o persoană la singular, nu poate asuma integral ideea de «chip al lui Dumnezeu», cum nici pe aceea de «Om». Pentru că atunci cînd zicem «OM» în înţeles biblic (unicul corect şi irevocabil), înţelegem monada celor două persoane diferit atribuite, bărbat şi femeie, genitoare de viaţă, nucleul fiinţial al umanităţii, celula de la baza societăţii. Trebuia să spun până acum că apelativul OM nu acoperă în limbajul divin doar o realitate a provenienţei, un substrat material („homo-inis”, de la „huma-ae” = în lb. latină = pământ), şi nici nu se limitează doar la persoana umană ca prezenţă fizică, nu, ci apelativul OM are, inainte de orice, un înţeles spiritual.

Dacă ar fi să dăm o definiţie Omului după proiecţia sa divină, am formula-o astfel: „Omul este, după fiinţă, O Entitate Spirituală, alcătuit (-ă) din două persoane deosebite după lucrare, bărbat şi femeie, care alcătuiesc Un Singur „Trup”, chemate să se împărtăşească una de cealaltă, în complementaritatea iubirii, potrivit cu Chipul lui Dumnezeu după care a fost creat, spre perpetuarea şi fructificarea vieţii pe Pământ şi spre împlinirea ei întru Împărăţia lui Dumnezeu”.

În numele „Adam” dat de Dumnezeu OM-ului creat după „Chipul Său” erau cuprinşi deodată şi bărbatul şi femeia. Numai după ce Adam (aceştia) au păcătuit şi au fost „izgoniţi din grădina Edenului ”bărbatul o numeşte pe femeia sa „Eva”, care denumire înseamnă „viaţă”, pentru că aceasta urma să fie „mama tuturor celor vii (Facere 3,20). Natural că, din momentul în care femeia primeste numele de Eva, Adam (care până atunci era, am putea zice, nume de „familie”,devine prenume si e atribuit bărbatului. Această mutaţie survenită si în limbaj în cuplul uman după căderea în păcat, este una din urmările confuze devenite concept îndreptat împotriva Chipului lui Dumnezeu din Om, ca si cum numai bărbatul ar fi Om iar femeia doar femeie. Bărbatul este „om”, dar fără „omul”-femeie, nu mai e Omul după „Chipul lui Dumnezeu”. Am spus mai sus că Omul este o entitate spirituală.Ce vrea să zică „o entitate”? „O entitate” înseamnă „un tot”. Dar „entitate spirituală”? Să fie clar de la început: „spiritual” nu înseamnă „invizibil”. Dumnezeu nu este de nevăzut pentru că este Fiinţă spirituală, ci pentru că

2

este „Duh” (Ioan 4, 21). Când spunem că Dumnezeu este Fiinţă spirituală, afirmăm Treimea Persoanelor divine, Una, cu atributele specifice fiecăreia, veşnic diferite una de alta, dar si vesnic complementare şi convergente pe componenta comună a relaţiei de iubire. Cuvântul spiritual nu poate fi atribuit decât persoanei, pentru că numai persoana este capabilă de relaţie conştientă. Cineva m-ar putea intreba: dar cum duceau pustnicii o viaţă spirituală, trăind singuri, în pustie? Răspunsul este că pustinicii trăitori nu erau niciodată singuri, ci trăiau, în Hristos, cu Dumnezeu.

Trebuie adăugat că nu orice relaţie între persoane înseamnă viaţă spirituală, ci numai aceea în care persoana asumă integral partea chipului lui Dumnezeu din ea (bărbat sau femeie) şi voieşte consecvent binele pe care-l deosebeşte de rău, asemenea lui Dumnezeu (Facere 1,26; 3,22) şi-l pune în slujba comuniunii cu lumea si cu Creaţia (cu care împreună se sfinţeşte), şi cu Dumnezeu ( pe care-L proslăveşte).

Ca şi Dumnezeu (Treime de Persoane), Omul (cuplu de persoane), poate realiza comuniunea în interiorul fiinţei sale în baza relaţiei dintre cele două părţi componente (parte/ bărbătească şi parte/ femeiască) ale aceluiaşi Întreg, denumit OM.

Căciunul – Întruparea Fiului lui Dumnezeu... Fapt de neînchipuit de când e Omul pe Pământ, dar anunţat de profeţi şi aşteptat de omul de sub Lege. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru a mântui lumea de sub păcat, iar Teologia dogmatică învaţă, conform Revelaţiei în Hristos, că aceasta, mântuirea, a început cu Refacerea Chipului lui Dumnezeu în Om. De ce trebuia refăcut mai întâi acest Chip? Tot Teologia dogmatică arată că, prin căderea în păcat a protopătinţilor noştri adamici (bărbatul şi femeia „Adam”), acest nucleu originar al umanităţii noastre a fost perturbat. „Chipul lui Dumnezeu” în Om, ca bărbat şi femeie, a rămas, dar prin păcatul care l-a rupt şi înstrăinat de Dumnezeu, acesta s-a întunecat. Prima reacţie a Omului paradisiac, după ce a (au) greşit, a fost teama (s-au ascuns de Dumnezeu), şi ruşinea (şi-au dat seama că sunt goi). Greşeala (păcatul) a născut sentimentul necunoscut în relaţia bărbat-femeie până atunci, acela al vinovăţiei. Au cunoscut, aşadar, o primă lege nescrisă dar imprima-tă în adâncul fiinţei lor, legea morală: au deosebit Binele de Rău: „Iată că Omul s-a făcut ca unu din Noi cunoscînd binele şi răul” (Facere 3,22).

Ne punem aici întrebarea firească care ne intrigă până la paradoxal: ce e grav în faptul că Adam a cunoscut binele si răul? Dar ce, Dumnezeu voia ca omul să fie un ignorant? Răspunsul e că nu, Dumnezeu nu voia ca omul să rămănă un ignorant, dar voia ca omul să ştie că Răul nu vine de la Dumnezeu, că sunt alte forţe care-l determină, că acele forţe au abilitatea să prezinte Răul sub masca Binelui, şi că în fond, nu cunoaşterea binelui şi a răului e sensul interdictiei de a nu mânca din Pomul cunştinţei binelui şi răului, ci consecinţa urmată de călcarea interdictiei: moartea spirituală a omului. La acest lucru voia Dumnezeu ca omul să nu ajungă, dar nu obligîndu-l, ştirbindu-i libertatea, ci cu acordul şi prin exerciţiul voinţei umane proprii. Alternativa prezentată de Dumnezeu lui Adam prin interdicţia nemâncării din acel pom, nu era între cunoaştere si moarte, ci între Viaţă şi moartea spirituală. Adam nu ştia că denumirea de „Pom al cunostinţei binelui şi răului” desemna o realitate morală, pentru că nu avea acele noţiuni, dar că dacă va mânca din el şi că va „muri” înţelegea, cel puţin, că moartea era contrară voinţei lui Dumnezeu. Bărbatul şi femeia Adam se comportau spiritual ca „în luna de miere” până ce păcatul le-a luat vălul de pe ochi, adică până ce au nesocotit pe Dumnezeu:

3

„Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul”(Facere 3, 4-5). Asa a căzut Adam (bărbatul şi femeia sa) din har şi a intrat la stăpânul morţii, reprezentat aici de şarpe.

Aşadar, preţul cunoaşterii binelui şi răului, în felul care a avut loc, a fost moartea spirituală. Ce înseamnă pentru om „moarte spirituală”? Înseamnă pierderea comuniunii cu Dumnezeu şi, odată cu ea, dezbinarea cuplului uman şi începutul dezordinei în Creaţie. Relaţia dintre bărbat şi femeie, Om şi natură, se schimbă. Din egală, femeia devine subordonată bărbatului, din grădină paradisiacă, natura devine, adesea, un habitat ostil, din rege peste creaţie, Omul devine un călător rătăcit printre legi şi destin... Căci, prin neascultare, s-a instalat între bărbat şi femeie dezbinarea, între Om şi Dumnezeu depărtarea, între bine şi rău hazardarea, între viaţă şi moarte încrâncenarea...

Moartea spirituală la nivelul cuplului uman originar (Adam) care a imprimat dezordine de relaţie, s-a transmis posterităţii ca o neputinţă de nedepăşit prin forţe omeneşti, pentru că „acelaşi duh” protopărintesc al „chipului dumnezeiesc” împuţinat în Om, s-a moştenit în orice cuplu nou constituit... Aşa a apărut suferinţa întregii societăţi prin lucrarea colaterală a păcatului, multi ridicîndu-şi neputincioşi ochii spre Cer, aşteptînd un Mesia, Mântuitor (pentru că dezordinea în lume a fost şi rămâne de esenţă morală). Un Mesia care să readucă lumea la o viaţă autentică, începînd cu cea a Omului interior. Dar acest Mesia, ca să poată, trebuia să fie mai întâi el Omul autentic, să poarte în el partea Chipului lui Dumnezeu neîntinată, să fie în comuniune perfectă cu Dumnezeu.

Omul autentic, Mesia cel adevărat, după „Chipul lui Dumnezeu” şi „asemănarea”cu El, nu se mai putea naşte din „omul pământesc – bărbat şi femeie – „ de aceea a ales Dumnezeu „la voie royale”,calea de mijloc. Acest Mesia urma să fie Dumnezeu şi Om, iar noi l-am aflat în Iisus Hristos, care se numea pe sine Fiul lui Dumnezeu dar şi Fiul Omului, avînd „două naşteri”, prima din veşnicie, din Dumnezeu-Tatăl, a doua în timp, din Omul-femeie. Iată că bărbatul Adam, neascultător, dispare acum din prim plan. Aici are loc o mutaţie esenţială pentru restituirea ideii de „chip” al lui Dumnezeu. Dacă la Facerea lumii, prima Creaţie, femeia-Adam este „luată din coasta bărbatului-Adam”, este pentru a se afirma unitatea, de-o-fiinţimea neamului omenesc. Cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin care are loc începutul unei noi Creaţii (în har), mutaţia stă în faptul că se schimbă raportul bărbat-femeie-„chip”: femeia nu mai apare aici ca, creată pentru bărbat (ca Eva pentru Adam), ci bărbatul (Iosif) e dat femeii (Fecioarei Maria). E vorba însă de bărbatul-logodnic care a înţeles ca şi Fecioara Maria Taina rânduielii divine. Împreună fac ascultare de Dumnezeu. Bărbatul nu se mai substituie lui Dumnezeu ca sursă a vieţii şi, ca atare, în femeie nu se mai reproduce şi se aduce pe lume doar o făptură din „specia” sa biologică, ci în femeie iau fiinţă „fiii” lui Dumnezeu după har, lumină din Lumină. Aşa se face că din Fecioara Maria, care reprezintă aici pe Omul-Femeie, s-a putut naşte, în timp, Fiul lui Dumnezeu. Între Dumnezeu si Om nu este incompabilitate din moment ce Dumnezeu l-a creat pe Om „după Chipul Său”. Dumnezeu se poate proslăvi oricând în Om; Omul îl poate întâlni oricând pe Dumnezeu...

Prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu are loc asadar începutul refacerii „Chipului lui Dumnezeu” în Om, pornindu-se de la ascultarea de Dumnezeu. Spre deosebire de bărbatul şi

4

femeia Adam, care prin păcat n-au mai avut acces la al doilea pom paradisiac, Pomul Vieţii, prin ascultarea de Dumnezeu, Fecioara Maria şi logodnicul său Iosif, au făcut posibilă venirea lui Dumnnezeu întru ale Sale, în Persoana Fiului Său celui veşnic, Iisus Hristos-Mesia, Pomul Vieţii.

Naşterea miraculoasă a Fiului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt şi din Femeia Fecioară (care nu ştia de bărbat), arată că Viaţa are sursa numai în Dumnezeu. Însoţirea Mariei, prin logodire, cu bătrânul Iosif, însă, are o relevanţă aparte: Dumnezeu legitimează ca firească Naşterea Fiului Său în lume, anume după rânduiala „Chipului Său”, bărbat şi femeie, ce, prin alcătuire, se numeşte OM.

Odată cu Naşterea Mântuitorului Hristos în interiorul acestui „Cuplu-Om-spiritual”, Maria Fecioara-Bătrânul Iosif, intrăm într-un domeniu în care familia nu mai „ţine pasul cu lumea aceasta”, ci lumea se redefineşte şi ia un nou start în jurul şi sub inspiraţia-model al Sfintei Familii.

Că Omul, eveniment şi precursor a-tot-binele pe care Dumnezeu îl voieşte, contează şi determină direcţii chiar şi contrare voinţei lui Dumnezeu, se ştie de mult, din timpuri paradiziace... Cadrul în care vedem şi mai pregnant că mântuirea lumii în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, începe cu refacerea „Chipului lui Dumnezeu în Om” este prima minune în care îşi manifestă puterea şi lucrarea Sa divină: la Nunta din Cana Galileii. Căci în Om, spre deosebire de restul vieţuitoarelor, a pus Dumnezeu, la Creaţie, „Chipul Său” lege-patron şi cod al convergenţei în ordinea firii: „De aceea va lăsa „omul” (bărbatul, n.n.) pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amândoi Un Trup (s.n)” (Facere 2,24). Vedem totuşi că la Nunta din Cana Galileii, minunea se săvârşeşte nu asupra mirilor ci asupra apei care se preface în vin. De fapt, în acestă scenă, în prim plan nu intră mirii ci Nunul, care se arată mirat de calitatea vinului provenit din apă...

Fac aici o paranteză să spun că sunt eu însumi mirat de adâncul sacrosant al limbii române... Căsătoria, ca Taină, e numită în limba română „Taina Nunţii”, denumire derivată din aceea de Nun (Nuni) şi nu de Miri, cum ar părea firesc...

Nu mi se pare deloc exagerat să cred că dincolo de sensul teologic al acestei Sf.Taine, au înţeles mai bine cei din vechime decât noi rolul Nunilor în ritualul reinvestirii cuplului, în har, după „Chipul lui Dumnezeu”: Om, bărbat şi femeie. Ce mă face să cred acest lucru? Mentiunea biblică a Nunului pentru prima dată la o nuntă şi aceasta când Mântuitorul e prezent şi face prima Sa minune, nu e deloc întâmplătoare. De altfel, vinul provenit din apă este adus mai întâi Nunului spre gustare... Iar acesta, adresîndu-se Mirelui, se miră că a „fost ţinut pentru la urmă vinul cel bun” (Ioan 2, 10). Căci Nunul nu ştia de unde provenea acest vin...

Să urmăm cursul acestei logici: Că Mirii de la Nunta din Cana Galileii îşi dăduse dinainte consimţământul, şi-au spus „DA”, nu mai e o taină. Că Dumnezeu l-a chemat pe Om la Viaţă veşnică, se ştie, deasemenea. Să ne amintim însă că bărbatul şi femeia Adam au fost puşi în faţa unei interdicţii: să „NU” (mâncaţi...). Ce ascundea acest „NU”? „Taina lui NU”era, în fond, calea Omului cu Dumnezeu Cel nevăzut, spre cel de-al doilea Pom - al Vieţii. „NU”, ca poruncă, marca pentru bărbatul şi femeia Adam, prezenţa însăşi a lui Dumnezeu cu ei, în timp ce vor fi singuri în faţa incertitudinii. „NU” însemna, însă calea renunţării, a jertfei cu orice

5

preţ, de la ceea ce putea distruge fluxul Vieţii. „NU”-ul putea fi trofeul vieţii lor, cu care s-ar fi încununat, dacă l-ar fi cîştigat.

În ritualul Tainei Nunţii creştine, prin mâna preotului Mirii primesc pe capetele lor Cu(nu)niile. De remarcat că aceasta se petrece cu ajutorul (Nu)nilor. Mirii fac de acum un singur „trup” spiritual şi, investiţi cu har ca şi oarecând bărbatul şi femeia Adam, nu mai le stă în faţă boldul morţii, martori fiind Nunii, căci Dumnezeu a deschis din nou Omului, în Fiul Său, calea Împărăţiei, Pomul Vieţii, din care şi tu creştine, cuminecîndu-te, ai gustat...

IN REZUMAT, Crăciunul, Intruparea Fiului lui Dumnezeu, aceasta a însemnat: Dumnezeu îl preia pe Om din locul unde l-a sortit Adam, din multimea păcatelor, şi, în Hristos, Omul desăvărşit (Mielul şi Mirele), îl şcoleşte şi-i dă toate mijloacele harice pentru a putea dobândi cununa Vieţii.

Preot Vergil VALCU

Primiţi cu colinda?(amintiri dintr-o familie fericită)

Relaţia mea cu obiceiul colindatului de Crăciun e una aparte, cred, dar totodată – exemplară pentru felul cum familiile româneşti îşi puteau construi intimitatea în pofida dictatului politic ceauşist, în anii 60-80 ai secolului trecut. Pentru că, oficial, Crăciunul era o sărbătoare interzisă, Moşul tradiţional fusese înlocuit la serbările publice cu un anemic şi neconvingător Moş Gerilă, colindatul pe străzi era ameninţat de pedepse neclare, misterioase şi înfricoşătoare, despre care circula un întreg folclor urban... Nu se mai făceau arestări, ca în anii stalinismului anterior, dar interdicţiile rămăseseră. Cei care doreau să se facă plăcuţi puterii comuniste împodobeau un brad în casă pentru seara Ajunului, în vreme ce lăsau un al doilea brad pe balcon, împachetat şi „la vedere”, pînă în ajunul Anului Nou, ca semn public că ei respectă sărbătorile „de partid şi de stat”. Într-o perioadă în care era greu să găseşti de cumpărat un brad pentru Crăciun, îmi amintesc că priveam brazii din balcoane cu ochii furioşi şi frustraţi ai copilului: mi se păreau o enormă risipă, o minciună ştiută de toţi, un semn al lumii absurde în care trăiam. Dar – ca pentru mulţi alţi români trăitori sub vremi, cum zice cronicarul – şi pentru mine viaţa adevărată, viaţa de familie era „în altă parte”, se construia adică diferit, în zone unde puterea putea fi ignorată. Nu e nimic extraordinar în asta: decît, poate, diversitatea repertoriului meu de colinde, datorat unor circumstanţe particulare, asupra cărora voi reveni. Însă înainte de toate, vreau să evoc normalitatea atîtor familii româneşti, care pregăteau Crăciunul – cea mai mare sărbătoare de peste an – pretîndu-se la adevărate acrobaţii culinare (în pofida raţionalizării alimentelor), doar să le fie, după datină, mesele îmbelşugate. Bunica mea cînta în corul catedralei (foste greco-catolice, devenite ortodoxe) din oraş, aşa că a o acompania cu glasul meu ezitant la început, cîntînd prin casă, sau a mă duce cu ea serile la „repetiţie”, era cît se poate de firesc. Aşa am învăţat, ca tot omul, „O, ce veste minunată...” şi „Trei păstori se întîlniră...” – cred, înainte să ştiu silabisi toate cuvintele versurilor, pentru că familia avea să rîdă ani la rînd evocîndu-mi primele ezitări la cuvintele lor complicate. Aşa am făcut prima iesle din viaţa mea: nu cu figurine specifice (de negăsit, pe atunci, în comerţ), ci deghizîndu-mi păpuşile

6

cu un pic de fantezie şi cu toată colecţia bunicii de eşarfe şi basmale şi gablonţuri! Sunt convinsă că mulţi copii făceau, pe atunci, ca şi mine. Nu am întîlnit pe nimeni care să nu ştie „O, ce veste minunată...” – încă un semn discret despre cum a fost învins încet, dar sigur, comunismul, în casele oamenilor normali, din România aceea anormală şi tristă.

Însă bunica nu era singura care să mă înveţe, „implicit”, ca pe toţi ceilalţi nepoţi. Tatăl meu, folclorist pasionat de cercetările de teren şi – desigur – iubitor al tradiţiilor populare, punea în casă, de cum începea postul Crăciunului, benzile sale cu culegeri de colinde. Era fundalul sonor al lui decembrie, pentru noi (şi pentru vecinii de bloc: nu ştim să ne fi turnat cineva). Îşi găsea timp să îmi explice cîte ceva despre fiecare colindă (erau, nu exagerez, sute de înregistrări), să mă înveţe despre variante şi despre linii muzicale, despre graiuri şi regiuni, să mă pună să ascult atent pentru a desluşi textul... Pe un scaun de bucătărie, la intersecţia dintre camere, trona un magnetofon Tesla cu arămurile strălucind, greu. Priveam fascinată foşnetul benzilor mari, atingeam delicat peretele lateral al difuzorului pentru a-i vesti pe ai mei că „s-a încins” (şi atunci îl opreau să se răcorească...), pînă cînd am ajuns să învăţ multe din colinde, să îmi fac propria listă a celor care îmi plăceau, anume, să le ştiu poveştile şi zonele de provenienţă. Încet şi firesc, tata reuşise să îmi transmită semnificaţiile esenţiale ale colindatului, deodată cu acele cîntece fermecate, caleidoscop de frumuseţe şi de spiritualitate pusă în poveşti nemaipomenite: despre leul care se luptă cu un delfin, despre fata care se leagănă între coarnele cerbului, despre Sfîntul Ion care e prefăcut în cerb de mama lui, despre Dumnezeu coborînd pe pămînt pe o scară de ceară care se topeşte, despre Crăciun cel bătrîn, dormind „mort de beat” şi batjocorit de colindători... Despre fiul care plînge la poarta Raiului şi despre promisiunile pe care i le face Fecioara, mama sa, despre fata care moare culegînd spice şi despre junele plecat la

7

vînătoare... Fuga, Magii, Naşterea, Infăţişarea la templu erau episoadele aurite ale unor infinite poveşti în care lumile se întîlneau, cea pămîntească şi cea paradisiacă, aşa cum în perioada dintre Crăciun şi Bobotează există credinţa că tărîmurile comunică între ele şi că armonia lumii vibrează de tensiunea schimbării ciclului şi calendarului.

Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna, anume, în obiceiul colindatului, sunt credinţele după care nici o casă şi nici un om nu trebuie să rămînă necolindat, dacă vrea să fie ferit de necazuri în anul ce vine, după cum nu trebuie să refuzi colindătorii sau să nu îi omeneşti cu mîncare şi băutură, sub pedeapsa de a fi „descolindat” (am învăţat colinde de batjocură, „colinde de price”, fireşte) şi de a-ţi pierde norocul.

Şi apoi, cum fiecare familie îşi are obiceiurile ei în interiorul cadrului general al sărbătorii celei mari, la noi în casă – nu ştiu de unde a pornit, dacă exista înainte să aibă bunicii un „ginere folclorist” sau dacă s-a construit de la bucuria pe care o dădeau tuturor benzile tatii cu colinde originale – există credinţa că fiecare persoană trebuie să îşi aleagă o colindă, care o reprezintă, care îi place, pe care să o ştie cînta sau pe care să o ceară colindătorilor, anume. Bucuria mea era să ştiu cînta colinda fiecăruia; am transmis obiceiul, cît am putut, încurajîndu-mi prietenii să îşi aleagă asemenea „embleme de Crăciun”, pe care să le preţuiască şi să le cînte ca pe talismanele unei relaţii particulare, a fiecăruia, cu divinitatea. În jurul bradului şi-al mesei de Crăciun, la noi aşa se pomenesc şi morţii: străbunica Floare (pe care nu mi-o mai aminteam), cu al său „Mîndru-şi cîntă-un cerb în codru/ Şi-aşa-şi cîntă de nu-i modru./ Nime-n lume nu-l aude/ Num-o dalbă-mpărăteasă...”, bunicul – cu o colindă de price („Scoală-te Ioane, hăi,/ Că îţi vin prietinii tăi/ Las’ să vie, vie/ Că mie nu mi-i de ei/ Ca şi lupului de miei...”), unchiul căruia îi plăcea colinda Mioriţei („Trei păcurărei pe munte/ Vorovesc de zile multe...”) şi tot aşa, fiecare, mort sau viu, e de faţă, alături de ai săi, în zilele Crăciunului. Colindele pentru casa unde a murit cineva peste an („Mă luai, luai, sus pe lîngă rîu/ Cu secera-n brîu...”), colindele pentru casa unde s-a născut un copil peste an (şi care vorbesc, desigur, despre Naşterea Pruncului), colindele pentru belşugul casei şi pentru lauda gospodarului... Unele nu mai erau, pe benzile tatii şi în memoria ţăranilor, decît cioburi, frînturi din texte vechi şi uitate; voci stinghere sau hîrîite adăugau, suspendînd cîntecul, „şi mai mult nu-i”: nu îmi rămînea decît să imaginez ce i s-a întîmplat lui Dumnezeu cînd a coborît pe scara de ceară spre pămînt şi Soarele i-a topit-o, sau cînd s-au certat florile între ele, chemate la jurămînt de Sfîntul Soare, sau cînd pe Rusalina, fată dalbă, au furat-o turcii din faţa casei... Şi totuşi, spunea tata, atîta vreme cît le cîntăm şi le ascultăm, ele sînt salvate de la uitare.

Îndrăgostită de atîta frumuseţe, pofticioasă şi fericită că le ştiu, mi-am ales nu numai o colindă, pentru mine, anume, ci mai multe, pentru „stări de spirit”, mie definitorii. Am un colind pentru dorinţele imposibile: e povestea soarelui şi a lunii, fraţi blestemaţi într-o iubire interzisă („La poartă la Ţarigrad/ Este-un fecior de-mpărat./ Mult se roagă la mă-sa/ Să i-o dea pe soră-sa...”). Şi unul despre cum se nasc profesorii, adică cei ca mine: prefăcut în cerb de maică-sa, Sf. Ion promite vînătorilor care îi cruţă viaţa că, atunci cînd va redeveni om, „Jos la ţară duce-m-oi/ Pruncii învăţa-vi-i-oi/ Că s-a născut domnul sfînt/ Domnul sfînt pe-acest pămînt...”. Şi, în sfîrşit, colindul de singurătate al Lunii, pe care îl scriu aici, ca pe o semnătură deplină a mea, la capătul articolului acestuia:

8

„Dinaintea iestor curţiSînt tri rînduri de pomuţi.Şi-naintea pomilorŞade doamna curţilor,C-un păhar de vin a mînăTot închină şi suspină.De unde ţine cu mînaScrisă-i raza şi lumina,Şi de unde bé din el,Scrisu-i on luceferel.Cum închină şi suspină,Oile le bagă-n stînă,Şi le numără pe toate,Şi le lasă-n cer pe noapte!”

Şi, pentru că urările sunt la fel de importante ca şi colindele, închei spunîndu-vă, după datină, „Să fii, gazdă, vesălos,/ Ca un pom din rai frumos!/ Să vă umple binele,/ Ca vara albinele!/ La anul şi la mulţi ani!”.

Ioana BotProfesor de literatură română la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca

Obiceiuri si tradiţii din Maramureşul copilăriei mele

La români, sărbătorile de iarnă, îndeosebi cele de Crăciun, sunt adevarate popasuri de suflet. Amintirile copilăriei ne revin puternic în minte, martore ale unor vremuri de inocenţă si lipsă de griji. Zăpezile înalte până la streşina casei, prevestitoare de rod îmbelsugat, erau mai bogate decât cele de astăzi. Podoabele bradului aveau altă scânteiere, iar cadourile, chiar dacă mai sărace ca astăzi, ne făceau cei mai fericiţi oameni din lume! Mirosul proaspăt de brad, miresmele îmbietorare ale mulţimii de mâncăruri traditionale erau ace imateriale ale unui orologiu ce indicau succesiunea riguroasă a etapelor sărbătorilor. Toate acestea s-au înregistrat într-un loc special al minţii noastre ca o bogăţie de mare preţ şi în fiecare an ne străduim să recreăm atmosfera plină de taină a Crăciunului copilăriei noastre.

Dar parcă nimic nu era mai înălţător decât momentul în care porneam la colindat! Emoţia din perioada de pregatire a colindelor creştea treptat, treptat, pană să ajungă la culmea ei în momentul în care, mari si mici, în cete separate totuşi, porneam la colindat. La sate sunt păstrate mult mai bine datinile acestei perioade ale anului. Colindatorii sunt aşteptaţi în casele lucind de curăţenie si frumos împodobite şi sunt răsplătiţi de gospodari cu covrigi, fructe, nuci, colăcei sau chiar bani.

Pe lângă colindele religioase există vechi colinde laice sau obiceiuri cu nume bizare cum ar fi Capra, Ursul sau Cocostârcul. Acestea sunt în fapt jocuri cu măşti si costumaţii speciale confecţionate de meşteri locali care ironizează personajele negative ale satului. Semnificaţia exactă a acestor obiceiuri se pierde undeva în negura veacurilor, oamenii din zonă sau specialişti în folclor reuşind doar în parte să lămurească originea si evoluţia acestor datini.

9

Unele dintre ele ne vin fără îndoială din perioada precreştină, însă au fost pe parcurs "îmbrăcate" într-o haină creştină.

Un obicei străvechi se mai păstrează încă de Crăciun în oraşul Cavnic şi atrage o mulţime de turişti pentru că nu poţi să vezi în fiecare zi ”draci” care umblă liberi pe străzi. Potrivit unora, obiceiul ar data din timpul invaziilor tătare, când locuitorii zonei au găsit o metodă ingenioasă de a-i pune pe fugă pe atacatori. Bătrânii povestesc că atunci când hoardele de tătari au venit peste oamenii de aici, aceştia fiind puţini, şi-au pus piei de oaie pe feţe şi şi-au agăţat zeci de tălăngi pe ei pentru a face cât mai mult zgomot. S-au gândit că tătarii vor crede că sunt mulţi şi o vor lua la fugă. Se pare că au şi reuşit.

”Dracii” poartă numele de ”brondoşi” şi sunt tineri mascaţi care aleargă, începând din ziua de Crăciun, prin fiecare gospodarie, pe fiecare straduţă din oraşul maramureşean şi fac un zgomot asurzitor cu tălăngile prinse de costumele specifice. Obiceiul aproape că se păstrează nealterat. Timp de trei zile, copiii si tinerii se îmbracă în brondoş şi aleargă prin Cavnic. De la cel mic pană la cel mare, toţi sunt brondoşi. Gălăgia făcută de tălăngile lor se spune că alungă spiritele rele din casele oamenilor. Costumele sunt speciale, pentru că brondoşii poartă măşti din piele de oaie pe cap, iar în jurul corpului îşi prind zeci de tălăngi, care pot cântări împreună chiar şi 20 de kilograme. ”Echipamentul” de brondoş se confecţionează cu greu şi costă cateva milioane de lei vechi, astfel încât mulţi tineri au costumele de la taţii lor. Nu doar localnicii sunt înconjuraţi de brondoşi, ci şi turiştii care trec prin Cavnic. Maşinile sunt oprite în mijlocul drumului, iar şoferul şi ceilalţi pasageri primesc urări de Crăciun şi asistă la dansul ritualic al acestora. Nimeni nu este supărat pentru mică întarziere poate şi pentru că nimeni nu doreste să fie însoţit de spirite rele.

Am evocat pe scurt doar un obicei, cel mai impresionant, ce au făcut şi fac în continuare sărbătorile de iarnă speciale. Toate fac parte din patrimoniul cultural al spaţiului

românesc. Crăciunul - sărbătoarea familiei - ne cheamă şi în anul acesta în jurul bradului, a meselor bogate alături de părinţi, fraţi, copii, nepoţi si prieteni dragi. Colindele, datinile si cadourile trebuie sa ne facă însă ca în pace şi liniste sufletească să regăsim semnificaţia profundă a Crăciunuilui şi anume misterul naşterii Mântuitorului.

Alexandra Bota

10

Plinirea Crăciunului

Bună dimineaţa la Moş Ajun !...Sculaţi gazde, nu dormiţi !...O ce veste minunată în Betleem ni se-arată … se aud glasurile copiilor ce vestesc Naşterea Domnului; glasurile colindătorilor ce merg din casă în casă, ce bat din poartă-n poartă pentru a anunţa vestea minunată. Moment de bucurie în cer şi pe pământ. Mesele pline de bucate, casele împodobite cu fel de fel de luminiţe şi podoabe, cadourile care aşteaptă sub cetina verde a bradului de Crăciun. În cer îngerii cântă «Slavă întru cei de sus lui Dumenzeu şi pe pămant pace, între oameni bunăvoire» (Lc 2,14). Întreg universul se îmbracă în haină de sărbătoare. Totul este feeric, totul este sublim. Fiul lui Dumnezeu se face om asemenea nouă, se face fratele nostru, se coboară la noi, pentru ca noi să putem urca la Dumnezeu. Totul se petrece în această noapte Sfântă.

Dar tot în această noapte sfântă, suferinţa este prezentă. Bucuria se îmbină cu suferinţa. Fiul lui Dumnezeu se naşte într-un staul de vite, în frig, pe paie. Familia Sfântă nu găseşte o gazdă care să o primească… şi totusi, Cel ce se naşte este Fiul lui Dumnezeu. Să-l primim noi în ieslea sufletelor noastre, iar o dată cu El să primim pe orice seamăn care suferă, care este trist. Să vedem în fiecare om singur pe Iisus în singurătatea staulului, în fiecare om care suferă pe Pruncul din Betleem care suferă în frigul iernii, în fiecare persoană care plânge pe Pruncul Iisus care varsă lacrimi printre animalele ce-i dădeau caldură şi să ne îndreptăm paşii spre aceste fiinţe asemenea păstorilor care şi-au îndreptat paşii spre Fiul lui Dumnezeu mult aşteptat. Să mergem spre ei, să nu-i uităm, să nu-i ignoram, să dăm puţin din timpul nostru bătând în uşa unei case în care se afla o persoană singură, uitată de toţi; să dăm din timpul nostru mergand spre copiii care suferă în frigul iernii asemenea Pruncului Iisus; să ne îndreptăm privirea spre cel ce se află în dificultate, să mergem spre cel de langă noi cu dragoste şi blândeţe, aşa cum Iisus a venit spre noi. Să iertăm celor care ne-au greşit, asemenea Tatălui ceresc ce ne-a iertat nouă şi care l-a trimis pe «Unicul Său Fiu» din dragoste pentru noi. Să-i iubim pe cei din jur cu aceeaşi dragoste plină de căldură, pe care Maica Sfantă o arată Fiului ei în staulul din Betleem. Să păstrăm căldura, deschiderea şi ospitalitatea sufletului romanesc. Să păstrăm aceste valori de preţ pentru care strămoşii noştri s-au luptat, să le transmitem si noi

copiilor noştri şi să putem spune împreună cu îngerii «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire…».

Nicoleta Sacagiu

11

Culorile Crăciunului

Ce mult mai aşteptăm sărbătorile de iarnă şi, în special, Crăciunul!!!Este momentul în care toată familia se reuneşte pentru a petrece împreună şi a-şi

aduce aminte de sărbătorile trecute şi petrecute, şi de a face împreună planuri pentru anii care urmează să vină.

Nimic nu e mai frumos decât să te aduni încet pe langă bradul frumos împodobit, cu o cană de vin fiert cu muuuuult zahăr, cuişoare şi scorţişoară şi să te laşi în voia sufletului, pe cărarea amintilor.

Îmi aduc aminte şi acum, de pe vremea cand eram încă copil, bucuria pe care o simţeam ori de cate ori împodobeam pomul de Crăciun. Ai mei părinţi erau tare bucuroşi că pot face asta pentru noi şi se străduiau să facă o cat mai bine. Mirosul de coajă de portocală, cozonac şi sarmale era ca şi un vis de care nu ne mai săturam, iar beculeţele din pomul de Crăciun făceau ca atmosfera să fie şi mai minunată. Mama obişnuia, ca în noaptea de Ajun să ne spună cate-o poveste. Acesta era momentul cel mai aşteptat, pe langă cel al cadourilor de sub pom de a doua zi dimineaţa, ca de…copilul, tot copil. Dar să revenim la povestea mamei.

Ştiu, şi îmi aduc aminte cu drag şi emoţie, de Ajunul în care mama ne-a povestit despre semnificaţia culorilor Crăciunului, care pentru noi însemnă doar pom de Crăciun, portocale, ciocolată…şi lista se termină aici.

Povestea mamei mele începea cu însemnatatea Stelei de la răsărit, asta ca povestirea să fie şi mai captivantă….Steaua Crăciunului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "N-a fost stea, ci o putere nevăzută care a luat chip de stea. Că n-a fost una din stelele cele multe, dar, mai bine spus, după parerea mea, n-a fost nici stea, ci o putere nevazută, care a luat chip de stea, se vede în primul loc din mersul ei. Nu este vreo stea care să mearga pe cer cum a mers steaua aceasta; noi vedem că şi soarele şi luna şi toate celelalte stele merg de la răsărit la apus; steaua aceasta, însă, mergea de la miazănoapte la miazăzi, că aşa se afla Palestina faţă de Persia. În al doilea loc, şi din timpul în care s-a arătat putem vedea că steaua aceasta n-a fost una din multele stele. Nu se vedea noaptea, ci ziua în amiaza mare pe când stralucea soarele; putere pe care n-o au nici stelele, nici luna; că luna depăşeşte în strălucire pe toate celelalte stele, dar când se ivesc razele soarelui, se ascunde îndată şi dispare. Steaua aceasta, însă, prin mărimea strălucirii sale, a biruit şi razele soarelui; strălucea mai tare decât ele; lumina mai puternic, deşi era atâta lumină." (Sf. Ioan Gură de Aur, "Omilii la Matei").

Niciodată până atunci nu am ştiut că acesta stea are o însemnătate atat de profundă. Se spune că Steaua a fost semnul ceresc al unei promisiuni fãcute cu veacuri în urmã. Dumnezeu promisese un Mântuitor, un Salvator pentru lumea cãzutã, şi unul dintre semnele împlinirii acelei promisiuni era mãreaţa Stea de la Rãsãrit. Steaua din vârful bradului sau din fereastrã ne reaminteşte acum de dragostea lui Dumnezeu pentru omenire şi de împlinirea acelei promisiuni fãcute de Dumnezeu. Nenumãratele steluţe ce sclipesc în noapte - una pentru fiecare - vorbesc acum despre speranţa arzãtoare a întregii omeniri. Mi-a plăcut tare mult această poveste. Tare, tare mult.

12

De asemenea, cã roşul este prima culoare a Crãciunului. Roşul nu vine de la acadelele colorate sau de la nasul roşu al lui Rudolf şi nici de la costumul lui Mos Crăciun. Iar verdele nu este inspirat de elfii lui Moş Crăciun, ghirlandele de sărbători sau rămurelele de vâsc. De fapt, originea lor este foarte îndepărtată. Există două păreri acceptate despre originile culorilor tradiţionale de Crăciun, una bazată pe credinţa creştină, iar cealaltă pe fapte istorice.

Culoarea verde este simbolul vieţii eterne, mai ales bradul, copacul veşnic verde, care supravieţuieşte pe perioada iernii. De aceea, în credinţa creştină, verdele reprezintă viaţa eternă a lui Iisus Hristos. Culoarea roşie reprezintă sângele lui Hristos, pe care l-a vărsat în timpul crucificării. În trecut, în secolul al XIV-lea, bisericile prezentau Scenete ale miracolelor, adică scenete religioase jucate pentru a educa publicul analfabet. În mod tradiţional, în ziua de 24 decembrie, biserica prezenta Scena Paradisului, povestea lui Adam şi a Evei şi a Grădinii Eden. Iar în locul mărului, pentru că nu exista iarnă, atarnau mere de crengile unui brad. Folosirea bradului pentru reprezentarea Copacului Binelui şi Răului a devenit o practică comună printre biserici şi au început să includă copacul în aranjamentele lor de Crăciun, în fiecare an.

Dar nu s-au oprit aici. Urmând exemplul bisericii, oamenii au început să împodobească brazi şi în casele lor şi să îi decoreze cu mere roşii. Acest fapt a introdus două tradiţii moderne: bradul de Crăciun şi culorile sezonului, verdele pentru brad şi roşul pentru mere.

În funcţie de locaţia în care vă aflaţi, roşul poate reprezenta orice de la furie şi păcat, pană la noroc şi fertilitate. În unele ţări, precum China şi India, roşul se poartă la nunţi. În Africa Centrală, roşul simbolizează sănătatea şi viaţa, în timp ce în Africa de Sud este culoarea morţii şi a doliului. Roşul poate reprezenta putere şi poziţie bună, un bun exemplu fiind covorul roşu. Trandafirii şi inimile asociază culoarea roşie cu dragostea şi pasiunea, în timp ce semnele de circulaţie şi de oprire o asociază cu pericolul şi cu atenţionările. Roşu este şi culoarea patriotismului, pentru unele ţări, precum Anglia şi SUA, simbolizand sângele, sacrificiul şi curajul.

În zilele noastre, verdele domină culoarea protecţiei mediului, dar ca şi roşul, are şi alte conotaţii conflictuale. Poate reprezenta natura şi creşterea, dar şi mucegaiul şi descompunerea. În Evul Mediu, verdele reprezenta dragostea şi fertilitatea, iar miresele purtau adesea verde în ziua nunţii. Dar în acelaşi timp, era şi culoarea otravei, răutăţii şi diavolului. În unele ţări, verdele era considerată culoarea cea mai norocoasă, reprezentând norocul, starea de bine şi prosperitatea. Pe când în Irlanda, unde verdele este culoarea naţională, este considerată ghinionistă. Irlandezii poartă această culoare sperând că lucrurile se vor îndrepta spre mai bine. În multe părţi ale lumii, verdele reprezintă viaţă, creştere şi echilibru. Dar în alte ţări, precum America de Sud, verdele este simbolul morţii.

Împreună, verdele şi roşul inspiră caldura gândurilor bune ale anotimpului Crăciunului. Separat, ele simbolizeaza o lume întreagă de înţelesuri care mai de care mai diferite.

Frumos. Nedesluşite sunt căile Domnului în a face minuni, dar pentru pământeni, pentru oamenii simpli, Crăciunul este una dintre ele…înţeleasă, atât cât putem, şi prea mărită. Copil fiind, n-am putut întelege măreţia şi importanţa momentului, şi de abia acum, ca părinte

13

am inţeles ce înseamnă sacrificiu din dragoste pentru oameni şi pană unde poate ajunge iubirea unei mame.

Trăim, muncim şi avem prieteni. Avem nevoie de prieteni ca de aer. Ne petrecem zilele alături de familie şi dacă putem, înconjuraţi de prieteni. Nimic nu se compară cu un Crăciun petrecut alături de părinţi, copii sau alături de prietenii de suflet. Sufletul ar putea să spună multe dacă ar putea vorbi, pentru că noi, nu putem vorbi, din păcate, în locul lui. Sufletul se bucură de orice întâmplare fericită a unui prieten, de orice lucru bun pe care îl percepe. De aceea se spune că lucrurile bune sunt percepute cu sufletul şi nu cu mintea. În preajma Crăciunului, orice om, fără să vrea, de altfel, devine mai bun. Mai bun în sensul spiritual. Şi minunea în acest lucru constă în faptul că nici măcar nu realizezi acest lucru. Este pur şi simplu ceva natural, ceva care se întamplă şi care trebuie să se întample. Sufletele oamenilor sunt, după părerea mea, ca nişte oi rătăcite, care caută adăpost. Şi în momentul care l-au găsit, e greu să-şi mai piardă cărarea. Iar după părerea mea, nu cred că există suflete pierdute. Cred, pur şi simplu, că există doar suflete rănite şi atat. Vindecarea vine din forţa cu care putem să ne reculegem şi din forţa cu care putem să recunoaştem.

Pentru mine, Crăciunul, atât cât educaţia şi spiritul mi-au permis-o, înseamnă BUCURIE. Bucurie, chiar dacă eşti departe de părinţi, fraţi sau surori. Bucurie, chiar dacă nu ai reuşit să rezolvi problema care altadată ţi se părea de nerezolvat. Înseamnă suflet curat, lumină şi bunătate. Ar fi uşor acum să citez din sutele de impresii, sau chiar miile de impresii despre Crăciun. Mă limitez în a-mi aşterne propriile ganduri şi simţăminte. Pentru că eu cred, că atunci când doi oameni îşi împărtăşesc gâdurile şi simţămintele adevărate, poate să iasă un lucru frumos. Iar lucrurile frumoase se nasc numai din suflete curate şi bune.

Aşteptăm Craciunul. Îl aşteptăm cu toţii. După cum ştim cu toţii, Crăciunul este legat de colinde. Colindele care ştiu să-ţi

meargă la suflet şi care îţi lasă o lacrimă, poate chiar mai multe, în colţul ochilor. Spiritul Crăciunului….Nici nu ştiu ….Fiecare îl percepe în felul lui…..Fiecare om e construit altfel decat celălalt. Eu nu pot decat să exprim ceea ce am simţit şi simt legat de Crăciun. Pentru că oriunde ne-am afla…în orice colţ al lumii, obiceiurile cu care am crescut, poveştile şi amintirile rămân aceleaşi. Nu aş putea să petrec vreodată Crăciunul fără colinde, fără cozonac sau fără sarmale. Asta doar în cazul în care, Doamne fereşte, aş fi în imposibilitatea să realizez aceste lucruri. Pentru că sunt, de ce să nu recunoaştem şi oameni căre nu sunt atât de binecuvantaţi. Păstrăm obiceiurile cu care am crescut oriunde am merge în lumea asta mare, şi ne bucurăm de fiecare dată la fel ca prima oară. Este un sentiment pe care numai această sărbătoare ţi-l poate insufla. Te pregăteşti pentru sărbătoarea Crăciunului, petreci şi preaslăvesti, trece …..şi te pregăteşti de sărbătoarea Paştelui. O sărbătoare despre care vom vorbi cu altă ocazie!

Iordana Mihăilescu

14

Pelerin la Sfântul Nectarie

Pe 9 noiembrie, Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte pe Sfântul Nectarie din Eghina cunoscut în toată lumea ca vindecător al cancerului şi al altor boli grave trupeşti, sau sufleteşti. Anul acesta am avut bucuria de a merge în Grecia, la moaştele Sfântului a cărui ocrotire mi-a luminat viaţa. Nu mai plecasem niciodată în pelerinaj pâna atunci şi ceea ce părea a fi un simplu drum spiritual, a devenit călătoria vieţii mele. Urmând modelul voiajelor culturale pe care le făcusem de-a lungul timpului, am luat cu mine un caiet pentru a nota impresii, dar nu am apucat să scriu decât o singură propoziţie : «astăzi voi păşi pe urmele Sfântului meu, Nectarie». Ceea ce a urmat m-a purtat într-o dimensiune unde cuvintele devin nefolositoare.

Odată ajunsă la poarta mănăstirii Sfânta Treime din Eghina, am intrat într-o altă lume unde spaţiul şi timpul s-au transformat. Pentru a ajunge la bisericuţa unde se afla moaştele Sfântului, trebuie urcate cîteva sute de trepte. Am privit cu teamă spre ele pentru că mă simţeam rău din cauza drumului lung. Numai că, atingând prima treapta, ceva neaşteptat s-a întâmplat. Durerile şi oboseala au dispărut brusc, lăsând loc unei bucurii de nedescris. Dintr-o dată, inima mi-a fost inundată de cuvintele « bucură-te, adiere a veşniciei » din acatistul Sfantului Nectarie. Eram învaluită de acea adiere pe care nu o mai simţisem niciodată, de o lumină prin care vedeam totul cu alţi ochi. Pe măsură ce mă apropiam de biserică, bucuria creştea. Ajunsă în faţa sfintelor moaşte, am uitat toate cererile pe care le aveam în minte, nu mi-am mai amintit nici măcar să cer sănătate, deşi fusese principala mea preocupare până atunci. A fost momentul în care mi-am asumat cu bucurie condiţia dureroasă de trecător pe acest pământ, înţelegând pe deplin că moartea înseamnă a îmbrăca haina cea nouă a Raiului. Orele petrecute lângă sfintele moşate m-au umplut de o bucurie care depăşeşte graniţele acestei lumi. Toate cererile mele s-au transformat în mulţumiri pentru darul de a simţi Iubirea Domnului prin mijlocirea Sfântului Nectarie.

Ce este un sfânt, dacă nu o declaraţie de dragoste a Domnului pentru noi, oamenii ? Este adevărat, vindecarile de boli incurabile sunt mari minuni, dar a-L cunoaşte pe Dumnezeu e minunea supremă. În acele zile am înţeles de ce Sfantul Nectarie, cuvioşii Porfirie şi Paisie, bolnavi fiind de cancer, nu au cerut niciodată de la Dumnezeu vindecare, ci se rugau tot timpul pentru ca alţii să fie vindecaţi. Aceştia trăiau în comuniune continuă de iubire cu Hristos, de aceea nu cereau minuni pentru ei, dar le săvârşeau pentru ca oamenii să simtă mila Domnului şi să acceadă la cunoaşterea Raiului. Ne apropiem de sfinţi datorită minunilor pe care le săvârşesc, dar rareori facem efortul de a le cunoaşte viaţa şi de a-i urma. Oameni care nici măcar nu sunt creştini vin de la capătul pamântului pentru a se închina la moaştele Sfântului Nectarie care i-a salvat de la moarte. Mulţi au lasat de-a lungul timpului numeroase bijuterii în semn de mulţumire pentru vindecări. Văzând sfintele moaşte înconjurate de aceste daruri, m-am întrebat care este cea mai bună cale de a-I multumi lui Dumnezeu.

15

Sfântul Nectarie a fost mitropolit, director de seminar şi extraordinar teolog, dar dincolo de toate acestea, a fost Omul care dăruia mereu. Cand nu avea bani, le oferea celor aflaţi în nevoie propriile lui haine. Odată, vazând un preot sărac, i-a oferit veşmântul său de arhiereu; altădată l-a înlocuit două luni pe omul de serviciu al seminarului pentru ca acela să nu-şi piardă postul din cauza bolii. Când nu mai avea nimic de dat, rugăciunile sale faceau minuni. Există mărturii că Sfântul Nectarie îi vizitează şi astăzi pe cei bolnavi pentru a le alina durerea. Este un sublim exemplu de om al lui Dumnezeu, de permanentă dăruire de sine. De cele mai multe ori ne gândim la sfinţi ca la o sursă de ajutor, ceea ce nu este rău, dar dacă ne gândim la ei numai pentru că ne ajută în momentele de suferinţă, înseamnă că pierdem

esenţialul. Sfinţii sunt mărturia vie că, deşi trăim în istorie, călătorim spre veşnicie, iar cea mai bună cale de a le mulţumi pentru ajutor este să le urmăm exemplul vieţii, să devenim noi înşine teofori. Minunile înfăptuite de Dumnezeu prin sfinţii Săi sunt o chemare la cunoaşterea Adevărului, la comuniune întru Iubire. Auzim această chemare, devenim mai buni, vedem suferinţa aproapelui, urmăm modelul acelora care ne vindecă?

Întalnirea cu Sfântul Nectarie mi-a zguduit din temelii existenţa, deschizând ferestre spre o lume în care nu credeam decât teoretic. Când am ajuns, prin mijlocirea Sfântului, să văd dincolo de trup, acest «cort al durerilor», am înţeles că, oricât de mare ar fi suferinţa fizică, cererile noastre ar trebui să fie numai pentru suflet. În timpul pelerinajului am participat la o Liturghie de noapte care a durat aproape cinci ore, cinci ore care au trecut precum cinci minute, minute încărcate cu intensitatea unei vieţi. Ar fi multe de scris, dar adierea veşniciei nu poate fi exprimată în termenii acestei lumi.

Cuvântul «pelerinaj» provine din latinescul «peregrinitatio» şi înseamnă «călătorie în străinătate». Noi toţi suntem pelerini în această lume, venim de Dumnezeu şi ne vom întoarce la El. Din iubire pentru lume, Mântuitorul Însuşi a devenit un pelerin, S-a întrupat, «pentru ca oricine crede in El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică», după cum spune Sf. Ioan Evanghelistul.

Sorina Sandu

Redactare – Pr. Vergil Vâlcu, Ioan CiolteTehnoredactare – Adrian Lazăr, Cîrstoiu EmanuelImagini:Coperta: Icoana Naşterii Mântuitorului, biserica „Învierea Domnului” ChambésyPagina 7 : “Crăciun în Maramureş – grup de colindători” http://commondatastorage.googleapis.com/static.panoramio.com/photos/original/39014615.jpg Pagina 10: „Bondroşi în oraşul Cavnic” http://webtv.realitatea.net/actual/orasul-cavnic-este-sub-asediul-brondosilor-col Pagina 11: „Ieslea Naşterii” – prin bunavoinţa familiei SacagiuPagina 16: „Sfântul Nectarie” http://str.crestin-ortodox.ro/foto/698/69777_sfantul-nectarie-cancer.jpg

16