PATRIMONIU CULTURAL IMATERIAL REGIUNEA MUNTENIA

GHIDARCEA IRINA-RUXANDRAGHIŢĂ MIRELA CRISTINA

GRUPA 411, MASTER I, GESTIUNEREPARTIZAREA PE SUBZONE:

N-E – zona etnografică carpatică

– zona Buzău

– zona Prahova

N-V – zona etnografică carpatică

– zona Dâmboviţa

– zona Argeş

– zona Muscel

S – zona Câmpia Română

– zona Teleorman şi zona Vlaşca

– zona Câmpia Dunării – Ialomţta (Bărăgan), Călăraşi, Giurgiu

(între Ialomiţa si Dunăre)

– zona Argeş – Muscel

Limitele naturale:

N – Ţara Făgăraşului, Covasna, zona etnografică Vrancea;

S – malul Dunării;

E – zona etnografică Dobrogea – Tulcea, Constanţa;

V – zona etnografică Oltenia – Vâlcea, Olt.

ORIGINEA NUMELUIMuntenia era denumirea care apare pentru prima dată în cronicile primilor domnitori moldoveni.

Prin Muntenia se înțelegea întregul teritoriu al Țării Românești, probabil pentru faptul că în regiunile învecinate cu Moldova densitatea populației era mult mai mare în zona de deal și de munte, zonele de câmpie din Muntenia fiind foarte puțin populate datorită vastelor păduri ale Teleormanului și ale Vlăsiei care se întindeau de la râul Olt până pe teritoriul Bucureștiului de astăzi și a Bărăganului, în care predomina la acea vreme vegetația de stepă care se termina brusc spre sud cu întinderi de nisipuri mișcătoare apoi mlăștinoase în jurul Dunării.

Muntenia este regiunea din sudul României care a format împreună cu Oltenia principatul medieval al Țării Românești, începând cu domnia lui Basarab I sau după alți istorici a lui Vladislav I (Vlaicu Voda) și până la unirea principatelor (1859). Toate capitalele Țării Românești s-au situat în Muntenia (cu excepția perioadei 1770-1771 când aceasta s-a aflat în Craiova). Până în secolul XVIII denumirea "Muntenia" se întindea și asupra Olteniei, care abia după stăpânirea habsburgică a început să fie percepută ca o regiune istorică distinctă.

CONTEXT ECONOMIC REGIONALRegiunea Sud Muntenia generează circa 13% din PIB-ul economiei naţionale. Din punct de vedere structural, agricultura are o contribuţie mare la realizarea produsului intern brut regional, datorită condiţiilor naturale ale regiunii şi calităţii solului, care sunt favorabile dezvoltării tuturor ramurilor agriculturii. Astfel, suprafaţa agricolă de 2,448.5 mii de hectare reprezintă 71,1% din suprafaţa totală a

regiunii şi determină caracterul agricol al regiunii, plasând regiunea pe locul întâi în cadrul celorlalte regiuni de dezvoltare.Relieful Regiunii caracterizat prin varietate şi dispunere în amfiteatru cuprinde trei forme majore de relief: munte 9,5 %, deal 19,8%, câmpie şi luncă 70,7%.

Dacă pentru cele 4 judeţe din Sud (Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu, Teleorman) forma caracteristică de relief este câmpia, celelalte 3 judeţe din Nord (Argeş, Dâmboviţa, Prahova) cuprind atât câmpia cât si dealurile şi munţii, în această zonă găsindu-se cele mai mari altitudini muntoase ale ţarii - vârfurile Moldoveanu (2544m) şi Negoiu (2535m) din Masivul Făgăraş şi vârful Omu (2505m) din Masivul Bucegi.

Varietatea formelor de relief şi complexitatea geologică a acestora fac ca resursele naturale ale regiunii să fie destul de diversificate. Astfel, suprafaţa agricolă concentrată preponderent în judeţele din Sud deţine 71,1% din suprafaţa totală a regiunii şi din care 80,6% reprezintă teren arabil.

1) TEHNICI ŞI TEHNOLOGII

Meşteşuguri tradiţionale

Ţesături

Scoarţele din Muntenia, alcătuite în genere din două foi, se remarcă prin folosirea culorilor pastelate, specifice vopselelor vegetale şi prin alesul în tehnica Karamani. Desenul mare, contururile în trepte sau cu creneluri sunt puse în valoare prin ajururile ţesăturii. În Muntenia, a evoluat cu precădere decorul geometric. Scoarţele cu decor vegetal, zoomorf sau antropomorf sunt foarte rare, în unele cazuri aceste motive fiind de o factură foarte apropiată de stilizarea motivelor scoarţelor olteneşti. Un model specific îl constituie scoarţa „în tăblii” sau „table”, cu întregul câmp ornamental împărţit în carouri egale ca mărime, monocrome; în centrul fiecărui pătrat se înscrie un ornament geometric, vegetal sau zoomorf. Chenarul este alcătuit dintr-un şir de zimţi. Acest tip de scoarţă a apărut sub influenţa covoarelor orientale persane de Kashan sau Tebriz (în secolul XVI-XVII). Motivele complexe de veche tradiţie ale pomului şi vasului cu flori sunt mai puţin frecvente.

Tehnica Karamani este o tehnică orientală, folosită mai ales la ţesăturile de lână, la ştergarele de rudă sau la cele de perete, în care ornamentele sunt delimitate prin „tăietură” şi realizate prin întoarcerea firului de băteală după unul de urzeală la marginea fiecărui motiv, tehnică practicată în Muntenia. Stilul decorului e preponderent geometric, în care motivele sunt dispuse în şiruri pe un fond monocrom – oliv, bleumarin, vişiniu.

Covoarele din această zonă au motive geometrice dispuse central, încadrate de chenare; gama cromatică are la bază combinaţii de verde, galben, brun, roşu, vişiniu, alb, albastru, negru.

După locul şi modul de etalare al ţesăturilor de interior, în cadrul interiorului locuinţei, colecţia poate fi împărţită în trei categorii: ţesături de uz casnic, ţesături cu caracter decorativ, folosite în organizarea interiorului şi ţesături ocazionale legate de anumite ceremonii – nuntă, botez, înmormântare. Aceste categorii de obiecte se deosebesc de la o zonă etnografică la alta prin modul de expunere, prin dimensiuni, motive şi cromatică. Compoziţia ornamentală imprimă formei valoarea estetică fără de care funcţionalitatea nu ar depăşi coordonatele obişnuitului.

Faţa de masă este confecţionată din 2-3-foi de ţesătură. Cea pentru uzul curent este simplă, din cânepă, iar cea pentru sărbătoare are decorul la capete mai bogat şi câmpul central în genere învărgat. În sudul Munteniei, masa se aşează la perete, astfel ornamentele sunt dispuse pe trei laturi. Tot în această zonă, lada de zestre se acoperă cu o foaie de ladă.

Ştergarele alcătuiesc una din cele mai vaste, bogate şi unitare categorii de ţesături populare româneşti, de aceea 60 % din colecţia de ţesături de interior este reprezentată de această categorie de obiecte. Foarte răspândite în întreaga ţară, ele se întâlnesc în orice casă, fie la diverse treburi gospodăreşti,

fie ca element important al decorului de interior. Le întâlnim şi în cadrul celor mai variate manifestări ale vieţii sociale, îndeosebi cele cu caracter ceremonial, din care mai importante sunt nunta şi înmormântarea.

Deşi unitare în privinţa formei, precum şi a structurii, ştergarele se remarcă printr-o mare diversitate şi bogăţie de aspecte ornamentale de mare valoare artistică şi decorativă. Din timpuri îndepărtate, ştergarele au constituit o parte componentă însemnată a zestrei fetelor pregătite de măritat. Numărul mare de ştergare înscris în foile de zestre se datorează funcţiei îndeplinite de acestea în cadrul ceremonialului nunţii, fiind folosite ca daruri şi semne distinctive pentru participanţii cu rol activ.

Raportate la criteriul funcţionalităţii, deosebim tipologic:Ştergarul de uz casnic este mult mai mic şi foarte puţin sau deloc ornamentat, în comparaţie cu

un ştergar destinat împodobirii interiorului. El se întâlneşte în fiecare gospodărie, având multiple întrebuinţări. Prin scopul pentru care a fost creat, ştergarul este prezent în orice gospodărie. o altă formă destul de cunoscută este merindarul, cu care se acoperă mâncarea.

După locul pe care îl ocupă în cadrul decorului de interior şi modul de etalare, putem distinge două tipuri de ştergare pentru împodobirea interiorului:

Ştergarul de perete cunoaşte o lară răspândire şi se aşeza fie după blide, icoane, tablouri, la uşi şi ferestre, fie etalate pe perete de jur împrejurul încăperii. Dimensiunile acestora diferă şi faţă de modul în care sunt expuse.

Ornamentaţia geometrică predominantă, tehnicile de realizare, care au determinat stilul ei, ornamentele cele mai frecvente şi caracteristice, legate de anumite mituri, credinţe, obiceiuri şi practici strămoşeşti sunt documente etnice. Romburi din paleolitic, brăduţi din aceeaşi epocă, S-uri şi coarnele berbecului din neolitic, simboluri ale fecundităţii şi fertilităţii pot fi considerate documente etnografice de mare însemnătate. Ornamentele simple de pe obiectele din neolitic, se întâlnesc în aceeaşi configuraţie stilistică şi încă foarte frecvent în arta actuală a textilelor de casă.

Motivul avimorf şi zoomorf constituie adesea decorul ştergarelor din Muntenia, cum este cazul pieselor din Prahova ,în care apar cocoşul şi capra. Calul, animal cu puteri apotropaice - de protector al casei de duhurile rele este nedespărţit de om, imagine întruchipată şi în motivul călăreţului, atât de frecvent în decorul ştergarelor munteneşti. Acesta apare fie redat în mişcare, fie însoţit de diferite personaje, cum este cazul ştergarelor din Buzău. Este important să subliniem, că redarea unor imagini pe ţesăturile de interior, nu reprezintă o copiere a naturii, ci mai mult o transcriere a acesteia într-un „cod de semne”.

Reprezentările antropomorfe, în raport cu celelalte motive, apar destul de rar. Pe ţesăturile de interior, femeia apare în diverse ipostaze. (femeia ţinând în mână un ghiveci cu flori femeia ţinând în ambele mâini câte un brăduţ). Imaginile antropomorfe înlănţuite în horă sunt destul de frecvente în ornamentica ştergarelor româneşti. În acest sens, cele mai spectaculoase sunt ştergarele din zona etnografică Prahova.

Împodobirea ţesăturilor prin cusături e o îndeletnicire veche a omului şi a evoluat de-a lungul timpului potrivit posibilităţilor şi concepţiei artistice ale epocii. Până la mijlocul secolului XIX, cusăturile au fost executate sau aplicate mai ales pe piesele de port şi apoi, alesătura, ca modalitate de decorare a ţesăturilor de interior, a început să fie înlocuită prin cusături.

Cusutul, ca tehnică de factură tradiţională, se execută în gospodărie de către femei pe suprafaţa materialului textil, prin numărarea firelor sau prin reunirea bucăţilor de pânză. Meşteşugul se moşteneşte din generaţie în generaţie.

Broderia, cusătura lucrată în relief pe suprafaţa pânzei, e mai nouă şi se execută iniţial doar la cojoace şi pănură în ateliere meşteşugăreşti, pătrunzând apoi şi la unele piese de port din pânză şi stofă.

Dintre materialele folosite la cusut cea mai veche e pânza de cânepă sau in, ţesută în gospodărie, doar în unele zone din Argeş, Muscel, Prahova, cusăturile executându-se pe suport de borangic (la marame) sau cămăşi.

Unul din punctele de broderie specifice artei româneşti şi cunoscut ca o tehnică tradiţională e “punctul bătrânesc” sau “rumanesc”, care se lucrează cu o singură culoare, în scară, cu firul lăsat larg, buclat, dînd impresia unui punct bătut şi în relief. Azi se mai lucrează în această tehnică iile costumelor populare din zona Muscel.

Centre de ţesătorit din Muntenia:

Lereşti, zona Argeşului, este renumit în zilele noastre pentru piesele de artă populară în domeniul portului popular. Aici se ţese renumita fotă de Muscel pe care o întâlnim în costumul popular actual în întreaga regiune învecinată zonei Muscelului. În Vişoi, sat ce aparţine de Lereşti, sunt renumite talentatele ţesătoare de marame de borangic, componentă importantă a costumului tradiţional muscelean. Marama, o pânză fină de borangic, adesea ca firul de păianjen, al cărei ţesut cere îndemânare, o răbdare şi o fantezie cu totul deosebite. Aceste câteva sate din Muscel, printre care şi Vişoi, sunt singurele din ţară unde se şes marame în cantităţi mari. Este interesant de reţinut că nu există două marame care să aibă ornamentul identic, că ţesătoarea creează model nou de fiecare dată, încât, în felul acesta, fiecare maramă devine unicat. Se ţes şi în prezent marame cu chenar de jur împrejur, cu flori mari ca ornament, precum şi marame cu şatrangă, ornament caracteristic zonei.

Topoloveni, zona ArgeşuluiÎn trecut a purtat şi numele de Târgul Cârcinov. Este un vechi centru de artizanat (ţesaturi,

cusături, ceramică).Meşteşugurile în sistem organizat, datează din 01.05.1950. Se realizau cusături tradiţionale: ii,

feţe de masă , ştergare, mileuri şi covoare ţesute (covorul românesc), produse artizanale din lemn (ploşti, butoiaşe, rame de oglinzi, vaze, diverse bibelouri ), imprimerie manuală (basmale, eşarfe, pasmanterie diversă), zaruri din os.  Covoarele realizate în cadrul gospodăriilor, atât la războiul clasic cât şi la gherghef, sunt de o frumuseţe rară, ceea ce le-a facut renumite şi la nivel internaţional. Pornind de la piesele simple cu câteva motive ornamentale şi ajungând la cele care conţin motive geometrice şi florale ample, trecând de la o gama cromatică simplă de roşu, negru, albastru închis.

CeramicăAnsamblul locuinţei ţărăneşti conţine, alături de numeroase articole făcute din lemn, fibre textile,

metal sau alte materiale, un inventar bogat de vase din lut, oale folosite în vatră pentru pregătirea alimentelor, ulcioare, căni, străchini, sunt câteva tipuri de vase folosite în gospodărie.

Ceramica roşie distribuită pe tot teritoriul României, este destinată pentru uzul gospodăresc (ulcioare, oale, vase pentru lapte). Un loc important în producţia ceramicii populare româneşti îl au vasele smălţuite care atrag atenţia mai ales prin ornamentaţia bogată şi decorarea interiorului gospodăriei. Cel mai important centru specializat în producţia vaselor smălţuite din Muntenia este la Poieniţa.

Producţia vaselor smălţuite pentru cerinţele gospodăreşti cuprinde: blide, căni, ulcioare de diferite mărimi, borcane decorate cu motive geometrice, spirale, cercuri, meandre sau cu motive florale şi zoomorfe foarte stilizate.

Observăm forma de anforă uneori cu gâtul înalt, vase de mare capacitate, borcane pentru untură, produse la Curtea de Argeş. Foarte important pentru borcanele produse în Argeş o constituie decorul în relief cu bârne sau şerpi.

Ceramica nesmălţuită din Muntenia prezintă linii mari, severe, asemănătoare cu cea din Oltenia, mai ales în ceea ce priveşte formele. Dintre principalele centre de ceramică din Muntenia cităm: Curtea de Argeş, Muşăteşti, Vălsăneşti, Coseşti, Petreşti, Dărmăneşti, Calvini (Buzău), Găleşoaia (Dâmboviţa).

Olăritul sau ceramica populară este favorizat de continuitatea populaţiei româneşti pe acest teritoriu, tradiţia ceramicii constituindu-se din perioada dacică până în prezent. Articolele de ceramică se disting prin eleganţa formelor şi prin ornamentaţie. Ceramica traditională este modelată la roata olarului.

Arderea ei se face de obicei în sobe orizontale prin două tehnici: prin oxigenare sau prin lipsa oxigenării. Drept urmare se obţine ceramica de două culori: roşie, respectiv neagră. Ceramica populară însumeaza o serie de elemente tradiţionale marcate de condiţiile de viaţă şi de evoluţia gustului estetic.

Centre de ceramică din Muntenia

Muşăteşti, comună pitoreasca pe valea Vâlsanului; deţine o colecţie etnografică cu obiecte casnice, unelte gospodăreşti, tesături, cusături, piese de port. Satul Vâlsăneşti, aparţinind comunei Muşăteşti, este un centru de ceramică roşie smălţuită şi nesmălţuită.

Poieniţa, judeţul ArgeşEste un renumit centru românesc de olari de pe Valea Brăţiei. Meşteşugarii de aici pot fi întâlniţi

în pieţele săptamânale sau la bâlciurile anuale mai importante din întreaga zonă musceleană. Ei confecţionează îndeosebi ceramică cu caracter utilitar, smălţuita, frumos înflorată. Ornamentele de pe vase au aspecte specifice: în valuri în partea superioara şi limbi de var în cea inferioara, deosebindu-se astfel de cele din alte centre.

Din numeroasele categorii de piese confecţionate de olarii din Poieniţa prezintă un interes mai aparte datorită formei şi funcţionalităţii lor, vasele denumite local boalce, puiehoalce, puie şi caţaveica.

Coseşti, judeţul ArgeşAlte tradiţii din comuna Coseşti:Tehnici de încondeiere a oualelor: sunt două posibilităţi de pregătire a oului pentru încondeiere: fierberea lui sau golirea. În cazul golirii, ouăle sunt păstrate ca ornament. Pentru ornamentare se foloseşte ceara caldă, cu care se trasează desenul dorit pe oul alb, dupa care se cufundă în culoarea pregătită dinainte. Dacă dorim ca oul să conţină mai multe culori, atunci se cufundă succesiv în culori din ce în ce mai închise. Pentru a se îndepărta ceara, se pune oul aproape de o sursă de căldură şi se şterge cu o pânză. Apoi, se unge cu ulei sau grăsime, pentru a-i da strălucire.Obţinerea ţuicii şi arsul cărămidei:

Primele cazane folosite au fost simple şi rudimentare, amplasate chair în curtea gospodarului. Funcţionarea lentă a acestora prelungea fabricarea ţuicii până târziu în primăvară.Înainte de 1900, au funcţionat circa 30 de cazane simple, pentru ca, în vremea ocupaţiei germane, numărul lor să se înjumătăţească. Unii gospodari au început construcţia povarnelor amplasate pe malul apei, pentru dinamizarea procesului de răcire. Dacă, în 1846, existau, în Jupăneşti, 8 povarne, după 1900, numărul lor ajunsese la 21.

Cuptoarele pentru ars cărămida au luat fiinţă ca urmare a sporirii numărului de locuitori care îşi construiau case de cărămidă. Documentele din secolul trecut consemnează următoarea situaţie: în anul 1896, au existat, în Jupăneşti, 8 cuptoare, în care au fost arse 30.000 de bucăţi de cărămidă, în 1899, 3 cuptoare ardeau acelaşi număr de cărămizi iar, în 1900, ardeau 60.000 de cărămizi.

Petreşti, judeţul Argeş

Tâmplarii şi dulgheriiSunt cei care lucrau mobilierul din casele ţărăneşti. Miniaturi din lut figurând scaune cu platforma

dreptunghiulară şi patru picioare au fost descoperite la Gumelniţa şi Căscioarele (judeţul Călăraşi).Lada de zestre, cu răspândire generală în arta populară, s-a menţinut până târziu în mai multe case

ţărăneşti româneşti ca o piesă esenţială a interiorului. Din punct de vedere al formei, se pot distinge două tipuri de lăzi: lada paralelipipedică, cu capacul plat şi lada cu capacul în formă de coamă înaltă, asemănătoare cu acoperişul în două ape al unei case sau cu cel al unui sarcofag antic.

Decorul este realizat prin incizii cu scoabă şi este geometric: linii întretăiate, romburi, cercuri întretăiate, şi mai ales rozeta solară în nenumărate variante. Aşezată la capătul patului sau a laviţelor, o ladă conţine zestrea femeii sau pe cea a fetei de măritat. Uneori, pe ladă se înalţă până în tavan teancurile de scoarţe şi ţesuturi.

O categorie importantă de produse din lemn o formează vasele lucrate în multe ateliere de dogari, vasari, ciubărari sau butnari, după numele care li se dă în Transilvania, Muntenia sau Moldova.

Dimensionarea lor e diferită, mergând de la cofiţele de un litru, până la zăcătorile uriaşe, folosite în zona Buzăului pentru fermentarea prunelor de ţuică, având diametrul până la zece metri.

Un meşteşug aparte îl constituie acela de construire a mijloacelor de transport: căruţe, sănii, dovare. Trebuie amintite vestitele centre de fabicat căruţe de la Gorgota, Leiceşti, Tisău, Mărunţişu (Muntenia).

Arta împletiturilor, una din cele mai vechi îndeletniciri, precedând arta ţesutului, cât şi pe cea a ceramicii, este strălucit reprezentată în toate provinciile româneşti. Din nuiele de alun se confecţionează în genere coşuri diverse. Nuielele de răchită, solicitate atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă, se lucrează înateliere specializate, cele mai importante fiind cele de la Piteşti-Argeş, Râmnicu Sărat – Buzău, Siliştea Snagovului-Ilfov. Formele şi structurile împletirii, cu efecte decorative, le conferă acestor produse o mare valoare artistică, dată în primul rând de realizarea manuală a împletiturii.

2) VIAŢA COMUNITARĂTRADIŢII ŞI OBICEIURI

• repertoriul ceremonial de iarnă:

– Colind, Cântec de Stea, Pluguşor (obicei, urări), Sorcova (obiceiuri, colinde, urări), Ajunul, Moş Ajunul, Bună dimineaţa, Vasilcă (ritual, joc), Colindul cu măşti (ritual, joc), Iordănitul (Boboteaza), Gurbanul (Arezanul – 2 februarie) ş.a.;

• obiceiuri agrare:

– Lazărul, Paparuda, Scaloianul, Drăgaica;• obiceiuri de Lăsatul Secului:

– Strigarea peste sat (Aure-Maure), Cucii, Focurile lui Sumedru;• obiceiuri de Rusalii:

– Căluşul (rit ceremonial).

Colindele au loc ca perioadă de desfăşurare între 23 decembrie şi 7 ianuarie. Sunt obiceiuri pre-creştine cu caracter laic adaptate sau chiar suprapuse sărbătorilor religioase.

Moş AjunulMoş Ajunul se desfăşoară în noaptea de 23 spre 24 decembrie şi în dimineaţa zilei de 24

decembrie. Cuprinde categorii diferite de vârsta, tineret şi copii. Prin Muntenia subcarpatică, unde colindă şi copii mai mărişori, se alcătuiau două cete, cei mai mari colindând de la miezul nopţii până la ziuă, iar cei mici în ziua de Ajun. Colindătorii nu au însemne deosebite decât beţişoare, de obicei de alun, cu coaja curăţată în formă de inele spiralice, beţe denumite şi ele colinde, apoi indispensabilele trăistuţe pentru colectarea darurilor.

În ceea ce priveşte desfăşurarea, copiii se adună la o casă unde repetă repertoriul de colinde şi de unde, odată cu venirea serii, îsi încep colindatul. Ceata de colindători se opreşte în faţa porţii, în curtea gospodarului sau la fereastra acestuia, unde strigă sau cânta urarea tradiţională. Fiecare dintre aceştia poartă o trăistuţă în care pune darurile pe care le primeşte, în special simbolicii colaci împletiţi în formă de 8, numiţi „colindiţe sau colindeţi”, „bolindeţi” sau „bobârnac”. Alături de aceştia mai pot primi dulciuri care, pe alocuri, sunt însoţite de lumânari de ceară.

SorcovaAparţinând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor.

Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată.

Obiceiul Sorcovei este mai cunoscut în Muntenia, dar îl regăsim răspândit şi în restul ţării. El este practicat de copii de la 3-4 ani până la 12-13 ani. Adesea, copiii merg câte doi, alteori merge doar unul

singur, colindându-se doar membrilor familiei sau unui grup de vecini. Cei cărora le este adresata urarea sunt atinşi ritmic cu sorcova pe tot timpul rostirii textului.

IordănitulIordănitorii erau baieţii care aveau vârsta mai mare de 15 ani. Însă, nu vârsta era principala

condiţie a intrării în ceata iordăniţilor. Cea mai importantă cerinţă pentru a fi primit în rândul iordănitorilor era să te fi bucurat de sănătate în tot anul. Conducătorul cetei, lua de la preot, în Ajun, o căldăruşă cu agheasmă de la Bobotează, şi îi stropea pe toţi cei întâlniţi, urându-le să trăiască mulţi ani şi să le fie de bine. De cele ma multe ori, cei întâlniţi erau ridicaţi pe braţe şi duşi cu forţa la râu sau la lac sub ameninţarea că-i aruncă în apă. Aceştia se răscumpărau cu un dar. În acest obicei există credinţa ca cei udaţi acum, vor fi sănătoşi tot anul.

Paparuda/Păpăluga (Muntenia)– obicei pentru provocarea ploilor în anotimpurile secetoase.Obiceiul are ca nucleu fetiţa mascată, îmbrăcată foarte sumar, cu crăcuţe de salcie şi care este

udată în permaneţă în timpul ceremonialului, la baza căruia stă magia prin analogie.Paparuda, împreuna cu ceilalţi însoţitori (actanţi), trec pe la fiecare gospodărie, oprindu-se în

ograda unde cânta versurile invocatoare ale ploii, timp în care aceasta dansează pe paşi săriţi în ritmul melodiei şi a bătăilor din palme. Gazda iese în faţa colindătorilor cu găleata plină cu apă şi uda Paparuda (în trecut, pentru această udare era folosit laptele şi arareori zaharul). În final, gazda îi cinsteşte pe cei prezenţi cu produse care ulterior se împart între cei ce au participat la ritual. În Muntenia apuseană nu se merge la fiecare casă în parte, ci se udă cei întâlniţi în cale, pe drum sau prin curţi, în special femeile însărcinate, scandându-se aceleaşi versuri invocatoare ale ploii.

Acest obicei se presupune a avea o vechime preistorică, tocmai datorită existenţei nenumăratelor elemente arhaice.

Drăgaica este un ritual de origine agrară, practicat la 24 iunie prin Muntenia, în preajma solstițiului de vară. Ritualul vizează prosperitatea și protecția culturilor, mai ales de cereale. Drăgaica se sărbătorește printr-un un dans făcut de un grup de 5-10 fete din care una este aleasă, ca Drăgaică. Ea este îmbrăcată ca o mireasă și împodobită cu spice de grâu, în timp ce fetele celelalte se îmbracă în alb, poartă un val pe față în care sunt prinse flori de sânziene, iar în mână țin o coasă. Odată constituit, alaiul Drăgaicei pornește prin sat și pe ogoare. La popasuri, în special la răscruci, fetele se așază în cerc, cântând și executând un dans săltat ale cărui mișcări desenează o cruce. Se spune că Drăgaica face ca fructele să se coacă mai repede, ferindu-le de stricăciuni și putrezire. În alte părți această sărbătoare are denumirea de Sânziene, dar și mai multe semnificații.

Strigarea peste sat/Roata în flăcări este un străvechi obicei popular al vieţii satului românesc prin care erau sancţionate abaterile de la normele bunei cuviinţe prin anunţarea acestora în faţa întregii comunităţi. Această prcatică era întâlnită în majoritatea aşezărilor din Muntenia  la începutul primăverii, cam prin lunile martie sau aprilie. Strigarea era făcută de o “ceată de feciori”, iar obiceiul antrena întreaga colectivitate într-o petrecere ce marca încheierea perioadei căsătoriilor şi începutul muncilor agricole. Acţiunea se desfăşura seara pe un deal din apropierea satului sau într-un loc mai ridicat. Aici tineretul se aduna şi începea să îmbrace cu paie roţile vechi de căruţă şi să pună “motoşini” (mănunchiuri de paie) pe care apoi le aprindeau şi fie că le rostogoleau la vale, fie că făceau diferite jocuri cu ele. În acest timp, două grupuri de flăcăi, situaţi fiecare pe un alt deal, îşi strigau cu toate puterile unii la alţii sau chiar în acelaşi timp: “-Aure, maure/ -Ce ţi-e maore?/ -M-a îndires! (îndemnat)/ -Cine te-a îndires?/ -Sana Păuneşcilor, să merg la Nastasia Ursuţului, să-i gat cusăturile; că şuba n-are mâneci, cămaşa n-are spate iar opregul nu-i deloc!” Erau multe şi batjocurile care se strigau în acest moment pentru fetele şi nevestele leneşe sau “fudule” dar şi cei căzuţi în păcatul beţiei, zgârceniei, imoralităţii, cămătăriei, al luxului sau neghiobiei. Fiecare era luat la rând, fete şi feciori, numind pe cine era harnic sau nevoiaş, ce fapte săvârşise şi cine a rămas nemăritată sau neînsurat. Rar scăpa cineva “nestrigat peste sat” şi era o mare onoare să nu fii numit în această seară; doar dacă purtarea fetei sau a feciorului au fost exemplare. Mare

era ruşinea însă, pentru cei strigaţi de două ori şi chiar de trei ori. În tot acest răstimp, care putea să dureze până către dimineaţă, cei prezenţi petreceau în jurul focurilor.

Focurile lui Sâmedru se organizează în satele din nordul Munteniei, respectiv zonele Argeş şi Dâmboviţa, în perioada 25-26 octombrie. Este un ceremonial nocturn care, prin spectaculozitate, nu rivalizează decât cu noaptea de Revelion.

Din punct de vedere al desfăşurării, menţionăm următoarele: se organizează în preajma unui rug (foc imens) aprins de tineri într-un loc înalt al satului (munte, deal, colină) unde se adună oameni de toate vârstele din întreaga comunitate şi unde fiecare categorie de vârsta are un rol bine definit. Copiii fac grămezile pentru foc, îl aprind şi lovesc cu un băţ tăciunii pentru a se ridica scântei, moment în care sar peste foc şi colindă prin sat. Flăcaii fac focul din bradul cel mai falnic peste care aruncă nelipsita roată de cauciuc şi, procedând întocmai grupei copiilor, sar peste foc însă împreună cu fetele şi uneori chiar cu toţi cei prezenţi. Obiceiul are două componente, aceea de manifestare a cultului morţilor, şi ca practică de fertilitate agrară.

Căluşul este cel mai vechi dans românesc care, pe vremuri, se practica în aproape toată ţara. Acum îl mai întalnim doar în Oltenia şi Muntenia.

Obiceiul Căluşului cuprinde astăzi aspecte ale credinţei în existenţa Rusaliilor (spirite rele feminine) şi ale cultului unui stravechi zeu cabalin, acest fapt reieşind din numele obiceiului: Căluş, Căluşari, Căluţ sau Călucean. Unele piese poartă şi ele denumiri adecvate cum ar fi căluş sau cal, dansul prorpiu-zis imitând şi el, de altfel, tropăiturile acestui animal. Totdata, este şi un prilej de venerare a strămoşilor, sâmbăta de dinaintea Rusaliilor fiind cunoscută şi sub denumirea de Moşii de vară. Ceremonialul Căluşului este complex şi ascunde taine care cu greu mai pot fi desluşite în zilele noastre.

În sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, sau chiar de Rusalii, dis-de-dimineaţă, Căluşarii, însoţiţi de lăutari, se duc într-un loc tainic din moşia satului. Se îmbraca în straie obişnuite, dar au cu ei şi costumele şi beţele specifice, cu excepţia ,,Mutului'' care este personificarea Căluşului (al zeului cal şi protector al cailor). Vătaful duce şi o prăjină de 4-5 metri, o năframă albă, panglici, aţa roşie din care se va face steagul Căluşarilor. La taina cea mare a naşterii Căluşului (Legatul Căluşului) nu asistă decât Căluşarii, lăutarii fiind îndepărtaţi de locul respectiv. Este momentul când se face ciocul Căluşului dintr-un lemn răsucit sau cioplit, în forma unui cap şi gât de cal. Acesta se îmbracă într-o piele de iepure în care se pun diferite plante de leac, dar şi nişte aţe cu măsura Căluşarilor. Aceştia depun jurământul de credinţă şi sunt iniţiaţi în noul rol prin săritul peste Căluş. Ei se salută zicând ,,Halai şa!'' sau nechează precum caii, mestecă usturoi pentru a fi protejaţi împotriva spiritelor rele şi mai ales a bolilor lăsate de hidoasele babe Rusalii.

Ceata se deplasează pe la casele oamenilor şi începe un dans fascinant, care imită mişcările calului. Pe parcursul dansului, ciocul este purtat în traistă sau în braţe numai de către ,,Mut'' sau Vătaf. Spectatorii nu il pot privi decât pentru câteva momente în care li se arată capul scos din traistă.Principalul protagonist al spectacolului este Mutul, care face tot felul de giumbuşlucuri, merge în mâini, execută diferite acrobaţii, nu ascultă de vătaf, îi pedepseşte simbolic pe cei care nu dansează bine, glumeşte cu cei din public. Căluşarii colindă în acest mod tot satul până la apusul soarelui.

În unele zone, obiceiul se sfârşeşte marţea, când are loc spargerea Căluşului. Căluşarii se duc apoi şi îngroapă ciocul într-un loc ascuns şi abia peste un an îl mai scot la lumină, cu ocazia unui nou legământ.

Deşi iniţial s-a crezut că originea obiceiului se află în dansurile militare romane, ulterior specialiştii au căzut de acord că este vorba de un obicei de origine traco-getică.

Căluşarii (bărbaţii cei mai agili şi mai puternici din sat) au un rol important în cadrul comunităţii. Ei reiau în mod simbolic viaţa zeului cabalin şi săvârşesc rituri de vindecare a persoanelor îmbolnăvite de Rusalii şi de alungare a spiritelor rele.

INSTRUMENTE SPECIFICE MUNTENIEI– fluier obişnuit cu dop şi 6 găuri pentru degete;– fluierul gemănat sau îngemănat;– cobza – instrument lăutăresc cordofon de acompaniament;– ţambal de gât – instrument specific;– nai;– vioară;– drâmbă.

Fluierul gemănat sau îngemănat – lângă tubul melodic cu găuri pentru cele şase degete este alipit altul de ison, la fel de lung sau chiar mai scurt, care ţine o pedală (acelaşi sunet ţinut prelung) pe care se aşterne melodia de pe ţeava melodică.Cobza – instrument cordofon – în formă de jumătate de pară. Este un instrument lăutaresc de acompaniament. Are o cutie de rezonanţă destul de adâncă, formată din 5-7 doage din lemn de nuc sau paltin (numita „burduf” sau „bârdan”), o faţă dintr-o scândurica de molift şi un gât scurt şi lat din lemn tare, cu „cuierul” răsfrânt în unghi drept şi obtuz; are între 8 şi 12 strune (burdoaie) de diferite grosimi; coardele sunt acordate cu o octavă mai jos decât cele subţiri; acordaj obişnuit în cvintă şi cvartă – Re-La-Re-Sol.Ţambalul de gât este instrument specific lăutaresc. Are cutia de rezonanţă de formă trapezoidală pe care sunt întinse un numar de 20-25 de coruri de coarde (cele mici) şi 35 (cele mari). Este folosit în toată ţara. Coardele sunt lovite cu două baghete de lemn (ciocănelele) cu capetele învelite într-un manson de bumbac sau postav. Stilul de interpretare – „ţiituri” ritmico-melodice în care primordial este ritmul. Astăzi este înlocuit tot mai mult cu acordeonul.Drâmba. În terminologie variabilă, drâmbul, drângul, drândul este un instrument folosit, cu precădere, de către copii. Este confecţionată dintr-un arc de metal, prevăzut, în partea terminală, cu două bare drepte paralele şi care se îndoaie către vârf în forma unui unghi drept (formă de pară cu codiţa îndoită). Prin centrul arcului trece o lamă flexibilă de oţel subţire ce traversează liber prin capătul în care se situează cele două bare, depăşindu-le în lungime cu 2-3 cm. Această lamă se bombează şi se acţionează cu degetul arătător al mâinii drepte. Instrumentul se ţine bine fixat între dinţi, cavitatea bucală îndeplinind rolul de cutie de rezonanţă. Înalţimea sunetelor este redată prin mişcarea buzelor şi a limbii (mărindu-se sau micşorându-se capacitatea cavităţii bucale).

JOCUL/DANSUL TRADIŢIONAL MUNTENIEIClasificare:• de grup:– cele mai cunoscute pentru această zona: Ciuleandra, Sălcioara, Murguleţul, Bordeiaşul, Drumul dracului, Vlăscencuţa, Brâul greu, Joiana, Floricica etc.;– jocurile de bază sunt hora (în Muntenia dunăreana se întâlnesc: Hora dreaptă, Hora-n două părţi, Hora bătută, Hora pe cârlig şi, mai rar, Hodoroaga) şi sârba;– cele mai multe de grup mixt se joacă în cerc sau semicerc, de mână sau cu braţele pe umeri;– mişcările sunt vii, cu mulţi paşi tropotiţi cu bătăi pe contratimp.• de perechi:– Breaza (ca la Breaza), Ungurica (de doi, importat din sudul Transilvaniei), Geamparaua (ritm aksak), Brâul (joc tipic bărbătesc);– s-au asimilat şi câteva jocuri ţigăneşti: Româneasca, Ţigăneasca, Zuralia, Ursaria (Ca la uşa cortului) etc.

Brâul – derivă de la ţinuta dansatorilor care, înşiruiţi în linie sau semicerc, se ţin unul de brâul celuilalt. Ca variante, există brâu pe 6 (brâuleţul – ritm ternar) şi brâu pe 8 (ritm binar). Se desfăşoară într-o dinamică alertă ce alternează cu plimbări lente cu paşi sincopaţi. Conducătorul de joc (corifeul) dictează comenzile (uneori ţine în mână o batistă pe care o agită).

Hora dreaptă se dansează în cerc închis (este prezent mai rar dansul în cerc deschis), cu mişcarea participanţilor spre stânga, în grupuri mixte (destul de rar întâlnită gruparea pe sexe a participanţilor), înlănţuiţi de braţe la înalţimea umerilor. Coregrafia dansului – plimbare cu ocolire, cu paşi simpli (mai rar întâlnit pasul uşor bătut) – se execută într-un ritm binar, cu un tempo moderat-vioi (Hora, Hora mare, Periniţa, Hora miresii, Hora căluşului etc.). Hora batută se joacă în cerc mixt (uneori este formată numai din bărbaţi) în lanţ, de braţe. Participanţii execută mişcări bilaterale cu o uşoară tendinţă de avansare spre dreapta, alcătuind figuri mai complexe, însoţite de plimbări şi bătăi, sărituri, balansuri şi mişcări de braţe accentuate. Ritmul este binar, tempoul – vioi, uneori chiar accelerat (Zuralia, Ceasornicul, Hora pe bătaie, Cioful, Ciuful etc.).Căluşul (cel mai vechi şi mai reprezentativ joc – a existat mai întâi ca text, rit şi ulterior ca dans); este o formaţie ce apăra comunitatea umană de agresiunea forţelor malefice din afară (ielele). În cadrul dansului sunt înglobate mai multe jocuri: Floricica, Băţul, Cătrănita, Sarea şi lâna, Calul şi Chiserul.Dansul Floricica exprimă, prin virtuozitatea dansului, capacitatea cetei de a performa dansul ritual; Băţul – legătura căluşului cu pământul, obţinându-se, prin aceasta, virtuţi rituale deosebite; Cătrănita ungurească – rezistenţa la suferinţa a membrilor cetei; Sarea şi lâna – reliefează simbolul protecţiei gospodăriei; Calul şi Chiserul – puterea cetei de a birui agresivitatea ielelor.Hodoroaga – dans ce se execută în cerc sau semicerc, mixt sau pe sexe, în lanţ de braţe (uneori de umeri), cu figuri simple sau complexe, plimbări bilaterale cu ocoliri, sărituri, paşi bătuţi şi încrucişaţi în faşă. Ritmul este binar, iar tempoul – vioi.Geamparaua aparţine, se pare, stratului vechi. Cu toate că se remarcă o puternică influenşă a pieselor bulgăreşti, este considerat ca joc cu origine locală. Se joacă în cerc închis, mixt, în lanţ de braţe îndoite în poziţie înaltă sau joasă (printre umeri prin basmale); figurile sunt variabile atât ca structură, cât şi ca succesiune, ca elemente apar plimbările, cârligele, bătăile, paşii săltaţi, lăsările pe vine, trecerile pe sub mână. Ritmul este asimetric, tempo vioi.

PORTUL TRADIŢIONAL• ZONA BUZĂULUI

Costumul femeiesc: cămaşa femeiască – cu mâneci frumos ornamentate, cu volane la pumni; fota înfăşurată, pe fond negru, cu motive tradiţionale, geometrice, pe partea din faţă; brâu ţesut în razboi, pe fond roşu, având ca terminaţie şiruri scurte de mărgele finalizate cu ciucuri; marama, din borangic, cu ornamentaţie pe alb; opinci din piele. Costumul bărbătesc: gluga – purtată în timpul lucrului şi pe drum ca acoperitoare, dar şi ca traistă pentru purtatul diverselor obiecte sau alimente; cămaşa albă; brâu; peste brâu o curea din piele cu cataramă din alamă şi ţinte din cositor (Râmnicu Sărat).

ZONA PRAHOVEICostumul femeiesc: cămasă albă, cu motiv ornamental orizontal în roşu – mâneca cu altiţă, în cret şi sfârşindu-se cu volane în pumni; fota largă, plisată, pe fond negru, cu motiv geometric, plasat la limita de jos şi care se continuă pe una din laterale cu ornamentaţia asemănătoare dar pe verticală; brâu lat, roşu, de lână; maramă de borangic; opinci din piele.Costumul bărbătesc: cămaşă lungă – mâneci largi şi broderii discrete la guler, piept şi mâneci, pânza are vergi în ţesătură şi cromatica de roşu, galben şi nu numai; iţari din postav; brâu roşu de lână mai lat decât cel de femeie; opinci cu obiele.(obiala este o bucată de pânză sau de postav cu care țăranii își înfășoară laba piciorului, în loc de ciorap sau peste ciorap).

• ZONA DÂMBOVIŢACostumul femeiesc: ie – cămaşă, nu prezinta elemente de diferenţiere; fota, care are la poale o fâşie colorată, ţesută, iar în afară de aceasta se detaşează fâşiile verticale cu elemente geometrice policrome; brâu ţesut policrom; maramă de borangic cu motive populare pe alb.Costumul bărbătesc: la fel ca în celelalte subzone.

• ZONA ARGEŞCostumul femeiesc: cămaşă lungă, bogat ornamentată, cu mâneci bufante, strânse în manşetă, ce poartă şi ea elemente de ornamentaţie foarte încărcate, motiv ce-l regăsim şi pe poalele cămăşii; fota înfăşurată, brodată în întregime, cu fir şi cu motive colorate, remarcându-se valoarea decorativă a broderiei; maramă cu desen mai simetric, încadrat în chenar; opinci.Costumul bărbătesc nu prezintă diferenţieri.

• ZONA MUSCELCostumul femeiesc: cămaşa femeiască, cu mâneci largi, bufante, brodate cu râuri discrete; fota înfăşurată, cu ornamente geometrice policrome, pe vertical (partea din faţă); maramă de borangic; brâu ţesut bicolor roşu-galben; opinci.Costumul bărbătesc este asemănător celorlalte subzone.

• ZONA VLAŞCA – TELEORMANCostumul femeiesc (ornamentica prezintă mici variaţiuni zonale): cămaşa pe aceeaşi configuraţie, numai că apare elementul de spiralare a motivului de pe mânecă; fustă formată din trei sferturi vâlnic negru şi o catrinţă – şorţ roşu (peştiman) sau fotă plisata; maramă de in cu lucrătură geometrică spartă şi prinsă de păr cu ace lucrate meşteşugit; opinci.Costumul bărbătesc: cămaşă albă.

GASTRONOMIEBucătăria din Muntenia se poate caracteriza prin diversitate, ingeniozitate, delicateţe. Este zona în

care s-a resimţit influenţa bucătăriei franceze, fără ca aceasta să înlocuiasca specificul autohton. Alături de ciorbele cu carne sau legume acrite cu verzituri şi borş la care se adaugă leuşteanul, se consumă preparatele simple din legume, preparate din carne tocată, budinci gratinate din legume sau ciuperci adăugate în compoziţia unor preparate pentru aromă, dulciuri din aluaturi fine. Influenţa orientală se regăseşte prin preparatele sale specifice ca musacaua, pilaful şi ciulamaua.

La prepararea mâncărurilor se foloseşte untdelemnul, untul, dar şi untura, mai ales în timpul iernii. Sosurile sunt colorate şi se obţin din roşii - vara şi bulion - în timpul iernii. Salatele sunt într  -un sortiment foarte diversificat şi sunt pe bază de legume proaspete sau fierte în combinaţii cu fructe, ouă, brânzeturi legate între ele cu sosuri şi mai ales cu maioneză.

Bucătăria tradiţională din Muntenia se poate caracteriza prin mâncăruri gustoase, cele renumite fiind: ciorba de burtă, ciorbe ţărăneşti din carne de vacă şi porc, sarmale cu mămăliguţă, renumiţii mititei, tuslamaua, fripturile la grătar, ciorbe şi tocane din peşte, dulciurile de bucătărie, cum ar fi: budincile din paste făinoase, plăcintele, compoturile din fructe, dulciurile de cofetărie cu frişcă şi ciocolata.

BIBLIOGRAFIEBarbu Iuraşcu Viorica, Studiu de cultură tradiţională românească.Privire analitica asupra zonelor etnofolclorice, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2008http://www.artalasat.ro/mestesug.phphttp://www.3arte.ro/Mestesugul/resources/85.htmhttp://www.comunacosestiag.euhttp://www.eliznik.org.ukhttp://exploreaza-romania.com/zona-munteniei.htmlhttp://www.funromtour.rohttp://muscelpedia.ro/aboutus/index.php?pid=68http://www.muzeultaranuluiroman.rohttp://www.romanianmuseum.com/Romania/RomaniaEthnoMUNTENIA.htmwww.romartizana.comhttp://www.topoloveni.ro