Mozart la sfirsitul verii

Cronotop: Estonia, anii 1970, Lituania, Jurmala, Riga. Personaje: naratorul (I.Druta), estonienii (personajul colectiv), invatatoarea cu ochelari (din casa 2 de pe malul marii), copii ce incercau sa inhame caii, matusa Gustavson, cele trei prietene ale naratorului, soferul autobuzului, custodele muzeului, batrinul ce videa bilete.

Rezumat:

1. Tara barbatilor frumosiNaratorul vorbind despre piinea cea de toate zilele, ajunge la vatra, dar a scrie despre piinea estonului e lucru cit se poate de anevoios, deoarece Estonia e mai mult tara apelor decit a pamintului. Tarmurile estoniene se intind pe o distanta de mii de kilometri, aceasta in mare parte determinind chipul estonului : obrazul aspru, bratul greu, umblet incet de marinar. Pamintul Estoniei, vorbind la sincer, e doar o adunatura de mlasniti hleioase, semanate cu valatuci de piatra si acoperite pe ici colo cu zdrente de iarba. Dupa mii de ani de munca grea, estonienii au un pamint de o frumusete nemaipomenita , ceea ce da dovada de echilibrul ce persista in civilizatia estoniana. ***Riuri, lacuri, cite o rariste de padure, cite un petic de pamint lucrat si ingrijit, iar locul hotarelor dintre mosii il tin movilele de valatuci. Daca cerul se innoreaza, se incepe a posomori fruntea estonului , caci prin Tarile Baltice lumea are doar cel mult 60 de zile insorite pe an, iar in Estonia nu gasesti un petic de pamint care sa nu fi fost despicat in doua de un sant plin cu apa. Daca intrebi estonul ca nu cumva sa fi platit el prea scump pentru putinul care il are, ei zic ca preturile cresc , se coboara, iar piinea cea de toate zilele ramine a fi hrana de baza a unui popor. Cinstirea muncii si cinstirea piinii este piatra de temelia a estonilor. In general tot ceea ce face estonul, o face cu tragere de inima, fiindca asa au fost educati ei toti. Copii cu tragere de inima se duc la scoala, isi ajuta parintii, seara curate cu cite un buchet de flori se duc sa isi vada rudele, iar cind vine vacanta se duc cu totii sa munceasca ca peurma sa se faleasca cu vreo minge, o bicicleta pe care si-au cumparat-o din banii lor. Dar defapt estonienii sunt un popor tacut. In tacere stau acasa, in tacere lucreaza, in tacere isi petrec toata viata lor, dar fiind si ei oamenii vii, avind necazuri, serile si le petrec prin cafenele si pina spre miezul noptii domneste un vuiet infernal in cafenelele estoniene, insa pe la miezul noptii linistea iarasi cuprinde poporul Estonian. Incapatinarea poporului Estonian de a face totul cu miinele sale, e ceea ce-l caracterizeaza. Avind doar doua luni insorite pe an, estonul cauta posibilitati pentru a putea realiza timpul liber din lungile si umedele nopti noridce. Astfel , la Tallin a aparut insitutia “Uku” , denumirea tradusa din estoniana inseamna “Zeul ocrotitor al vetrelor, al caminurilor”. Menirea acestei institutii este de a ajuta pe cei care doresc si se pricep a face obiecte casnice, ridicate la nivel de arta. Oamenii ce lucreaza la “Uku” sunt gata pentru a oferi un sfat, o consultative, dar daca intentia este sustinuta de-o anumita indeminare, omului I se dau materialele necesare pentru a incepe lucrarea. Prima calatorie a lui Druta de la Parnu la Tallin a fost o calatorie plina de tacere. Afara ploua, iar fiecare pasager statea in fotoliu concentrat, soferul nici nu se vedea de dupa perdeaua cabinei. O tacere lunga si nesfirsita. O suta patruzeci de kilometric au fost urmati doar de tacere, de nici o replica. Tacerea ramine a fi a acumulare de energie pentru a reintoarce frumosul graiului si a limbii. Chiar si celebtrul tenor Italian Mario del Monaco, recunoaste ca pentru a cuceri sala, cu o saptamina inainte de spectacol nu vorbea cu nimeni, pentre a redobindi frumusetea cuvintului si a se napusti apoi cu el asupra salii.

***In fiecare an estonii se aduca la Tallind pentru a-si sarbatori cintecele si dansurile pe renumita Cimpie a cintecului. Jur imprejur vezi copii cu costume nationale cusute care si mai de care, cu diferite ornamente, si nu da Doamne sa se repete felul in care e cusut sau vreun ornament al costumului. Dupe aceasta sarbatoare, fiecare se intoarce pe la casa sa unde iarasi traieste in tacere. ***Plimbindu-se pe malul marii, naratorul priveste atent cele putine case ce-l inconjurau. Prima casa, cea de la margine, avea o florarie, o mansarda. Era intr-o duminica dimineata si naratorul se gindi ca intr-un asemenea catun, cind pleaca stapinii in zori, se duc pentru multa vreme. Ce-a de-a doua casa, ascunsa intr-un fund de livada, avea o catatura mai priitoare, cind colo in pragul case rasare o femeie tinara cu ochelari. Zimbindu-I, naratorul i-a zis printr-o fraza ce cauta in celalalt capat al lumii, invatatoarea i-a raspuns foarte amanuntit , dar ea ne intelegind nici o boaba ruseste, iar naratorul nici atita estona, toata conversatia lor era in darn, si dupa citeva fraze s-au despartit cu cele mai bune pareri unul despre celalalt. Ce-a de-a treia casa nu era inca gata, dar in fundul gradinii se zareau doi scolari care se cazneau sa inhame un cal la un plugusor Estonian. Cea de-a patra casa era cu etaj, cu temelie inalta, o livada de meri si visini uitati de lume si de Dumnezeu. Soarele urma incet spre amiaza, iar naratorul tot sta la poarta. Isi aduce aminte ce l-a fi adus in partile celea. Isi aduce aminte ca in drum spre Parnu, in una din statiile de autobus, s-au oprit sa faca o pauza, iar el citea anunturile lipite pe stilpi. Unul dintre ele spunea ca in catunul Headmeimeeste , la casa cu numarul 17 sunt camere de inchiriat. O simpatico estona i-a traduc ca Headmeimeeste inseamna “Barbati frumosi” sau “Catunul mindrilor barbati”. Revenind la casele de pe malul marii unde era naratorul, el vede iarasi acei doi baieti din ograda vecina cum umblau in jurul calului necajiti. Naratorul le-a venit in ajutor, iar baietii simtundu-se datori cu ceva pentru ajutorul acordat , i-au zis ca la Gustavson sunt multe camere libere. Ajungind la casa matusii Gustavson, ea il pofteste In casa pentru a ii propune o camera. Ea era batrina si avind o boala la picioara se misca cam greu prin casa cea mare pe care o detinea. Plimbindu-se prin casa ea ii povesteste despre chiriasii care au stat acolo: un professor din Leningrad, un Pictor din Moscova si o familie de estonieni din Tallin. In fiecare an de sarbatori matusa primeste cite o felicitare de la fiecare din ei. Dupa ce a mai cugetat , matusa i-a zis ca nici odaia pictorului , nici a profesorului si nici a familiei nu i-o poate inchiria. Oprindu-se putin, matusa statea rezemata de o usa inalta, alba , cu miner frumos, nu era ca celelalte usi din casa. Ea zice ca dupa use este asa numita “sala alba” si ca miine e ziua ei de nastere si asteapta un oaspete. Deschizindu-i usa cea alba pentru a-i arata camera naratorului, pe el il mira curatenia extraordinara ce dainuia acolo. Pe pervazuri vazoane cu flori, masa asternuta cu pinza curata de in , pe ea cu doua sfesnice de arama tinind in brate doua luminari mari si albe. Estonii sunt deprinsi sa isi faca ei singuri luminarile de diferite feluri. Intre niste dialoguri scurte, batrina ii zice ca miine il asteapta pe un prieten din tinerete pe care nu l-a vazut de un an de zile, care vine in fiecare an de ziua ei ,si doar de patru ori nu a fost, dintre care trei pentru ca era razboi. Ea ii mai spune ca a avut patru sute de roluri si o suta de ori Gustavson – regie. Venind spre iesire, matusa Gustavson ii povestise naratorului inca citeva intimplari din viata ei. Fiind in prag, naratorul vede o brisca ce a oprit la poarta. Din ea coboara o femeie zdravana care a adus pachete cu zahar, unt, lapte, fel de fel de mirodenii. Fiind uimit, matusa Gustavson ii explica ca brigadier umbla dupa un maistru betiv care lucreaza bine si il vor toate colhozurile, si fiindca vine cu calul incoace de doua –trei ori pe saptamina ii cumpara si ei cite ceva. In Estonia naratorul a mai vazut niste belciuge batute linga praguri ,dar tot nu se apuca sa se intereseze ce sunt cu ele, iar matusa Gustavson ii spune ca asta e tot ce a ramas de la “Mindrii lor barbati” de

la Headmeimeeste. Ei isi legau caii linga prag atunci cind veneau sa ii vada. Iesind din casa matusii Gustavson, erau doua cararuse si naratorul o luase pe cea care ducea spre fundul gradinii, spre plaja, unde se deschidea un peisaj nemaipomenit de frumos dainuit de o liniste eterna.

2. Afirmarea cugetului. E o poveste de mai demult. Au trecut o suta si ceva de ani de la singeroasele rascoale din Lituania. Vizitatorii Muzeului de Arte Frumoase din Kaunas pipaie sculpturile ,ce determina acea perioada de rascoale, pe furis intrebindu-se oare din ce sunt facute, si femeia spune ca ele sunt facute din coaja razmuiata de mesteacan, asternuta mai apoi de o pinza bine intinsa, aceasta tehnica fiind necunoscuta pentru alti sculptori, decit Daugviliene, sculptorita care a luat aceasta taina cu ea in lumea cealalta. Ea a dus o viata retrasa si izolata se lumea inconjuratoare. Se zice ca duminicile ea isi lua cosul si aduna afine, capsune, ciuperci din fundul padurii si acoperea cosul cu niste foi de mesteacan. Douzeci de ani la rind Elzbieta a muncit noapte de noapte, adunind fir la fir , durere la durere, pentru a ridica in picioare o asa fel de sculptura. A munci douazeci de ani fara ca sa stie cineva cu ce se ocupa si ce talent are. Dupa moartea ei, rudele venind acasa sa faca ordine au decis sa dea la o parte perdeaua din fundul odaii, pe care nimeni nu a descoperit-o timp de o viata. Au tras perdeaua sis pre uimirea lor, o lume de tarani le-a iesit in intimpinare. Veste a uimit o lume intreaga, si lucrarii i-au fost oferite cele mai frumoase Sali din cele mai renumite muzee ale lumii. Opera lui Ciurlionis cuprinde atita densitate de imagini si idei intr-un spatiu atit de restrins. Aceasta munca de numai doi ani a subminat curente sis coli intregi de arte frumoase. Tablourile lui ne arata pamintul vazut de la distante astronomice, o mica stea intr-un cuib de alte stele. Ciurlionis a aratat ince pe atunci cind nu era nici pomeneala de Hirosima cum arata tragica explozie in forma de ciuperca si ce pirjol por aduce aceste ciuperci micului nostrum pamint. Scriitorii lituanieni pretuiesc si cultiva predilectia cititorilor pentru facture documentara. Un poet ca Eduardas Miezelaitis poate la un moment dat lepada fagasul unui mare poem epic pentru a comunica cititorului citeba note biografice. Daca ar fi de determinat gradul de barbatie al popoarelor atunci acesta ar trebui stabilit dupa curajul femeilor. Si atunci lituanienii ne-ar uimi. Vorbind de Salomeja Neris, care era invatatoarea lui Eduardas Miezelaitis , intelegem prin poeziile sale o barbatie turnata intr-un neam intreg. Cuminte si tacuta, ea scria urmatoarele “Cinta-mi inima! / Adu-ti aminte tot ce-ai vrut, / Infrunta groaza si suspine, / Caci amutind, caci impietrind, / Vor trece turme peste tine…”.

3. Slujirea semenilor Naratorul primeste un sunet neasteptat din Riga, in urma caruia I se propune sa mearga la muzeul fratilor Klaudzits. Au pornit naratorul si inca trei prietene de ale lui in calatorie, care incepea prin Letonia. Calatoria rasarita dintr-un simbure de voie buna se transforma intr-un chin. Pisajele natural de pe tarmurile Letoniei il uimesc pe narrator, acesta descriindu-le in cele mai amanuntite detalii cu o dragoste mare. Isi aduce aminte de renumitul lapte leton, care il cumpara, stind in Jurmala, de fiecare data cind se ducea la chioscul din gara sa cumpere niste gazete. Soferul era un blond, voinic si zdravan, cam zgircit la vorba si inchis in sine cum sint letonii. Simpaticele tovarase de drum ale naratorului discutau teme de la una la alta, si lasind litratura la o parte, au trecut la limba materna. Ramas de unul singur, naratorul cerceteaza amanuntit tot ceea ce vede prin fereastra masinii. Pe o muchie de deal era o casa veche, demodata, ridicata inca in secolul trecut. Fatada era simpla, iar linga intrare era o tablita pe perete unde scria ceva in letona. Tovarasele de drum ii spun ca este numele casei, si naratorul a ramas uimit cind a aflat ca si casa poarte un nume. Astfel se intimpla ca prin Letonia, acolo unde nu a ramas decit o casa in largul cimpului , se anunta pe perete numele ,ca sa nu fie cumva

incurcata cu cealalta casa dincolo de padure. Ajunsi la destinatie, citesc un anunt din care rezulta ca muzeul fratilor Klaudzits e inchis in ziua de luni, si naratorul impreuna cu prietenele sale au avut ghinionul de a sosi acolo exact in ziua de luni. Fara a sta mult pe ginduri , soferul a deschis poarta si ceilalti s-au dus dupa el. Printre tulpinile copacilor se vedea un om in camasa alba care cosea iarba in gradina. Soferul a avut o discutie scurta cu cosasul dupa care el a disparut, iar ceilalti au ramas sa stea pe iarba. Peste vreo zece minute pe poarta a intrat custodele muzeului, care a inceput a le face excursie prin muzeu. Intrind in muzeu, custodele i-a rugat sa se incalte in ciupici speciali, dupa care v-a incepe excursia. Din spusele custodelui, fratii Klaudzits erau oameni de cinste si de-o harnicie rara. Ei in doi au construit casa, care a devenit muzeu, singuri au facut bancile ce se aflau in ea, au cumparat doua cazane pentru bucatarie , o lampa de gaz , si au pornit prin catunele alaturate sa indemne oamenii sa isi dea copii la scoala lor. Copii erau inghijiti ca in casa parintilor, dar cistigul fratilor nu le ajungea uneori nici pentru piinea cea de toate zilele. Astfel ei inchideau scoala pe o perioada de timp, se ocupau cu mestesugaritul, stringeau bani, si redeschideau scoala. Naratorul ramine complet uimit de ocupatiile celor doi frati, care ajungeau de la ridicarea unei case pina la intocmirea manualelor, perfectionarea limbii literare, incapatinarea de a creste o livada de meri, cele mai inversunate batalii parlamentare din acea epoca. Ultima incapere a muzeului era Sala de Marmura, sau cum o numeau fratii Klaudzits – sala cea alba, in care era modelul de parchet pe care l-au inventat tot ei. Dupa ce au vizitat tot muzeul, iesind afara, naratorul se pomeneste cu un mal de marmura rosie ridicat chiar linga carare. Stiind ca fratii Klaudzits au fost inmormintati la citiva kilometri, vazindu-l pe ginduri, costodele ii zice ca acolo a cazut ultimii din fratii Klaudzits. Naratorul il intreaba daca a fost impuscat sau ceva, fiindca a cazut in acel loc, si custodele ii zice ca pur si simplu era un om batrin, suferea de inima, si intorcindu-se cu un cos de mere din camara, pamintul era cam umed si a cazut exact in acel loc, iar dupa acest accident el a mai trait un an si mai bine, dar vorba era de cazut, atunci cind i-a fost sa cada si sa nu se mai ridice. ***Porniti inapoi spre casa, in masina celor patru prieteni domnea linistea, toti culegind impresiile acelei calatorii. Privind pe fereastra naratorul se gindea cit e de bine sa fii un scriitor leton, sa slujeesti un popor care cunoaste atit de bine sufletul barzilor sai, incit le inalta monumente nu numai la capatiiul mormintelor, nu numai in piata oraselor ci si pe acele lunecaturi unde le-a fost dat sa cada si sa nu se mai ridice.

4. Mozart la sfirsitul verii Povestirea incepe cu caracterizarea Jurmalei de catre narator. Jurmala e anume acel loc unde vara se grabesc toti sa se odihneasca. Oamenii coboara cu cite un servet , o umbrele pentru a se odihni pe malul marii unde soarele bate din plin, pescarusii ba rasar , ba dispar. Fiecare din oameni este cuprins de febra verii . vremea e frumoasa si nimic nu pare mai caraghios decit n batrin leton in haine ponosite, cu niste tevi de aluminiu in spate. Merge el pe malul cu nisip, deschide geamantanul, scoate din el un teanc de bilete, o cutie in care pastreaza banknote mototolite impreuna cu niste maruntis, isi salta sapca pe fata, scoate din geamantan un mic megafon, ii desface firul si anunta toata plaja “Domnul din Riga! Orga , cor, un celebru dirijor din R.D.G. si pentru toata seara ,un concert de Mozart. Recviem. Pentru prima si ultima oara la Domnul din Riga…”. Acest mesaj rasuna oarecum ciudat pentru oamenii ce se odihneau, si toti il priveau ca pe un om straniu. Batrinul nu baga in seama indiferenta cu care plaja ii raspunde si mai repeat de vreo citeva ori anunturile sale. Din multime se scoala unul cite unul si se apropie de masuta cu bilete a batrinului. Vremea posomorita il duce pe om incetul cu incetul la gindul ca toate sunt trecatoare. Ratacind prin stradele medieval, oamenii sa gindesc la propria lor viata. atunci cind colinzi batrinul oras

sit e gindesti la suflet, ochii salta peste acoperisuri si tocmai atunci iti rasare in fata batrinul turn proiectat pe nesfirsitul cer albastru al nordului. E Domnul de la Riga. E acea renumita orga despre care vorbea batrinul de pe plaja, casuta insa este vesnic inchise, bilete nu mai sunt, si lumea in disperare , a doua zi, porneste spre cautarea acealui batrin , care nu a mai venit. Sosira acea zi a marelui concert. Catedrala era arhiplina. Oamenii isi gasesc locurile. Se asteapta linestea,pentru a se incepe concertul. Dirijorul isi ridica bratele, si magia incepe. ***Saracul Mozart… de unde sa fi stiut el ca Necunoscutul ce-a venit intr-o zi sa-I comande o liturghie la inmormintarea unei rude, a venit in fond, sa-I prevesteasca sfirsitul, cerindu-I inima si viata in locul unei opere de arta. Marele compositor s-a stins cu putin inainte de-a fi izbutit sa-si finalizeze opera – si genius au, impreuna cu legenda mortii sale i-au daruit “Recviem”ului faima nemuririi. ***Seara, dupa concert, orasul pare pustiu. In fruntea afiselor sta chipul marelui musician. Asa decolorat si transfigurat de ploaie, inca tinar.

citate

1. Echilibrul dintre frumos si rational constituie gradul supreme al unei lumi mature, civilizate , si estonienii stapinesc cu minune acest echilibru.

2. Agricultura nu este altceva d ecit expresia unei culture mai largi, mai generale. 3. Sintem nu numai trup. Sintem si suflet. 4. Preturile ca preturile, cind urca, cind coboara, iar piinea cea de toata zilele ramine a fi hrana de

baza a unui popor.5. Nici un popor nu poate fi cu adevarat liber daca nu-si poate asigura piinea cea de toate zilele. 6. Hrana este modul cel mai intim al omului de-a comunica cu lumea inconjuratoare. 7. Echilibrul spiritual al omului, cultivarea germenului creator, siguranta lui in ziua de miine,

realizarea posibilitatilor prin la armonizarea intregii personalitati – toate acestea fiind niste zaruri efemere din punct de vedere economic, constituie totusi scopul unei existente umane, judecate din punct de vedere spiritual.

8. Tot ce face omul intr-o viata este realizarea timpului ce I s-a dat. 9. Munca poate fi un chin, dar munca poate fi si o sarbatoare.10. A duce o viata frumoasa, cumpanita si inteleapta – pentru asta e putin sa tot aduni si sa cari la

casa. 11. Tacerea este un fel de acumulare a energiei, de reintoarcere a limbii si graiului la valorile sale

primare. 12. Omul care are radacini nu poate si singur.13. Opera de arta nu este un pom ciudat, cu fructe stranii, ce rasare intr-o buna zi intr-un loc

nebanuit de nimeni, cu scopuri vesnic nedefinite.14. Fiecare popor acumuleaza de-a lungul istoriei sale o anumita energie spirituala, care, cernuta

prin vremi si furtuni, da mai apoi nastere unui talent, iar talentul toarna aceasta energie in opera.

15. Daca ar fi de determinat gradul de barbatie al popoarelor atunci acesta ar trebui stabilit dupa curajul femeilor

16. Miscarea e formula suprema a vietii, si numai cei ce se misca poate spune ca a trait.

17. O ,voi , genii ale vremurilor trecute! Pentru ce ati distrus cu atita migala aripile ce v-au ridicat cindva deasupra muritorilor de rind?