UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI ADMINISTRATIVE

Referat la disciplina:B..

Titlul temei:„....”

Student: BOBE IOANA-CRISTINA ANUL III

Indrumator: ..........

2012 – 2013

REFERAT MONEDA 1

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”MONEDA

1. DEFINTIE. ETIMOLOGIE. ASPECT

1.1. Definitia monedei

O monedă este în general un lingou de metal de formă discoidală, folosită ca o formă de bani.

Monedele sunt garantate de către emitent prin ștanțarea sau imprimarea unor elemente particulare ușor de recunoscut, inclusiv (dar nu în mod obligatoriu) legenda, adică textul scris pe monedă. Monedele fără legendă se numesc anepigrafe. Împreună cu bancnotele, monedele reprezintă forma obișnuită de numerar în toate sistemele monetare moderne. În prezent, monedele sunt folosite pentru valori mai mici, iar bancnotele pentru valori mai mari.

Înainte de apariția monedei de formă discoidală s-au folosit alte obiecte cu valoare de schimb. Spre exemplu în Grecia în perioada arhaică se foloseau un fel de „frigări” grele din fier, care s-au gasit depozitate ca ofrandă în temple. Pe teritoriul României în cetățile grecești din Dobrogea în secolele al al VI-lea î.Hr. - al V-lea î.Hr. se foloseau inițial ca mijloace de schimb local vârfuri de săgeți din bronz, al căror tub de înmănușare se umplea cu plumb pentru a anula calitatea de armă a obiectului. Ulterior s-au turnat semne premonetare din bronz care aveau o formă asemănătoare unei frunze de salcie și greutatea de câteva grame.

Se pare că primele monede propriu-zise au fost bătute în Asia Mică, în secolul VII î.Hr., dintr-un aliaj natural de aur și argint numit electrum (prescurtat EL în numismatică). În epoca antică dar și mai târziu monedele de valoare mai ridicată se băteau din argint sau din aur, acestea având valoare intrinsecă prin metalul prețios conținut. În consecință, monedele din metale prețioase erau acceptate și aveau valoare și pe alte piețe decât cea a autorității emitente. Așa se explică larga circulație a monedelor grecești și romane din metale prețioase, chiar dincolo de aria ocupată de culturile respective.

1.2. Etimologia cuvantului « moneda »

REFERAT MONEDA 2

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”La început, monedele romane erau bătute în Templul Iunonei Moneta, aflat

pe Capitoliul din Roma. De aici a ajuns, până la noi, prin intermediul limbilor franceză și italiană, cuvântul monedă, cu varianta, mai puțin folosită și considerată incorectă, monetă. Însă termeni derivați ai cuvântului monetă precum sunt substantivul monetar, cu cele două senuri, „persoană” și „inventar al banilor”, adjectivul monetar / monetară, din sintagmele sistem monetar / emisiune monetară, substantivul monetărie, verbele a monetiza / a demonetiza sunt considerate corecte.

1.3. Aparitia monedei

Moneda a apărut de timpuriu, fiind prezentă în tranzacţii sub forma unor bunuri obişnuite şi variate. Treptat, s-a ajuns la utilizarea unei mărfi unice drept intermediar în tranzacţii. Utilizarea unei mărfi drept etalon marchează trecerea de la economia naturală la economia de schimb. Marfa aleasă drept etalon permitea vânzarea/cumpărarea bunurilor obişnuite, măsurarea valorii acestora şi economisirea sau tezaurizarea valorii.

Pentru ca o marfă să îndeplinească funcţia de etalon, trebuia să aibă anumite calităţi:

o Durabilitate pentru a conserva valoarea (puterea de cumpărare);o Divizibilitate pentru a permite efectuarea plăţilor de valori mai mici;o Valoare proprie/intrinsecă suficient de mare şi stabilă.

În calitate de etalon, o bună perioadă de timp au funcţionat metalele obişnuite, pentru ca apoi, funcţiile monedei să fie preluate de metalele preţioase (aur, argint).

1.4. Aspectul monedei

Fața monedei are de obicei o imagine, care poate fi stema țării emitente, capul/bustul unui monarh sau denumirea sau simbolul altei autorități emitente și se numește avers, sau colocvial cap. Partea cealaltă se numește revers sau colocvial pajură.

În numismatică, pastila monetară se numește flan, iar diferitele metale sau aliaje sunt desemnate prin abrevieri: AE pentru cupru, AR pentru argint, AV pentru aur, OR pentru orichalcum (aliaj auriu de cupru și zinc, adică alama, folosit în epoca romană pentru monedele numite sestertius respectiv dupondius), Bill pentru bilon (aliaj cupru - argint în care metalul predominant este cuprul). În text, orientarea axei reversului față de axa aversului se reprezintă convențional fie prin săgeți poziționate adecvat, fie prin analogie cu poziția marcajelor orare pe cadranul unui ceas. De asemenea, pentru o descriere completă trebuie precizate și datele metrologice ale monedelor individuale (diametrul în milimetri, eventual și zecimi de milimetru - de exemplu 22,8 mm - iar greutatea exprimată în grame, preferabil cu precizie de două zecimale - exemplu 4,42 g). În cazurile în care flanul monedei este neregulat, se vor preciza cel mai mic și cel mai mare diametru.

2. ISTORIA MONEDEI

2.1. ANTICHITATEA

2.1.1. Schimbul premonetar

REFERAT MONEDA 3

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”Schimbul direct al unui bun contra altuia (trocul) constituie primul reper

pentru o istorie a monedei. În regiunile vest-pontice, primele necesităţi monetare au fost asigurate de emisiunile de monede-vârfuri de săgeţi turnate în tipare bivalve (însemne premonetare) efectuate de cetăţile greceşti şi răspândite în hinterlandul lor. Fenomenul nu precedă însă momentul de generalizare a monedei în lumea greacă, fiind datat de la mijlocul sec. VI a. Chr. până în primele decenii ale sec. V a. Chr. (descoperiri în Dobrogea la Jurilovca, Enisala, Vişina, Nuntaşi şi Constanţa). Descoperirile din Dobrogea şi nordul Bulgariei confirmă faptul că aceste obiecte urmau o normă ponderală, constituindu-se, în fapt, în lingouri turnate special în scopuri monetare.

2.1.2. Monedele cetăţilor vest-pontice

Primele monede bătute pe actualul teritoriu al României sunt emisiunile oraşelor greceşti vest-pontice care apar la aproximativ două secole după apariţia primelor monede în Asia Mică. Histria este primul oraş unde este documentată emisiunea de monedă proprie: cele mai vechi monede au fost bătute în jurul anului 480/475 a. Chr. Este vorba despre monede de argint turnate care au pe avers simbolul oraşului (vulturul pe delfin spre stânga) şi legenda I?TPI încadrate într-un pătrat incus iar pe revers două capete umane alăturate şi inversate. Ulterior, aproximativ între 450-350 a. Chr., Histria a bătut şi monede din bronz care sunt încadrate în două tipuri: primul, cu o roată cu patru spiţe pe avers şi cu legenda pe revers iar al doilea cu reprezentarea zeului fluvial Istros pe avers şi emblema cetăţii pe revers. Alte emisiuni din bronz mai târzii care pot fi datate până în sec. I a. Chr. îi ireprezintă pe avers pe zeii Helios, Demetra, Hermes şi Apollo. Ultimele emisiuni din perioada autonomă a oraşului, datate până spre jumătatea sec. I p. Chr., o reprezintă pe zeiţa Athena pe avers şi un caduceu cu legenda pe revers.

Al doilea oraş pontic care a bătut monedă este Callatis ale cărui prime emisiuni sunt drahmele de argint, bătute după sistemul ponderal eginetic folosit în oraşe ca Heraclea Pontică, Bysantion şi Sinope. Iconografia monedelor din argint callatiene este evident influenţată de emisiunile lui Alexandru cel Mare: pe avers, Herakles imberb cu blana leului din Nemea pe cap iar pe revers tolba cu arc, măciuca şi spicul de grâu, cu legenda. Perioada de emisiune a acestor monede pare să fi fost scurtă, mai exact, redusă la domnia lui Alexandru cel Mare şi până în 313 a. Chr., anul asediului cetăţii de către Lysimach. Datate de la sfârşitul sec. III a. Chr. până spre mijlocul sec. I a. Chr. (în momentul intervenţiei lui Burebista în Dobrogea?), monedele din bronz callatiene cunosc o evoluţie iconografică mult mai diversificată decât cele din argint. Pe avers sunt reprezentaţi Dionysos, Demetra, Herakles, Athena, Hermes şi Artemis iar pe revers atribute specifice divinităţilor de pe avers şi membri ai cortegiilor acestora, precum şi legenda oraşului şi/sau numele divinităţii de pe avers, contramărci, nume de magistraţi.

Tomis bate monedă din a doua jumătate a sec. III a. Chr. Exceptând staterii de tip Alexandru cel Mare şi Lysimach, acest oraş bate numai monedă din bronz. Emisiunile tomitane prezintă o mare varietate iconografică: primele monede îl reprezintă pe Apollo pe avers şi trepiedul împreună cu legenda pe revers, eventual cu aplicarea de contramărci (capul lui Helios sau monogramă pe avers iar pe revers nume de magistraţi abreviate). Alte tipuri tomitane din epoca autonomă reprezintă capul lui Zeus pe avers şi acvila şi două protome de cai pe

REFERAT MONEDA 4

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”revers sau un spic, capul lui Hermes pe avers şi caduceul (kerykeion) pe revers, capetele Dioscurilor alăturate pe avers iar pe revers doi cai la trap. Adesea pe revers se întâlneşte numele oraşului împreună cu o mare varietate de sigle şi abrevieri de magistraţi monetari.

Toate cele trei oraşe au bătut monedă de tip Filip II şi Alexandru cel Mare. Este vorba de stateri şi tetradrahme ale căror reprezentări şi legende sunt identice cu originalele. Diferite sunt doar siglele care exprimă atelierele de emisiune.

Circulaţia monedelor oraşelor pontice depăşeşte cu mult hinterlandul acestora. Moneda histriană circulă pe spaţii întinse, cea din argint fiind documentată din abundenţă în toată Dobrogea şi sudul Moldovei, în nordul Mării Negre şi, mai rar, în Câmpia Munteniei, nord-estul Bulgariei şi nordul Mării Negre. Monedele din bronz histriene sunt descoperite, în general, în aria directă de influenţă a Histriei (în Dobrogea) dar există şi descoperiri în sudul Moldovei, Oltenia şi sud-vestul Transilvaniei. Mult mai puţin circulă monedele Tomisului şi Callatisului, fiind documentate în toată Dobrogea, sudul Moldovei şi Câmpia Munteană. Alături de monedele celor trei cetăţi vest-pontice amintite mai sus, în regiunile extracarpatice şi, mai puţin, cele intracarpatice, au circulat, încă din prima jumătate a sec. V, cele emise de alte oraşe greceşti din bazinul Mării Negre, al Mării Marmara şi nordul Mării Egee. Foarte importante sunt emisiunile oraşelor Olbia, Tyras şi Cyzic pentru sec. V-IV a. Chr. şi cele de la Odessos, Messembria, Panticapeum şi Maroneia pentru sec. III-I a. Chr.

2.1.3. Moneda macedoneană şi elenistică

Circulaţia monedei emise de regii macedoneni în teritoriile din bazinul Dunării Inferioare este influenţată direct de influenţa politică pe care au avut-o aici începând cu jumătatea sec. IV a. Chr. Sunt bine cunoscute episoadele cu intervenţiile lui Filip al II-lea în Dobrogea (339 a. Chr.) şi Alexandru cel Mare în Muntenia (335 a. Chr.).

Monedele lui Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare (stateri de aur, tetradrahme şi moneda de bronz) au circulat îndeosebi în regiunile extracarpatice; mult mai rar se regăsesc în Transilvania unde sunt, în general, descoperiri izolate. Cele mai frecvente sunt descoperirile de tetradahme care, în cazul celor de tip Filip al II-lea, au fost identificate ca fiind emisiuni postume. De multe ori, acestea au fost descoperite împreună cu monede de la Alexandru cel Mare, ceea ce arată faptul că pătrunderea lor la nordul Dunării s-a petrecut în intervalul de timp între cele două campanii macedonene mai sus meţionate (339/335 a. Chr.) şi cele conduse de Lysimach împotriva lui Dromichaites. Ele sunt bătute fie de oraşele vest-pontice, fie pătrund pe căile comerciale din sudul Dunării. Este important de remarcat că cetăţile vest-pontice au continuat să continue emisiunile proprii, ştiută fiind politica tolerantă a regilor macedoneni în materie monetară.

Tetradrahma tip Filip al II-lea reprezintă pe avers efigia lui Zeus spre dreapta purtând cununa de lauri şi două tipuri de revers: primul în ordine cronologică îl înfăţişează pe rege călărind spre stânga cu mâna dreaptă întinsă, legenda şi sigle cu atelierul emitent, al doilea (post 348 a. Chr.) redă călăreţul olimpic ce poartă în mână o ramură de palmier.

REFERAT MONEDA 5

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”Tetradrahma tip Alexandru cel Mare înfăţişează pe avers capul lui Herakles

cu blana de leu iar pe revers Zeus cu acvilă şi sceptru stând pe tron spre stânga, legenda precum şi diferite sigle şi monograme.

Ca şi în cazul emisiunilor lui Filip al II-lea, monedele lui Alexandru cel Mare au continuat să fie bătute şi după moartea acestuia în atelierele macedonene şi ale oraşelor din întreaga lume greacă. De asemenea, ele au fost copiate sau au servit drept model pentru monetăria regatelor barbare de la periferia lumii elenistice.

Un destin similar l-au avut şi monedele lui Filip III Arrhidaios (tetradrahma şi drahma au constituit model pentru emisiunile getice de la Dunăre de Jos) şi Lysimach, regele Thraciei (tipul staterilor este utilizat de Mithridates VI Eupator). Monedele macedonene din aur, argint şi bronz au avut o răspândire mai largă decât cea a teritoriilor care vor fi fost controlate în mod direct, la un anumit moment, de Alexandru cel Mare şi urmaşii săi: ele se întâlnesc şi în Transilvania, mai ales în zona Munţilor Orăştie, fiind puse în legătură cu campaniile lui Burebista la Dunărea de Jos, dar şi în Moldova, pe văile Prutului şi Siretului.

2.1.4. Moneda regilor sciţi din Dobrogea

O serie de emisiuni de factură greacă dar cu trăsături bine individuate faţă de cele ale oraşelor vest-pontice a fost identificată în sudul Dobrogei, mai exact în zona Silistra - Mangalia - Bălgarovo (Bulgaria). Este în general acceptat că aceste monede sunt emisiuni ale unor regi sciţi ieşite din atelierele callatiene şi, probabil, dionysopolitane în cursul sec. II a. Chr. Ele reprezintă pe avers divinităţi din pantheonul grecesc cu atributele specifice şi pe revers atributele specifice acestora şi legenda cu numele "basileilor" Ataia(s), Kanites, Charaspes, Tanusa, Akrosas, Ailios, Sariakes.

2.5. Moneda geto-dacilor

Asemenea tuturor civilizaţiilor europene de la periferia lumii greco-romane, monedele geto-dacice preiau nu numai stilul/ iconografia monedelor elenistice şi romane dar şi tehnologia de confecţionare a acestora. Într-adevăr, prezenţa celţilor este frecvent întâlnită de la sfârşitul sec. IV a. Chr. şi până la începutul sec. II a. Chr. în Podişul Transilvaniei (în bazinele Mureş, Târnave, Someş) şi în Câmpia de Vest. Că această prezenţă se va fi perpetuat şi mai târziu, chiar până în prima jumătate a sec. I a. Chr., o dovedeşte localizarea triburilor Anartilor şi Teuriscilor de către Ptolemeu în nordul Transilvaniei. Devine astfel uşor explicabil de ce emisiunile geto-dacice au fost mult timp confundate cu monetăria celtică.

Prototipul cel mai frecvent imită tetradrahma tip Filip II, cu efigia lui Zeus laureat pe avers iar pe revers cu reprezentarea unui călăreţ şi legenda cu numele regelui macedonean. Este important de remarcat că acest tip a servit drept prototip nu numai dinaştilor geto-daci dar şi populaţiilor ce locuiau regiunile Dunării Mijocii. Alte prototipuri greceşti sunt răspândite regional, după cum urmează:

Alexandru cel Mare Filip III Arrhidaios regele peon Audoleon

REFERAT MONEDA 6

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR” oraşul Larissa din Thessalia tetradrahmele Macedonia Prima un tip greco-roman cu capul janiform

2.1.6. Moneda romană

Moneda romană pătrunde la nordul Dunării Inferioare la începutul sec. I a. Chr. pe căi comerciale sau ca pradă de război şi se leagă de expansiunea Romei în regiunile Balcanilor de vest. Fiind cea mai răspândită monedă în epoca Republicană târzie, este firesc să regăsim denarul cu ce mai mare frecvenţă şi în regiunile periferice lumii romane. Trecerea de la moneda de tip greco-macedonean la cea romană are loc treptat în cursul primei jumătăţi a acestui secol, în împrejurările consolidării puterii romane în nordul Balcanilor. Pentru regiunile geto-dacice, răspândirea denarului roman trebuie să fi fost şi o prelungire a tradiţiei folosirii monedei de argint greco-macedonene. Este dificil de precizat, în ce măsură expansiunea societăţii geto-dacice din această perioadă a avut influenţe asupra acestor schimbări. Cert este că prezenţa acestor monede se datorează atât relaţiilor cu lumea sud-dunăreană, cât şi contrafacerilor indigene. După c. 70 a. Chr. sunt documentate arheologic primele ateliere geto-dacice de tip roman. Ştanţele monetare găsite în mediul geto-dacic (Tilişca (jud. Sibiu), Grădiştea Muncelului şi Ludeşti (jud. Hunedoara), Poiana (jud. Galaţi)) redau denarii romani de o calitate atât de bună, încât sunt greu de deosebit faţă de originale.

Istoria monetară a regiunilor nord-dunărene devine sinonimă cu istoria monedei romane o dată cu formarea provinciilor Moesia Inferior şi Dacia. Dispunem de puţine surse care să poată indica particularităţi ale vieţii monetare în aceste provincii.

Se pot observa şi unele diferenţe între cele două provincii în ceea ce priveşte circulaţia monetară. În timp ce în Dacia moneda imperială predomină ca mijloc de schimb, în Moesia Inferior monedele provinciale sunt mult mai frecvente. Fenomenul este explicabil prin aceea că, în timp ce în Dacia nu există nici un centru care să bată monedă provincială, în Moesia Inferior cetăţile greceşti bat încă monedă proprie. În două situri studiate mai bine din Moesia Inferior, Histria şi NIcopolis ad Istrum, s-a remarcat că răspândirea covârşitoare a monedelor provinciale în perioada ce succede războaielor marcomanice şi până la mijlocul sec. III. Alături de monedele bătute de oraşele greceşti, o largă circulaţie au avut-o cele bătute la Viminacium care a primit sub Gordian III, o dată cu titlul de colonia, şi dreptul de a emite monedă.

2.1.7. Moneda din aur tip Koson

Emisiuni din aur având greutatea medie de 8,40 g, ceea ce apropie monedele de staterul grecesc sau aureus-ul roman. Mai rare sunt emisiunile din argint.

Descriere: un magistrat între doi lictori mergând spre stânga; în exergă, legenda KOSON; în câmpul din stânga, în faţa primului lictor, uneori monograma BR sau BA; rv.: acvila cu aripile deschise, ţinând în gheare un sceptru şi o cunună.

Interpretări asupra identităţii acestor monede:

REFERAT MONEDA 7

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR” Brutus ar fi bătut moneda în anul 42 a. Chr. pt. plata mercenarilor geto-

daci; Moneda ar fi fost bătută de regele geto-dac Cotiso şi ar fi datată 31-29 a.

Chr.; Moneda ar fi fost bătută de un dinast geto-dac de la sud de Carpaţi sau

chiar din sudul Dunării; Moneda ar fi un fals modern, fiind bătută în sec. XVI-XVII, într-o epocă în

care falsificarea monedelor antice era un fenomen relativ răspândit în Transilvania.

2.2. EVUL MEDIU

2.2.1. Monedele emise în ŢARA ROMÂNEASCĂ

Cele mai vechi monede româneşti datează din timpul domniei lui Vladislav I Vlaicu (1364 -cca 1377). Sistemul monetar introdus de acesta în jurul anului 1365 cuprindea trei valori: ducaţi, cu o greutate medie de 1,05 grame, dinari (0,70 grame = 2/3 ducat) şi bani (0,35 grame = 1/2 dinar = 1/3 ducat). Primele monede ale Ţării Româneşti prezintă pe avers, de regulă, un scut despicat, având în primul câmp opt fascii, iar pe revers un coif închis, surmontat de o acvilă conturată, cu cruce în cioc.

O primă intervenţie majoră asupra sistemului instituit de Vladislav I are loc în timpul domniei lui Dan I (cca 1383-1386), când se renunţă la nominalul mare, denumirea acestuia fiind preluată de dinar. Greutatea noului ducat scade la 0,50 grame, în timp ce banul se bate după un standard redus la 0,21 grame încă din vremea lui Radu I (cca 1377-cca 1383).

Monetăria Ţării Româneşti a atins apogeul sub Mircea cel Bătrân (1386-1418). În primul deceniu de domnie, acesta a emis ducaţi după sistemul lui Dan I, dar în anii 1395-1396, pe fondul luptelor pentru tron cu Vlad Uzurpatorul, le ajustează greutatea până la 0,35 grame. Prin reforma monetară efectuată după 1396, creşte greutatea (0,48 grame) şi titlul ducatul muntean. În a doua parte a domniei lui Mircea cel Bătrân sunt plasate şi monedele divizionare - banii - prezenţi nu numai în descoperirile monetare, dar şi în tratatele comerciale.

Urmaşii lui Mircea cel Bătrân continuă să-şi exercite dreptul regalian de a bate monedă, dar treptat, în condiţiile în care, din punct de vedere politic şi economic, Imperiul otoman îşi întăreşte poziţia la Dunăre, producţia monetară a Ţării Româneşti scade, încetând cu totul în timpul domniei lui Basarab Ţepeluş (1477-1481).

Până la crearea sistemului monetar modern, din anul 1867, se mai înregistrază doar două încercări de a emite monedă: în anul 1658, când Mihnea III (1658-1659) a bătut şilingi cu propria efigie, şi în anul 1713, când, celebrând 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu realizează o serie de monede-medalii din aur şi argint.

În a doua jumătate a sec. al XIV-lea, consolidarea independenţei Moldovei creează premise favorabile emiterii de monede proprii. Petru I Muşat (1375-1391) este cel care, în anul 1377, constituie sistemul monetar moldovenesc, alcătuit din groşi şi jumătăţi de gros din argint. Emisiunile acestuia poartă pe avers stema

REFERAT MONEDA 8

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”Moldovei, capul de bour, cu o stea între coarne, iar pe revers un scut despicat, având în câmpul I şase fascii, iar în câmpul II un număr variabil de flori de crin.

Alexandru cel Bun (1400-1432) a introdus în circulaţie un nominal nou, dublu-grosul, care este emis până la sfârşitul domniei asociate a lui Iliaş I şi Ştefan II (1436-1442).

2.2.2. Monedele emise în Moldova

O adevărată reformă a sistemului monetar din Moldova are loc în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504). Acesta păstrează standardul ponderal stabilit în timpul celei de-a treia domnii a lui Petru III Aron (1455-1457), şi anume 0,60 grame pentru gros şi 0,30 grame pentru jumătatea de gros, dar utilizează argint de bună calitate, ceea ce este reflexul unei perioade de stabilitate economică.

În sec. al XV-lea, fără a se putea stabili deocamdată în timpul cărui domnitor, în Moldova au circulat şi monede emise de Cetatea Albă. Aceste piese au pe avers stema ţării, iar pe revers o cruce cu braţele egale şi legenda ASPROKASTROU.

Monetăria moldovenească din sec. al XVI-lea se caracterizează printr-o frecventă schimbare a sistemului utilizat, determinată de nevoia de adaptare la diversele conjuncturi politice. În timpul scurtei sale domnii, Despot Vodă (1561-1563) a încercat să introducă în Moldova un sistem occidental. El a bătut în anii 1562 şi 1563 taleri de argint, iar în 1563 ducaţi de aur, cărora li se adaugă şi pioese mărunte: dinari din argint şi mangâri din bronz. Peste puţin timp, Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574) a emis monede mari de bronz, echivalente asprilor otomani de argint, primele emisiuni cu legendă în limba română.

Un caz special în istoria monetară a Moldovei medievale îl reprezintă Eustratie Dabija (1661-1665). Acesta a instalat o "bănărie" la Suceava unde, începând din 1662, a bătut şilingi de bronz, dar a şi falsificat, pe scară largă, diverse monede europene.

În timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, Rusia a emis în nordul Bucovinei, la Sadagura, monede pentru circulaţia comună în Moldova şi Ţara Românească. Având valoarea nominală exprimată atât în parale, cât şi în copeici şi denghi, ele poartă pe avers stemele celor două Principate, sub o singură cororană, cea a Imperiului Rus.

2.2.3. Monedele emise în TRANSILVANIA

Circulaţia monetară din Transilvania reflectă statutul pe care această provincie l-a avut de-a lungul timpului: parte a Regatului maghiar, principat autonom sub suzeranitate otomană şi, ulterior, habsburgică.

Carol Robert (1307-1342), profitând de bogatele resurse miniere din Transilvania, a înfiinţat primele monetării, la Cluj, Sibiu şi Lipova, în care a bătut florini de aur şi groşi, respectiv dinari de argint. Ulterior, în timpul lui Ludovic cel Mare, au mai fost deschise încă două ateliere monetare, la Baia Mare şi Braşov.

REFERAT MONEDA 9

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”După transformarea Transilvaniei în principat autonom sub suzeranitate

turcească (1541), principii au eimis monedă în nume propriu. Noul sistem monetar a derivat din cel al Regatului maghiar, cu unele influenţe germane şi poloneze. Au fost bătute de preferinţă monede cu valoare ridicată: ducaţi de aur, cu greutatea de 3,5 grame şi multipli de 2, până la 100 de ducaţi, taleri de argint, ce cântăreau circa 30 grame şi dubli taleri. Uneori, multiplii ducaţilor şi talerilor aveau forme neobişnuite (semilună, stea, pătrat, hexagon etc.), fiind destinate mai puţin circulaţiei, cât mai ales tezaurizării. Se cunosc piese imprimate numai pe o singură parte a flanului monetar.

Numărul mare de emisiuni de aur se explică atât prin existenţa unor importante zăcăminte aurifere pe teritoriul Transilvaniei, dar şi prin obligaţia de a plăti tributul către Înalta Poartă în monedă cu valoare ridicată. Baterea emisiunilor de argint reprezenta, în schimb, o adaptare la sistemul monetar central european.

Dintre vechile monetării au continuat să funcţioneze cele de la Cluj, Sibiu, Braşov şi Baia Mare, iar în a doua jumătate a sec. al XVII-lea s-au înfiinţat altele noi, la Alba Iulia, Făgăraş şi Aiud. Odată cu recunoaşterea internaţională a intrării Transilvaniei sub stăpânire habsburgică (1699), numărul monetăriilor locale a scăzut, rămânând în funcţiune doar cele de la Baia Mare (până în 1851) şi Alba Iulia (până în 1871). Acestea au emis monede în sistem austriac sau maghiar.

2.2.4. Monede străine care au circulat în ŢĂRILE ROMÂNE

Începând cu sec. al XVI-lea, activitatea monetară oficială în Ţara Românească şi Moldova încetează, ceea ce a determinat o pătrundere masivă a monedelor străine. De fapt, încă de la sfârşitul sec. al XV-lea sunt folosiţi în Ţara Românească, în mod frecvent, asprii otomani în locul ducaţilor munteni. Dominaţia asprilor otomani durează până spre mijlocul sec. al XVII-lea când, din cauza scăderii titlului argintului, valoarea lor scade vertiginos. În acelaşi timp, în Moldova este menţionat ducatul venţian de aur. Alături de aceste monede, circulă intens, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, florinul sau ducatul maghiar din aur. Începând cu ultimele două decenii ale sec. al XVI-lea, economia monetară a Ţărilor Române este dominată de talerii-leu, emişi de Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos. Continuă să circule florinii maghiari şi ţechinii veneţieni, împreună cu alte nominaluri de argint. La sfârşitul sec. al XVII-lea, circulaţia talerilor-leu a scăzut mult, în urma noilor conjuncturi economice şi politice, fiind înlocuiţi, treptat, de alte timpuri de monede, mai ales austriece şi otomane. Din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, "leii" devin monedă de cont, fără circulaţie efectivă: preţurile erau exprimate în lei (moneda principală de calcul) şi în subunităţile acestora (parale), în timp ce plata efectivă se făcea în diferite monede din aur sau argint austriece, turceşti, ruseşti, spaniole etc. Oficial, un leu era echivalent cu 40 parale. Sistemul astfel constituit este cunoscut sub numele de "sistem al leului de cont". 

2.3. PERIOADA MODERNA

2.3.1. Circulaţia monetară în Ţările Române în sec. XVII-XVIII

La mijlocul sec. XVII, ca o consecinţă a declinului politic în care se aflau, Ţara Românească şi Moldova nu mai băteau monedă proprie decât sporadic. Drept

REFERAT MONEDA 10

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”urmare, piaţa monetară din Ţările Române a ajuns să fie deschisă către o multitudine de monede emise în întreaga Europă. În această epocă s-a impuns talerul-leu olandez, o monedă de argint foarte populară în întreg Imperiul otoman datorită titlului ridicat şi însemnelor foarte clar reprezentate. Această monedă a circulat în Ţările Române până în a doua jumătate a sec. XVIII, când a fost înlocuită de talerii Mariei Tereza şi de cei spanioli (colonaţii). Popularitatea talerului-leu era însă atât de mare, încât s-a ajuns ca, după încetarea efectivă a circulaţiei sale, să fie identificat cu însăşi noţiunea de monedă. Astfel a apărut în Ţările Române o monedă de calcul numită leu, divizată în 40 parale. Deşi numele acesteia făcea referire la moneda olandeză, împărţirea în 40 de parale era, însă, de influenţă otomană. Într-adevăr, începând cu anul 1687, sultanul Süleyman II, în încercarea de a rezolva criza monetară prin care trecea Imperiul otoman în epocă, a emis un nominal mare din argint, cunoscut sub numele de piastru (turc. guruş), divizat în 40 parale (turc. para) care a avut o mare răspândire şi în Ţările Române.

Prima emisiune comună pentru Ţara Românească şi Moldova s-a produs în cursul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, când, la Sadagura (lângă Cernăuţi) s-a bătut, între anii 1772-1774, o serie de monede având reprezentate pe avers stemele celor două Ţări Române figurate sub coroana Imperiului rus, iar pe revers cifrul împărătesei Ecaterina II.

2.3.2. Zarafii - bancheri avant la lettre

La începutul sec. XIX, nu existau bănci în sensul propriu al termenului în Ţara Românească şi Moldova, activităţile acestora fiind suplinite de zarafi, negustori specializaţi în stabilirea echivalenţelor dintre multele specii de bani care circulau în lipsa unei monede oficiale. Documentele vremii arată că activitatea lor nu era lipsită de nemulţumiri din partea clienţilor, care se plângeau autorităţilor că efectuau cântăriri cu cântare mincinoase, că dădeau la schimb monede avariate în greutate şi calitate sau chiar că puneau în circulaţie monede false. Zărăfia s-a dezvoltat mai ales după Tratatul de la Adrianopol (1829) care prevedea libertatea comerţului cu cereale pentru Ţările Române. În acest context au crescut nevoile de creditare, astfel încât activitatea zarafilor a căpătat un caracter bancar din ce în ce mai pronunţat. Astfel, în urma acumulării unor capitaluri importante, unii zarafi au trecut de la comerţul cu bani ambulant, desfăşurat de obicei în curţile marilor hanuri, la constituirea unor mari case de zarafi şi case de bancă care se ocupau cu exportul de cereale şi cu importul de produse de lux.

2.3.3. Falsificarea monedelor

Cinstitule şi credincios boerule al Domniei mele, [...] neadormită îngrijire având Domnia mea ca să dovedim pe cei rău nărăviţi, ce se silesc în multe chipuri să păgubească obştea cu al lor rău câştig, fără nădejde ni s-au arătat câtevaşi mahmudele mincinoase, care nu sunt tăiete la taraphanaoa împărătescă din Ţarigrad, şi sunt mai albicioase decât cele adevărate, şi nu se îndoesc precum se îndoesc cele bune de aur curat. De aceea volnicim Domnia mea a popri îndată cu totul această viclenă şi urâtă faptă până a nu se întinde în tot coprinsul acestui oraş, cum şi afară în judeţe [...]. Ca nu numai să se ferească a primi cinevaşi vreo acest fel de mahmudea [...] că se va pedepsi, ci încă şi pe cel ce se

REFERAT MONEDA 11

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”va dovedi având acest fel de mahmudele, să-l aducă negreşit la Dumnealui vel Cămăraşul.

2.3.4. Regulamentul Organic (1831-1832)

Regulamentul Organic a încercat o nouă unificare a cursurilor monetare din Principate. Cursul monedelor era reglementat într-o manieră unică atât pentru Ţara Românească, cât şi pentru Moldova, prin instituirea a două etaloane, care erau raportate la un leu fictiv, fără circulaţie efectivă (leul de calcul), împărţit în 40 parale. Etalonul de aur era ducatul olandez, evaluat la 31 lei şi 20 parale, iar etalonul de argint, sfanţul (moneda austriacă de 20 kreuzeri), cu valoarea de 2 lei şi 10 parale.

2.3.5. Românul şi romanatul

În ciuda existenţei leului de calcul, la venirea pe tronul Principatelor Unite a lui Al. I. Cuza, piaţa românească era dominată în continuare de cursul haotic al monedelor străine. Proiectul baterii unei monede naţionale data încă din anul 1859, când Victor Place, consulul francez la Iaşi a negociat, în numele guvernului român, baterea unei monede naţionale care să aibă aceeaşi valoare cu cea a francului francez. Asupra denumirii unităţii monetare au existat în epocă numeroase dezbateri. S-a propus numele de român, după modelul francului francez, denumire sub care Victor Place a obţinut acordul unor bănci franceze pentru creditarea primei emisiuni a Principatelor Unite. Proiectul final din anul 1860 stabilea, însă, un alt nume, pe acela de romanat, care era divizat în decime sau bani (a zecea parte dintr-un romanat) şi centime sau bănişori (a suta parte dintr-un romanat). Monedele din aur şi argint urmau să aibă gravată efigia domnitorului pe avers, cu legenda Alexandru Ioan I. Domnu Principatelor-Unite, iar pe revers, armele ţării, cu legenda În Unire tăria. Proiectul nu a fost însă finalizat, pentru că Napoleon III nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naţionale româneşti, deoarece nu dorea să provoace o reacţie ostilă a Imperiului otoman.

2.3.6. Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale din 22 apr. / 4 mai 1867

este documentul de naştere al sistemului monetar naţional. Urmând îndeaproape definiţia francului francez din 27 martie 1803 (francul Germinal), unitatea monetară a României era definită ca "cinci grame argint, din care 835 din 1000 argint fin şi 165 din 1000 aliaj". Conform sistemului zecimal metric al Uniunii Monetare Latine, leul era împărţit într-o sută de unităţi numite bani, punându-se astfel capăt vechii împărţiri în 40 de parale. Art. 11 prevedea că monedele de aur şi argint ale Franţei, Belgiei, Italiei şi Elveţiei "se vor primi în ţară la toate casele publice deopotrivă cu moneda legală a ţării". În dorinţa de a adapta sistemul monetar românesc la normele Uniunii Monetare Latine, legea exprima astfel dorinţa clasei politice din epocă de a afirma filiaţia franceză a instituţiilor statului român. De inspiraţie franceză era însuşi sistemul bimetalist adoptat, prin care atât aurul, cât şi argintul reprezentau funcţia monetară de măsură a valorii şi de mijloc de circulaţie.

2.3.7. Uniunea Monetară Latină

REFERAT MONEDA 12

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”Uniunea Monetară Latină s-a constituit la 23 dec. 1865 din iniţiativa

împăratului Napoleon III, reunind Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia în jurul principiului că monedele de referinţă din fiecare ţară a Uniunii au aceeaşi greutate în aur fin. Era stabilită o valoare intrinsecă a unităţilor monetare de 4,5 g argint sau 0,29 g aur, cu un raport fix de 1:15,5 între argint şi aur. Aceste monede, împreună cu subdiviziunile lor, aveau aceeaşi putere de circulaţie în fiecare dintre ţările membre ale Uniunii, păstrând, în acelaşi timp, simbolurile naţionale. Ulterior încheierii convenţiei din 1865, a aderat Grecia (1868), iar numeroase state au adoptat principiile Uniunii, fără să i se alăture în mod formal. Printre aceste state se număra şi România, alături de Spania, Serbia şi Vatican. Uniunea Monetară Latină a fost dizolvată în 1926, dar abandonarea convertibilităţii în aur a avut loc încă din 1914, datorită crizei economice în care a intrat Europa la începutul Primului Război Mondial.

2.3.7. Primele monede româneşti

Legea monetară din 22 apr./4 mai 1867 prevedea emisiunea de monede din aur (20, 10 şi 5 lei), argint (2 şi 1 lei, precum şi 50 bani) şi bronz (10, 5, 2, 1 bani). Baterea monedei din aur şi argint a fost întârziată nu numai de lipsa mijloacelor financiare, dar şi de natura relaţiilor de dependenţă a statului român faţă de Imperiul otoman. Luând în consideraţie aceste dificultăţi, legea monetară din anul 1867 prevedea ca, pentru început, să se bată doar monede de bronz. Astfel, până la înfiinţarea Monetăriei Statului în anul 1870, a fost comandată baterea de monede la fabricile Watt & Co. şi Heaton din Birmingham, precum şi la monetăria din Bruxelles. În primul deceniu de la legea monetară au fost bătute monede din aur în cantităţi mici (102 000 lei), faţă de cele din bronz (4 mil. lei doar la prima comandă din 1867) şi de cele din argint (cca 14 mil. lei între 1873-1876).

2.3.8. Biletele ipotecare: primele bancnote româneşti

Războiul de Independenţă pune statul român în faţa unor dificultăţi financiare nemaiîntâlnite până în acel moment, provocate de necesitatea finanţării operaţiunilor militare, precum şi de imposibilitatea de a obţine o finanţare externă. Legea din 12 iun. 1877 autorizează Ministerul de Finanţe să emită bilete ipotecare în valoare de maximum 30 mil. lei, garantate printr-o ipotecă de gradul întâi asupra unor domenii publice în valoare de minimum 60 mil. lei. Purtând valorile de 5, 10, 20, 50, 100 şi 500 lei, biletele vor fi la purtător, ?vor avea cursul obligatoriu şi se vor primi în plată de toate casele publice cu valoarea lor al pari?. Prin aceeaşi lege, circulaţia biletelor ipotecare este limitată la o perioadă determinată, urmând să fie răscumpărate la o valoare de 10 % peste valoarea lor nominală. Cu fabricarea biletelor au fost însărcinate atelierele Băncii Franţei. Pentru supravegherea lucrărilor au fost delegaţi din partea statului român Emil Costinescu şi, ulterior, Eugeniu Carada.

2.3.9. Înfiinţarea Băncii Naţionale a României

Prin legea din 17/29 apr. 1880 a fost înfiinţată Banca Naţională a României, cu un capital subscris în proporţie de o treime de statul român şi două treimi de investitori particulari, având "dreptul exclusiv de a emite bilete la purtător." Constituirea acestei instituţii era prevăzută încă din anul 1877 în textul legii biletelor ipotecare, în legătură cu răscumpărarea acestora de către statul român,

REFERAT MONEDA 13

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”împreună cu o "bancă de scompt şi circulaţiune." Prin legea constitutivă, Banca Naţională primea exclusivitatea deciziei asupra formei, cantităţii şi modului de emisiune ale biletelor de bancă, a căror valoare nu va putea fi mai mică de 20 lei. De asemenea, banca urma să aibă o rezervă de o treime din suma biletelor emise.

2.3.10. Leul în timpul sistemului bimetalist şi fenomenul agio-ului

Bimetalismul era un standard foarte instabil, deoarece raportul fix aur-argint stabilit prin legile monetare era supus unei presiuni continue provocate de fluctuaţiile valorii comerciale a metalelor Deprecierea valorii argintului în a doua jumătate a sec. XIX, datorată noilor descoperiri de zăcăminte şi creşterii productivităţii în industria extractivă, a provocat refugiul spre valoarea mai stabilă a aurului. Drept urmare, cele mai multe state europene au trecut la monometalismul aur în anii 1870-1880. În aceast context, menţinerea în România a bimetalismului a condus la mari speculaţii financiare, conform principiului că moneda "rea" ( cea care inspiră mai puţină încredere, în cazul nostru, cea din argint) o alungă pe cea "bună" (în cazul nostru aurul care dispare din circulaţia monetară, pentru că tinde să se tezaurizeze). Principala activitate speculativă s-a bazat pe diferenţa existentă între cursul de piaţă al monedei şi cel fixat prin legea monetară (agio). Astfel, în timp ce argintul avea pe piaţă, în anul 1888, o valoare cu 20 % mai mică decât nominalul monedei, agio-ul aurului era, în luna ianuarie a aceluiaşi an, de 17,25 %. Agio-ul a dispărut în 1890, datorită intrărilor în ţară a unor mari cantităţi de aur ca urmare a recoltelor excepţionale din 1887 şi 1888, precum şi a contractării de către guvernul român a unor împrumuturi externe, înlăturându-se, astfel, cererea masivă de aur din partea statului, care stimula specularea acestuia.

2.3.11. Biletele ipotecare cu supratipar BNR

Conform legii sale constitutive, BNR trebuia să retragă din circulaţie biletele ipotecare în maximum patru ani de la înfiinţarea sa. Acestea urmau să fie schimbate "al pari şi fără primă în monetă la casele Statului, proporţional cu vânzarea proprietăţilor domeniale care formează garanţia lor". Deoarece statul nu a vândut la timp proprietăţile respective, chestiunea acestor bilete s-a prelungit până în anul 1888, când au fost retrase printr-o lege specială. În perioada 1880-1888, biletele ipotecare au circulat purtând pe avers un supratipar cu numele Băncii Naţionale, data de 9 sept. 1880 şi semnăturile autorizate ale băncii centrale. Fără să fie o emisiune proprie, biletele ipotecare cu supratipar reprezintă prima bancnotă care poartă însemnele Băncii Naţionale a României.

2.3.12. Prima emisune de bancnote a Băncii Naţionale a României

Prima bancnotă emisă de Banca Naţională este datată 19 ian. 1881 şi are valoarea nominală de 20 lei, fiind tipărită în atelierele BNR din Bucureşti, folosind clişee şi hârtie cu filigran elaborate la Banca Franţei. În cursul aceluiaşi an, au fost fabricate, în aceleaşi condiţii, nominalurile de 100 şi 1 000 lei tipărite în cursul aceluiaşi an. Desenul bancnotelor a fost realizat de Georges Duval, iar gravura clişeelor din cupru de Pierre Dujardin, aceiaşi artişti care au lucrat şi pentru biletele ipotecare. Bancnotele BNR având caracteristici identice cu cele ale emisiunii din anul 1881 au fost emise până în anul 1895 (bancnota de 20 lei), 1906 (bancnota de 1 000 lei), respectiv 1907 (bancnota de 100 lei). Introducerea

REFERAT MONEDA 14

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”în circulaţie a bancnontelor BNR a reprezentat finalul constituirii sistemului monetar românesc, prin adăugarea la structura lui permanentă a semnelor de valoare confecţionate din hârtie, ceea ce a asigurat o cantitate de bani suficientă pentru dezvoltarea economiei tânărului stat român independent.

2.3.13. 1890: trecerea la monometalismul aur

Legea din 17/29 martie 1890 menţinea definiţia unităţii monetare naţionale care a fost dată prin legea monetară din 1867 (0,3226 g aur cu titlul 900 la mie), dar a abrogat definiţia în argint a leului. Monedele de argint deveneau astfel monede divizionare, fiind primite în mod obligatoriu la plată pentru suma maximă de 50 lei. Noua lege nu mai făcea referire la echivalenţa leului cu cea a mondei similare din ţările Uniunii Monetare Latine, ci prevedea că monedele de aur străine "fabricate după sistemul zecimal metric, având acelaşi titlu, greutăţi şi dimensiuni ca şi monedele române, se vor primi la casele publice". Se instituia astfel monometalismul aur ca bază a sistemului monetar naţional, în acord cu tendinţa mondială de la sfârşitul sec. XIX.

  2.4. PERIOADA CONTEMPORANA

2.4.1. Primul Război Mondial (1914-1918)

2.4.1.1. Leul în timpul neutralităţii României (1914-1916)

În ciuda neutralităţii adoptate la începutul Primului Război Mondial, România a trebuit să facă faţă unor cheltuieli importante, legate de necesitatea susţinerii pregătirilor de război. Acestea au fost acoperite prin împrumuturi publice interne şi externe. Convertibilitatea în aur a leului nu a fost suspendată, ci doar limitată la anumite monede, cu excluderea celor foarte căutate (napoleonul sau lira sterlină de aur). Pentru prevenirea speculei cu argint, BNR a pus în circulaţie bancnotele de 1, 2 şi 5 lei. În paralel, statul a căutat să centralizeze la BNR rezervele de aur deţinute, astfel încât, în preajma intrării României în război, stocul băncii centrale reprezenta 218 % faţă de anul 1914. Totuşi, deşi banii aflaţi în circulaţie aveau acoperire în aur, convertibilitatea limitată a leului a determinat declanşarea procesului inflaţionist, vizibil, în primul rând, în cursul leului la bursele străine.

2.4.1.2. Leul în anul 1917

Procesul inflaţionist care începuse în ultima parte a neutralităţii s-a resimţit puternic după intrarea în război a României. Acest fenomen s-a datorat, în primul rând, suspendării convertibilităţii bancnotelor la 12/25 apr. 1917, ceea ce a marcat finalul sistemului monetar monometalist aur în România. În al doilea rând, a fost influenţat de emisiunile BNR fără acoperire, făcute la comanda guvernului pentru acoperirea cheltuielilor de război. Fenomenul a fost influenţat şi de autorizarea Ministerul de Finanţe de a emite bani de hârtie. În plus, guvernul a pus în practică şi alte mijloace de plată prin tipărirea de bonuri de tezaur pentru plata rechiziţiilor făcute de armată, precum şi a furnizorilor statului, ceea ce a contribuit decisiv la agravarea inflaţiei.

REFERAT MONEDA 15

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”2.4.1.3. Ocupaţia militară germană (1917-1918)

La 14 dec. 1916, Administraţia Militară Germană (AMG) s-a instalat în Bucureştiul evacuat de autorităţile române. Sub conducerea Statului Major Economic a fost organizată exploatarea resurselor de materii prime existente în România ocupată. Procurarea acestor resurse nu s-a făcut prin plata cu bani germani, aşa cum s-a procedat în teritoriile ocupate din Franţa şi Belgia, ceea ce a generat o depreciere semnificativă a mărcii imperiale, ci prin impunerea de contribuţii de război colective asupra oraşelor şi comunelor româneşti. Metoda cea mai eficace a fost, însă, aceea a emisiunii de bani de război, conform principiului "dacă trebuie dezorganizat un sistem bănesc, acesta trebie să fie sistemul bănesc al ţării ocupate, şi nu al ocupantului" (Lansburgh).

2.4.1.4. Emisiunea Băncii Generale Române

La 28 oct. 1916, reprezentanţii Puterilor Centrale au hotărât, la Berlin, tipărirea unor bani de hârtie pentru teritoriul ocupat al României. Ca instituţie emitentă a fost desemnată Banca Generală Română (BGR), o bancă cu capital german înfiinţată în anul 1895. Întregul volum al emisiunii urma să fie acoperit printr-un depozit special constituit la Reichsbank, la cursul de 80 mărci imperiale = 100 lei, care trebuia să fie acoperit la sfârşitul războiului de guvernul român. În acest fel, mărfurile cumpărate cu lei BGR de către autorităţile de ocupaţie erau, de fapt, achiziţionate gratis. Banii BGR au fost tipăriţi la Berlin, şi aveau valorile nominale de 25, 50 bani, 1, 5, 20 , 100 şi 1 000 lei. Circulaţia leilor emişi de Banca Naţională a României nu a fost interzisă, AMG a impus un curs mai scăzut faţă de cel al leului BGR (1 leu BNR = 75 mărci imperiale). Dificultăţile de calcul născute din existenţa a două cursuri diferite pentru cele două tipuri de lei au determinat AMG să procedeze la egalizarea celor două cursuri, dar, în acelaşi timp, a ordonat armatelor de ocupaţie să nu facă plăţi către populaţia românească decât în lei BGR.

2.4.1.5. Moneda în Transilvania, Banat şi Bucovina (1867-1918)

După constituirea monarhiei austro-ungare, în provinciile româneşti din noul imperiu au continuat să circule în mod legal două feluri de bani de argint: florinul austriac (1 fl = 100 Neukreuzer, crăiţari) şi talerul unional (Vereinsthaler) emişi de Banca Naţională Austriacă Privilegiată încă din anul 1857. Existau şi aşa-numitele "monede comerciale", precum "talerul levantin" (=2,10 fl), monedă de argint cu efigia Mariei Tereza, iar ca monede de aur, ducatul sau "galbenul" (=4,80 fl) şi coroana (=13 fl). Conform legii monetare din România din anul 1867, 1 ducat avea valoarea de 11,75 lei. O bancă centrală austro-ungară a fost fondată abia în anul 1878, cu două sedii, la Viena şi Budapesta. În Transilvania, noua bancă centrală avea filiale la Cluj şi Arad. Prin reforma monetară din anul 1892, a fost înlocuită unitatea monetară austriacă de argint cu o monedă de aur, coroana (= 100 Heller/filler). Totuşi, florinul de argint avea în continuare o putere de plată nelimitată, fiind echivalent cu 2 coroane. Bancnotele erau tipărite bilingv (în germană şi maghiară), iar denumirea nominalului era înscrisă în toate limbile naţionalităţilor supuse dublei monarhii. Primul Război Mondial a provocat o inflaţie nemaiîntâlnită în istoria monarhiei austro-ungare. Astfel, la sfârşitul anului 1916, preţurile alimentelor au crescut cu 300 % faţă de nivelul lor antebelic. În acelaşi timp, coroana s-a depreciat internaţional cu 89 %.

REFERAT MONEDA 16

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”2.4.2. Perioada interbelică (1919 - 1939)

2.4.2.1. Leul în perioada 1919-1922

În primii ani ce au urmat sfârşitului Primului Război Mondial, leul a suferit o depreciere accelerată, datorită emisiunilor masive de bancnote necesare nu numai pentru acoperirea deficitului bugetului public, dar şi pentru înlocuirea banilor străini rămaşi în circulaţie pe teritoriul României. În plus, scăderea dezastruoasă a producţiei în urma distrugerilor provocate de război a contribuit la deprecierea monedei naţionale. Astfel, în anul 1919, Bursa din Paris ajunsese să coteze leul la o medie de 37,26 FF = 100 lei, în timp ce, cu 5 ani în urmă, cursul mediu era 100 FF = 98,21 lei. Scăderea cursului leului s-a reflectat şi în viaţa cotidiană: către sfârşitul anului 1922, preţurile crescuseră, în medie, de aproximativ 22 ori faţă de nivelul celor din anul 1916.

2.4.2.2. Unificarea monetară (1920-1921)

Una dintre dificultăţile majore cu care au fost confruntate guvernele după realizarea Unirii din anul 1918 a fost problema banilor străini rămaşi în circulaţie în noile teritorii româneşti (coroana austro-ungară, rublele Romanov şi Lwow, leii BGR). Aceşti bani aveau putere circulatorie doar în regiunile desprinse din ţările de provenienţă ale valutelor. În aceste teritorii a fost fixat un curs obligatoriu. De exemplu, în teritoriile fostei monarhii austro-ungare a fost fixat un curs oficial de 1 leu pentru 2 coroane, dar salariile funcţionarilor au fost plătite la cursul 1 leu = 3 coroane. Pentru a combate fenomenul afluxului de bani străini depreciaţi, în lunile iunie-august 1919 au fost ştampilate bancnotele emise de Banca Austro-Ungară (mai puţin cele de 1 şi 2 coroane) şi de Banca Generală Română (cu excepţia celor de 25, 50 bani şi 1 leu).

Unificarea monetară a fost realizată în cursul anului 1920, în baza unor împrumuturi pe care statul român le-a contractat de la BNR pentru acoperirea bancnotelor străine retrase din circulaţie. Preschimbarea coroanelor a început la 1 sept. la cursul 1 coroană = 0,50 lei. Pentru ruble, a început la 28 sept., însă au fost stabilite cursuri diferite, în funcţie de suma prezentată la schimb (pentru primele 5 000 ruble, 1 leu = 1,35 ruble Romanov = 1 rublă Lwow; peste 60 000 ruble, 1 leu = 1,10 ruble Romanov = 0,30 ruble Lwow ). Bancnotele BGR au început să fi preschimbate la paritate cu leul BNR, începând cu 1 nov. Preschimbarea valutelor străine nu a fost lipsită de speculaţii financiare, mai ales în ceea ce priveşte coroana austro-ungară, a cărei cotaţie la bursă era de doar 0,20 lei, faţă de cursul oficial de 0,50 lei.

2.4.2.3. 1925: o încercare nereuşită de revalorizare a leului

Încă din anul 1920, BNR a propus guvernului revalorizarea leului, prin reducerea circulaţiei băneşti cu 60 %, în paralel cu realizarea unificării monetare. Deoarece autorităţile au considerat că nu este posibilă realizarea, concomitent, a celor două măsuri, proiectul a fost pus în aplicare abia în anul 1925. Procesul deflaţionist consta din împărţirea masei monetare existentă la 31 dec. 1924 în două părţi. Prima, "emisiunea BNR", având acoperire în aur în proporţie de 25 %, era considerată ca reprezentând numerarul necesar economiei. A două parte, denumită "emisiunea de stat", corespundea datoriei statului la BNR şi nu avea acoperire în aur. Aceasta urma să fie retrasă din circulaţie într-un interval de 15-

REFERAT MONEDA 17

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”20 de ani prin intermediul unui fond de lichidare. Finalitatea acestui plan trebuia să fie reducerea cu 77,3 % a circulaţiei băneşti. Proiectul de revalorizare a leului prin realizarea deflaţiei nu a putut fi finalizat, deoarece fondul de lichidare nu a reuşit să colecteze decât aproximativ un sfert din suma necesară retragerii "emisiunii de stat". În acelaşi timp, statul a continuat să facă alte împrumuturi la BNR, care au depăşit chiar suma rambursată de fondul de lichidare. Nici politica BNR de susţinere a cursului leului în străinătate nu a avut succes, datorită plafonării emisiunii proprii.

2.4.2.4. 1927-1928: pregătirile pentru stabilizarea monetară

În perioada 1927-1928, leul a avut un curs stabil, fenomen care a fost favorizat de un sold excedentar al comerţului exterior al României în 1927. Statul a încercat şi în perioada următoare să menţină cursul stabil, prin vânzarea pe pieţele externe a unor importante cantităţi de devize.

Stabilizarea de fapt, aşa cum este numită această perioadă, nu a avut succesul dorit, astfel încât guvernul a hotărât să renunţe la politica de revalorizare a leului şi să recunoască oficial deprecierea acestuia. Concomitent, s-a urmărit oprirea devalorizării leului prin menţinerea puterii de cumpărare de la nivelul anului 1928 şi restabilirea convertibilităţii sale. În vederea realizării acestui proiect, guvernul a contractat în perioada 1928-1931, printr-o societate special creată în acest sens, Casa Autonomă a Monopolurilor Statului, o serie de împrumuturi de la un consorţiu de bănci străine dominat de capitalul francez şi american.

2.4.2.5. Legea monetară din 7 februarie 1929

Leul reprezenta 10 miligrame aur cu titlul 9/10, preţul unui kg de aur fin devenind 111.111,11 lei. Bancnotele emise de Banca Naţională redeveneau convertibile în monede de aur, lingouri de aur sau devize străine convertibile în aur. Institutul de emisiune avea obligaţia de a asigura o acoperire în aur sau devize convertibile în aur egală cu cel puţin 35% din suma totală a angajamentelor la vedere. Cel puţin 25 % din acestea trebuiau acoperite cu aur. Guvernul român era autorizat să emită monede divizionare de 1, 2, 5, 10, 20 lei confecţionate din aliaj de aluminiu sau nichel. Totalul monedelor divizionare aflate în circulaţie nu putea depăşi 3 miliarde lei. Redobândirea convertibilităţii leului a fost obţinută în urma refacerii stocului de acoperire al BNR printr-un aport masiv de devize, rezultat din contractarea unui împrumut extern, Împrumutul de Stabilizare 7%. Menţinerea convertibilităţii s-a realizat în anii următori prin contractarea mai multor credite străine, printre care şi Împrumutul de Dezvoltare 7,5% din 1931.

2.4.2.6. Noi emisiuni de monede divizionare

Conform legii monetare din anul 1929, Ministerul Finanţelor a comandat monedă metalică cu valorile nominale de 5 şi 20 lei, care urma să înlocuiască bancnotele de 5 şi 20 lei ale Băncii Naţionale. Prima emisiune a fost comandată la Monetăria Britanică. Cele două piese aveau figurată pe avers efigia regelui Mihai I, iar pe revers stema ţării (5 lei) şi un grup de patru ţărănci (20 lei). Următoarele emisiuni din perioada 1930-1931, incluzând nominaluri de 5, 10 şi 20 lei, au fost comandate la monetăriile franceză şi britanică.

REFERAT MONEDA 18

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”2.4.2.7. Marea Criză Economică 1929-1933

A debutat la 29 octombrie 1929 prin crahul bursier de la New York. La scurtă vreme a afectat cea mai mare parte a Europei. În România, criza s-a făcut simţită prin scăderea masivă a preţurilor în special la produsele agricole al căror preţ a ajuns, în anul 1931, la jumătate faţă de nivelul anului 1929. Criza a lovit şi instituţiile de credit care, afectate de lipsa de încredere a clienţilor, s-au confruntat cu retragerile capitalurilor străine şi a depunerilor interne. Drept consecinţă, au apărut falimente răsunătoare, cum sunt cele declarate de Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Marmorosch, Blank & Co. sau Banca Berkovitz.

În această perioadă, nivelul de trai a scăzut drastic. În anul 1933, indicele general al salariilor nominale reprezenta 63 % din cel al anului 1929. O situaţie extrem de grea era cea a salariaţilor publici, ale căror salarii au fost supuse unor reduceri succesive (10-23 % în 1930, 15 % în 1932, 10 % în Bucureşti în 1933-1934), cunoscute sub numele de "curbe de sacrificiu". Salariile reale au scăzut, totuşi, într-un ritm inferior celor nominale, ceea ce nu a împiedicat populaţia să resimtă şocul scumpirilor cotidiene.

Devalorizarea leului a fost mascată prin micşorarea generală a preţurilor, dar aceasta nu a putut împiedica deprecierea cursului monedei româneşti. Criza economică a compromis stabilizarea monetară din 1929; prin instituirea monopolului BNR asupra comerţului cu valute şi impunerea unui curs oficial al leului faţă de acestea în anul 1932.

2.4.2.8. 1936: o nouă devalorizare oficială a leului

Devalorizarea oficială a leului la 7 noiembrie 1936 a fost determinată de scăderea valorii monedei naţionale pe piaţa internă şi a cursului său pe pieţele străine. Aceasta s-a realizat prin reevaluarea stocului de aur al Băncii Naţionale a României la preţul de 153 333,33 lei/kg aur fin, rezultat în urma adăugării primei de 38 % (= 42 222,22 lei/kg aur fin) la preţul de 111 111,11 lei/kg aur fin, stabilit în 1929.

2.4.3. Al Doilea Război Mondial (1940 - 1945)

2.4.3.1. Circulaţia monetară în Transilvania de Nord 1940-1945

După Dictatul de la Viena din 30 aug. 1940, odată cu instalarea administraţiei maghiare în Nordul Transilvaniei, circulaţia monetară a fost reglementată după normele Băncii Naţionale Ungare. A fost introdusă moneda ungară, leul românesc fiind preschimbat la cursul 1 pengö = 30 lei. Bancnotele BNR au fost preschimbate între 15 şi 29 sept. 1940, iar monedele divizionare între 3 şi 22 febr. 1941. În toamna anului 1944, după eliberarea Transilvaniei de Nord de către armatele române şi sovietice, au continuat să circule pengö, alături de leii româneşti, pengö ai Armatei Roşii şi rublele sovietice. Lichidarea circulaţiei bancnotelor străine s-a făcut între 29 apr. şi 14 mai 1945, când 1 pengö a fost evaluat la 27 lei, iar 1 rublă la 36,10 lei.

REFERAT MONEDA 19

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”2.4.3.2. Bancnotele statului naţional legionar (6 sept. 1940-21 ian.

1941)

În urma schimbării regimului politic din România la 6 septembrie 1940 prin abdicarea regelui Carol II şi proclamarea Statului naţional legionar nu au fost emise bancnote care să poarte însemne specifice noilor realităţi. S-a preferat aplicarea unui supratipar peste efigia regelui Carol II care conţine data 6 septembrie 1940 într-un medalion oval.

Al doilea război mondial a adus cu sine o scumpire graduală a vieţii, pe măsură ce România a utilizat din ce în ce mai multe resurse în campania antisovietică. Cauzele acestui fenomen sunt multiple: lipsa materiilor prime datorită greutăţilor de import, reducerea forţei de muncă în agricultură şi industrie datorită concentrărilor pe frontul antisovietic, dificultăţile de exploatare a căilor de comunicaţii din interiorul ţării care au fost cauzate de prioritatea transporturilor militare şi de bombardamentele Aliaţilor.

2.4.3.3. Retrageri din circulaţie

În timpul războiului, retragerile din circulaţie au avut şi alte motivaţii decât cele financiare. În anul 1941 au fost retrase din circulaţie monedele de 50 şi 100 lei, sub motivul că nichelul din care erau confecţionate reprezenta un material strategic, fiind utilizat în industria de armament. Au fost introduse, în schimb, monede de zinc, cu valoarea nominală de 2 lei.

2.4.3.5. Leul în perioada 1941-1944

Evoluţia cursului leului nu a fost constantă pe parcursul întregului război. Moneda naţională a variat diferit în raport cu preţurile interne, valutele străine şi preţul aurului. Un factor important l-au constituit şi evoluţiile de pe frontul de est în care era implicată şi armata română. Semnificativă în acest sens este evoluţia cursului liber la Bucureşti al dolarului SUA: dacă în timpul victoriilor armatelor germane în Est cursul monedei americane era foarte scăzut (1 USD = 56,9 lei în iunie 1942, faţă de 102 lei în iunie 1941), în iunie 1944 ajunsese la valoarea de 169,9 lei.

2.4.3.6. Leii sovietici

Ca şi în alte ţări ocupate în cursul celui de-al doilea război mondial, armata sovietică a emis bani de război pe teritoriul României, în scopul asigurării aprovizionărilor curente. Convenţia de armistiţiu încheiată de România cu Puterile Aliate la 12 sept. 1944 prevedea retragerea şi răscumpărarea de către guvernul român a leilor emişi de Comandamentul Armatei Roşii. Circulaţia acestor bancnote s-a limitat la perioada trecerii trupelor sovietice prin teritoriul României. La 1 oct. 1944. leii sovietici şi-au încetat puterea circulatorie, conform unui ordin al mareşalului Malinovski. Retragerea din circulaţie s-a făcut prin depunerea leilor sovietici la sediile BNR, ale primăriilor şi administraţiilor financiare, fiind preschimbate la cursul 1 leu sovietic = 5 lei BNR.

REFERAT MONEDA 20

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”2.4.3.7. Medalia Ardealul nostru şi cocoşeii

În decembrie 1944, Ministerul de Finanţe a fost autorizat să emită un împrumut cu o dobândă de 5 % rambursabil în 6 ani, care avea să fie însoţit de o primă în medalii de aur. Împrumutul Refacerii Naţionale era destinat să acopere cheltuielile României care au rezultat în urma încheierii Convenţiei de armistiţiu cu Puterile Aliate din 12 sept. 1944. Medalia reprezenta pe avers efigiile suprapuse pe trei planuri ale "întregitorilor de ţară", Mihai I, Ferdinand I şi Mihai Viteazul.

Pe revers erau reprezentate, în jurul capului unei acvile cruciate, stemele celor 11 judeţe ale Transilvaniei reunificate în anul 1944. Prin titlul de 900 la mie  care a fost atribuit medaliei, autorităţile au dorit să se alinieze vechiului standard al Uniunii Monetare Latine care a fost la baza emisiunilor de monedă românească din aur la sfârşitul sec. XIX. Pornind de la aceste caracteristici, medalia Ardealul nostru a fost asimilată cu moneda de aur de 20 franci francezi, care era cunoscută sub numele de napoleon (cea care avea pe avers efigia împăratului Napoleon III) sau cocoşel (cea care avea reprezentat pe revers cocoşul galic).

Prima jumătate a anului 1947 a reprezentat apogeul dificultăţilor economice din primii ani ce au urmat sfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial. Salariile, în ciuda majorărilor succesive făcute de guvern, nu reuşeau să ţină pasul cu escaladarea zilnică a preţurilor. De exemplu, un funcţionar public, şef de birou, avea un salariu de 350 000 lei. Dacă nu cheltuia pe zi decât pentru a cumpăra 1 litru de lapte (7 000 lei x 30 zile = 210 000 lei) şi pentru a lua o singură masă (calculată la 5 000 lei x 30 zile = 150 000 lei), îşi depăşea venitul cu 10 000 lei. În plus, penuria de alimente era atât de mare, încât autorităţile au luat masuri de înfiinţare a unor magazine pentru populaţia săracă (economate) unde trebuiau să se vândă mărfuri la preţuri reduse.

2.4.4. Perioada comunistă (1946 - 1989)

2.4.4.1 Reforma monetară din 15 august 1947

A impus retragerea din circulaţie a bancnotelor BNR, a banilor de metal emişi de Ministerul Finanţelor, a bonurilor de tezaur, a bonurilor de casă, a certificatelor de plată şi a altor asemenea semne băneşti. Acestea au fost înlocuite cu noi bancnote ale BNR şi cu noi monede divizionare emise de Ministerul Finanţelor. Definiţia în aur a unităţii monetare era de 6,6 mg aur cu titlul 900 la mie, preţul unui kg de aur fiind de 168 350,17 lei. 1 leu nou reprezenta 20 000 lei vechi. Agricultorii puteau preschimba maximum 5 milioane lei vechi, salariaţii şi pensionarii câte 3 milioane de persoană, cei fără profesie doar 1,5 milioane. Întreprinderile particulare au schimbat doar valoarea salariilor pentru luna iulie, iar întreprinderile comerciale nu au avut dreptul de a schimba nici o sumă, pentru a fi obligate să pună în vânzare stocurile de mărfuri existente. Din cele 48,5 miliarde lei vechi aflaţi în circulaţie au fost schimbate 27,5 miliarde, restul a fost declarat blocat, circulaţia monetară fiind redusă la 1 377 milioane lei.

Începând cu anul 1949, dirijarea economiei la nivel naţional prin planurile anuale şi, ulterior, cincinale, a influenţat emisiunea monetară. Evoluţia circulaţiei

REFERAT MONEDA 21

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”numerarului se programa prin intermediul balanţei de venituri şi cheltuieli băneşti ale populaţiei şi a planului de casă, iar circulaţia bănească fără numerar, prin planul financiar centralizat, bugetul de stat şi planul de credite. Acestea erau elaborate şi aprobate trimestrial sau anual.

2.4.4.2. Legea monetară din anul 1952

Adoptată la 26 ianuarie 1952, noua lege monetară prevedea existenţa următoarelor categorii de semne băneşti: bancnotele Băncii de Stat a RPR, biletele de tezaur ale statului emise de Ministerul de Finanţe şi monedele divizionare. Unitatea monetară reprezenta 79,346 mg aur fin, de 12 ori mai mult decât în 1947. Raportul de bază pentru recalcularea preţurilor, tarifelor, salariilor şi a sumelor din conturile întreprinderilor de stat a fost de 20 lei vechi pentru 1 leu nou. Preschimbarea banilor vechi nu a fost limitată valoric, dar sumele mici au beneficiat de un raport de schimb mai bun. În numerar, cetăţenii şi întreprinderile particulare au schimbat prima mie de lei vechi la raportul 100:1, a doua şi a treia la raportul 200:1, iar restul la raportul 400:1; pentru organizaţiile de stat, cooperatiste şi obşteşti s-a utilizat raportul 200:1. În cazul depunerilor populaţiei la CEC, prima mie a fost recalculată la raportul 50:1, a doua şi a treia la raportul 100:1, iar restul la raportul 200:1. Sumele din conturile întreprinderilor particulare, destinate achitării salariilor, au fost calculate la raportul 20:1, pentru restul a fost aplicat raportul 200:1.

2.4.4.3. Preţuri şi salarii în perioada comunistă

Anul 1955 a adus, în lunile aprilie şi noiembrie, reduceri de preţuri la produsele alimentare, confecţii, articole din piele, articole de menaj, combustibil, săpun, medicamente, cărţi şi scăderea tarifelor la spectacole. Această diminuare de preţuri, care varia între 4 % şi 25 %, era prezentată ca rezultat al abundenţei mărfurilor din magazine şi pieţe după desfiinţarea cartelelor şi raţiilor alimentare la începutul anului şi ca urmare a creşterii producţiei industriale şi agricole. În 1963 a avut loc o nouă reducere a preţurilor la bunurile de larg consum. Printre mărfurile vizate se numărau aparatele de radio, ţesăturile şi confecţiile din fire artificiale tip bumbac, unele sortimente de cafea.

În intervalul 1974-1975 a avut loc o majorare a salariilor, eşalonată pe ramuri şi activităţi economice. Retribuţia minimă a muncitorilor calificaţi din sectorul industrial creştea de la 1 040 lei la 1 346 lei, iar cea a muncitorilor necalificaţi de la 1 000 lei la 1 140 lei. Venitul garantat în zootehnie sporea de la 1 200 lei la 1 300 lei, în legumicultură şi viticultură de la 900 lei la 1 000 lei, iar în pomicultură de la 800 lei la 1 000 lei. Noi creşteri de retribuţii şi venituri s-au înregistrat în perioada 1977-1980. Măsura a fost aplicată în două etape: 1977-1978 şi 1979-1980. În cazul salariilor din industrie, majorările s-au realizat treptat, pe ramuri, cu procente variind între 15 % şi 23 %. Venitul garantat al membrilor cooperativelor agricole de producţie a crescut cu procente situate între 24 % şi 28 %. În egală măsură, au sporit pensiile şi alocaţiile de stat pentru copii. Paralel, în intervalul 1979-1980, au avut loc majorări succesive de preţuri, necesare pentru "rentabilizarea unor bunuri de consum alimentare". Astfel, au sporit preţurile la cafea , măsline, piper, arahide, dar şi la peşte, ouă, conserve de fructe şi legume, conserve de peşte, produse zaharoase, lapte praf. Procentele de majorare au variat între 7,7% pentru supe concentrate şi 112% pentru fructe uscate.

REFERAT MONEDA 22

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”În decembrie 1980, Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste

România, examinând Raportul guvernului cu privire la încheierea acţiunii de majorare a retribuţiilor, pensiilor, alocaţiilor de stat pentru copii şi a altor venituri, "constată cu satisfacţie că programul de creştere a veniturilor populaţiei, elaborat din iniţiativa şi sub conducerea directă a secretarului general al partidului, preşedintele Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a fost îndeplinit cu succes, în actualul cincinal, obţinându-se cele mai mari creşteri ale veniturilor populaţiei din întreaga perioadă a construcţiei socialismului în ţara noastră."

La un an după ce MAN constata "cu satisfacţie" creşterea veniturilor populaţiei, în octombrie 1981, lipsa produselor alimentare a obligat autorităţile să adopte măsuri "pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei". Achiziţionarea unor cantităţi de alimente ce depăşeau consumul unei familii pe o perioadă de o lună era sancţionată cu închisoarea, fiind exceptate legumele, cartofii şi fructele necesare aprovizionării pentru iarnă. Comercializarea uleiului şi zahărului era cartelată, consiliile populare locale urmând să stabilească magazinele ce vindeau aceste produse şi cantităţile ce puteau fi cumpărate lunar de o persoană. De asemenea, era interzisă aprovizionarea populaţiei cu produse din afara localităţii de reşedinţă şi transportul alimentelor dintr-o localitate în alta, fără avizul instituţiilor de conducere locale.

Preferinţa regimului comunist pentru investiţiile în industrie s-a făcut în detrimentul investiţiilor în producţia bunurilor de consum. Deciziile în acest sens nu aveau nici o legătură cu presiunea pieţii interne sau internaţionale, ci erau, aproape exclusiv, rezultatul voinţei politice. Dezechilibrele provocate de această concepţie s-au făcut puternic resimţite în România anilor '80, când a apărut o adevărată "cultură a penuriei", născută din nevoia populaţiei de a supravieţui. Formele de manifestare ale acestui fenomen au fost dintre cele mai diverse: statul la coadă, micul trafic de frontieră, folosirea relaţiilor pentru a obţine bunuri de uz curent. 

2.4.4.4. Leul în perioada 1990-2005

Schimbarea regimului politic în România ca urmare a Revoluţiei din Decembrie 1989 a determinat schimbarea însemnelor monetare ale ţării. În aprilie 1991, Banca Naţională a lansat prima emisiune postrevoluţionară de bancnote, dedicată lui Constantin Brâncuşi. În anii următori, Banca Naţională a continuat să emită bancnote pe care au fost figurate personalităţi ale culturii române:

Grigore Antipa (200 lei 1992), Mihai Eminescu (1 000 lei 1991, 1993, 1998; 500 lei 2005), Lucian Blaga (5 000 lei 1998; 200 lei 2006), Nicolae Iorga (10 000 lei 1994, 1999, 2000; 1 leu 2005), George Enescu (50 000 lei 1996, 2000, 2001; 5 lei 2005), Nicolae Grigorescu (100 000 lei 1998, 2001; 10 lei 2005, 2008), Aurel Vlaicu (500 000 lei 2000; 50 lei 2005), I. L. Caragiale (1 000 000 lei 2003, 100 lei 2005).

În anul 1999, Banca Naţională a pus în circulaţie, pentru prima oară, o bancnotă din polimer (2 000 lei - Eclipsa totală de soare din 11 august 1999). Acest tip reprezintă vârful tehnologiei de fabricaţie a biletelor de bancă şi

REFERAT MONEDA 23

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”prezintă mai multe avantaje fata de suportul tradiţional de hârtie: încorporează elemente de siguranţă suplimentare, este mai durabil, mai uşor de procesat pe maşinile automate şi se poate recicla într-o varietate de produse din plastic. În anii următori, emisiunile de bancnote de hârtie au fost înlocuite progresiv, astfel încât, odată cu denominarea leului din anul 2005, întreaga cantitate de bancnote a fost fabricată din polimer.

2.4.5. Monedele şi medaliile emise cu scop numismatic

După anul 1990, Banca Naţională a reluat tradiţia, întreruptă în perioada comunistă, a emiterii de monede şi medalii destinate colecţionarilor. Astfel, începând cu anul 1995, au fost realizate monede şi medalii din argint, iar din anul 1998 au fost emise piese jubiliare din aur. Investite cu putere circulatorie pe teritoriul României, aceste emisiuni evocă personalităţi culturale, momente ale istoriei civilizaţiei româneşti şi universale, monumente de arhitectură, rezervaţii naturale. După anul 1996, emisiunile jubiliare confecţionate la Monetăria Statului au fost realizate în tehnica "proof", prin care se obţine un contrst mat/lucios între fond şi elementele în relief ale monedei. Manipularea rondelelor şi a monedelor se face manual, iar controlul se face pentru fiecare monedă, imediat după baterea ei. Piesele astfel realizate sunt păstrate în capsule de protecţie transparente. Prezentarea lor se face în casete din material plastic sau din lemn şi sunt însoţite de un certificat de autentificare a datelor tehnice şi a conţinutului de material preţios.

3. MONEDA SI ROLUL SAU IN ECONOMIE

a) Moneda deţine în prezent o poziţie dominantă în funcţionarea oricărei

economii, reflectând schimbările structurale ale acesteia;

b) Moneda a devenit indispensabilă în raporturile zilnice şi scadenţate dintre

persoanele fizice, agenţii economici şi dintre economiile naţionale;

c) Economia modernă este o economie de piaţă, ce nu poate fi analizată distinct

de monedă. Economia şi moneda îşi condiţionează reciproc evoluţia.

Generalizând diferitele concepte şi teorii monetare, cu privire la monedă au

existat două accepţiuni:

1) Accepţiunea conform căreia moneda este un bun, o marfă care

are o existenţă fizică. Această formă a monedei nu mai îndeplineşte în

prezent funcţiile banilor.

2) Accepţiunea conform căreia moneda este o creanţă asupra

economiei şi asupra emitentului, fiind o expresie a voinţei oamenilor, un

semn al monedei-marfă. Moneda este un titlu de credit la putător.

4. TRASATURILE MONEDEI CA MONEDA-SEMN

1) Moneda are un caracter juridic, reprezentând recunoaşterea sa

oficială. Aceasta a fost şi este necesară pentru ca folosirea ei să fie facilă şi fără

REFERAT MONEDA 24

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”obiecţii din partea deţinătorilor, asigurându-se totodată un control asupra

fluxurilor monetare, şi implicit asupra celor economice;

2) Moneda este un bun indirect, care reprezintă un drept de creanţă, un

instrument cu utilitate permanentă pentru toţi deţinătorii;

3) Moneda beneficiază de o recunoaştere generală şi universală din partea

tuturor deţinătorilor. Această recunoaştere îi conferă monedei o utilitate

specifică. Această acceptare s-a bazat/se bazează pe trei fundamente:

Fundamentul material conform căruia moneda era o marfă cu valoare

integrală/intrinsecă deplină;

Fundamentul instituţional conform căruia moneda este o creanţă asupra

economiei/emitentului;

Fundamentul psiho-social conform căruia valoarea monedei, puterea sa de

cumpărare depinde de încrederea celui care o deţine în cel care o emite. Din

această încredere rezultă denumirea de monedă de credit sau fiduciară.

Acest fundament este la baza Legii lui Gresham:”Moneda rea scoate din

circulaţia moneda bună”, respectiv moneda în care se are încredere va fi

tezaurizată, economisită, fiind astefel retrasă din circulaţia curentă ca mijloc

de plată, funcţie pe care urmează să o îndeplinească moneda mai puţin bună,

de care deţinătorii încearcă să scape.

5. DEFINIREA MONEDEI PRIN FUNCTIILE SALE:

a) funcţia de instrument unic de intermediere a tranzacţiilor;

b) funcţia de etalon al valorii;

c) fincţia de rezervă a valorii;

d) funcţia de unitate de cont;

e) funcţia de standard al plăţilor amânate (la termen).

a) Moneda ca instrument unic de intermediere a tranzacţiilor

Într-o economie de schimb moneda este instrument unic de intermediere a tranzacţiilor de

vânzare/cumpărare a bunurilor şi serviciilor. În această calitate, moneda serveşte drept contrapartidă

între cererea şi oferta de bunuri şi servicii. Nevoia de monedă a apărut în economia de schimb. O

tranzacţie poate avea loc şi fără monedă, sub forma trocului, dar utilizarea ei facilitează realizarea

schimbului, înlocuind inconvenientele trocului ca opraţiune unică: flux real contra flux real. Moneda

disociază trocul în două opearaţiuni:

opraţiunea de vânzare: bun real contra flux monetar;

operaţiune de cumpărare: flux monetar contra unui bun real.

REFERAT MONEDA 25

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”b) Moneda ca etalon al valorii

În această calitate, moneda măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor tranzacţionate. Însuşirile

ei o transformă în numitor comun între bunuri şi servicii de naturi diferite (eterogene), acestea fiind

ierarhizate valoric pe baza unui etalon unic, moneda. Ca orice etalon, moneda este invariabilă, ceea ce

fluctuează este puterea ei de cumpărare, care creşte în perioade de scădere a preţurilor şi scade în caz

contrar.

Inavariabilitatea monedei (stabilitatea) în calitatea ei de etalon este o condiţie fundamentală

pentru asigurarea schimburilor de echivalenţe în economie. În caz contrar, o reducere a valorii

monedei etalon (puterii de cumpărare) afectează interesele deţinătorilor, avantajându-i pe cei care o

datorează. Creşterea puterii de cumpărare a monedei etalon prezintă avantaje pentru deţinători şi aduce

prejudicii celor care o datorează. De aceea, în contractele comerciale, financiare, valutare, se includ

anumite clauze de rectificare a preţurilor, în scopul acoperirii riscurilor de fluctuare a puterii de

cumpărare a monedei de contract.

c) Moneda ca rezervă a valorii

Între două tranzacţii, moneda serveşte ca rezervă a puterii de cumpărare, ca instrument de

tezaurizare. Moneda se alătură altor active şi intră în structura patrimoniului oricărui agent economic.

Acest patrimoniu include:

Moneda efectivă Piaţa monetară

Cvasimoneda (depozite la termen şi în vederea economisirii)

Active financiare: Produse primare (acţiuni, obligaţiuni)

Produse secundare (contracte futures, options) Piaţa financiară

Produse sintetice (indici bursieri)

Active reale

Spre deosebire de celelalte componente ale patrimoniului, moneda efectivă prezintă

următoarele diferenţe:

Are un preţ de tranzacţionare foarte redus sau aproape nul în raport cu lichiditatea;

Randamentul este nul;

Valoare nominală constantă.

Aşadar: lichiditate maximă, risc minim, randament minim.

Avantajele şi dezavantajele deţinerii de monedă efectivă, conduc pe fiecare agent economic să-

şi stabilească preferinţa între toate activele care formează patrimoniul său, respectiv să-şi constituie

patrimoniul astfel încât să-şi maximizeze profitul şi să-şi minimizeze riscurile.

Moneda existentă la un moment dat în economie, reprezintă totalitatea activelor ce servesc

agenţilor economici ca rezervă a valorii, a puterii de cumpărare. Există trei motive pentru care se

constituie rezervele:

REFERAT MONEDA 26

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”1) nesincronizarea între momentele încasărilor şi cele ale plăţilor. Agentul economic primeşte

monedă în schimbul unui bun vândut şi o păstrează în scopul achiziţionării altor bunuri în viitor;

2) existenţa unor situaţii neprevăzute;

3)motive de ordin psihologic.

În raport cu celelalte active ce intră în componenţa patrimoniului unui agent economic, moneda

efectivă este imediat disponibilă, fără costuri de tranzacţionare, fără riscuri, având lichiditate perfectă.

Lichiditatea unui activ depinde de trei elemente:

a) cât de uşor poate fi vândut activul respectiv;

b) ce costuri de tranzacţionare implică transformarea sa în lichiditate efectivă ;

c) cât de previzibil şi de stabil este preţul său;

Moneda efectivă are o lichiditate perfectă.

d) Funcţia de unitate de cont

Din funcţia de etalon al valorii rezultă că toate bunurile din economie sunt evaluate prin

preţuri, ceea ce face posibilă realizarea de înregistrări contabile şi efectuarea de analize financiare.

Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda permite realizarea de comparaţii în timp şi

cuantificarea valorii adăugate în cadrul unei activităţi economice.

e) Funcţia de standard al plăţilor amânate

Moneda permite exprimarea valorii contractelor pe termen lung, stabilirea în momentul actual

a unei sume ce urm,ează a fi încasată /plătită la un moment dat în viitor.

6. EVOLUTIA MONEDEI

6.1 Apariţia monedei de credit

Moneda de credit sau fiduciară îmbracă două forme:moneda de hârtie şi

moneda scripturală sau de cont.

Această trecere s-a produs ca urmare a dezvoltării schimbului de bunuri şi

servicii care a creat un dezechilibru între cererea şi oferta de monedă-marfă,

respectiv de metal monetar.

Moneda de credit are valoare numai dacă circulă, pe când moneda de aur

circula pentru că avea valoare.

Această perioadă se caracterizează prin:

O perioadă de timp moneda semn a funcţionat în paralel cu moneda-marfă,

aceasta din urmă având în continuare rolul principal de instrument

monetar;

Treptat, metalul monetar a fost retras din circulaţie şi depozitat la băncile

emitente de monedă de hârtie;

REFERAT MONEDA 27

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR” S-a păstrat, totuşi, o bună perioadă de timp legătura cu metalul monetar

aflat în rezervă. Această legătură s-a păstrat prin mecanismul

convertibilităţii.

Metalul monetar era depozitat în rezerva băncii emitentă a menedei de hârtie.

Ela părea în activul bilanţului băncii respective, iar moneda de credit era înscrisă

în pasiv, reprezentând o obligaţie a băncii faţă de participanţii la tranzacţiile

comerciale.

Utilizarea monedei de hârtie şi de cont ca instrumente monetare a fost susţinută

prin mecanismul convertibilităţii. Acest mecanism a funcţionat relativ normal,

atâta timp cât a existat un echilibru între cantitatea de aur-monedă din rezerva

băncii şi necesarul de semne monetare cerut în tranzacţiile derulate în

economie. S-a produs un dezechilibru între cererea şi oferta de monedă, care a

dat naştere unui nou moment în evoluţia monedei:

6.2. Moneda - semn se desprinde de metalul monetar

Astfel, mecanismele monetare capătă noi caracteristici:

a) slăbeşte considerabil legătura directă dintre moneda –semn şi metalul

monetar, deşi moneda-aur continuă să funcţioneze ca etalon şi rezervă;

b) în structura rezervelor bancare se vor include alături de metalul monetar şi

titlurile de comerţ (efecte comerciale) şi bancare (cambia, trata, biletul la ordin),

care reprezentau o garanţie pentru emisiunea de monedă de credit;

c) rezervele de aur reprezentau iniţial aproximativ 33-35% din cantitatea de

monedă-semn aflată în circulaţie, pentru ca apoi să scadă treptat, astăzi

rezervele de aur reprezentând o pondere relativ mică din totalul rezervelor

monetare ale unei ţări;

d) moneda de credit va rămâne singura formă de existenţă a monedei în

economie, emisiunea ei bazându-se tot mai mult pe producerea de bunuri şi

servicii destinate schimbului, faţă de care se află într-o dependenţă directă.

Crearea monedei rămâne un atribut la băncilor, însă garanţia materială trece în

economia reală. Emisiunea de monedă este rezultatul unor ample operaţiuni

bancare, dintre care cea mai importantă este acordarea de credite.

e) convertibilitatea monedei –semn în aur-monedă şi apoi în aur-lingouri, se va

restrânge treptat şi se va suspenda total din practica sistemelor monetare între

cele două războaie mondiale (1933-1935).

REFERAT MONEDA 28

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”6.3. Creerea Sistemului Monetar Internaţional

Ca moment important în evoluţia monedei, SMI se caracterizează prin:

Moneda-semn (valuta) va prelua rolul de instrument al tranzacţiilor, fiind

legată de metalul monetar prin mecanismul convertibilităţii externe;

SMI va funcţiona pe baza etalonului aur-devize, dolarul american devenind

principalul activ de rezervă şi de plată pe plan internaţional. Intrând în

rezerva valutară a unei ţări, dolarul şi alte valute, vor deveni garanţie

pentru emisiunea proprie de monedă naţională;

În 1971 se suspendă definitiv convertibiliatea externă a dolarului în metal

monetar. Acest moment marchează excluderea aurului de la baza

sistemelor monetare naţionale şi a sistemului internaţional. Aurul devine o

marfă obişnuită, alăturându-se celorlalte bunuri şi servicii create în

economie, contribuind la formarea unui nou etalon, acela actual, monedă

contra monedă sau etalonul putere de cumpărare. Tot în această perioadă,

FMI(Fondul Monetar Internaţional) emite propria monedă, DST (Drepturile

Speciale de Tragere), care va intra în rezerva monetară a unei ţări.

7. CLASIFICAREA MONEDEI

a) După forma de existenţă a monedei:

a.1.) Moneda materială

- Moneda de metal

- Moneda de hârtie

a.2.) Moneda scripturală

Moneda metalică cunoscută încă diun antichitate era confectţionată din metale obişnuite sau

din metale preţioase. În Egiptul antic, în mileniul al III-lea î.Hr. se folosea arama, iar în mileniul al II-

lea î.Hr. se folosea aurul. La început se foloseau lingourile, dar datorită inconvenientului pe care îl

prezentau la divizare şi cântărire în momentul schimbului, s-a trecut la confecţionare pieselor metalice.

Generalizarea metalelor preţioase ca metale monetare a fost posibilă datorită calităţilor lor

fizico-chimice (puţin alterabile, grad mare de rezistenţă sub formă de aliaje, divizibilitatea mare,

concentrază o valoare mare într-un volum mic, îşi menţin constantă valoarea în timp, falsificarea era

uşor recunoscută, prezintă avantajul transformării cu uşurinţă, în anumite perioade autorităţile

monetare pot adopta măsuri de protejare a stocurilor de metale preţioase).

Deşi utilizarea metalelor preţioase ca metal monetar a prezentat avantaje certe, iar procesul

schimbului a fost fluidizat, dezvoltarea dimensiunilor vieţii economico-sociale a reclamat la un

moment dat, o cantitate tot mai mare de metal preţios. Cantitatea limitată de metal preţios şi utilizarea

REFERAT MONEDA 29

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”acestuia şi în alte scopuri decât cele monetare(peste 2/3 din cantitatea totală de aur se utiliza în scopuri

industriale şi sub formă de tezaure personale), ceea ce a condus la manifestarea unui dezechilibru între

cererea şi oferta de metal preţios, impunând căutarea altor forme de monedă.

Astfel a apărut moneda de hârtie.

Moneda de hârtie îmbracă două forme:

Moneda de hârtie reprezentativă (biletul de bancă sau bancnota);

Moneda convenţională (emisă de stat).

Moneda de hârtie reprezentativă are la bază o anumită garanţie, iar mărimea, cantitatea şi

circulaţia ei sunt precis reglementate. Valoarea nominală a unei bancnote era garantată cu valori reale,

fiind necesară existenţa unui stoc de metale preţioase la emitent, ceea ce oferea posibilitatea

transformării în aur prin convertibilitate.

Moneda de hârtie convenţională este emisă de către stat. Aceasta este pur convenţională, fără

acoperire cu bunuri reale, dar cu garanţie din partea statului. Scopul central pentru care era emisă îl

reprezintă acoperirea unor nevoi ale statului.

Moneda scripturală (moneda de cont) este reprezentată prin sumele înscrise în conturile

bancare. Disponibilităţile în conturi la bănci în baza cărora se derulează viramente, se emit cecuri,

constituie forme actuale ale monedei fiduciare. Emisiunea sa are la bază conturile deschise la bănci.

Circulaţia monedei scripturale se limitează la înregistrări în conturile bancare prin care se diminuează

sau se majorează sumele. O altă formă de existenţă a monedei scripturale o reprezintă cărţile de plată

(cardurile) şi moneda electronică (e-money).

b) După emitent:

b.1.) moneda creată de agenţii economici

b.2.) moneda creată de tezaur

b.3.) moneda creată de bănci

b.1.) Moneda creată a agenţii economici a funcţionat în cadrul sistemelor monetare bazate pe

etalonul aur. Agenţii economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi primeau în schimb

echivalentul în aur-monedă (monezi de aur). Un lingou standard reprezenta aproximativ 12,44 kg aur.

De exemplu, în anul 1928, pentru un lingou de aur în Franţa se primeau 215 000 FRF (franci francezi).

b.2.) Moneda creată de teazur reprezintă moneda creată de Trezoreria Statului în funcţie de

necesităţile economiei reale, şi prin respectarea restricţiilor impuse de politica monetară.

b.3.) Moneda creată de către bănci cuprinde moneda creată de banca centrală şi moneda

creată de băncile comerciale. Moneda creată de băncile comerciale apare sub forma soldurilor

creditoare înregistrate la nivelul întregului sistem bancar şi se regăseşte în economie sub forma

creditelor acordate. Moneda creată de banca centrală se regăseşte în cirrculaţie sub forma numerarului

(moneda metalică şi bancnote) deţinut de agenţii nebancari. Moneda creată prin procesul creaţiei

monetare se regăseşte în pasivul bilanţului băncii centrale şi al băncilor comerciale.REFERAT MONEDA 30

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”c) După obligaţia asumată de către emitent:

c.1) Monedă convertibilă

c.2.) monedă neconvertibilă

Conform definiţiei dată de FMI, convertibilitatea reprezintă desfiinţarea restricţiilor şi

discriminărilor în domeniiul plăţilor şi transferurilor internaţionale, iar în sens restrâns reprezintă

obligaţia băncilor din fiecare ţară de a cumpăra propria monedă deţinută de alte bănci, cu condiţia ca

acesta să provină din operaţiuni curente.

c.1.) Convertibilitatea monetară a cunoscut două forme principale în funcţie de etalonul

monetar:

- convertibilitatea metalică :

- convertibilitatea în valută :

Convertibilitatea metalică s-a practicat în perioada etalonului aur-monedă , mecanismul său

permiţând transformarea în aur a întregii cantităţi de bancnote deţinute de populaţie şi agenţi

economici.

Convertibilitatea în valută, ca formă actuală a convertibilităţii, a fost adoptată de ţările

europene în 1958 şi dă posibilitatea transformării unei monede în alta.

Convetibilitatea internă în valută permite ca rezidenţii şi nerezidenţii să vândă şi să cumpere

în mod liber valute în schimbul monedei naţionale şi să deruleze operaţiuni cu valute. În România în

anul 1991 s-a adoptat forma convertibilităţii interne a leului sau convertibilitatea de cont curent.

Convertibilitatea externă în valută este rezervată numai persoanelor nerezidente şi este

limitată datorită nivelului limitat al rezervelor valutare ale ţărilor respective.

Avantajele convertibilităţii în valută constau în:

- stimulează realizarea echilibrului valutar al ţării respective (cererea şi oferta de valută);

- sporeşte eficienţa comerţului exterior;

- permite restructurarea economiei prin dezvoltarea celor mai eficiente sectoare;

- cursurile valutare se fixează be baza raportului dintre cerere şi ofertă.

c.2.) Moneda neconvertibilă circulă în cadrul graniţelor naţionale şi este deţinută numai de

către persoanele rezidente.

d) După valoarea intrinsecă:

REFERAT MONEDA 31

internă

externă

internă

externă

Moneda cu valoare integrală

Moneda semn

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”Moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o cantitate de metal preţios, egală cu

valoarea nominală atribuită.

Moneda semn numită şi fiduciară are înscrisă pe ea o valoarea nominală diferită de valoarea

reală a materilaului din care este confecţionată

e) După capacitatea circulatorie sau liberatorie:

Moneda legală este stabilită prin lege pentru a fi moneda naţională a unei ţări şi are capacitate

circulatorie sau liberatorie nelimitată în acel spaţiu. În 1867, în România s-a adoptat leul ca monedă

naţională, cu sudiviziunile sale, banii.

Moneda facultativă există ca alternativă de constituire a depozitelor în perioadele de

manifestare a inflaţiei şi de depreciere a monedei naţionale. În general, aceasta este o monedă străină

care nu fluctuează puternic la manifestarea factorilor din interiorul graniţelor naţionale, asigurând o

protecţie a economiilor populaţiei şi a le agenţilor economici. Nu este moneda legală, dar este

acceptată ca mijloc de plată şi de rezervă a valorii.

Moneda fracţionară este specifică perioadei bimetalismului (circulaţia în paralel a monedei de

aur şi de argint) şi se referă la moneda de argint care circula în paralel cu cea de aur.

REFERAT MONEDA 32

Moneda legală

Moneda facultativă

Moneda fracţionară

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”

Bibliografie

1. Costin Kiritescu - Moneda, mica enciclopedie, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1982 2. M. Isarescu, N.Murgu, P. Stefanescu - Afaceri si caderi financiare in lumea capitalului, Ed. Dacia, 1979 3. M. Isarescu, N.Murgu - Aurul-mit si realitate, Ed. Junimea, Iasi, 1981 4. Costin Kiritescu - Sistemul banesc al leului si precursorii lui, vol. 1, 2,3, Editura Academiei, Bucuresti 5. http://www.theodoregray.com/PeriodicTable/Elements/ 6. http://www.tclayton.demon.co.uk 7. C. Krause, C. Mishler ?Standard catalog of world coins, 1801-1900 si 1901-2005 8. G. Buzdugan s.a ? Monede si bancnote romanesti, Bucuresti, 1976 9. http://www.geocities.com/romaniancoins/

Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, Ediția a doua, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2007.

G. Guțu , Dicționar latin - român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983. DOOM2 = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”,

Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM2), Editura Univers Enciclopedic, București, 2005.

Dicționar de numismatică Romanian coins, Dicționar numismatic BMC = Coins of the Roman Empire in the British Museum (catalog) RIC = The Roman Imperial Coinage (catalog) LRBC = Late Roman Bronze Coinage, mai multe tiraje. (catalog)

o I. The Bronze coinage of the house of Constantine, AD 324 – 346, P.V. HILL, J.P. C. KENT

o II. Bronze roman imperial coinage of the later empire, AD 346 – 498, R.A.G. CARSON, J.P. C. KENT

RPC = Roman Provincial Coinage (catalog) o I. From the death of Caesar to the death of Vitellius (44 BC – AD 69), Andrew

BURNET, Michel AMANDRY, Père Pau RIPOLLES. Paris, Londres, 1992o II. From Vespasian to Domitian. AD 69-96, Andrew Burnett, Michel Amandry, Ian

Carradice, Paris, Londres, 1999o VII De Gordien I à Gordien III, 238-244 ap. J.-C., T.1, Les provinces d'Asie,

Marguerite Spoerri Butcher, 2006 Ordonanța Guvernului nr. 43/2000, privind protecția patrimoniului arheologic și declararea

unor situri arheologice ca zone de interes național, Legea nr. 462, din 12 noiembrie 2003, pentru modificarea Ordonanței Guvernului nr. 43/2000,

privind protecția patrimoniului arheologic,

REFERAT MONEDA 33

UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR” Legea nr. 258, din 23 iunie 2006, pentru modificarea Ordonanței Guvernului nr. 43/2000

privind protecția patrimoniului arheologic.

REFERAT MONEDA 34