Modele traditionale si actuale de familie

Lucrare practica: Modele traditionale si moderne in familia romaneasca

„Oare nu i-a făcut El ca să fie o singură făptură cu trup şi suflet? şi această făptură întrunită ce năzuieşte ea? Urmaşi de la Dumnezeu!”

(Maleahi 2:15, Biblia Ortodoxă Română).

Într-o lume caracterizată de multiculturalism, este surprinzător să găsim, chiar dacă sub forme

diferite, noţiunea de căsătorie, dar şi ideea de destrămare a acesteia. Unii oameni se căsătoresc din

dragoste, alţii din motive pur economice, alţii pentru că aşa spune tradiţia. Dar cei mai mulţi dintre

noi conştientizează că, mai devreme sau mai târziu, acest moment trebuie să apară.

Există şi cazuri în care o persoană nu ajunge să se căsătorească niciodată, fie din voinţă proprie,

fie datorită faptului că nu a găsit persoana potrivită pentru a face acest pas.

Refugiu pentru zile senine, dar şi pentru zile furtunoase, familia, de la momentul constituirii, prin

căsătorie, şi până la dizolvarea ei prin decesul unuia dintre soţi sau prin despărţire legală, parcurge

o serie de secvenţe. În ciuda importanţei majore pe care o prezintă, nu de puţine ori ea se confruntă

şi cu etape dificile. Fiecare individ ce aderă la o familie aduce cu sine un bogat bagaj de ritualuri,

cutume, pe care vrând-nevrând le împărtăşeşte cu partenerul de viaţă.

La naştere, copilul găseşte căldura şi hrana necesare vieţii, dar şi un nume, o limbă, o cultură

care vor face din el un pui de om. El moşteneşte, deci, patrimoniul genetic al părinţilor, dar

moşteneşte, de asemenea, şi un patrimoniu cultural: bunuri ale familiei, un anumit mod de a face,

de a spune, de a fi - care-l modelează, îl ajută să crească, să devină om.

Familia de azi, pe care o cunoaştem, nu este cea dintotdeauna. Regulile de alianţă, de înrudire,

împărţirea sarcinilor între membrii ei (ai familiei) au variat de la o epocă la alta în funcţie de

condiţiile de viaţă, de complexitatea muncii etc.

Familia este un grup de persoane constituit pe baza unor legături de căsătorie, de sânge, de

adoptare. Este legătura dintre soţ şi soţie, mamă şi tată, între părinţi şi copii, fraţi, surori, părinţi ...

Familia nucleară sau elementară reprezintă grupul format din mamă, tată şi descendenţii imediaţi

(copiii lor).

Familia, instituţia fundamentală a societăţii omeneşti, cu funcţii multiple, este un produs al

sistemului social, ce se dezvoltă şi evoluează în raport cu transformările din societate.

Ioan Mihăilescu este de părere că definirea familiei poate fi abordată având în vedere două

perspective: una sociologică şi una juridică.

Din punct de vedere sociologic familia este definită ca reprezentând „un grup social constituit

pe baza relaţiilor de căsătorie, cosangvinitate şi rudenie,membrii grupului împărtăşind

sentimente, aspiraţii şi valori comune”

Definiţia dată anterior evidenţiază calitatea de grup primar al conceptului abordat, în cadrul

căruia predomină relaţiileinformale, directe.

Din punct de vedre juridic „familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de

drepturi şi obligaţii, reglementat de norme legale”

Maria Voinea abordează familia din aceleaşi două perspective, considerând că din punct de

vedere sociologic, familia „desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau

rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viaţă, de sentimente, interese şi aspiraţii”

Această definiţie este mult mai completă decât cea dată de Claude Levi-Strauss care considera că

este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soţ şi soţie şi copiii născuţi din

unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte rude), pe care-i unesc drepturi şi obligaţii morale,

juridice, economice, religioase şi sociale (inclusiv drepturi sau interdicţii sexuale)”.

Această definiţie, evidenţiază, spre deosebire de cea dată de Maria Voinea, doar unul din

modurile prin care ia naştere, în mod oficial, familia, şi anume căsătoria, membrii aceasteia şi

prezintă drepturile şi obligaţiile care revin membrilor unei familii.

În sens juridic familia este definită ca „grup de persoane între care există drepturi şi obligaţii,

care-şi au originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia, sau în raporturi

asimilate relaţiilor de familie” .

În continuare voi prezenta unele din definiţiile care după parerea mea definesc cel mai clar

noţiunea şi ilustrează cel mai bine ideea de familie.

Rose Vincent a formulat următoarea definiţie: „familia constituie un grup înzestrat cu

caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiţii, chiar inconştient,

care aplică anumite reguli de educaţie, într-un cuvânt, care creează o atmosferă”

John Locke considera că familia reprezintă: „unitatea de interacţiuni şi intercomunicări

personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ şi soţie, mamă şi tată, fiu şi fiică, frate şi soră”.

Andre Berge a considerat că „familia constituie un fel de personalitate colectivă a cărei

armonie generală influenţează armonia fiecăreia dintre părţi”.

Ovidiu Bădina este de părere că „familia este un grup social, realizat prin căsătorie,

cuprinzând oameni care trăiesc împreună, cu o gospodărie comună, sunt legaţi prin anumite

relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice” .

Murdock a definit de asemenea familia, conchizând că aceasta, în sens larg reprezintă „un

grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţiune şi care

trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii”, iar în sens restrâns au fost

de părere că acest concept poate fi definit ca „un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi

copiii acestuia”.

În concluzie, putem afirma că diferitele definiţii prezentate au abordat familia din diferite puncte

de vedere, însă toate au fost utilizate în vederea îndeplinirii aceluiaşi obiectiv, şi anume acela de a

defini, într-un mod cât se poate de complet, conceptul de familie. Toate definiţiile date mai sus au

prezentat familia ca un grup social, format din cuplul căsătorit sau nu, şi descendenţii direcţi sau

indirecţi. Influenţa pe care familia o poate avea asupra dezvoltării şi creşterii sănătoase a unui copil

este subliniată, de asemenea, în aceste definiţii.

Prin urmare dezvoltarea unei societăţi morale, civice şi responsabile depinde foarte mult de

modul şi mediul în care îşi derulează viaţa şi se dezvoltă fiecare dintre noi. Din definiţii au rezultat

dimensiunile familiei: psihologică, juridică, sociologică, şi de aici varietatea posibilităţilor de

abordare a ei.

Funcţiile familiei

Majoritatea sociologilor converg către recunoaşterea aceloraşi funcţii ale familiei ca grup

social.

Trebuie remarcat faptul că, totuşi, între opiniile lor există şi diferenţe semnificative de accente.

Familia ființează ca urmare a rolului pe care îl are atât pentru cei doi soţi, cât şi pentru ceilalţi

membrii ai săi.

Un bărbat şi o femeie se reunesc într-o familie cu scopul realizării unor obiective clare, derivate

din trebuinţele fiecăruia şi din oportunităţile sociale.

Familia, în calitatea sa de nucleu al societăţii, îndeplineşte anumite funcţii, nemaiantâlnite la

alte grupuri. Funcţiile pe care aceasta le realizează reprezintă „totalitatea responsabilităţilor ce

revin familiei în cadrul arhitectonicii de ansamblu a activităţilor economico-sociale într-o anumită

perioadă istoriceşte determinată”.

Ioan Mihăilescu identifică în opera sociologului român Henri H. Stahl, două mari categorii

de funcţii ale familiei: funcţii interne care au rolul de a crea un regim de viaţă intimă, care să

asigure membrilor familiei un climat de afecţiune, protecţie şi securitate şi funcţii externe, cu rol

în dezvoltarea personalităţii membrilor grupului, socializare şi integrare socială.

Funcţiile interne ale familei sunt:

funcţiile biologice şi sanitare,

funcţiile economice,

funcţiile de solidaritate familială,

funcţiile pedagogico-educative,

functii morale.

Funcţia biologică este aceea de a procrea şi de a asigura satisfacerea necesităţilor sexuale ale

membrilor cuplului. De aici reies şi cele două laturi ale acestei funcţii: sexuală şi de reproducere.

La nivelul societăţii intervin o serie de factori ce influenţează comportamentele de procreare, cum

ar fi: nivelul de dezvoltare al societăţii din punct de vedere economic; politicile sociale în sfera

familiei; nivelul general de instruire şi educaţie.

Latura funcţiei biologice care se referă la reproducere este una foarte importantă, deoarece numai

prin intermediul acesteia este asigurată exista fiecărei societăţi. Cu privire la cea de a doua latură a

acestei funcţii, cea sexuală, Ioan Mihăilescu evidenţiază importanţa acesteia, însă observă că de-a

lungul timpului au survenit o serie de schimbări în ceea ce priveşte atitudinea populaţiei faţă de

comportamentul sexual.

Funcţia igienico-sanitară a familiei presupune că aceasta trebuie să asigure membrilor săi

condiţiile necesare dezvoltării biologice, fizice a acestora. Problemele ce ar putea surveni, din

punct de vedere sociologic, în exercitarea acestei funcţii sunt următoarele: starea de sănătate a

copiilor, adulţilor, vârstnicilor; igiena locuinţei (măsura în care aceasta este dotată cu instalaţii

igienico-sanitare) influenţează starea de sănătate a oamenilor.

Funcţia economică constă în obţinerea veniturilor ce asigură satisfacerea nevoilor membrilor

familiei, şi este alcătuită din trei componente:componenta productivă, componenta profesională şi

componenta financiară. Prima componentă, componenta productivă se se referă la

achiziţionarea bunurilor necesare satisfacerii nevoilor membrilor familiei.

Componenta profesională care are în vedere transmiterea ocupaţiilor de la părinţi către copii, iar,

nu în ultimul rând, componenta financiară reprezintă obţinerea sumei de bani ce asigură

acoperirea cheltuielilor familiei, constituirea economiilor

Componenta financiară a funcţiei economice este reprezentată de un buget comun, alcătuit

din cheltuieli şi venituri. Bugetul reprezintă cel mai potrivit indicator în ceea ce priveşte măsurarea

nivelului de trai al grupului, care reprezintă măsura în care trebuinţele umane sunt satisfăcute.

Scopul funcţiei pedagogico-educative, aşa cum a fost precizat, este acela de socializare şi

integrare socială a indivizilor în diverse sfere ale societăţii.

Potrivit lui Constantin Schifirneţ, socializarea este însăşi o funcţie a familiei. Familia constituie

mediul primar de ingrijire al copiilor încă din primele momente ale vieţii. Procesul de dezvoltare al

copilului este de lungă durată, autonomia reală fiindu-i acordată de societate la vârsta maturizării

nitelectuale şi sociale, anume la vârsta de 18 ani. Pe parcursul periodei de la naştere, până la

maturizare, individul are nevoie de socializare exercitată prin intermediul familei. Familia este cea

care transmite copilului norme, valori, principii, limba. Socializarea este definită de către Sorin

Rădulescu ca fiind un „proces social fundamental prin care orice societate îşi proiectează,

reproduce şi realizează prin conduite adecvate ale membrilor săi, modelul normativ şi cultural”.

Funcţia psihoafectivă. În cadrul familiei, orice individ are nevoie de înţelegere din partea

partenerului de viaţă. Dacă cei doi soţi vor şti să comunice eficient, cu siguranţă ei vor simţi

reciproc care sunt nevoile pe care le are fiecare membru al relaţiei. Prin urmare, cu puţină

deschidere, empatie, răbdare pentru a asculta dorinţele partenerului, orice familie îşi poate

îndeplini funcţia psihoafectivă.

În ceea ce priveşte funcţia educaţională, Iolanda Mitrofan şi Nicolae Mitrofan, identifică

un număr de 4 subfuncţii ale funcţiei educaţionale: instrumental-formativă, psihomorală, social-

integrativă, cultural-formativă.

1) instrumental-formativă, care se manifestă prin transmiterea către copii a informaţiilor

despre modul de utilizre a diferitelor obiecte. Astfel, aceştia îşi formează anumite

deprinderi, aptitudini;

2) psihomorală un rol deosebit de important în îndeplinirea acestei subfuncţii îl are modelul de

conduită oferit de părinţi;

3) social-integrativă potrivit acesteia, nivelul de adaptare şi de integrare al unui copil în diverse

activităţi sociale va fi influenţat în mare măsură de familia din care acesta provine. Astfel,

dacă părinţii au acţionat prin a încuraja copilul să participe la anu numite activităţi, jocuri, în

care sunt implicaţi şi alţi copii, acesta nu va întâmpina în perspectivă probleme grave de

integrare;

4) cultural-formativă, care constă în formarea şi dezvoltarea anumitor capacităţi creatoare, a

sentimentelor estetice, a spiritului critic.

Prin urmare, familia are importante roluri în dezvoltarea şi formarea individului în societate,

familia fiind factorul care ajută la integrarea în cadul unui colectiv, în formarea unei educaţii, care

ne deosebeşte unii de ceilalţi membrii ai societăţii.

Familia contemporană

În cadrul familiei nucleare tradiţionale, soţul este principala sursă de venituri şi autoritate a

familiei.Soţia se ocupa de problemele gospodăreşti şi de creşterea copiilor, depinzând din punct de

vedere economic de soţ.

Cercetările sociologice dovedesc că rata căsătoriilor a scăzut după 1970 şi mai drastic după 1990

insa România prezintă una dintre cele mai înalte rate ale căsătoriilor legale din Europa cu toate că

ea a scăzut comparativ cu anii ‘70-’80.

Vârsta la prima căsătorie a crescut concomitent cu creşterea ratei divorţurilor. Căsătoriile se

încheie mai târziu şi se destramă mai repede. Alte caracteristici ale familiei contemporane ar mai

fi:

- scăderea ratei natalităţii şi a numărului de copii,

-creşterea ponderii naşterilor în afara căsătoriilor legale,

-amânarea fertilităţii cuplului până la demararea activităţii profesionale,

- creşterea ponderii cuplurilor în care partenerii au relaţii extraconjugale

-creşterea gradului de acceptanţă faţă de aceste comportamente şi schimbarea diviziunii

rolurilor în cadrul familiei.

Principalele cauze care provoacă destrămarea familiilor contemporane sunt:

-creşterea mobilităţii geografice şi sociale ce au determinat slăbirea legăturilor comunitare şi au

contribuit la schimbarea mentalităţilor privind familia şi căsătoria;

- reticenţa şi stigmatul social legate de divorţ au scăzut semnificativ deoarece în multe din

societăţile contemporane au fost simplificate legile privind divorţul şi a fost instituit

divorţul ,,fără vină”, fapt ce a jucat şi el un rol important în creşterea divorţurilor.

Cu privire la violenţa în familie, se constată că aceasta este în creştere în multe din societăţile

contemporane. Iniţial s-a considerat că violenţa este un fenomen tipic clasei muncitoare.

În realitate însă, ea apare în toate clasele sociale, dar posibilitatea ei creşte în condiţii de şomaj şi

dificultăţi financiare. Victimele violenţei în familie sunt, de regulă, femeile şi copii.

Multe dintre femei se complac în situaţii şi nu divorţează pentru că nu au nici o alternativă

economică, nu-şi pot înterţine singure copiii.

Viitorul familiei. Alternativele familiei

Un impediment în oferirea unei definiţii complete asupra familiei este reprezentat şi de faptul că

aceasta tinde să adopte numeroase forme, diferite de familia tradiţională. O perspectivă asupra

familiei include acceptarea şi recunoaşterea noilor forme ale familiei. Însă, odată cu acceptarea

acestor noi forme de familie este strict necesară conştientizarea faptului că orice formă tinde să ia

familia nucleară, aceste noi tipuri de familie fie nu vor îndeplini toate funcţiile corespunzătoare, fie

vor maximaliza unele funcţii, fie vor minimaliza altele.

Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă prezintă următoarele alternative ale familiei:

-celibatul,

-familia monoparentală,

- cuplul fără descendenţi,

-concubinajul,

-familiile reconstituite.

Celibatul reprezintă o alternativă a familiei, în care bărbatul sau femeia evită să se căsătorească

(sau recăsătorească). Datele statistice evidenţiază că, bărbaţii cu studii au mai puţine şanse să

devină celibatari decât muncitorii, pe când, femeile cu studii preferă varianta celibatului mai mult

decât cele fără studii. Acest fapt se datorează temerilor bărbaţilor de a se căsători cu femei

şcolite şi implicit de a pierde controlul în familie, dar şi datorită femeilor instruite, care preferă

realizarea profesională mai presus decât împlinirea familială.

De asemenea, după un divorţ,bărbaţii au o mai mare disponibilitate pentru căsătorie decât

femeile, acestea din urmă rămânând singure un număr mai mare de ani după divorţ.

Familia monoparentală reprezintă un tip de familie care este alcătuită, spre deosebire de

familia nucleară, dintr-un singur părinte şi copiii acestuia. Din punct de vedere sociologic familia

monoparentală poate fi considerată „un grup social constituit pe baza relaţiilor de rudenie între

unul dintre părinţi (părintele singur) şi copilul sau copiii săi, grup caracterizat prin stări afective,

aspiraţii şi valori comune”. Din punct de vedere juridic, familia monoparentală este definită „ca un

grup de persoane între care s-au stabilit drepturi şi obligaţii, reglementate prin norme legale”

Părinţii singuri care au în întreţinerea lor copii, se pot implica în diferite relaţii, pot locui

împreună cu noul(a) partener(ă), fără însă a oficializa relaţia, de teama unui nou eşec.

Cuplul fără descendenţi „reprezintă o formă a restructurării familiei, un model spre care se

orientează o parte semnificativă a populaţiei tinere”.

Dacă în cadrul familiei tradiţionale principalele atribuţii ale femeii erau acelea de a avea grijă de

copii, de gospodărie, în timp ce bărbaţii erau cei care asigurau resursele financiare atât de necesare,

în cadrul familiei moderne, majoritatea femeilor urmează studii superioare, au o carieră în

domeniul în care activează. Din acest motiv, pentru unele dintre acestea, perioada de timp pe care

se presupune că ar trebui să o aloce înainte şi după naştere copilului lor este considerată adesea

mult prea îndelungată, cu efecte negative ireversibile asupra carierei. Drept urmare, de cele mai

multe ori au de ales între două alternative: prima dintre ele ar fi să nu aibă copii, dedicându-se prin

urmare numai slujbei şi vieţii de cuplu, iar cea de a doua ar fi să aibă descendenţi, însă numai după

ce îşi construiesc o carieră solidă.

Concubinajul este format din doi parteneri, asemenea familiei nucleare, care însă nu sunt

căsătoriţi. Un prim factor care a determinat apariţia concubinajului este acela că uniunea liberă

reprezintă o alternativă mai eficientă din punct de vedere economic. Fiecare dintre cei doi parteneri

este liber sa-si creeze propriul patrimoniu, nu mai este vorba în acest caz de un patrimoniu comun.

Un alt factor care determină anumite cupluri să opteze pentru concubinaj este reprezentat de

modul mai plăcut, mai confortabil de a trăi împreună. O a treia cauză, care nu trebuie neglijată ca

importanţă, ar putea fi reprezentată de dorinţa unuia, sau a ambilor membri ai cuplului, de a avea o

relaţie intimă emoţională care să nu fie subordonată de un contract legal. O posibilă explicaţie

pentru această ultimă cauză prezentată ar putea fi faptul că inexistenţa unui contract legal

determină lipsa obligaţiilor şi a răspunderilor. De asemenea, atunci când cei doi parteneri decid să

pună capăt unei relaţii, nu trebuie să-şi mai exprime intenţia în faţa autorităţilor abilitate, să se mai

prezinte la tribunal. Despărţirea este prin urmare mult mai facilă din punct de vedere juridic,

urmările semnificative fiind doar în plan psihologic.

O altă formă sub care începe să se contureze concubinajul, diferită de cea tradiţională, în

care cei doi parteneri convin să convieţuiască fără acte legale, chiar şi o viaţă întreagă, se

concretizează în decizia pe care o iau tinerii de a trăi în concubinaj pentru o perioadă care poate

varia ca durată. Astfel, concubinajul devine un stadiu anterior căsătoriei, în care cei doi parteneri

ajung să se cunoască reciproc şi să decidă trecerea la următorul pas – căsătoria - , sau să renunţe la

relaţie ca urmare a nepotrivirilor constatate în perioada în care au locuit împreună.

Familiile reconstituite sunt alcătuite în opinia Mariei Voinea, din „cupluri în care partenerii

au mai fost căsătoriţi şi au descendenţi din mariajele anterioare”. Acest tip de familie se confruntă

cu o serie de probleme, datorate în special existenţei copiilor ce provin din alte relaţii. Fiecare

părinte va tinde să îi acorde mai multă atenţie copilului său, se va interesa în mod special de

situaţia acestuia şi va fi direct interesat de evoluţia acestuia în timp, toate acestea în detrimentul

celuilalt copil. De aici vor proveni şi principalele inconveniente ale membrilor cuplului, ei având

atât interese comune, legate de buna desfăşurare a relaţiei, de menţinerea coeziunii familiale, cât şi

diferite, care au în vedere propriul copil.

Constituirea familiei

Familia este o instituţie socială universală, însă regulile de constituire a cuplului diferă de la o

societate la alta. Există două tipuri de reglementare maritală : endogamie şi exogamie.

Endogamia stabileşte alegerea partenerului din interiorul aceluiaşi grup; oamenii se pot căsători

între ei numai dacă aparţin aceleiaşi rase, religii, caste, etnii. Ea stabileşte deci, clasa de persoane

cu care este permisă şi încurajată căsătoria. Roul ei este de a creşte solidaritatea de grup.

Exogamia stabileşte alegerea partenerului din afara grupului, respectiv din afara familiei

nucleare, a clanului, tribului sau comunităţii locale. Ea stabileşte, cu alte cuvinte, clasa de indivizi

inacceptabili ca parteneri conjugali, interzicând relaţiile sexuale între rude de sânge, proclamând

tabu-ul incestului.

Prin urmare, constituirea cuplului reprezintă temelia creării familiei, perioada destinată acestei

etape este foarte importantă, daca avem în vedere faptul că, acele persoane, care înainte de

căsătorie nu se cunosc foarte bine, fie nu rezistă foarte mult timp împreună, fie se complac

situaţiei, de unde şi rata foarte mare a persoanelor care îşi înşeală partenerul de viaţă. Din fericire

sau nu, multe cupluri preferă să aibe o ,,căsătorie de probă” pentru a observa dacă sunt compatibili

sau nu.

De-a lungul timpului, au fost formulate o multitudine de definiţii ale căsătoriei, însă cea care a

fost considerată cea mai relevantă aparţine autorului Ioan Mihailescu. Acesta consideră căsătoria

ca fiind o „modalitate acceptată la nivel social prin care două sau mai multe persoane constituie

o familie”.

Căsătoria poate avea multe forme : monogamia, poligamia, poliandrie.

Monogamia reprezinta căsătoria unui soţ cu o singură soţie. Din punct de vedere statistic este cea

mai răspândită formă la nivelul mondial, fiind practicată în toate societăţile.

Poligamia reprezintă căsătoria unui soţ cu două sau mai multe soţii.

Poliandria, care constă în căsătoria a doi sau mai mulţi bărbaţi cu o singură soţie.

Aspecte juridice ale casatoriei

Condiţiile de ordin juridic pe care partenerii trebuie să le îndeplinească, care sunt prevăzute

în Codul familiei, sunt:

-vârsta minimă la care o persoană se poate căsători,

-condiţia consimţământului celor doi soţi, condiţia diferenţierii de sex,

-condiţia comunicării stării de sănătate a fiecărui partener.

Vârsta minimă la care o persoană se poate căsători este prevazuta,în cadrul art. 4 din Codul

Familiei, astfel: „bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar

femeia numai dacă a împlinit şaisprezece ani. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se

poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani. Încuviinţarea se poate da de

Comitetul Executiv al Consiliului Municipiului Bucureşti sau al judeţului în cuprinsul căruia

îşi are domiciliul femeia”.

Condiţia consimţământului viitorilor soţi in Codul Familiei prevede, în cadrul art. 16,

următoarele: „căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie

prezenţi împreună, însoţiţi de doi martori, la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul

personal şi în mod public în faţa ofiţerului de stare civilă”.

Există de asemenea şi excepţie prevazută la art. 9 al C. Fam., în care o persoană îşi poate

exprima consimţământul, însă căsătoria nu se poate concretiza: „este oprit să se căsătorească

alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale,

cât timp nu are discernământul faptelor sale”.

Condiţia comunicării stării de sănătate a fiecărui partener este prevazuta in art. 10, Codul

Familiei, dupa cum urmeaza: „căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu declară că şi-au

comunicat reciproc starea sănătăţii lor. În cazul în care, prin lege specială, este oprită căsătoria

celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispoziţiile acelei legi”.

Odată încheiată căsătoria, aceasta determină apariţia unor efecte, unul dintre ele referindu-se

la obligaţiile reciproce dintre soţi. Acestea sunt prevăzute de asemenea în Codul familiei:

1. obligaţia de a se sprijini unul pe celălalt din punct de vedere moral

2. obligaţia cu privire la numele

3. obligaţia de a avea domiciliu comun

4. obligaţia de fidelitate.

2.2. Practici de alegere a partenerului

Alegerea partenerului conjugal reprezintă un moment foarte important din viaţa fiecărei

persoane,în care decidem să ne continuăm drumul alături de cel(cea) pe care îl(o) considerăm

potrivit(ă)pentru noi.

Astfel, în cadrul familiei tradiţionale, pentru care funcţia economică era una primordială,

principalul criteriu care stătea la baza alegerii partenerului era, în mod evident,cel economic,

incluzând statutul social.

În zilele noastre însă, pe prim plan sunt „valorile intimităţii, afecţiunii şi realizării maritale

ale persoanelor, cu drepturi egale în satisfacţia sexuală, socializarea şi educarea copiilor şi

participarea economică la viaţa familială”.

Practicile de alegere a partenerului variază şi ele de la o societate la alta.

Putem, totuşi, reduce mulţimea metodelor utilizate pentru câştigarea partenerului marital la

următoarele patru:

1. căsătoria prin rapit constă, aşa cum se subînţelege şi din denumirea ei, în răpirea soţiei şi

este utilizată în acele societăţi în care femeile sunt în număr mai mic decât bărbaţii. Este o

practică mai puţin obişnuită ce urmăreşte corectarea dezechilibrului numeric care există

între cele două genuri ;

2. căsătoria prin cumpărare este o practică mai frecventă. În societăţile care practică această

metodă de alegere a partenerului, cumpărarea poate fi făcută fie de bărbaţi, fie de femeie. În

unele cazuri, se stabileşte un “preţ” pentru mireasă (sau un serviciu), în altele, dimpotrivă,

bărbatul este cel care primeşte o “zestre” din partea femeii sau a familiei ei.

3. căsătoria prin aranjament este o metodă de alegere a partenerului destul de răspândită în

lume. Multe societăţi consideră căsătoria o instituţie socială extrem de importantă atât

pentru individ, cât şi pentru societate şi de aceea consideră că ea trebuie “aranjată” şi nu

lăsată la discreţia tinerilor lipsiţi de experienţă şi de maturitate.

4. căsătoria prin consensul părţilor este cea mai cunoscută practică de realizare a căsătorei.

Conform acestei metode, opţiunea maritală este făcută în mod exclusiv de către cei doi

tineri, care urmează să se căsătorească.

Astăzi, în România, ca şi în foarte multe alte state se consideră că acesta este singurul mijloc

legitim care se cuvine pentru alegerea partenerului marital.

De-a lungul timpului au existat mai multe tipuri de familie : pe grupe, monogamă, poligamă,

matriarhală şi patriarhală.

In familia de altădată (secolul trecut), tradiţiile erau foarte puternice. Căsătoria era impusă, de

obicei, de părinţi.

Familiile erau numeroase, iar copiii erau nevoiţi să muncească pământul sau erau daţi la

ucenicie. Ei trebuiau să se supună celor în vârstă şi deseori erau trataţi cu duritate. Coeziunea şi

interesele familiei treceau înaintea înclinaţiilor şi intereselor individului.

In societatea noastră, viaţa în familie s-a schimbat. Familiile numeroase au devenit rare. Sărăcia

şi mortalitatea au scăzut şi munca precoce a copiilor nu mai este necesară. A crescut şansa de viaţă

a nou-născuţilor şi, în acelaşi timp, creşte responsabilitatea societăţii faţă de ei.

Copiii sunt înconjuraţi de afecţiune, protejaţi, societatea se preocupă mai mult de viitorul lor, de

reuşita lor în viaţă. Revoluţia tehnicii şi a ştiinţei, care a făcut posibilă renunţarea la munca precoce

a copiilor, a schimbat şi raporturile cuplului. Femeile muncesc în afara căminului, devin

independente economic. Legea recunoaşte o autoritate egală a tatălui şi a mamei în familie. Viaţa

în cămin, împărţirea sarcinilor şi a deciziilor între membrii familiei s-au modificat.

Prima forma de organizare a societatii a fost aceea bazata pe familia largita sau clan – forma

tribala. Legaturile de rudenie faceau ca aceasta societate sa aiba o mare stabilitate. Orice atac

impotriva unuia dintre membrii ei era un atac impotriva intregului clan. Tatal era cel care avea

rolul dominant – se mai gasesc si astazi asemenea formule de organizare tribala in diferite zone ale

Pamantului.

In ceea ce priveste istoria moderna si civilizatia acestui mileniu, se poate observa o anumita

tendinta – slabirea relatiilor de familie. Destramarea formei tribale, a satului, explozia

demografica, exodul spre marile oraşe, sunt doar cateva surse generatoare ale crizei familiei.

Ultimele statistici vorbesc despre usurinta cu care este tratata problema familiei astăzi. In lume, s-a

ajuns la durerosul record ca dintr-o suta de familii nou inchegate, după primul an sa nu reziste

decat jumatate.

Chiar si in Romania, o tara cu o puternica traditie si chiar “cult” al familiei, tendintele sunt

aceleasi. Statisticile spun că numărul divorturilor este in crestere.

Pierderea acestor valori traditionale se impleteste cu criza spirituala, cu pierderea credintei in

Dumnezeu, care sunt evidente de necontestat.

Deoarece omul este o fiinta sociala, el a fost creat să traiasca in colectivitate. Numai in prezenta

si in relaţie cu alte fiinte omenesti, omul poate ajunge la dezvoltarea deplina a facultatilor sale

intelectuale si psihice si a caracteristicilor lui de natura socio-emotionala.

In singuratate, anumite trasaturi omenesti fundamentale se inhiba, omul devenind inconstient de

adevaratul sau potential afectiv. De asemenea, cercetarile au scos la iveala faptul ca, lipsit de

afectivitate, chiar si din punct de vedere fizic, omul ramane pe o treapta inferioara a dezvoltarii

sale. De aici s-a ajuns la descoperirea importantei covarsitoare a manifestarii afecţiunii dintre

parinte si nou-nascut, in cadrul relatiilor interpersonale ulterioare ale copilului.

In cadrul familiei, fiinta omeneasca dobandeste simtamantul de apartenenta, de interdependenta

si de valoare personala. In cadrul familiei se formeaza acea imagine de sine care va persista

intreaga viata.

Relatiile de interdependenta dintre parinţi şi copii si relatia de partasie si de sustinere reciproca

dintre sot şi sotie au menirea de a furniza acele resurse interioare care sa ajute individul sa

depaseasca situatiile critice din viată si sa dea randament la nivelul adevaratelor lui resurse

interioare.

Iata de ce familia este atat de importanta, aproape esentiala, pentru dezvoltarea si menţinerea

unei imagini de sine realiste si a unui tonus psihic capabil sa impulsioneze valorile pozitive ale

individului.

Una dintre sintagmele tot mai des folosite in zilele noaste este familia moderna. Cuplurile din

timpurile pe care le traim incearca sa traiasca o viata fara prea multe indatoriri si responsabilitati,

in mare viteza, motiv pentru care a luat nastere familia moderna.

Daca in familia traditionala fiecare membru al familiei stia foarte bine care ii sunt

responsabilitatile, in familia moderna se pune accentul mai mult pe libertatea individului, chiar

daca prin libertatea lui isi ingradeste partenerul. Spre exemplu, daca ambii soti au un job, cum e si

normal in familia moderna, ar fi ideal ca si treburile de acasa sa fie impartie tot in mod egal. In

timpurile de mai demult, barbatul era cel care lucra si aducea bani acasa, iar femeia se ocupa de

treburile casei si de cresterea copiilor.

In familia moderna, in cele mai multe cazuri, lucreaza ambii soti, de treburile casei se

ingrijeste numai sotia iar de cresterea copiilor se ocupa gradinita, scoala sau bunicii.

In timp ce familia traditionala este caracterizata prin unitate si responsabilitate vom prezenta in

continuare cateva caracteristici din familia moderna:

Individualismul este unul dintre atributele pe care le putem obseva lesne in familia moderna.

Membrii din familia moderna, cu toate ca locuiesc sub acelasi acoperis, se intersecteaza doar

cateva momente pe zi. De cele mai multe ori parintii nu stiu unde sunt plecati copiii, iar copiii nu

stiu la ce ora vin parintii acasa.

Un alt aspect interesant care s-a modificat odată cu trecerea anilor a fost schimbarea radicală

de poziţie a femeii în cadrul cuplului. Dacă imaginea tipică o reprezenta pe aceasta ca fiind

casnică,având atribuţii precum întreţinerea gospodăriei şi îngrijirea copiilor, acum aceasta poate

întruchipa imaginea unei femei de succes pe plan profesional, contribuind considerabil la

bunăstarea materială a familiei, dar în acelaşi timp lipsind mai mult din sânul ei.

O alta caracteristica furisata in familia moderna este materialismul. Cei mai multi parinti sunt

iresponsabili in ceea ce priveste educatia copiilor sau armonia din casa. Deoarece suntem si un

popor caruia ii place sa aiba tot felul de lucruri pe care nu ajungem sa le folosim niciodata in viata,

parintii isi petrec timpul la munca, vorbesc aici de munca in strainatate, departe de casa, sau de

orele suplimentare, si isi neglijeaza astfel copiii. Ei considera ca investitia financiara este mai

importanta pentru copiii lor decat cea educationala. Este imperios necesar pentru un copil sa isi

petreaca timpul cu parintii, nu cu banii acestora. Acesti parinti lasa responsabilitatea educarii

copiilor pe seama buncilor sau a altor persoane, crezand ca lucrurile materiale vor aduce stabilitate

familiei lor. In familia moderna, de cele mai multe ori se neglijeaza ceea ce e mai important. Se

pune accent pe lucrurile materiale mai mult decat pe om in sine.

Lipsa comunicarii este si ea o caracteristica pe care o vedem tot mai des in familia moderna.

Cele mai multe cupluri divorteaza din cauza lipsei de comunicare. Multi nu se inteleg intre ei si nu

discern doleantele partenerilor deoarece nu se comunica intr-un mod eficient.

Cu toate ca pana acum am vazut cateva caracteristici rele din familia moderna, exista si cateva

caracteristici bune pe care nu trebuie sa le neglijam.

In familia moderna, atat barbatul cat si femeia au drepturi si responsabilitati. Faptul ca unii nu

si le asuma, nu inseamna ca acestea lipsesc sau ca ar trebui sa lipseasca. De asemenea, in familia

moderna putem sa ne stabilim prioritati si principii corecte, punand accent pe ceea ce este

important cu adevarat. Avem dreptul sa alegem cum sa traim, cat timp sa investim pentru

functionarea buna a familiei si sa spargem mitul ca familia moderna este sortita destramarii.

Au aparut mituri legate de familie care incearca sa explice de ce familia moderna este bolnava,

figurat vorbind, si ce trebuie facut pentru a o insanatosi. Totusi cat adevar se ascunde in spatele lor

si cat de bune sunt aceste sfaturi ascunse in spatele unor observatii aparent nevinovate?

Pentru toate problemele, dam vina pe disparitia familiei traditionale. De fapt, aceste probleme

exista nu pentru ca familia s-a schimbat prea mult, ci pentru ca ea nu s-a schimbat suficient de

mult. Faptul ca barbatul se implica prea putin in treburile gospodaresti este principala sursa de

nemultumire si stres a femeii si una din cele mai importante cauze ale conflictelor familiale. Poate

ca in anii '50 era o idee buna ca mama sa renunte la cariera si sa aiba grija de copii, insa

reintoarcerea la rolurile traditionale ale sexelor tinde sa strice armonia in casniciile moderne si,

adesea, sa provoace conflicte ce ar duce mai tarziu la divort. Femeia devine deprimata, iar barbatul

incepe sa piarda acele mici experiente deosebit de importante pentru el, ca tata. Barbatilor care

prefera sau accepta rolurile traditionale ale sexelor - barbatul castiga banii, femeia ingrijeste copiii

- le vine mai usor sa-si abandoneze copiii in caz de divort.

In trecut, familiile nu au avut problemle pe care le avem astazi.

De fapt, violenta domestica, abuzul sau abandonarea copiilor, dependenta de alcool au destramat

intotdeauna familiile. Astazi ar trebui sa ne comparam cu ceea ce trebuie sa fim, nu cu ceea ce am

fost. Caci in trecut mult mai putini copii terminau liceul sau facultatea si mult mai multi erau

nevoiti sa munceasca pentru a intregi veniturile familiei. Pana la un moment dat, violenta

domestica era chiar legala in multe tari ale lumii. Abia in secolul XIX li s-a interzis barbatilor sa-si

bata sotiile si copiii.

Reintoarcerea la valorile traditionale ale familiei si la rolurile initiale ale sexelor ar salva multe

casnicii si ar proteja copiii.

BIBLIOGRAFIE

Ioan Mihăilescu, Sociologie generală, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000, Iolanda Mitrofan,Cristian Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Edit Press Mihaela S.R.L., Bucureşti, 1998, Maria Voinea, Sociologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1993,Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 1997, Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, Familia de la A...la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Psihologia relaţiilor dintre sexe, Editura Alternativa, Bucureşti, 1997,Constantin Schifirneţ, Sociologie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, Eusebiu Tihan, Laura Tihan, Căsătoria vs. Divorţ – Ghid de analiză, Editura Opinfo, Bucureşti, 2004,Ioan Chelaru, Căsătoria şi divorţul, Editura A92 Acteon, Bucureşti, 2003, Cristina Ştefan, Familia monoparentală”, Editura Polirom, Iaşi, 2006, Petru Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, 2005, Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, Maria Voinea, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti 1999, Ion Filipescu, Încheierea căsătoriei şi efectele ei, Editura Academiei Bucureşti, Bucureşti, 1981,Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, Elemente de psihologie a cuplului, Casa de Editura şi Presă ”Şansa” S.R.L.,Bucureşti, 1996, Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti,