Practicile religioase ale inceputului istoriei chineze

Dabija Ștefan

PROFESOR: BĂLAN LUMINIȚAFacultatea de limbi și literaturi străine

[Company address]

Mituri și practici religioase de la începuturile culturii Chineze

Constituind una dintre cele mai vechi civilizații, China prezintă o cultură milenară, cele mai vechi izvoare arheologice descoperite aparținând mileniilor al VI-lea și al V-lea, în unele cazuri putând fi urmarită o evoluție a unor culturi preistorice despre care se poate afirma că au stat la bazele constituirii civilizației chineze clasice. Pe de altă parte, datorită dimensiunii terioriale si a multiplelor îmbinări etnice, cultura chineză prezintă o sinteză complexă și originală la care au contribuit mai multe izvoare.

Culturile neolitice de la Yangshao și Longshan

Prima cultură nelotică chineză o reprezintă cea de la Yangshao, numele ei fiind dat după satul în care în 1921 au fost găsite primele vase de ceramică. O a doua cultură neolitică este cea de la Longshan descoperită în 1928. În ciuda descoperirilor arheologice, abia după 1950, în urma a numeroase săpături și a datării cu radiocarbon, a fost posibilă oferirea unei cronologii exacte a celor două culturi. Astfel, cea mai veche așezare a culturii Yangshao a fost descoperită la Ban po în provincia Shanxi, unde datările cu radiocarbon au indicat ~4115 sau ~4365, așezarea fiind locuită în mileniul al V-lea vreme de șase secole.

După unii cercetători însă, nu Ban po ar reprezenta primul stadiu al culturii Yangshao, iar în această privință Ping-ti Ho afirmă că în mileniul al VI-lea fuseseră descoperite agricultura, domesticirea animalelor, ceramica și metalurgia bronzului. Aceste afirmații vin în contradiție cu cele ale altor cercetători ce explică dezvolarea culturilor neolitice și epoca bronzului prin difuziunea culturii și a metalurgiei pornind de la mai multe centre din Orientul antic ori prin difuziunea de-a lungul Siberiei și a stepelor Asiei Centrale a mai multe elemente culturale de origine occidentală.

În ciuda atestării existenței unei culuri neolitice pe teritoriul actualei Chine, descoperirile arheologice nu evidențiază în detaliu credințele religioase ale culturilor existente în acea perioadă. Deși materialele găsite nu oferă detalii asupra mitologiei, teologiei sau a structurii și morfologiei ritualurilor, se pot trage concluzii asupra unei viziuni cosmologice ce își găsea expresie în viața familială și comunală a oamenilor din perioada neoliică, multe dintre temele

religioase descoperite unind culturile Yangshao și Langshao de alte culturi neolitice ce s-au dezvoltat in alte locuri.

Concluziile asupra viziunii religioase ale culturii neolitice de la Yangshao au fost formate pornind de la analiza construcției satului pana la detaliile găsite în interiorul fiecărei locuințe. Astfel, atat orientarea satului cât și structura locuinței (aceasta prezenta în mijloc o groapă cu aer și o gură de fum) indică o cosmologie pracricată prezentă la mai multe societăți neolitice și tradiționale. Cel mai interesant detaliu îl reprezintă modul în care erau îngropați indivizii, in mormintele lor fiind depuse ustensile și alimente, iar copiii erau îngropați alături de locuință în mari urne prevăzute sus cu o deschizătură pentru a permite sufletului să iasă și să revină, din aceste obiceiuri putând fi dedusă credința în supraviețuirea sufletului după moarte. De altfel,

urna funerară reprezanta „casa” mortului, idee ce avea să fie dezvoltată în cultul strămoșilor din epoca Shang.

Un alt element ce denotă existența unui simbolism sacru profund sunt vasele din argilă vopsite cu roșu și decorate cu temă funerară. Motivele iconografice ce apar pe aceste vase, triunghiul, tabla de șah, si cochilia, leagă aceste obiecte de un simbolism complex ce asociază noțiunile de unire sexuală, de naștere, regenerare și renaștere. Un desen ce înfățișează doi pești și două figuri antropomorfe reprezintă probabil o ființă supranaturală sau figura unui vrăjitor, iar peștii au o semnificașie sexuală și calendaristică deoarece vremea pescuitului

corespunea unui anumit moment al ciclului anual.

Ping-ti Ho consideră că deși societășile din epoca Yangshao respectau regula descendenței matrilineare, în perioada următoare, Longshan, se remarcă o trecere înspre o societate patrilineară, caracterizată prin predominarea cultului strămoșilor. Ping-ti Ho își susține ideile pornind de la ideile altor cercetători și interpretează anumite obiecte de piatră, reproduse apoi prin ceramica pictată, drept simboluri falice. Așa cum Benhard Karlgren a derivat caracterul 祖 Zǔ („strămoș”) din desenul unui falus, Ping-ti Ho vede din inmulțirea acestor simboluri un semn al importanței căpăate de cultul strămoșilor. Astfel, temele funerare capătă un simbolism sexual, iar Carl Hentze explică diversele obiecte și desene falice ca înfățișând „casa sufletului”. De exemplu, unele vase ceramice din Yangshao reprezintă modele de colibe mici (care sunt totodată și urne funerare), acestea constituind precursoarele „tăbliței strămoșilor”.

În ciuda puținelor informații ce au supraviețuit, culturile de la Yangshao și Longshan dezvăluie un mod de raportare la existență specific și altor civilizații neolitice: solidaritatea dintre viață, fertilitate, moarte și postexistență.Elemente precum conjuncția contrariilor ori

importanța riturilor în reactualizarea vieții anticipează apogeul spiritual pe care îl va atinge civilizația chineză în epocile următoare, aceste tradiții religioase fiind perpetuate în epocile viitoare deși vor suferi modificări ineviabile.

Religia epocii bronzului

Epoca Shang (~1751-1028) oferă cercetării istorice mai multe inofrmații, aceasta corespunzând atât preistoriei cât și ănceputlui istoriei antice chineze. Se remarcă aparișia centrelor urbane și a orașelor-capitală, prezența unei aristocrații militare, instituirea regalității și începuturile scrierii. Există și o documentație bogată în privința vieții religioase. Vasele ritualice de bronz prezintă o iconografie abundentă, iar mormintele suveranilor aduc și ele informații în legătură cu anumite practici religioase. De asemenea inscripțiile oraculare realizate pe omoplați de vită și pe carapace de broască țesoasă constituie o sursă prețioasă de informații. În ciuda existenței acestor izvoare istorice, ca și în cazul periaodei neolitice, ele nu oferă informații despre mitologia și teologia acelei epoci.

Cercetătorii observă o anumită analogie cu motivele de pe vasele de ceramică pictată din Yangshao, precum și cu simbolismul religios al epocilor ulterioare. Hentze interpretează conjuncția simbolurilor polare ca ilustrând idei religioase în legătură cu înnoirea Timpului și regenerarea spirituală. Ciclul nașterilor și al renașterilor este sugerat de simbolismul greierului și al maștii tao die. Un lucru evident și cu rezonanță de-a lungul culturii chineze este și îmbinarea de imagini antagonice (șarpele cu pene, șarpele și vulturul), adică dialectica contrariilor, temă centrală pentru filosofii daoiști. Vasele din bronz sunt căsuțe-urnă, element preluat din practicile neoliticului, iar forma lor derivă fie din ceramică, fie din prototipurile de lemn.

Ceea ce este remarcabil este dezvăluirea unei concepții religioase până atunci absentă sau insesizabilă în nelotic, mai ales existența unui zeu suprem ceresc, Shang Di (Domnul cel de Sus). Di este vazut drept cel ce controlează ritmurile cosmice și fenomentele naturale și cel ce acordă Suveranului victoria și asigură bogăția recoltelor, sau dezastrele. Sacrificiile aduse lui Di sunt fie cele aduse în altarul strămoșilor, fie cele aduse în plin câmp. Cultul său însă suferă același declin al primatului religios ca cel al altor zei cerești arhaici. Di se prezintă ca îndepărtat și mai puțin activ decât strămoșii spiței regale, acestuia aducându-i-se mai puține sacrificii. În

schimb el este singurul invocat atunci când sunt în joc fertilitatea și războiul, cele două preocupări de bază ale Suveranului.

În ierarhia divină totusi, poziția lui Di rămâne supremă, acestuia subordonându-i-se toți ceilalți zei și strămoșii regali. Cu toate acestea, numai strămoșii Suveranului sunt în stare să mijlocească pe lângă Di, iar numai Suveranul poate comunica cu strămoșii săi deoarece el este „omul unic”. Astfel, prin intermediul strămoșilor, Suveranul își întărește autoritatea, iar credința în puterea lor magico-religioasă legitima dominația dinastiei Shang. La rândul lor, strămoșii depind de ofrandele de cereale, de sângele și carnea aduse drept sacrificiu. Cultul lui Shang Di era adânc înrădăcinat încă din epoca neolitică, el făcând parte integrantă din sistemul religios al celor mai vechi cultivatori. Figura Suveranului de altfel este privită ca având origine divină întrucât se considera că strămoșul inițial al acestuia descindea din Di, iar astfel cultul lui Di a primit o funcție politică.

Sacrificiile erau aduse de Suveran în două serii: strămoșilor și lui Di și altor zei. Uneori serviciul ritual se desfășusa pe parcursul a 300 sau 360 de zile, astfel cuvântul „sacrificiu” desemna „anul”, iar ciclul anual era conceput ca un serviciu complet. Acest lucru confirmă importanța religioasă a calendarului care garantează revenirea normală a anotimpurilor. În marile morminte regale de lângă Anyang au fost găsite alături de suveran numeroase schelete de animale și de oameni jerfite pentru a-l însoți pe Suveran pe lumea cealaltă. Alegerea victimelor (însoțitori și servitori, câini, cai) subliniază importanța vânătorii pentru aristocrația militară și clanul regal.

Asemeni locuințelor, mormintele împărtășeau același simbolism cosmologic și îndeplineau funcția de case ale morților. O credință similară ar putea explica sacrificiul uman cu ocazia construcției clădirilor, mai ales a templelor și palatelor. Sufletele victimelor asigurau perenitatea construcţiei; s-ar putea spune că monumentul ridicat servea drept „nou trup" pentru sufletul victimei. Dar se practicau sacrificii umane şi in alte scopuri, şi asupra lor suntem mai puţin informaţi; se poate presupune ca se urmărea innoirea Timpului sau regenerarea dinastiei. Cu toate lacunele, se pot descifra liniile mari ale religiei in epoca Shang. Importanţa zeului celest şi a cultului strămoşilor este evidentă. Complexitatea sistemului sacrificial (strans legat de un calendar religios) şi a tehnicilor divinatorii presupune existenţa unei clase de „specialişti ai sacrului", ghicitori, preoţi sau şamani, in sfarşit, iconografia ne dezvăluie

articulaţiile unui simbolism cosmologic şi soteriologic totodată, incă insuficient lămurit, dar care pare să anticipeze principalele concepţii religioase din China clasică.

În ~1028, ultimul rege Shang a fost infrant de căpetenia tribului Zhou. Într-o celebrăproclamaţie, acesta işi justifică revolta impotriva Suveranului prin porunca primită de laStăpanul ceresc de a pune capăt unei domnii corupte şi detestabile. Este prima enunţare a celebrei doctrine despre „Mandatul Cerului". Şeful victorios s-a proclamat Suveran: el a inaugurat cea mai îndelungată dinastie din istoria Chinei (~1028-256).

La inceputul dinastiei, zeul cerului Tian (Cer), sau Shang Di (Domnul de Sus), manifestătrăsăturile unui zeu antropomorf şi personal. El locuieşte in Ursa Mare, in Mijlocul Cerului. Textele pun in lumină structura sa celestă: el vede, observă si aude totul; el este clarvăzător şiomniscient; hotărarea sa este infailibilă. Tian şi Shang Di sunt invocaţi in contracte şi in pacturi.Mai tarziu, atotvederea şi omniscienţa Cerului sunt celebrate de către Confucius şi de mulţi alţifilosofi, moralişti şi teologi de toate nuanţele. Dar, pentru aceştia din urmă, Zeul Cerului işipierde progresiv natura religioasă. El devine principiul ordinii cosmice, garantul legii morale.Acest proces de abstracţie şi raţionalizare a unui Zeu Suprem este frecvent in istoria religiilor (Brahma, Zeus, Dumnezeul filosofilor din epoca elenistică, in iudaism, creştinism şi islam).

Dar Cerul (Tian) rămâne protectorul dinastiei. Suveranul este „fiul lui Tian şi regentul lui Shang Di". De aceea, in principiu, numai Suveranul este in măsură să-i ofere sacrificii. El erăspunzător de succesiunea normală a ritmurilor cosmice, în cazuri de dezastre — secetă, semne de catastrofă, calamităţi, inundaţii — el se supune riturilor expiatorii, intrucat orice zeu celest guvernează anotimpurile, Tian joacă un rol şi in cultele agrare. Suveranul trebuie, de asemenea, să-l reprezinte in momentele esenţiale ale ciclului agrar.

Cultul strămoşilor prelungeşte in mare parte structurile instalate in epoca Shang. Urna-casă este inlocuită cu o tăbliţă, pe care fiul o depunea in templul strămoşilor. Ceremonii destul

de complexe aveau loc de patru ori pe an; se aduceau ofrande de cărnuri crude, cereale şi băuturi, şi se invoca sufletul strămoşului. Acesta era personificat de către un membru al familiei, in general de către un nepot al mortului, care impărţea ofrande. Ceremonii asemănătoare sunt destul de răspândite in Asia şi in alte părţi; un ritual aducând in scenă pe un reprezentant al mortului era foarte probabil practicat din vremea dinastiei Shang, dacă nu chiar din preistorie.

Divinităţile chtoniene şi cultele lor au o istorie indelungată, asupra căreia suntem slab informaţi. Se ştie că inainte de a fi reprezentat ca o Mamă, Pămantul era resimţit ca o forţă creatoare cosmică, asexuată sau bisexuală. Potrivit lui Marcel Granet, imaginea Mamei-Pămant apare iniţial sub „aspectul neutru de Loc Sfant". Ceva mai tarziu. „Pămantul domestic a fost conceput cu atributele unei puteri materne şi hrănitoare", in vremurile vechi, morţii erau ingropaţi in incinta casei, acolo unde se păstrau seminţele. Or, păstrătoarea seminţelor a rămas, pentru multă vreme, femeia, „in timpul dinastiei Zhou, grăunţele destinate insămanţam ogorului impărătesc nu erau păstrate in camera Fiului Cerului, ci in apartamentul impărătesei" Abia mai tarziu, o dată cu apariţia familiei patrilineare şi a puterii senioriale, Pămantul a devenit un zeu. in epoca dinastiei Zhou, existau o mulţime de zei ai Gliei, organizaţi ierarhic: zeii Gliei familiale, zeul satului, zeii pămanturilor regale şi senioriale. Altarul era sub cer deschis, dar comporta o tăblie din piatră şi un copac — relicve ale cultelor originare consacrate Gliei ca putere cosmică. Cultele ţărăneşti, articulate in jurul crizelor legate de anotimpuri, reprezintă probabil formele primare ale acestei religii cosmice. Căci Pămantul nu era conceput doar ca sursă a fertilităţii agrare. Putere complementară Cerului, Pămantul se dezvăluie ca parte integrantă a totalităţii cosmice.

De puţin timp, cercetătorii sunt unanim de acord in a sublima complexitatea culturală şi religioasă a Chinei arhaice. Aşa cum e cazul cu atatea alte naţiuni, etnia chineză nu era omogenă, in plus, nici limba, nici cultura, nici religia sa nu constituiau, la inceput, sisteme unitare. Wolfram Eberhard a scos in evidenţă contribuţia elementelor etnice periferice (thai, tunguzi, turco-mongoli, tibetani) la sinteza chineză. Aceste lucruri ajută la înțelegerea impactul şamanismului septentrional asupra religiozităţii chineze şi „originea" anumitor practici daoiste.

Istoriografii chinezi erau conştienţi de distanţa care separa civilizaţia lor clasică de credinţele şi practicile „barbarilor". Or, printre aceşti „barbari" se intalnesc de multe ori etnii care au fost parţial sau total asimilate şi a căror cultură a sfarşit prin a face parte integrantă din civilizaţia chineză. Amintim un singur exemplu, pe acela al impăraţilor Zhou. Domnia lor era stabilită către ~1100. Totuşi impăraţii Zhou, care işi asimilaseră cultura dinastiei Shang, erau de origine mongolă şi religia lor se caracteriza prin şamanism şi tehnicile extazului. Unificarea Chinei sub dinastia Han, deşi provocand distrugerea culturii Zhou, a facilitat difuziunea credinţelor şi a practicilor lor religioase in intreaga Chină. Multie dintre aceste mituri cosmologice și practici religioase au fost adoptate de cultura chineză, iar multe dintre tehnicile extatice se regasesc in anumite cercuri daoiste.

Bibliografie

1. Mircea Eliade – „Istoria credințelor și ideilor religioase”2. Jacques Gernet –„Lumea chineză”3. Joseph A. Adler –„ Chinese Religion: An Overview”