Tradiţii şi obiceiuri în Roma Antică

SCURT ISTORIC:

Roma Antică a fost un oraș-stat a cărui istorie se întinde în perioada de timp cuprinsă între 753 î.Hr. și 476 d.Hr. Pe parcursul existenței sale de douăsprezece secole, civilizația romană a trecut de la monarhie la republică oligarhică și, apoi, la imperiu extins. Ea a dominat Europa de Vest și întreaga arie în jurul Mării Mediterane, prin cuceriri și asimilare, însă, în final, a cedat în fața invaziilor barbarilor din secolul cinci, marcând, astfel, declinul Imperiului Roman și începutul Evului Mediu.

Roma antică a adus contribuții importante în organizarea politică și administrativă, juridică, artă militară, artă, literatură, arhitectură, limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa continuă să aibă o influență puternică asupra lumii moderne.

PRINCIPALII ZEI ŞI ZEIŢE ALE ROMANILOR:

Jupiter - zeul luminii și al fenomenelor cerești: vântul, ploaia, tunetul, al furtunii și al fulgerului. Este de proveniență indo-europeană, din Dyaus Pitar sau Părintele zilei la triburile indo-europene (care nu erau altceva decât traci emigrati). La ei DYAUS(ZIUA) era zeul cerului. Îl are drept corespondent pe Zeus.

Iuno - soția credincioasă a lui Jupiter, simbolizând zeița Lunii. Ca zeiță a Lunii, ea s-a contopit cu Diana, zeița vânătorii. Este cunoscută cu atributele de protectoare a logodnicilor, de călăuză a mireselor la casa logodnicului ș.a.

Venus - cea mai frumoasă zeiță romană, luminoasă și curată ca flacăra focului. Era asociată, la început, cu Ianus Pater și Tellus Mater (Pământul mamă). Proteja semănăturile și era simbolul maternității, deși rămânea veșnic fecioară. Purta întotdeauna văl.

Vulcanus - zeul trăsnetului și al soarelui arzător. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar în cele din urmă, zeul focului dătător de viață. Era înfățișat cu barbă, uneori cu o ușoară deformație facială. Însemnele sale erau: ciocanul, cleștele fierarului și nicovala.

Saturn - divinitate agrară de origine latină. Patrona belșugul, bogăția, abundența. Era propagatorul viței-de-vie și îngrășătorul ogoarelor.

Minerva - cunoscută la etrusci și la greci; era patroana înțelepciunii, a artelor și a meșteșugurilor de tot felul.

Curius - zeul comerțului și al comercianților, patrona câștigurile dobândite din schimburile negustorești. Avea ca pasăre sfântă cocoșul.

Faunus - zeitatea animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva lupilor și din această cauză purta numele de Lupercus. Avea drept asociată pe Fauna și Bona Dea (Zâna Bună).

RITURILE PUBLICE ALE ROMANILOR:

Cultul public consta la început din rugăciuni, voturi, purificări şi sacrificii. Rugăciunea (precatio) era socotită ca având o putere magică. Din această cauză trebuia rostită fără nicio schimbare sau greşeală.

O formă specială de rugăciune era supplicatio, rugaciune solemnă cerută poporului de către senat în cazuri de calamităţi, epidemii, foamete sau ca mulţumire pentru vreo victorie militară. Întreg poporul lua parte la această ceremonie, care dura un anumit număr de zile. Poporul intra cu ramuri de laur în templele deschise, făcea libaţii de vin şi ardea tămâie, în vreme ce matroanele, cu părul despletit, se roteau împrejurul altarelor cu mâinile ridicate spre cer.

Votul (votum) era socotit ca mijlocul cel mai eficace pentru a se câştiga bunăvoinţa şi ajutorul zeilor, cărora li se promiteau în schimb, în chip condiţionat, ofrande, sacrificii etc.

Purificările aveau mare importanţă la romani. Scopul lor nu era atât curăţirea de greşeli morale, cât spălarea de unele atingeri impure.

Sacrificiile ocupau şi la romani locul cel mai important în cult, fiind rânduite cu extremă amănunţime.

RITURILE PARTICULARE:

Cultul particular nu avea la romani un ritual unic, fiecare familie împlinind actele de cult potrivit propriei sale tradiţii. Ritul obişnuit consta în a oferi focului libaţii în timpul mesei.

BOTEZUL:

La nouă zile după naştere, copilul era stropit cu apă şi recunoscut de tată, care îi punea un nume. La vârsta pubertăţii, în ziua de 14 martie (Liberalia), se dezbrăcau hainele de copil şi se punea toga bărbătească, ceremonia sfârşindu-se printr-un sacrificiu.

CĂSĂTORIA:

Cea mai solemnă ceremonie a cultului familial era căsătoria. După ce mireasa era adusă cu alai şi cântece religioase la casa mirelui, tinerii mâncau împreuna, ca şi la greci, o lipie de secară, perfectându-se astfel din punct de vedere religios unirea lor. Toate aceste rituri ale cultului familial se implineau în jurul vetrei, ca şi la greci.

Tatăl familiei era considerat preot, el săvârşind numeroase ritualuri în faţa altarului domestic numit „larariu”. În fiecare zi, erau depuse pe altar ofrande aduse divinităţii protectoare a casei, numita „lar”: vin, pâine, fructe. În ajunul casatoriei, fetele îi ofereau păpuşile, în semn că acum copilăria lor s-a terminat.

CULTUL MORŢILOR:

Romanii practicau înhumarea şi incinerarea morţilor, rituri împrumutate de la greci. Morţii erau încredinţaţi strămoşilor ce au devenit "zei". Familia avea anumite obligaţii înainte şi după înmormantare şi erau riguros respectate. De trei ori pe an, în lunile august, octombrie şi noiembrie, existau ritualuri speciale legate de lumea morţilor, acestora aducându-li-se ofrande.

Pregătirea morţii a jucat un rol important în funeraliile romane. Era datoria membrilor de familie de a fi prezenţi la căpătâiul muribundului, pentru ca atunci când acesta era aproape de momentul morţii să fie ridicat şi aşezat pe pământul gol, iar una dintre cele mai apropiate rude să-i culeagă ultima suflare cu un ultim sărut înainte de a-i închide ochii (vechii romani credeau că sufletul ieşea din corp prin gură).

Urmează pregătirea corpului pentru înmormântare. Femeile din casă sau oameni care aveau această ocupaţie (pollinctores) spală corpul cu apă, îl ung cu ulei parfumat şi îl îmbracă în cele mai bune haine. Apoi, cadavrul este expus în atrium pe un catafalc (funebris lectus) presărat cu flori, cu picioarele îndreptate spre uşa exterioară. Sunt puse sub limbă şi pe ochi monede cu care cel decedat să poată plăti trecerea prin lumea morţilor.

Sarcofag roman din Pamphylia

Ceremoniile funerare au avut loc noaptea la lumina făcliilor. Catafalcul deschis era purtat de cele mai apropiate rude sau de prietenii celui decedat. De-a lungul timpului, funeraliile nobililor şi a personalităţilor publice au început să se facă în timpul zilei cu mare pompă. La procesiunea funerară se alcătuia un cortegiu, însoţit de torţe aprinse, în care se aflau rudele îmbrăcate în haine de culoare închisă, muzicieni cu instrumente de dimensiuni mari ce scoteau un sunet mai solemn, femei angajate să jelească şi să strige durerea plecării dintre cei vii.

Ultimele rituri funerare au loc în afara oraşului. Acestea sunt reglementate în Legea celor 12 Table care au stabilit că incinerarea sau înmormântarea trebuie să aibă loc în afara oraşului. Se practica în egală măsură incinerarea şi înhumarea corpurilor. Cea mai simplă metodă de incineraţie a fost săparea în pământ a unui şanţ care se umplea cu lemne, după care cadavrul era pus peste şi focul era aprins. După ardere şanţul era închis din nou, cenuşa fiind îngropată în pământ. Mai obişnuită era construirea unui rug pe care era pus corpul. Obiecte care au aparţinut celui mort sau care i-au plăcut acestuia erau puse lângă el.

CONCEPŢII DUPĂ MOARTE:

După credinţa romanilor, sufletele celor decedaţi (lares, manes) duceau o viaţă asemanatoare celei de aici, fie în mormânt, fie într-o regiune subterană, obscură, în care domnea zeul Orcus.

Pentru a linişti sufletele celor morţi şi pentru a scăpa de ele, romanii celebrau aşa-numitele Lemuria în zilele de 9, 11 şi 13 mai. Lemures erau sufletele morţilor deveniţi strigoi şi veniţi printre cei vii ca să facă răutăţi. Pentru a scăpa de această primejdie, în zilele amintite mai sus, capul familiei se trezea la miezul nopţii şi umbla cu picioarele goale prin coridoarele casei, trosnind din degete pentru a speria spiritele şi aruncând în spatele său seminţe de bob negru, fără a-şi întoarce capul.

FAMILIA:

Familia este condusă de stăpânul casei (pater familias) care deţine autoritatea deplină asupra tuturor membrilor, indiferent de câte generaţii trăiesc în casă. Autoritatea lui pater familias este atotcuprinzătoare, indivizibilă şi nelimitată, exercitându-se legal asupra soţiei (mater familias), copiilor săi naturali sau înfiaţi, soţiilor şi soţilor acestora, sclavilor casei (servi), a urmaşilor îndepărtaţi, precum şi asupra animalelor domestice, a proprietăţilor mobile şi imobile. Autoritatea stăpânului casei încetează doar la moartea acestuia, moment în care fiii acestuia devin stăpâni pe vieţile şi averile lor.

Soarta copilului, încă de la naştere, stătea la latitudinea tatălui. Dacă acesta nu-l recunoştea încă din prima clipă, era fie înecat, fie expus în stradă pentru a fi ridicat de altcineva care-l creştea pentru a-l transforma în sclav.

Proiect realizat de:

Mihaela PaleacuClasa a X-a F