Planul lucrarii

PARTEA I I.Omul-opera a iubirii lui Dumnezeu II.Starea primordiala

II.1.Starea primordiala si nevinovatia originaraII.2.Paradoxul libertatiiII.3.Ambivalenta nestricaciunii si nemuririi primordialePARTEA A II-A

I.Existenta umana ca tainaI.1.Omul, creat printr-un act special al lui DumnezeuI.2.Sufletul si trupul incep sa existe deodata, formand o singura fire, superioara naturii.

II.Rationalitatea in Chipul lui DumnezeuII.1.Omul-Chipul lui Dumnezeu-existenta rationalaII.2.Chipul lui Dumnezeu, ca inrudire si relatie speciala a omului cu DumnezeuII.3.In trupul omenesc, rationalitatea plasticizata isi atinge maxima cu complexitate

III.Persoana umana si baza sa in Sfanta TreimeIII.1.Complexitatea fiintei umaneIII.2.Persoanele, natura lor comuna si baza lor in Sfanta TreimeIII.3.Omul-barbat si femeieIII.4.Notiunea de « persoana » si « ipostas eclesial »

IV.Innoirea si implinirea vietiiIV.1.Asemanarea cu DumnezeuIV.2.De la omul vechi la cel nou-restaurarea omului in HristosPARTEA A III-A Opera a unui plan maret, omul tinde spre Dumnezeire1.Omul, opera unui plan maret si a unei intelepciuni adanci2.Omul, ca si chip al lui Dumnzeu, tinde spre absolut, spre asemanarea cu Dumnezeu si spre indumnezeireINCHEIERE.Depasirea mortii prin harul lui Hristos in Biserica1.Misiunea speciala a omului 2.Moartea si viata vesnicaBIBLIOGRAFIE

PARTEA I PARTEA I

« Adevarul dumnezeiesc nu sta in cuvinte ci in tacere, in linistea inimii, in care ramai printr-o indelunga suferinta »

(din cartea unui sarac cu duhul )

Problema “om” este si ramane una din cele mai de seama, fiind abordata fara exceptie in orice sistem filosofic si magico-religios, dupa cum orice model stiintific al lumii contine in mod obligatoriu si un model al omului.

Prin demersul stiintific omul este degradat si nu mai este considerat ca o coroana a Creatiei, poate doar cel mai complex exemplar evoluat din sirul vietuitoarelor, iar dupa modelul darwinian, chiar rezultatul unui proces al carui rol principal l-a jucat hazardul.

Este drept ca prin aparitia principiului antropic in cosmologia moderna, omul este repus intr-o pozitie oarecum privilegiata, in contextul unei integrari bazata insa pe cauze finale. Existenta unor intrebari fara raspuns constituie esecul antopologiilor stiintifice creand fisura dincolo de care se desfasoara orizonturile spiritualitatii.

Luarea in discutie a modelului dualist al existentei cu un segment material si unul spiritual, complica problematica omului, caci in alcatuirea lui intervin ambele componente, ceea ce duce la celebra definire a omului drept un “microcosmos”. Omul devine, astfel, cea mai complexa forma a Creatiei, dupa dubla sa compozitie, iar, analizand acest aspect, Sfintii Parinti conchid chiar ca el este superior ingerilor, care sunt exclusiv de natura spirituala.

Din nefericire, echilibrul Creatiei a fost tulburat de aparitia raului, dar o reflectie serioasa duce la ideea necesitatii acestuia in Univers in contextul in care omul trebuia sa-si manifeste conditia proprie.

Omul primordial isi pierde conditia paradisiaca prin conlucrarea Raului, sufera “caderea” care genereaza necesitatea unei restaurari a conditiei initiale.

Ideea unei asememea nevoi este intalnita in toate sistemele religioase sau filosofico-religioase cu orientare soteriologica. De aici rezida si ideea mantuiri care nu este altceva decat cheia de bolta a Revelatiei. Pentru conturarea antropologiei crestine era imperios necesar ca Iisus sa fi fost si Dumnezeu si Om.

Esenta antropologiei crestine si mecanismul genezei sale sunt precizate prin indumnezeirea firii umane, gratie modelului misterioasei inomeniri a lui Hristos.

Optiunea din Eden a primilor oameni veterotestamentari au facut ca imaginea lui Dumnezeu din om sa devina mai palida, imagine ce-si redobandeste stralucirea initiala prin actul mantuirii. Asta nu conduce in nici un caz la ideea ca omul a fost exonerat de obligatiile sale sacramentale si morale. Deoarece la sfarsitul lumii Raul exista si continua sa complice existenta, fiecare exponent al rasei umane trebuie sa-si impuna un sistem de referinte etice si sa constientizeze nevoia sa, de faptura creata, de a-L cunoaste pe Dumnezeu.

I. Omul-opera a iubirii lui Dumnezeu

Omul constituie o adevarata enigma fara indoiala una din cele mai importante, daca nu cea mai semnificativa ale lumii. El este special nu doar prin aceea ca face parte din lumea animala, fiind totodata o fiinta sociala, omul-”animal social” dupa cum aprecia I. Kant, exceleaza in calitatea lui de persoana.

Marii teologi au stiut sa acorde omului o reala importanta, considerand ca fata de persoana umana, fata de unicitatea dintr-un chip uman, intr-un destin uman, lumea intreaga nu e nimic.1 Vrand sa-si cunoasca originile si sa-si depaseasca limitele, dorind sa stie cine este, de unde vine, incotro si cu ce misune se indreapta, omul traieste o neliniste permanenta.

Potrivit conceptiei crestine, Dumnezeu a creat lumea si pe om dintr-un motiv si un scop. Acesta da fapturii umane un sens. Parintii au scos in evidenta bunatatea lui Dumnezeu ca motiv al creatiei, pentru a o opune ideeii ca Dumnezeu a creat lumea dintr-o necesitate interna, care duce si ea la panteism. Dumnezeu a creat lumea din bunatate, pentru ca sa se faca partase si alte fiinte de iubirea Lui intertrinitara. Dionisie Areopagitul zice: ”Binele, prin insusi faptul ca exista ca bine fiintial, intinde bunatatea la toate cele ce sunt”2. Datorita acestei iubiri nesfarsite exista lumea si prin aceasta si omul. Daca pe toate le-a creat Dumnezeu sa se impartaseasca de iubirea Sa, atunci scopul omului in special este acela de ajunge la o participare deplina la aceasta iubire, la o comuniune deplina cu Creatorul. Numai omul poate fi si deveni tot mai mult “martorul” slavei si bunatatii lui Dumnezeu, putandu-se bucura in mod constient de iubirea lui, devenind “partenerul” Lui.3

Nevinovatia originara face parte din misterul “inceputului” omului, de care omul “istoric” s-a despartit apoi, savarsind pacatul stramosesc. Acest lucru nu inseamna ca nu este capabil sa se apropie de aceasta taina prin cunoasterea teologica.

Omul “istoric” incearca sa inteleaga misterul nevinovatiei originare aproape printr-o contradictie, adica mergand si la experienta propriei greseli si a propriei pacatosenii. El incearca sa inteleaga nevinovatia originara ca trasatura esentiala pentru teologia trupului, plecand de la experienta rusinii. Nevinovatia originara este, deci, ceea ce, “in mod rational”, adica de la radacinile sale exclude rusinea din constiinta omului.

Acesta, sub influenta “tatalui minciunii”4, s-a despartit de aceasta participare, dar nu in masura pacatului Satanei, intrucat sufletul uman este incapabil sa atinga o astfel de masura. Neascultarea omului inseamna totdeauna o indepartare de Dumnezeu si, intr-un anume sens, inchiderea libertatii umane fata de El. Inseamna si o deschidere a acestei libertati-a mintii si vointei omului-catre acela care este “tatal minciunii”.

Acest act de alegere constienta nu este doar neascultare, ci implica si un anumit consimtamant la motivatia continuta in prima ispitire la pacat si reinnoita neincetat in tot cursul istoriei omului pe pamant: ”Dumnezeu stie ca daca veti manca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul.”

Ne oprim aici chiar in centrul a ceea ce s-ar putea numi “anti- Cuvant”, adica ”anti-adevar”5. Pentru ca adevarul despre om este falsificat;cine este omul si care sunt limitele de netrecut ale fiintei si libertatii lui?Acest “anti-adevar” este posibil deoarece are loc simultan o falsificare completa a adevarului despre cine este Dumnezeu.

Dumnezeu Creatorul este suspectat, ba chiar de-a dreptul acuzat in credinta fapturii. Se cauta sa se “falsifice” Binele Insusi, Binele absolut, Care tocmai in opera Creatiei S-a manifestat ca Binele Care dainuieste in chip negrait:ca “bonum diffusivum sui”6, ca iubire creatoare.

Cine poate “vadi”pe deplin cu privire la pacat, sau cu privire la aceasta motivatie a neascultarii originare a omului, decat Acela Care desigur este Domnul si izvorul oricarei daruiri, Duhul Care ”cerceteaza adancurile lui Dumnezeu” si este iubirea Tatalui si a Fiului ?

Inca din antichitate, omul considera ca singura solutiei a enigmei fiintei o constituia cunoasterea de sine, cunoastere posibila in virtutea dublei si contradictoriei fiinte, polarizata la cel

1 Nikolai Berdeaev, Despre sclavia si libertatea omului, (trad. rom), Editura Antaios, Oradea, 2000, pg. 232 Dionisie Areopagitul, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, Teologia dogmatica ortodoxa, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1968, pg. 3383 Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 3394 Papa Ioan Paul al II-lea, Planul lui Dumnezeu-decalog pentru mileniul III, Trad. de Willi Tauwinkl, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1999, pg. 1275 Ibidem, pg. 1286 Bine care tinde sa se impartasesca (lat. )

mai inalt nivel, la fel de aproape de Dumnezeu ca si de animal7, capabil sa traiasca simtirile ambelor aspecte.

II. Starea primordialaII. 1. Starea primordiala si nevinovatia originara

Chipul dumnezeiesc consta in structura ontologica a omului facuta sa tinda spre comuniunea cu divinitatea. In consecinta starea primordiala a omului nu putea fi o stare de desfasurare a chipului in virtutile in care manifesta aceasta comuniune, intrucat pentru aceasta se cerea timp. Dar stare primordiala nu putea fi nici o lipsa a chipului ca structura ontologica in tendinta spre aceasta comuniune, pentru ca o asemenea structura specific umana nu se castiga in timp. Omul a fost de la inceput om.

Omul a fost, deci, curat de pornirile rele si cu o tendinta spre binele comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii, dar nu intarit in aceasta curatie si-n acest bine. Era constient si liber, iar in constiinta si libertate avea tendinta spre cele bune. Nu era pacatos, dar nici impodobit cu virtuti dobandite si cu ganduri curate consolidate. Avea nevinovatia celui ce nu a gustat pacatul, dar nu cea castigata prin respingerea ispitelor. Trupul lui nu era robit legii automate a pacatului, dar nu avea nici forta intarita prin deprindere de a ramane imun fata de o astfel de stare.

Lumea nu impunea trupului si spiritului sau procesele ei ca niste lanturi din care nu se poate iesi, dar nici nu fusese adusa sub stapanirea duhului care-si impunea puterea lui asupra ei. Dumnezeu cel personal, creator si proniator, Se arata cu o evidenta de necontestat in oglinda netulburata a sufletului si toate bunele intentii ale omului se intalneau cu cele sugerate interior de Dumnezeu. 8

Numai cand pacatul a tocit sensibilitatea curata a omului pentru Dumnezeu, Care lucreaza si graieste prin lucruri, a fost necesara o Revelatie care sa se deosebeasca de lucrarea Lui de fiecare clipa prin lucruri, dar care nu mai este vazuta de om. Daca aceasta nevinovatie s-ar fi consolidat prin fapte de staruinta in ea, forta spirituala ar fi devenit asa de mare, incat amagirea nu ar fi putut avea loc. Potenta nemuririi, pe care o avea omul in sine, prin spiritul sau creat dupa chipul lui Dumnezeu, ar fi devenit o realitate.

Sfantul Ioan Damaschin spunea ca Dumnezeu l-a facut pe om ”fara de pacat in fire si liber in vointa, dar fara de pacat nu ca inaccesibil pacatului, caci numai Dumnezeu este inaccesibil pacatului, ci ca unul ce nu avea in fire pornirea spre pacatuire”. 9 Omul nu poate deveni o piesa intru totul asemenea naturii, dar devine patimas cand cade in stapanirea ei, dupa cum atunci cand isi afirma stapanirea sa asupra ei devine fortificat spiritual. Pentru aceea i s-a dat porunca sa stapaneasca asupra naturii. Daca urma acestei porunci isi afirma libertatea si intarirea spiritului prin ea. Porunca nu urmarea aservirea omului, ci intarirea lui in libertate si-n comuniunea cu Dumnezeu. Ea ii cere omului sa ramana om si sa se fortifice ca om, ca fiinta superioara naturii.

II. 2. Paradoxul libertatii

Neurmand poruncii de a stapani asupra naturii, omul a renuntat la libertate, insa prin libertatea insasi. Daca nu avea libertate sa si renunte la ea in mod liber, nu i s-ar fi cerut sa si-o reafirme stapanind natura. Baza intregii maretii a chipului dumnezeiesc al omului sta in libertatea lui. Dar in ea a fost implicata si putinta caderii, putinta de a-si reafirma libertatea renuntand in acelasi timp la ea intr-o anumita masura si de a aproba continuu, prin libertatea sa, renuntarea la libertate.

7 Nikolai Berdeaev, op. cit., pg. 248 Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 4119 Sfantul Ioan Damaschin, De fide orthodoxa, lib. II, cap. XII, pg. 94, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 412

Omul a fost creat numai prin vointa lui Dumnezeu, dar nu poate fi indumnezeit doar prin ea. Persoana umana este cea mai inalta creatie, numai pentru ca Dumnezeu pune in ea posibilitatea iubirii, pe de o parte, cat si a refuzarii ei, pe de alta. Omul, in maretia sa de a putea deveni dumnezeu, este capabil de a putea cadea. Vl. Lossky, urmarind teologia Sf. Vasile cel Mare, considera libertatea un paradox, asemenea si providenta divina, afirmand : ”Culmea atotputerniciei implica astfel un fel de neputinta (voita) a lui Dumnezeu, ca un risc divin. Dumnezeu risca ruina eterna a celei mai inalte creatii a Sale, ca sa poata fi cea mai inalta. Paradoxul este ireductibil”. 10

II. 3. Ambivalenta nestricaciunii si nemuririi primordiale

Dat fiind ca in starea de nepacatuire pe care o avea omul la inceput era implicata comuniunea neimpiedicata cu Dumnezeu, ceea ce constituie baza consistentei naturii umane si a incoruptibilitatii si nemuririi ei dupa har, Sfintii Parinti au dreptate sa atribuie omului dinainte de cadere starea de incoruptibilitate (nestricaciune) si de nemurire si de stralucire a lui, in lumina lui Dumnezeu.

Prin pacat insa oamenii au fost readusi la moartea care era si nu era proprie naturii lor. Astfel, moartea si stricaciunea tin pe de o parte de natura umana, cand ramane in legatura cu Dumnezeu, fireasca ei, pe de alta sunt contrarii aspiratiei naturii umane celei facute din nimic cand ramane in ea insasi. Vladimir Lossky, punandu-si intrebarea: ”se poate spune ca Adam, in conditia sa paradisiaca, era cu adevarat muritor ?”, raspunde: ”Dumnezeu n-a creat moartea”.

Pentru teologia veche, ca cea a Sfantului Irineu, Adam nu era nici muritor in chip necesar, nici nemuritor in chip nenecesar: ”natura sa bogata in posibilitati, maleabila, putea fi constant hranita de har si transformata de el pana la a putea depasi toate riscurile imbatranirii si mortii. Posibilitatile mortii existau ;dar existau pentru a fi facute imposibile. Aceasta era incercarea impusa libertatii lui Adam:pomul vietii in centrul raiului si hrana nemuririi oferita de aceasta ofereau posibilitatea nemuririi...”11

Sfantul atanasie afirma: ”Dumnezeu a facut pe om si a voit ca el sa ramana in nestricaciune... Dar calcarea poruncii i-a readus la natura lor, pentru ca, iesiti din nimic, sa sufere din nou, cu dreptate, in cursul timpului, coruptia indreptata spre nimic. Daca ar fi pastrat, prin contemplare, asemnarea cu Cel Ce este, ar fi redus coruptia cea dupa natura si ar fi ramas incoruptibil.”12

Nemurirea omului tinea de atasarea la Dumnezeu, de orientarea spre El chiar prin simturi. Daca ar fi persistat in legatura cu Cel Ce l-a creat, starea de nemurire s-ar fi consolidat in ceea ce-l priveste. Inainte de pacat, aflandu-se cu Dumnezeu intr-o armonie “fireasca”, chiar daca nu era consolidata prin virtuti dobandite cu fapta, omul se afla si intr-o armonie cu natura.

Putea deveni in mod actual “inelul” de legatura a naturii intregi cu Dumnezeu, cum spune sfantul Maxim Marturisitorul. Contrar conceptiilor panteiste, omul nu e destinat sa se “autoindividualizeze”, sau sa se “cosmicizeze” intr-un tot impersonal, ci dimpotriva, sa personalizeze lumea.

“Omul nu se mantuieste prin univers, dar universul se mantuieste prin om. Pamantul gaseste sensul sau personal, ipostatic, in om. Numai prin om cosmosul, care e de la origine o logosfera, poate deveni o hristosfera si o pnevmatosfera”. 13

10 Vladimir Lossky, Teologia Dogmatica, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 41411 Ibidem, pg. 41512 Sf. Atanasie cel Mare, Despre intruparea Cuvantului, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 41613 Sf. Maxim Marturisitorul, Ambigua, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 417

PARTEA A II-APARTEA A II-A

I. Existenta umana ca tainaI. 1. Omul, creat printr-un act special al lui Dumnezeu

In fiinta omului staruie o adancime de o profunzime nu intotdeauna limpede care il face sa devina o veritabila enigma. De aceea, existenta umana urzita din “tesatura de o tainica si maiestrita complexitate”, este una paradoxala si chiar contradictorie.

Prin datele naturii sale fizice, omul nu se poate defini, nici prin ordinea sociala pe treapta civilizatiilor si nici ca o existenta pura. Problematica conditiei si a destinului uman ridica mari semne de intrebare: “Cine suntem ?”, “De unde venim ?”, “Unde mergem ?”Omul nu poate fi cunoscut prin simple reductii si simplificari, ci printr-o ampla meditatie asupra fiintei sale integrale, care poarta intr-o zona a misterului existentei. Omul creste pana dincolo de dimensiunea naturala si sociala, fiind act liber si spirit intrupat, angajandu-se in actul creator al lumii pentru a pasi ascensional in transcendenta. Omul, prezentand spirit, devine o faptura ce armonizeaza si insufleteste, simbol al unei realitati de neinlaturat si de o “frumusete inegalabila”. 14

Existenta multidimensionala, prin reductie omul este o fiinta dubla, care, in conditia sa, este determinat de mai multi factori. Prin constiinta traieste noi zone care fuzionand creaza o noua natura, care este, in fond, umanitatea noastra. Spiritualitatea umana este astfel conceputa incat sa nu poata evita setea de absolut, orientata catre binele si frumusetea suprema. Pentru a evita dezechilibrul si declinul propriei existente, omul trebuie sa-L recunoasca pe Dumnezeu, sa iubeasca forta Sa creatoare si frumusetea generata de El. In lipsa lui Dumnezeu, omul traieste singuratatea metafizica, simtind golul lumii si traind teama.

Crezand ca Dumnezeu exista, omul are incredere in tot ceea ce intreprinde, ducand lucrurile catre o transparenta ce conduce la intelegere si implinire. Dumnezeu fiind izvor al vietii, creatiei si dragostei, creste si transfigureza existenta umana, redandui calitatea ei superioara. In contact cu Divinitatea, acesta se aseaza si se alimenteaza “din profunzimea unui tezaur spiritual”15

In lume omul are o pozitie complexa, responsabila, data dintr-o libertate originara si aderare divina, intr-o continua lupta a contradictiilor si tentatiilor. Omul, dupa invatatura crestina, e adus la existenta de la inceput ca spirit intrupat, sau ca o unitate constand in suflet si trup, printr-un act creator al lui Dumnezeu. Geneza nu spune ca Dumnezeu a alcatuit intai trupul si apoi a suflat suflare de viata, ci numai ca “l-a facut luand tarana din pamant si a suflat in narile lui suflare de viata si s-a facut omul cu suflet viu”(Gen. II, 7). Omul ca fiinta speciala este creat in mod simultan in intregimea sa.

Geneza precizeaza ca actul de creare a omului este unul special si totodata deosebit de crearea naturii. Omul, ca fiinta reala “vie”, vine in mod esential la existenta printr-un act special al lui Dumnezeu. El va urca prin relatia speciala a sufletului cu Dumnezeu la viata viitoare impreuna cu trupul sau si cu pamantul cu care sta in legatura.

Sfantul Macarie Egipteanul afirma referitor la unicitatea persoanei umane: ”Intre Dumnezeu si om exista cea mai mare inrudire”16, iar Grigorie de Nyssa spune ca “omul este inrudit cu Dumnezeu”17

14 Ernest Bernea, Crist si conditia umana, Ed. Cartea Romana, Bucuresti, 1996, pg. 2215 Ibidem, pg. 2516 Sf. Macarie Egipteanul, Omilia 45, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 38917 Sf. Grigorie de Nissa, Oratio catehetica, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 389

I. 2. Sufletul si trupul incep sa existe deodata, formand o singura fire, superioara naturii

Asa cum trupul nu incepe sa se formeze de la sine, sau printr-un proces anterior, ci are de la inceput in sine sufletul, ca factor deosebit de natura sa, tot asa cum nici sufletul nu exista inainte de a incepe sa se formeze trupul sau. Inceputul concomitent al existentei lor, presupune o implicare foarte intima a sufletului si a trupului, care face imposibil de inteles separat un suflet si un trup in sine.

Acest inceput concomitent si in stransa implicare a doi factori trebuie admis, odata ce trupul nu poate fi inteles singur ca parte a naturii ce se depaseste pe sine, sau numai ca parte a acestei naturi. Pe de alta parte sufletul uman nu poate fi inteles inainte de trup, caci in acest caz trupul n-ar fi partas de la inceput la caracterul de subiect al omului si aceasta s-ar repercuta asupra intregii vieti a omului si a legaturii lui cu natura, tinand sufletul intr-o temnita si in fata naturii ca in fata unei realitati straine pe care nu o poate transfigura si care nu-l poate imbogatii, asa cum socoteste teoria platonic-origenista.

Sufletul trebuia sa fie de la inceputul formarii trupului pentru ca trupul sa aiba aceeasi complexitate speciala adecvata sufletului. Geneza ne spune ca Dumnezeu a creat intai sufletul omenesc din tarana si apoi i-a insuflat sufletul. Aceasta trebuie inteleasa in sensul ca de cand a inceput sa formeze trupul uman cu o complexitate biologica maxima, a avut in el insuflat sufletul. “Lucrarea creatoare a Logosului dumnezeiesc nu a mai constat numai intr-un nou impuls dat rationalitatii generale a lumii create, ci a intrat El Insusi ca subiect in relatie dialogica creatoare cu un subiect creat ce este chip vazut al subiectului Sau spiritual, aducand la existenta sufletul omenesc odata cu trupul.”18. Prin aceasta, omul sta intr-o relatie constienta, intr-un dialog constient pentru a produce in lume tot felul de transformari voite, dupa asemanarea cu Dumnezeu. Sfantul Maxim Marturisitorul considera ca omul e constituit de la inceput din suflet si trup, pentru ca el este de la inceput ipostasul om, constituit din amandoua. El mai declara ca sufletul si trupul nu se pot uni nici sub presiunea unei forte exterioare, nici a unei afinitati naturale, caci in ambele cazuri unirea lor s-ar datora unei forte impersonale lipsite de libertate, si in acest caz nici omul n-ar fi o fiinta libera. Sufletul si trupul vin la existenta deodata, la inceput prin creatie, iar dupa aceea prin nastere si prin voia lui Dumnezeu, ca o unitate.

Uniunea intre suflet si trup in unitatea persoanei umane e o taina deosebita pentru specia-om, unind natura cu spiritul si dand posibilitatea persoanei noastre sa faca un uz contingent de natura. Persoana noastra e spirit capabil de simtire si de cunoastere prin simturi, mentinand constiinta in sine si libertatea sa. Prin senzatii, omul se ridica la sensurile superioare senzatiilor din natura;mai mult, prin trup spiritul exprima legatura infinit de complexa a lui, pe de o parte cu ordinea spirituala superioara, pe de alta, cu ordinea lumii, legandu-se impreuna.

Dupa conceptia crestina, omul nu e numai trup material, caci ca atare nu ar reprezenta un factor de libertate creatoare fata de natura automata, unfactor care actualizeaza lumea cu realitatea contingenta. Numai ca spirit intrupat sau ca suflet, din primul moment al existentei sale, spiritul uman este un factor inserat in lume, ramanand deosebit de natura, dar putand face uz de aceasta in mod liber.

Evident, natura dubla a omului nu e doar o juxtapunere statica a doua elemente eterogene, trup muritor si suflet nemuritor ; ”ea reflecta o functie dinamica a omului, ca intermediar intre Dumnezeu si creatie”19.

II. Rationalitatea in om-chipul lui Dumnezeu.II. 1. Omul-Chipul lui Dumnezeu-existenta rationala

18 Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 37919 John Meyendorff, Teologia bizantina, (trad. rom) Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1996, pg. 189

In traditia Bisericii si in continuitatea sa istorica ortodoxa, aflam adevarul despre om cercetand revelatia adevarului despre Dumnezeu. Nu este suficienta o antropologie descriptiva, ci mai mult decat o explicare a existentei umane, anume luminarea acelor parti ale fiintei umane ce raman inaccesibile cauzalitatii obiective.

Dumnezeu este afirmat ca Existenta personala, iar omul-creat dupa chipul Sau-existenta personala de asemenea. Omul stapaneste peste toata creatia, fiind gata sa conduca intraga faptura spre Ratiune (Logos) sau spre scopul sau final. Omul este special tocmai prin aceea ca nici o alta creatura din lume nu este facuta direct de Dumnezeu, facut viu prin “suflare de viata”. Sufletul primit de om este “tot ceea ce este viu”20, denumind sau indicand pe omul intreg ca ipostas unitar, viu. Sufletul constituie semnul vietii atat ca manifestare exterioara, cat si interioara, subiectivizata.

Sfintii Parinti au inteles prin cele doua elemente din care este compus omul-trup si suflet-doua moduri diferite dar care totusi se intrepatrund, de manifestare a Chipului lui Dumnezeu in om. In incercarea de a defini modul de existenta al omului in intregimea sa, ratiunea, liberul arbitru si suveritatea reprezinta “o recapitulare sinoptica a modului in care exista omul ca alteritate personala”. 21

Desi creat, omul s-a bucurat de un statut privilegiat din partea lui Dumnezeu, inzestrat fiind cu posibilitatea unui mod de existenta diferit de modul de existenta a tot ceea ce este creat in general. Omul a fost inzestrat cu calitatea si darul totodata de a fi persoana, personalitate, existand, daca nu in acelasi mod, cel putin intr-unul similar modului de existenta a lui Dumnezeu.

II. 2. Chipul lui Dumnezeu, ca inrudire si relatie speciala a omului cu Dumnezeu

In relatia constienta si voluntara a fiintei noastre cu Dumnezeu, datorita sufletului inrudit cu Acesta, sta chipul lui Dumnezeu in om. Avand suflet inrudit cu Dumnezeu, tinde spre El, sau se sfla intr-o relatie vie cu Dumnezeu, prin intermediul careia mentine neslabita inrudirea cu Dumnezeu.

Fiinta noastra se arata si se mentine ca si chip al lui Dumnezeu, aceasta relatie fiind posibila pentru ca Acesta l-a facut pe om de la inceput inrudit cu Sine si deci capabil de relatia cu Sine. L-a pus de la inceput in relatie libera si constienta cu Sine, chiar prin insuflarea sufletului viu. Sfintii Parinti inteleg prin aceasta insuflare ideea ca Dumnezeu a sadit in om nu numai sufletul intelegator inrudit cu Creatorul, ci si harul Sau, ca manifestare a relatiei Sale cu omul, care provoaca in om raspunsul sau la actul intemeietor de relatie al lui Dumnezeu.

Sfantul Grigorie Palama spune: ”Au vazut atunci ochii ingerilor sufletul omenesc, unit cu simtire si cu trup, ca pe un alt dumnezeu, nefacut numai pe pamant minte si trup pentru bunatatea dumnezeiasca, ci pentru prisosinta acesteia si configurat dupa harul lui Dumnezeu, ca sa fie acelasi trup, minte si duh si sa fie sufletul sau dupa chipul si asemanarea dumnezeiasca, ca o fiinta deplin unitara din minte, din ratiune si din duh”. 22

Chipul este vazut intr-o participare la Sfanta Treime si, tocmai prin aceasta, ca energie necreata a Duhului Sfant, sau intr-o comuniune activa cu Dumnezeu. Suflarea lui Dumnezeu sadeste in om nu atat viata biologica, caci aceasta o au si animalele, ci viata intelegerii si a comuniunii cu Sine, adica viata spirituala. Dumnezeu insufla in organismul biologic suportul spiritual al sufletului caruia i se adreseaza chemarea Sa si in acelasi timp i se da capacitatea sa raspunda. Apare in om un tu al lui Dumnezeu, care e “chipul lui Dumnezeu”, caci acest tu poate sa spuna si el eu si-i poate spune si el lui Dumnezeu Tu. 23.

Fiinta noastra, in calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, ramane permanent participanta la divin, la lumina dumnezeiasca, chiar daca n-o mai vede destul de clar. Omul a fost cinstit prin insusi actul creatiei sale cu calitate de chip al lui Dumnezeu, intrucat prin ea i s-a sadit inrudirea si relatia 20 Christos Yannaras, Abecedar al credintei, (trad. rom), Ed. Bizantina, Bucuresti, 1996, pg. 7421 Christos Yannaras, op. cit., pg. 75 22 Sf. Grigorie Palama, Despre Purcederea Sfantului Duh, vol. I, pg. 85, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 39223 Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 393

lui cu Dumnezeu. Dar aceasta calitate se mentine si se dezvolta in relatia continua cu Dumnezeu de care omul e capabil si dupa care se cere prin sufletul sau. Chipul e un “dar” si o “misiune”(Gabe und Aufgabe)”, cum spune Viseslavtev. 24

II. 3. In trupul omenesc, rationalitatea plasticizata isi atinge maxima complexitate

Dupa credinta crestin-ortodoxa, omul consta din trup material si din suflet, care nu poate fi redus la materie. Fiinta omeneasca se cere respectata ca o fiinta de o valoare inestimabila, fiind prin suflet “cineva” si nu doar “ceva”. Ceea ce il face pe om “cineva” este tocmai faptul ca este inzestrat cu constiinta si cu capacitatea de reactii constiente si libere. Prin aceasta se manifesta omul ca cineva constient si unic. Aceasta unicitate care nu poate fi inlocuita se arata demna de a dura etern. 25

Trupul uman e o rationalitate palpabila, concreta, speciala prin faptul ca are de la inceput in sine lucrarea speciala a sufletului, imprimata in el cu toata complexitatea activitatilor rationale si a formelor lui de sensibilitate. Trupul ca rationalitate plasticizata inceteaza odata cu moartea, sufletul, insa, nu e una cu aceasta rationalitate palpabila si speciala a trupului si de aceea nu inceteaza sa existe odata cu acesta. Trupul se deosebeste de toata natura materiala prin prezenta sufletului in el ;nu este numai o parte a rationalitatii materializate a naturii generale, ci un trup uman strabatut de suflet.

Sufletul poate aduna si influenta prin trup intreaga natura, iar pe deasupra e rationalitate subiectiva si nesfarsit de bogata prin legatura cu ordinea superioara.

III. Persoana umana si baza sa in Sfanta TreimeIII. 1. Complexitatea fiintei umane

Examinat de jos, omul nu-si dezvaluie decat partea elementara, cea mai putin nobila si demna, care nu este altceva decat reminiscenta caderii sale. Ar fi total lipsit de interes, fara nimic deosebit in el omul, daca n-ar fi o persoana, chiar si inabusita si oprimata, stiind ca lumea asa cum e ea nu constituie un obstacol de nedepasit.

Bineinteles, trebuie facuta diferenta intre persoana, pe de o parte si individ, pe alta. Individul este o categorie naturalista si sociologica, nascut in procesul speciei si apartinand lumii naturale.

Prin gandirea sa, sufletul transmite unitatea, consolidand realitatile care il supun necesitatii, inrobindu-l. Daca omul este o fiinta cosmica si sociala, in tot fiind o lume, atunci persoana umana este tot una cosmica si sociala, ce nu se poate gandi in abstractie si izolare, nu atat pentru ca omul este purtator al Chipului lui Dumnezeu, chemat la imparatia Sa.

Descoperim un paradox in existenta persoanei umane cu infinitele ei aspiratii, cu destinul unic si irepetabil intr-o lume naturala obiectivizata. Valoarea suverana a persoanei, adevarul suveran al personalismului sunt afirmate exclusiv de vointa morala ce stabileste valorile prin alegerea libertatii. 26

Omul reprezinta, in esenta, un punct de sprijin nou in judecata lumii si vietii si o realitate in totalitate specifica ce depaseste conditia celorlalte forme existentiale. In raport cu lumea, omul nu este parte ci un intreg, existand nu ca un lucru oarecare si acumuland in conditia sa “fiinta si cosmosul”, o ampla manifestare a tot ce il face sa existe, traind “prezenta absolutului divin”. 27

24 Das Ebenbild in dem Sundenfall, in vol. Kirche, Staat und Mensch, russische-orhodoxe Studien, Genf, 937, pg. 310-311, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 39425 Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. Dr. Ioan Zagreanu, Dogmatica Ortodoxa, Editia a III-a, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2000, pg. 151 26 Christos Yannaras, op. cit., pg. 10927 Ernest Bernea, op. cit., pg. 21

Unii ganditori gasesc ca omului i s-a impus o limita pe care in realitate n-o are decat virtual, locul sau in lume fiind greu de definit. S-a gandit un om redus, care in fata lumii este o excrescenta.

Intr-un compromis derizoriu, omul, situat fiind la limita dintre materie si spirit, dintre real si posibil, dintre lucru si idee, dintre pacat si mantuire, ramane o problema continua, o intrebare care are mai multe raspunsuri si, de ce nu, “o existenta indurerata, dar nu mai putin plina de frumusete”28

Dumnezeu este Dumnezeu pentru ca este Persoana, nedepinzand de nimic. Daca Dumnezeu Care “este iubire” (I Ioan IV, 16) este propria Sa existenta, a intiparit si naturii umane posibilitatea acestei existente personale. Fiecare om este o existenta personala, putand sa ipostazieze viata ca iubire, ca libertate fata de orice necesitate.

A spune ca omul este Chipul lui Dumnezeu este echivalent cu a intelege ca fiecare om poate sa realizeze existenta sa ca si Hristos, ca Persoana. Vazut simbolic, principiul conditiei omului este un “nucleu solar”, un fond si un potential ce patrunde in adancul lucrurilor, valorificandu-le si depaseste starea naturala a omului, transformand-o intr-un act spiritual.

“Un singur suflet creat dupa chipul lui Dumnezeu e mai de pret in fata Lui decat zeci de mii de lumi cu tot ce cuprind ele”. Apoftegmele Parintilor dezvaluie adevaruri care par atat de indepartate de mintea umana, dar totusi descoperite acesteia. Adevaratul miracol al lui Dumnezeu este faptura umana, creata dupa chipul si asemanarea Sa.

Poate ca nu exista lucrare mai urgenta in viata omului ca retrezirea uimirii si cutremurarii in fata minuni si a tainuii propriei persoane. Cine, ce sunt eu ? Nu exista un raspuns evident. Limitele persoanei umane sunt extrem de largi. In om exista profunzimi ascunse, neexplorate care depasesc intelegerea.

Tainica, creata dupa Chipul lui Dumnezeu, persoana umana este alcatuita din patru elemente esentiale:libertatea, lucrarea harului, comuniunea si cresterea. Dumnezeu este liber asa ca si faptura umana este asemeni, asadar, faptura libera.

Dostoievski o aminteste in “Fratii Karamazov” prin figura “Marelui inchizator” care recunoaste ca darul adus de Hristos omenirii este libertatea, care este, dupa parerea batranului cardinal o povara prea grea pentru oameni, “o sabie prea ascutita pentru a putea fi manuita”, un dar teribil. Cu cat omul este mai putin liber insa, cu atat este si mai putin om.

Aceasta importanta vitala a libertatii ni se dezvaluie in special de persoana Fecioarei Maria, modelul si icoana adevaratei umanitati, asemeni Fiului ei. Pentru ca Hristos sa se poata intrupa, consimtamantul si conlucrarea Sfintei Fecioare sunt indispensabile. Intr-o lume aflata in aparenta sub autoritatea psihanalizei a staticii si a inventiilor, trebuie reafirmata valoarea suprema a libertatii umane. In intregul univers nu exista nimic mai important decat optiunile libere. Ca fiinte umane, desi suntem conditionati de mediul inconjurator si de motivatiile inconstiente, nu le suntem niciodata sclavi neputinciosi.

Libertatea inseamna diversitate si unicitate. In masura in care suntem liberi, fiecare dintre noi manifesta chipul divin in maniera sa personala si absolut unica. Tocmai de aceea fiecare fiinta umana are “o valoare infinita in unicitatea sa”29. Cultura contemporana ne determina sa gandim in termeni stereotipi, privind totul ca ceea ce ar putea fi chiar “programat”. Faptura umana, creata dupa chipul dumnezeiesc, investita cu constiinta de sine si puterea discernamantului moral, nu se multumeste doar sa locuiasca in lume si s-o foloseasca, ci este capabila sa-L laude pe Creatorul ei si sa I-o reofere printr-un gest de multumire. Doar prin aceasta ofranda omul devine cu adevarat uman.

Fiinta umana nu este doar faptura libera, ci si euharistica ;fiecare om este imparat si preot. Pentru omul cazut este real ce spune eroul sau mai bine zis anti-eroul din “Povestea din subterana” de Dostoiesvski: ”Sa presupunem ca omul nu este un imbecil. Dar, daca nu e un imbecil, atunci e ingrozitor de nerecunoscator. Ba chiar as putea spune ca cea mai buna definitie a omului ar putea

28 Ibidem, pg. 2229 Kallistos Ware, Imparatia launtrica, (trad. rom), Asociatia filantropica medicala crestina, Christiana, Bucuresti, 1996, pg. 37

fi:faptura bipeda si ingrata. El a adus blestemul asupra lumii si ceea ce-l deosebeste in primul rand de celelalte animale este privilegiul de a blestema.”

Pentru omul adevarat, insa cea mai buna definitie, prima sa insusire, ce-i permite sa fie ceea ce este, este recunostinta. Omul, faptura libera si euhariatica, mai are si o a treia insusire, este o faptura sociala, cum il numeste Aristotel, o ”vietuitoare politica”, caci devine el insusi doar traind intr-o comunitate organizata social. Omul traieste intr-o societate tot mai rece si marcata de singularitate. De aceea, in calitatea sa, este chemat sa reafirme sensul comuniunii personale.

Datoria noastra de crestin este tocmai afirmarea valorii supreme a partasiei directe, a intalnirii reale, de la persoana la persoana, fata catre fata, cu Dumnezeu. Adevarata persoana umana este deci libera, euharistica, sociala, insusiri carora li s-ar putea adauga si o a patra, cresterea, mersul inainte, progresul continuu.

“Iubitilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu, si ce vom fi nu s-a aratat pana acum”. (I In. III, 2)

Vietuitorul uman nu este static sau imobil, ci dinamic. Este pelerin, un calator-un ”homo viator”. 30 Deseori acest dinamism al persoanei este exprimat prin despartirea chipului de asemanarea lui Dumnezeu. In duhul autorului original al Genezei (I, 26 )probabil ca acesti doi termeni nu erau distincti, ci paraleli. Dar numerosi Parinti greci, mai ales, Sfantul Irineu al Lyonului, Origen, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Ioan Damaschinul le-au dat intelesuri diferite. Dupa talcuirea lor, “chipul” desemneaza ceea ce are omul de la inceput si nu pierde niciodata total in ciuda caderii, iar “asemanarea” este scopul nostru ultim, plinatatea sfinteniei si a vietii noastre in Dumnezeu, este “theosis-ul” sau indumnezeirea noastra. Chipul este darul initial facut omului in momentul Creatiei. Asemanarea este telul final pe care omul trebuie sa o realizeze printr-o dreapta folosire a libertatii cu ajutorul neintrerupt si harul lui Dumnezeu.

Unii autori crestini au vorbit uneori despre o ”desavarsire originara” a neamului omenesc in Rai ;Adam, de la facerea sa, avea deja intreaga sfintenie si plenitudinea cunoasterii. Pentru noi este extrem de greu de inteles acest lucru. Pe de alta parte, Teofil al Antiohiei sau Irineu al Lyonului impartaseau o cu totul alta viziune despre crearea omului, afirmand ca in timpul creatiei, omul era ca un copil-desavarsit in sensul potential, nu real.

Nu era deci o stare de plenitudine a intelepciunii si dreptatii, ci una de simplitate si nevinovatie. “Era un copil care nu-si desavarsise maturitatea”-spunea Sfantul Irineu. Trebuia sa creasca si sa-si dobandeasca desavarsirea. Dumnezeu l-a asezat pe Adam pe drumul cel bun, dar avea de strabatut o cale lunga, inainte de a ajunge la capat. “Homo viator” nu calatoreste intr-un cerc inchis, ci de-a lungul unei linii ascendente.

Cresterea ramane o caracteristica a personalitatii umane. Deoarece Dumnezeu este fara sfarsit, considera Sfantul Grigorie, omenirea rascumparata va participa mereu mai deplin la slava si iubirea fara margini ale lui Dumnezeu.

III. 2. Persoanele, natura lor comuna si baza lor in Sfanta Treime

Daca spre comuniunea fara de sfarsit cu Dumnezeu si spre cresterea spirituala in El ne atrage doar participarea misterioasa a chipului din noi la modelul sau si functiile active ale energiilor dumnezeiesti, spre comuniunea fara sfarsit cu semenii nostri in Dumnezeu, fara care nu putem spori nici in comuniunea cu El, ne atrage nu numai participarea comuna la viata de comuniune a Treimii, ci si natura noastra comuna, sau faptul ca aceeasi natura subzista in multe ipostasuri.

Ceea ce raspunde in noi chipului lui Dumnezeu nu e o parte a naturii noastre, ci persoana care cuprinde in ea natura. Ca persoana si nu ca individ, ipostasul nu imparte natura, dand loc mai multor naturi particulare. Omul se prezinta sub un dublu aspect: ca natura individuala, devenind o parte a totului ;ca persoana, el contine in sine totul.

30 Ibidem, pg. 43

Vl. Lossky arata foarte bine cum comunitatea intre persoanele umane nu inseamna o tendinta a individului de a acapara natura tuturor, ci de ai face sa-si mentina partea lor din natura. Natura subzista cu adevarat in mai multa ipostasuri si se imbogateste la nesfarsit in relatia completa intre ele, dupa modelul si din puterea comuniunii treimice.

Ipostasul nu poate fi inteles nici golit de natura, nici in afara relatiei. Ipostasurile sunt natura in existenta concreta si in forma relatiilor intre ele. Ipostasul e un ”eu” raportat la un ”tu” de aceeasi natura. Natura umana realizeaza si relatia nesfarsita cu un “Tu” absolut.

Ca natura umana real subzistenta, ipostasul uman nu se poate dezvolta cu adevarat fara relatia cu absolutul personal, fara responsabilitatea fata de el.

III. 3. Omul-barbat si femeie

Intelesul spiritual al existentei umane il putem afla si in momentele producerii unitatii dragostei. Existenta umana este fundata pe doua principii-unul masculin si altul feminin –intre care se stabileste un raport de tensiune si implinire.

In antropologia crestina cele doua principii, masculin si feminin, coexista, colaborand la definirea sferei de existenta umana si intregandu-se in sfera unei duble polaritati. In unitatea dragostei traite la nivelul androginismului crestin, fiinta umana apare ca o fiinta dubla ce se indreapta catre o bipolaritate ce se “contopeste in focul viu si elementar al principiilor existentei morale”31

Omul este rezultatul unui complex proces de sinteza a factorilor generatori de viata si, cu toate resorturile inteligentei si ale vietii sale interioare este supus unor intrebari capitale ce-l nelinistesc pana la angoasa, stare pe care filosoful danez Kierkegaard a pus-o larg in discutie.

Desigur ca inainte de pacat iubirea dintre barbat si femeie nu era incarcata de pasiunea violenta care are ceva din “stihia naturii nepersonalizate si nespiritulizate”. 32Toate structurile umane au fost coborate prin pacat, inclusiv ceea ce ar fi trebuit sa insemne iubirea originara dintre primii oameni. Vl. Loskky afirma referitor la aceasta zicand: ”Astfel misterul singularului si pluralului in om reflecta misterul singularului si pluralului in Dumnezeu. Natura umana nu poate exista in posesiunea unei monade ;ea cere nu singuratatea, ci comuniunea, sau diversitatea cea buna a iubirii... Iubirea umana n-ar fi imprimata de astfel de nostalgie paradiziaca, daca n-ar fi subzistat in ea in chip dureros amintirea unei conditii primare”. 33

Prin iubirea dintre barbat si femeie natura umana se imbogateste, inainteaza spre desavarsire, atat in cunoastere cat si-n responsabilitate, in relatiile nesfarsit de variate intre multele ipostasuri ale acestei iubiri.

V. 4. Notiunea de “persoana” si “ipostas eclesial”

Idealul cel mai important al epocii noastre este, de departe, respectul fata de “personalitatea” omului. Este pusa din plin problema persoanei sau a “personalitatii”ca ideal suprem, dar acest concest implica anumite elemente istorico-existentiale. Atat ca notiune, cat, si ca realitate, persoana este o “mladita curata a teologiei patristice”. 34

Sunt puse astfel in fata existentei umane alternativele:libertatea ca iubire sau libertatea ca neant. Persoana umana poseda un caracter absolut in unicitatea sa, constituie insusi scopul existentei umane, fiind implinirea totala a fiintei. Cautarea intensa a identitatii personale este astazi difuza in toate formele vietii societatii, iar neputinta omului de a-si garanta identitatea absoluta in lume 31 Ernest Bernea, op. cit., pg. 3132 Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 40333 Vl. Lossky, Teologia dogmatica, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 40434 Ioannis Zizioulas, Fiinta eclasiala, (trad. rom), Ed. Bizantina, Bucuresti, 1996, pg. 21

culmineaza in moarte. In lumea naturala, identitatea personala se realizeaza prin nastere, ce echivaleaza cu “supraviatuirea parintilor prin urmasi”. Dainuirea unicitatii, a ipostasului unei persoane nu poate fi realizata cu ajutorul nici unei proprietati a substantei sau naturii. Viata ipostasului si dainuirea acesteia se realizeaza prin manifestarea prin iubire a ipostasului uman.

Supravietuirea externa a persoanei ca “ipostas”liber, unic si irepetabil, ca fiinta iubitoare si iubita, constituie chintesenta mantuirii, “vestea cea buna” pentru om, iar in limbaj patristic, indumnezeirea, participarea la existenta personala a lui Dumnezeu. Scopul mantuirii este ca viata personala realizata de Dumnezeu in Treime, sa se realizeze si in cadrul existentei umane. In contrast, persoana reprezinta “o categorie spirituala, etica, creata spiritual, realizand ideea divina despre om”35. Daca despre individ se poate spune ca este parte integranta a societatii, dimpotriva, persoana nu poate fi gandita astfel, nu este natura ci libertate spirituala. 36

Hristologia, cum a fost elaborata in cele din urma de Sfintii Parinti, vizeaza doar un scop existential precis, acela de a-l asigura pe om ca persoana nu este o cautare mitica sau nostalgica, ci o realitate. Omul confirma ca ceea ce este valabil pentru Dumnezeu poate fi valabil si pentru sine, intrucat nu natura defineste persoana, ci aceasta din urma permite naturii sa existe.

IV. Innoirea si implinirea vietiiIV. 1. Asemanarea cu Dumnezeu

Sfantul Apostol Pavel scrie: “Dintr-un sange a facut Dumnezeu tot neamul omenesc”. Prin aceasta suntem contemporani cu toti stramosii nostri de la Adam incoace. Taina lumii este asadar si taina noastra.

Viata noastra se desfasoara odata cu, si dincolo de traiectoria biologica, si pe o traiectorie spirituala. Unul din filosofii romani contemporani vorbeste de o “devenire intre fiinta”, ceea ce este, teologic vorbind, o crestere de la ceea ce nu era, la ceea ce este si poate fi. O crestere in constiinta de a fi, o rotunjire continua, o iesire pas cu pas din neantul nefiintei pana la recuperarea chipului si asemanarii cu Dumnezeu. Supusi devenirii, azi nu suntem exact cei de ieri, maine nu vom mai fi exact cei de azi, vom fi mai mult, altceva si altcineva. Trecem de la viata la “si mai multa viata”, dupa expresia Mantuitorului. Devenim fiinte din ce in ce mai aproape de Fiinta cea unica. Fiinta noastra se naste astfel mereu, ramane aceeasi si fiind totodata alta, desavarsindu-se. A fi, inseamna a fi ca Dumnezeu, pentru ca doar Dumnezeu este precum se si defineste in V. T.: “Cel ce este”. A deveni intru fiinta, teologic, ar insemna “a intra in fi-ul Sau, a te declara din, si a intra in neamul lui Dumnezeu”37, precum spune Sfantul Apostol Pavel in capitolul XVII al Faptelor Apostolilor.

Revenirea de la ceea ce nu era la ceea ce este, dupa invatatura crestina, presupune anumite etape. O prima etapa in devenire este momentul in care ne descoperim ca existente aparte, incepem sa ne gandim pe noi insine si sa ne punem primele intrebari de relatie cu lumea, cu rostul nostru in lume, de relatie cu aproapele. Atunci ne punem si intrebarea cheie, despre Dumnezeu.

Toate aceste intrebari necesita raspunsuri care sa lumine cunoasterea de sine, delimitarea sine-lui si a restului sau. Vechii filosofi greci, in special Socrate, obisnuiau sa spuna: “Gnoti se avton”- “cunoaste-te pe tine insuti”, referindu-se la etapa in care incepem sa ne punem primele intrebari, sa ne cultivam, incepem sa deosebim din exterioare si din noi insine.

Urmeaza a doua etapa cea in care incepem sa primim respunsuri si incepem sa delimitam intre acestea. In acest moment se cere intelepciunea ca sa delimitam raspunsurile pozitive, de ceea ce ramane taina. Incepem sa traim cu tainele, ca si cum ni s-ar fi incredintat pe neasteptate usile secrete cumplite.

35 Nikolai Berdeaev, Incercare de metafizica eshatologica, (trad. rom), Ed. Paideea, Bucuresti, 1999, pg. 15536 Ibidem, pg. 15637 Antonie Plamadeala, Cuvinte la zile mari, Ed. Tipografia Eparhiei Sibiu, 1989, pg. 116

Devenim instantaneu maturi, responsabili, intelegem ca trebuie sa ne purtam de grija noi insine si sa ne pregatim singuri “calculul fiintei, al gandului, locul in lume si-n univers”. 38 Este foarte importanta aceasta etapa secunda a vietii in care trebuie sa invatam sa traim cu tainele. A nu le ucide, ci a incerca sa traiesti cu tainele pe care le intalnesti in calea ta, inseamna a incerca sa intelegi ca aceste taine fac parte din universul in care te-ai nascut, ca sunt ale Creatorului universului Ce-si rezerva stapanirea a ceea ce a creat si vrea, prin taine, sa ne invete ca este. Mintea omeneasca se zbuciuma, dar se si limpezeste.

A treia etapa si partea cea mai importanta este a implinirilor. Dupa ce ti s-au limpezit multe din cele ce te inconjoara, doresti sa-ti realizezi viata potrivit cuvantului Mantuitorului Hristos: “Eu de aceea am venit, ca lumea viata sa aiba”. De unde pana acum ai primit, incepi sa si dai, te asociezi la tot ce e bun si frumos, sa te armonizezi cu credinta, cu filosofia cu sistemul tau de gandire si cu sistemul tau de relatii cu lumea si cu Dumnezeu. In aceasta etapa omul creste, se realizeaza, implineste vorba, onoreaza darul lui Dumnezeu care a zis: “Eu sunt viata”. Dand sens vietii, el intra intr-o existenta cu sens, in sistemul Celui Ce este vesnic. Devenirea omului este de acum pe o treapta superioara, iar credinta sa si-a precizat intinderea. Despre aceasta etapa a devenirii intru fiinta crestina, teologia spune ca e cea a poruncilor.

Etapa a patra este cea a desavarsirii. Dupa ce si-a gasit drumul in viata, omul isi doreste s-o si desavarseasca, integrandu-se in perspectiva Mantuitorului care a spus: “Eu de aceea am venit, ca lumea viata sa aiba si mai multa sa aiba.”

Omul trebuie sa creada ca este si sa se poarte ca un adevarat fiu al lui Dumnezeu, indraznind a se ridica tot mai sus cu gandul, cu sufletul, pentru a se plasa in sistemul care il are in centrul sau pe Dumnezeu. Tot ce ii trebuie in realizarea acestui scop este credinta, vointa.

In Pateric, o apoftegma spune: “De ar voi omul, de dimineata pana seara poate ajunge la masura dumnezeiasca”. Realitatea noastra imediata este prezentul. Ajungand pe cele mai de sus trepte ale desavarsirii crestine, se realizeaza un “azi” armonic, linistit, fiinta umana ce rotunjeste pana la asemanarea cu Dumnezeu, asemanandu-si eternitatea, viata in Dumnezeu. Devine fiinta in fiinta, fara a se mai teme de moarte care este, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel, desfiintata.

Trecerea biologica e o intoarcere in cele din care s-a alcatuit existenta biologica. Dar si fiinta spirituala se intoarce la Fiinta Care i-a dat nastere, viata la Viata, unde se va aseza sa fie intr-un vesnic prezent, netulburat mai mult de vreo devenire. Etapele vietii spirituale lumineaza, astfel, etapele biologice si le dezbraca de tragicul in care sunt invaluite cand sunt lasate doar la realitatea si dimensiunile lor.

IV. 2. De la omul vechi la cel nou-restaurarea omului in Hristos

Viata omului este scurta, trece repede, fiind foarte important cum si-o organizeaza, cu ce o umple. Ar trebui sa fim intr-o graba extraordinara pentru a o umple cat mai repede, cu cat mai mult si cat mai bine. Preocuparea permanenta a Mantuitorului a fost in legatura “inauntrul” omului, cum creste, cum se dezvolta, cat din Dumnezeu reuseste sa cuprinda in el, cat loc reuseste sa-I faca lui Dumnezeu in existenta lui ?

Lui Dumnezeu Ii multumim ca exista si cand Ii multumim pentru aceasta, Il ridicam la o categorie supraomeneasca. Omul a fost creat, dupa cum reiese din Cartea Facerii, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, pe care le-a pierdut, dar pe care trebuie sa le refaca, sa le restaureze.

Iubirea este mijlocul cel mai mare al implinirii. Poetul Lucian Blaga intr-un Psalm spunea: “Cat iubim Oricat de noapte-ar fi Suntem in zi,

38 Antonie Plamadeala, op. cit., pg. 117

Suntem cu Tine, Elohim.”39

Astfel, in iubire, omul gaseste explicatia, sensul vietii, sensul realizarii sale fiintiale. Cu privire la raportul dintre cunoastere si iubire, acelasi poet reda urmatoarele:

“A cunoaste-nseamna iarna, A iubi e primavara.”40

Dumnezeu este in adancul sufletului fiecaruia, numai ca in sufletele unora este “rob in temnita”, cum tot Blaga spunea. El este iubirea din noi, iubire ce trebuie descatusata, lasata sa lucreze, sa se manifeste. Dragostea da masura implinirii. Tocmai din acest motiv si prin criteriul acesta, omul implinit poate fi definit, are trasaturi specifice precise, stie ce vrea, ce face, ce este. Omul implinit prin iubire este un om intreg. Dragostea il face pe om generos. A fi generos inseamna ”a fi om pentru altul”, a fi deschis pentru altul. Dragostea naste recunostinta, generozitate. Fara acestea ramanem stransi in egoismul nostru, egoism care inseamna a zice si a gandi doar pentru propria persoana. Ca Descoperire Dumnezeiasca cu mult mai presus decat orice ratiune, Evanghelia este de nepatruns pentru ratiunea omului cazut. Necuprinsa ratiune a lui Dumnezeu se cuprinde prin credinta, de care este in stare doar sufletul care ”prin inchinarea hotaratoare a voii sale a lepadat pacatul, s-a indreptat din toata vointa si puterea sa spre binele Dumnezeiesc”. 41

Fara lepadarea de sine, omul nu este in stare de credinta, ratiunea lui cazuta lupta impotriva acesteia. Pana intr-atat s-a impropriat caderea intregii fiinte omenesti, ca lepadarea acesteia s-a putut face doar printr-o lepadare asemenea cu lepadarea de viata. Credinta este o insusire fireasca a sufletului omenesc, sadita in el de Dumnezeu, fiind aleasa in momentul rascumpararii “ca o ramura intre ramurile pomului, pentru sadirea in ea a harului”. 42Fiecare fiinta lucreaza inlauntrul si in afara sa potrivit cu firea ei. In firea celui imbracat in Hristos, a omului nou, este sa gandeasca, sa simta, sa lucreze asa cum gandeste, cum simte, cum lucreaza Hristos. Calauzitorul omului nou este Duhul Sfant.

Cand prin purtarea sa omul nu cauta, fara egoism, sa aiba fapte bune inaintea ochilor lui Dumnezeu, ci cauta slava faptelor bune inaintea ochilor oamenilor, el nu este in stare sa cunoasca credinta adevarata. Dumnezeu i-a poruncit omului sa se lepede de el insusi in scurta viata pamanteasca, pentru dreptatea evanghelica. Constiinta, una din cele mai interesante simtiri ale duhului omenesc, subtire, luminoasa, deosebeste mai limpede binele de rau decat mintea, fiind mai greu de amagit decat aceasta. Constiinta l-a calauzit pe om pana la legea scrisa. Omenirea cazuta si-a insusit treptat un fel nepotrivit de a gandi cu privire la Dumnezeu, cu privire la bine si rau. Starea de sanatate a constiintei si lucrarea ei cea dreapta sunt cu putinta doar prin comuniunea cu Hristos in Biserica. Constiinta luminata si ascutita de Evanghelie arata omului, cu de-amanuntul si deslusit, toate greselile lui.

Pentru omul nepasator fata de mantuirea sa, “lumina constiintei se innegureaza si in suflet se revarsa intunericul si frigul nepasarii si al nesimtirii”. 43 Nesimtirea devine, in cele din urma obisnuinta a sufletului, care este adesea multumit de ea, socotind-o adesea stare placuta de Dumnezeu, tihna a constiintei. Omul nu baga de seama ca de fapt este ferecat din toate partile in lanturile pacatului, intrand in robia lui.

Pentru a evita aceasta, omul trebuie sa fie cu “luare-aminte”, despre care Sfantul Ignatie Briancianinov spune: ”Sufletul tuturor indeletnicirilor in Domnul este luarea-aminte. Fara luarea-aminte toate aceste indeletniciri sunt sterpe, moarte. Cel ce voieste sa se mantuiasca trebuie sa-si

39 Lucian Blaga, Pozii, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 12540 Ibidem, pg. 12641 Sf. Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mantuiasca, (trad. rom), Ed. Sofia, Buc. 2000, pg. 22342 Ibidem, pg. 22543 Ibidem, pg. 84

oranduiasca viata in asa fel incat sa poata pastra luarea-aminte la sine nu numai in insingurare, ci chiar si in imprastierea in care imprejurarile il trag uneori impotriva vointei sale.”44

PARTEA A III-APARTEA A III-A

Opera a unei intelepciuni adanci, omul tinde spre dumnezeire.1. Omul, opera unui plan maret si a unei intelepciuni adanci

Dumnezeu Care a creat sufletul si trupul si Care le-a legat atat de strans unul de altul, Se face cunoscut pe Sine Insusi in aceasta minunata lucrare. Omul este, fara indoiala, opera unui plan maret care nu poate fi nici conceput, nici realizat decat de o adanca intelepciune, avand un scop precis, fiind o inteligenta ordonata dupa un plan stabilit si o arta perfecta.

Este exact ceea ce caracterizeaza intreaga natura. Vedem atata precizie in miscarile sale si atata intelegere, incat nu poate fi negata arta cu care a fost creata. Dar, dintre toate lucrarile naturii, cea in care planul se manifesta in gradul cel mai inalt este, fara indoiala, omul. A fi dorit sa creezi tot felul de fiinte este un proiect minunat, fiinte in care totul se contopeste si in care un suflet inteligent sa fie legat de corp.

Om fiind creat dupa un astfel de plan maret isi da seama ca intelege, cel putin in parte, legile dupa care se guverneaza universul, realizeaza ca nu s-a creat pe sine, nici vreo parte din univers, intelege ca nimic n-ar fi luat fiinta fara o intelepciune eterna in care orice lege, orice ordine, orice proportie isi are ratiunea de primara.

Totul este potrivit intr-o ordine admirabila, cu aceasta prima trasatura care defineste omul. Natura inteligenta a acestuia, sufletul, avertizat si stimulat de senzatii, invata sa ia in consideratie ce se intampla in jurul sau, aspira sa fie fericit, avand notiunea fericirii pe care o cauta si a nefericirii pe care o evita.

Planul Creatorului a fost perfect, totul este organizat in corpul omenesc cu o arta extraordinara. Nimic nu-i serveste atat de mult sufletului spre a se ridica pana la Creatorul sau precum cunoasterea pe care o are despre sine insusi si depre sublimele sale operatii intelectuale.

Este limpede ca in Univers totul se desfasoara prin raportarea celui mai mare la cel mai mic si a celui mai puternic la cel mai slab daca Dumnezeu ar fi hotarat sa nu mai creeze nici o alta fiinta, datoria esentiala a omului, din momentul in care e capabil sa rationeze, este sa traiasca conform ratiunii si sa-L caute pe Creatorul sau, de teama sa nu-I fie nerecunoscator, ca necautandu-L, sa-L ignore.

Omul care vede adevarurile invariabile se judeca pe sine insusi prin prisma lor si se condamna atunci cand se indeparteaza de ele, dar mai degraba tocmai aceste adevaruri il judeca deoarece nu ele te acomodeaza judecatilor omenesti, ci judecatile omenesti trebuie sa se acomodeze lor.

Ca omul judeca drept atunci cand, simtind ca judecata sa e schimbatoare prin propria sa natura, ii da drept reguli aceste adevaruri eterne, pe care orice intelegere le pricepe intoteauna la fel, sunt ceva din Dumnezeu sau sunt Dumnezeu Insusi.

Omul aspira spre libertate, insa ar fi o greseala sa se afirme ca o iubeste, dimpotriva: libertatea este dificila, sclavia este usoara. Exista in om un principiu, independent de lume si de determinismul ei. Eliberarea omului nu e o experienta a naturii, a ratiunii sau a societatii, ci a spiritului.

Spiritul insemna libertate, iar libertatea insemna victorie a spiritului. Exteriorizandu-se, lasandu-se proiectat in afara, spiritul actioneaza asupra omului ca o necesitate. Hegel a cunoscut o

44 Ibidem, pg. 85

parte a acestui proces. Omul liber nu trebuie sa se simta la periferia lumii obiectiva, ci in mijlocul celei spirituale.

Eliberarea spirituala inseamna realizarea persoanei, integritatea omului. Victoria spiritului nu este victoria impotriva dependentei elementare a omului cu materia, caci exista o victorie mult mai dificila, insemnand infrangerea iluziilor mincinoase care reprezinta pentru om o sursa de sclavie de care el nu-si da seama.

Raul se poate prezenta in existenta umana nu doar in forme usor de descoperit, ci chiar sub falsul aspect al binelui. Pe om il face sclav nu doar pacatul, ci si obsesia ideii pacatutului care ii otraveste toata viata.

Credinta Bisericii in vesnicia omului nu este convingerea ca exista in mod necesar o “stare”viitoare in care supravietuieste “ceva” din om, “sufletul” sau “duhul” sau. Este certitudinea ca ipostasul existentei omului nu este asigurat de natura sa si de posibilitatile sale existentiale, ci este asigurat si constituit de relatia sa cu Dumnezeu, de iubirea Sa fata de faptura creata.

Credinta in viata vesnica a omului este increderea ca aceasta iubire nu va inceta, constituind intotdeauna viata omului. Credinta in viata vesnica este pe departe a fi o certitudine ideologica si nici nu este fundamentala pe argumente. Este pur si simplu un act de incredere din partea omului, o miscare de investire a sperantelor si a setei sale de viata in iubirea lui Dumnezeu, Cel care i-a fagaduit si plinatatea vietii, adoptiunea directa, relatia de la persoana la persoana cu El atunci cand se vor stinge si ultimele puncte de rezistenta ale razvratirii sale.

Chipul si asemanarea cu Dumnezeu din om implica nu doar o deschidere a omului spre Acesta, ci si “o functie si o obligatie a omului in intreaga creatie”45. Revenind la teoria care il determina pe Adam sa se ascunda de Dumnezeu dupa cadere, reiese ca aceasta nu este produs al vinovatiei juridice sau asteptarea unei pedepse. Este “pierderea” indraznirii cea catre Dumnezeu, ruperea legaturilor cu Acesta, constiinta responsabilitatii. Este trairea pentru prima data a singuratatii existentiale, prima gustare a mortii si agonia omului in fata acesteia.

Pe cai foarte diferite, psihanaliza contemporana formuleaza parerea ca agonia, frica aceasta in fata mortii se naste la om o data cu nasterea sa. Primul simtamant, fie chiar si inconstient, de “a exista in mod individual” este si primul simtamant al mortii, prima experienta a unei profunde singuratati, a neputintei omului de a-si trage viata de oriunde altundeva in afara eului sau.

In natura insasi a omului pare sa existe un instinct care distinge modul vietii de modul mortii, adica un instinct care distinge “viata adevarata” care se impartaseste si la care se participa de individualizarea existentei care implica moartea. Astfel, aceasta agonie in fata mortii este o realitate vie ce marcheaza strafundurile sufletului omului din primul moment al venirii sale pe lume.

Victoria spiritului asupra sclaviei este, inainte de toate, o victorie asupra spaimei, asupra fricii de viata si de moarte. Kierkegaard vede in spaima-angoasa un fenomen religios fundamental si o manifestare semnificativa a vietii interioare. Cufundat in viata cotidiana, absorbit de interese, omul se indeparteaza de adancuri si de teama ce rezida din acesea. Heidegger spune pe buna dreptate ca omul “toceste dimensiunea tragica a vietii”.

Spaima poate fi o stare de o calitate superioara starii naturilor superficiale, absorbite in intregime de cotidian. Omul-obsedat de angoasa-devine sclavul acesteia, impiedicat fiind sa descopere adevarul.

Victoria impotriva acestei spaime echivaleaza cu o victorie asupra spaimei in general. Omul nu se teme doar de propria lui moarte, dar si de a celorlalti. In acelasi timp accepta cu usurinta moartea. De frica mortii, omul seamana moartea, el vrea sa domine tocmai pentru ca se simte sclav.

N. Fedrov se intristeaza fata de moartea fiecaruia si ar vrea ca omul sa devina cel care ii invie pe ceilalti din morti. Dar sentimentul de deznadejde in fata mortii, mai ales daca acest sentiment este activ, nu are nimic de a face cu spaima de moarte. Victoria asupra spaimei de moarte este o victorie a persoanei spirituale asupra individului biologic.

45 John Meyendorff, op. cit., pg. 188

Viata incordata si pasionata atrage moartea si e legata de moarte, iar “in vartejul lumii naturii, viata si moartea sunt de nedespartit”. 46 Tensiunea vietii atrage dupa sine moartea, pentru ca aceasta viata este inchisa in finit, necunoscand accesul la infinit si la etern. Nu inabusind si suprimand partea pasionala si tensionata ajungem la viata usoara, ci aplicandu-i o transfigurare spirituala, patrunzand in ea ca prin activitatea creatoare a spiritului.

Activitatea creatoare este o eliberare de sclavie. Omul nu este liber decat in masura in care e insufletit de un elan creator. Creatia ne cufunda in extazul clipei. Produsele creatiei exista in timp si creatia in sine este in afara timpului.

Eliberarea spiritala a omului este orientare spre libertate, spre adevar, spre iubire. In modul de a aborda raporturile care exista aceasta lume fata de care omul se simte subordonat, si celalta lume, care trebuie sa fie aceea a eliberarii lui, constiinta umana se lasa prinsa in tot felul de iluzii. Omul fiind punctul de intersectie a doua lumi, una din iluziile acesteia consta in faptul ca el concepe diferenta dintre ele Lumea de aici este o lume a obiectivarii, a determinismului, a ostilitatii, a alienarilor si a legilor. “Cealalta” lume este a spiritualitatii, a iubirii, a libertatii, a fraternitatii.

O alte iluzie consta in faptul ca raporturile intre cele doua lumi sunt concepute ca o transcendenta obiectiva absoluta, ceea ce il face pe om sa astepte pasiv trecerea dintr-o lume in alta, fara nici cel mai mic efort activ. In realitate, lumea spiritualitatii, “cealalta” lume, imparatia lui Dumnezeu, nu este doar un obiect de asteptare, ci se edifica prin activitatea creatoare a omului, fiind o transformare creatoare a lumii de aici care sufera de boala obiectivarii. Este vorba de o revolutie spirituala. Deci “cealalta” lume nu poate fi creata numai prin eforturile umane ea nu poate fi creata nici fara aceasta activitate creatoare a noastra.

2. Omul, ca si chip al lui Dumnzeu, tinde spre absolut, spre asemanarea cu Dumnezeu si spre indumnezeire

In calitate de chip, omul intreg tinde spre modelul sau, care este Dumnezeu;fara legatura cu Acesta n-ar putea supravietui, intrucat omul este inradacinat la absolut. Omul tinde spre Dumnezeu intrucat Dumnezeu este absolut si tinde spre absolut intrucat absolutul e Dumnezeu personal. Omul cere existenta aterna si plenara intr-o comuniune desavarsita, aceasta fiind dorinta pe care n-o poate nesocoti si inabusi. Nu se poate poate multumi sa ramana inchis in relatii cu existente care nu sunt infinite si absolute. Avand nevoie de o relatie cu infinitul in care se include in acelasi timp noutatea continua, omul nu se poate odihni decat in aceasta iubire nesfarsita, pe care nu i-o poate asigura decat Dumnezeu. “Inquietum est cor meum donec requiescat in Te”47, a spus Fericitul Augustin.

Ratiunea si inima omului se cer dupa comuniunea cu Persoana capabila de o relatie infinita. De aceea Sfintii Parinti vad chipul lui Dumnezeu manifestandu-se in toate functiile sufletului, ale fiintei omenesti. Asa cum spune Loskky, “caracterul de chip al lui Dumnezeu se atribuie demnitatii imparatesti a omului, superioritatii lui in cosmosul sensibil, cand e vazut in natura lui spirituala, in suflet, sau mai bine zis in puterea principala conducatoare a fiintei lui, in minte, in facultatilee superioare, ca intelegerea, mintea, ratiunea si libertatea proprie omului”. 48

Sfantul Grigorie Palama refera calitatea de chip la trup, intrucat identifica chipul cu omul intreg, iar omul este constituit din trup si suflet. Paul Evdokimov declara la randul sau: ”Inainte de toate trebuie inlaturata orice conceptie substantiala despre chip. Acesta nu e asezat in noi ca o parte a fiintei noastre, ci totalitatea fiintei umane e creata, sculptata “dupa chipul”. 49 Prima expresie a chipului consta in structura ierarhica a omului, cu viata spirituala in centru. Este elanul dinamic al intregii noastre fiinte spre arhetipul ei divin (Origen), aspiratia noastra irezistibila catre Dumnezeu

46 Jaques Benigne Bossuet, Opere I-cunoasterea lui Dumnezeu si cunoasterea de sine, (trad. rom), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pg. 16347 « Nelinistita este inima mea pana se va odihni intru Tine », Fericitul Augustin, apud. Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. dr. Ioan Zagrean, Domatica Ortodoxa, Ed. Renasterea, Bucuresti, 2000, pg. 8448 Vl. Lossky, Teologia dogmatica, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 39549 Paul Evdokimov, Ortodoxia, (trad. rom), Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, pg.82-83

(Sfantul Vasile), este erosul uman intins spre cel divin (Sfantul Grigorie Palama), care ii vine in intampinare cu infinitatea Sa.

Pe scurt, este setea inepuizabila dupa Dumnezeu, cum se exprima atat de impresionant Sfantul Grigorie de Nazianz: ”Pentru Tine traiesc, vorbesc si cant”. Sporirea infinita in comuniunea cu Dumnezeu este sporirea in cunoasterea Lui si in participarea la El. In lucrarea “Ambigua” Sfantul Maxim Marturisitorul vorbeste pe larg despre aspiratia omului continuu catre Cel Ce l-a creat. “In comuniunea cu Dumnezeu Cel personal, la sanul Caruia se va odihni faptura, e mai presus de orice infinitate si bucurie decat in orice scufundare in vreun ocean al infinitatii, caci e odihna in iubirea Persoanei infinite”. 50

Unirea maxima cu Dumnezeu, imprimarea omului de plinatatea lui Dumnezeu, fara contopirea cu El, este indumnezeirea omului. Pentru aceasta este dat chipul lui Dumnezeu in om, ca semn al aspiratiei acestuia din urma spre modelul absolut. “Omul este o creatura care a primit porunca sa devina dumnezeu”. 51Asemanarea nu e numai starea finala de indumnezeire, ci intreg drumul de dezvoltare a chipului, prinvointa stimulata si ajutata de harul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea Sfintii Parinti au accentuat faptul ca “chipul” se dezvolta in “asemanare” indeosebi prin virtuti, care sunt in special opera vointei, ajutata de har. Prin deosebirea dintre chip si asemanare trebuie sa se inteleaga ca chipul s-a pastrat in om, desi n-a pasit pe calea asemanarii. Desi omul a pastrat dupa cadere o anumita aspiratie in bine si capacitatea de a-l face, ca si o aspiratie dupa adevar si o cunoastere a unei franturi din el, Sfaintii Parinti nu spun ca omul s-a mentinut prin aceasta in miscarea asemanarii.

De aceea se spune ca Hristos a restabilit chipul, dar nu se spune ca l-a creat din nou. Chipul, ca tendinta spre Dumnezeu, s-a amestecat cu o tendinta contrara, s-a pastrat ca tendinta spre absolut. Structurile naturii umane raman esential aceleasi, dar ele se activeaza in mod contrar firii. Sfantul Grigorie Palama, dupa ce afirma o data ca omul n-a pierdut chipul, ci numai asemanarea, continua: ”Nerefuzand relatia cu cele rele, (Adam) introduce uratenia necinstitoare in chipul lui Dumnezeu”. 52 Chipul este redus la pasivitatea activarii potentelor sale pe calea cea dreapta.

iNCHEIEREiNCHEIERE

Depasirea mortii prin harul lui Hristos in Biserica1. Misiunea speciala a omului

Superioritatea pe care o are omul in raport cu creatia este evidenta. Aceasta este poate si motivul pentru care, de exemplu omului i s-au dat toate spre stapanire. Chiar si ingerii slujesc omului. Cel mai mare slujeste deseori celui mai mic, vadindu-si prin aceste misiunea importanta pe care o au prin aceasta. Insusi Fiul lui Dumnezeu Se face slujitor oamenilor.

Omul este slujit de cele mai mici decat el si de cele mai mari. De aceea a intrat si ultimul in creatie. Intra ca un stapan, toate cele create pana la el avand rolul de a-i sluji. Aceasta este adevarata sa misiune, aceea de a fi slujit de Dumnezeu pentru el si totodata de sluji Celui ce i-a dat toate. Dintr-un anumit punct de vedere, omul este mai mult chipul lui Dumnezeu decat ingerii, avand darul creator pe care acestia nu-l au.

Are misiunea de a respinge tentatiile trupului si ale lumii si prin aceasta, de a transfigura natura. In acest scop i s-a dat omului calitatea de stapanitor asupra ordinii materiale, nu numai sa fie sub stapanire, ci si sa “stapanesca peste toate cele ce se afla pe pamant”. 53 Pentru ca in natura sufletului nostru este un principiu staruitor si conducator, iar impreuna cu acesta se afla si principiul

50 Sf. Maxim Marturisitorul, Ambigua, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 39751 Sf. Grigorie de Nazianz, In laudem Basilii, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 39752 Sf. Grigorie Palama, Capita physica, pg. 316, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 3953 Sf. Grigorie Palama, Cap. 44, P. G. 150, col. 1165 A. B., apud. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 429

firesc de supunere, adica dorinta si tot ce e mai presus de minte, creat odata cu aceasta. Darul creator pe care il are omul il face distinct de ingeri si, din acest punct de vedere, superior acestora. Prin acesta, omul este legat indisolubil de Creatorul sau, de cel Ce i l-a incredintat.

Misiunea speciala a omului poate fi redusa, oarecum, la tot ce e frumos, la tot ce e bine, intrucat Dumnezeu, inca de la creatie l-a inzestrat cu aceasta aspiratie catre “frumusetea pura, luminoasa, in care se ascunde dorul dupa Dumnezeu”. 54

Fara indoiala ca omul are in acelasi timp o misiune pe cat de potrivita si pe masura sa, pe atat de greu de indeplinit. Pozitia privilegiata a omului se arata si prin aceea ca Fiul lui Dumnezeu a ales in atotstiinta Sa intruparea, adica luarea chipului de om pentru a-i putea reda acestuia chipul de “dumnezeu”. Tocmai din acest motiv omul ramane dator a pazi ceea ce Dumnezeu i-a incredintat, de a spori totodata harul revarsat neincetat in Biserica prin intermediul Sfintelor Taine. Dumnezeu i-a aratat omului nu doar unde trebuie sa ajunga, adica scopul pentru care a fost creat, ci si mijloacele prin care se poate implini pe sine, prin care isi poate duce la final misiunea deosebita rezultata implicit.

2. Moartea si viata vesnica

Multe religii si filosofii propovaduiesc “nemurirea sufletului”, Biserica se deosebeste insa de toate acestea deoarece intelege nemurirea nu ca un inexplicabil fel de “supravietuire” dupa moarte, ci ca depasire a mortii prin intermediul relatiei cu Dumnezeu. Moartea sufleteasca inseamna pentru Biserica separarea omului de Dumnezeu, refuzul relatiei cu El, negarea vietii ca iubire si comuniune iubitoare. Prin moartea fizica omul nu se rupe decat de acesta viata, de aceasta etapa temporara a existentei sale, care precede adevaratul scop, acela de a fi in comuniunea nedespartita cu Creatorul sau. Cum este posibil sa supravietuiasca omul singur, numai cu posibilitatile sale existentiale care sunt create, cand toate functiile psihosomatice se sting odata cu ultima suflare si natura creata a omului si-a epuizat deja posibilitatile sale de supravietuire ?

Dumnezeu nu are sfarsit astfel incat si cei pe care i-a rascumparat participa continuu, mereu mai deplin, la slava Sa fara de margini. Cunoasterea noastra despre Dumnezeu, desi mereu in crestere, nu va fi niciodata completa. Esenta desavarsirii noastre, in mod paradoxal, in faptul ca nu vom deveni niciodata perfecti, ci vom continua mereu sa inaintam “din slava in slava”. (2 Cor. III, 18)

Cum drept spunea Jean Danielon, “sfarsitul este intotdeauna doar un inceput, fiecare treapta de desavarsire devine principiul unei mari desavarsiri”. Pentru Sfantul Grigorie, orice extremitate inseamna un “dincolo” ; orice limita presupune propria sa transcendere. Vesnicia, ca si istoria, nu este un cerc inchis, ci o linie ascendenta. Nu este un punct geometric, ci o spirala intr-o nesfarsita desfasurare.

Cu adevarat, fiinta umana inseamna, deci:sa alegi, sa imparti, sa multumesti, sa inaintezi.

““Gloria enim Dei vivens homoGloria enim Dei vivens homo””

““Slava luiSlava lui Dumnezeu este omul viuDumnezeu este omul viu”” 5555

Bibliografie

1. BIBLIA sau Sfanta Scriptura, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1999

2. Berdiaev, Nikolai, Incercare de metafizica eshatologica, (trad. rom), Ed. Paideia, Bucuresti, 1999

54 Pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, op. cit., pg. 43055 Sf. Irineu al Lyonului, Contra ereticilor, IV, 20, 7, apud. Kallistos Ware, op. cit, pg. 45

3. Idem, Despre sclavia si libertatea omului, (trad. rom), Ed. Antaios, Oradea, 2000

4. Bernea, Ernest, Crist si conditia umana-incercare de antropologie crestina, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1996 

5. Briancianinov, Ignatie, Cuvinte catre cei care vor sa se mantuiasca, (trad. rom), Ed. Sofia, Bucuresti, 2000

6. Bossuet, Jacques Benigne, Opere I-Despre cunoasterea lui Dumnezeu si cunoasterea de sine, (trad. rom), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999

7. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, (trad. rom), Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1996

8. Ioan Paul al II-lea, Planul lui Dumnezeu-decalog pentru mileniul III, (trad.rom), Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1999

9. Meyendorff, John, Teologia bizantina-Tendinte istorice si teme doctrinare, (trad.rom), Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1996

10. Plamadeala, Antonie, Cuvinte la zile mari, Ed. Tipografiei Eparhiei Sibiu, 1989

11. Staniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. I, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane Bucuresti, 1978

12. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zagrean, Arhid. dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxa, Editia a III-a, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2000

13. Ware, Kallistos, Imparatia launtrica, (trad. rom), Asociatia filantropica medicala crestina, Christiana, Bucuresti, 1996

14. Yannaras, Christos, Abecedar al credintei, (trad. rom), Ed. Bizantina, Bucuresti, 1993

15. Zizioulas, Ioannis, Fiinta eclesiala, (trad. rom), Ed. Bizantina, Bucuresti, 1996