Universitatea ,,Valahia” Târgovişte Facultatea de Teologie Ortodoxă Master : Doctrină – Ştiinţă - Misiune Anul I , semestrul întâi

Disciplina : Misiunea Bisericii si deschiderea ecumenica in mileniul III

Misiunea Bisericii ȋntr-o lume secularizată

Coordonator ştiinţific,

I.P.S Dr. Nifon Mihăiță Susţinător :

Masterand Rădoi Bogdan

Târgovişte 2009

CUPRINS

Cuprins...........................................................................................................2

Introducere....................................................................................................

.3

1. Atitudinea Bisericii faţă de umanismul occidental uman ....................8

1.1 Etos misionar....................

................................................................11

1.2 Exigentele misiunii ȋn societătea romȃnească şi spiritualitatea

ortodoxă..................................................................................

................16

2 Misiunea morală şi socială a

Bisericii...................................................20

2.1 Rolul Bisericii Ortodoxe Române în dialogul ecumenic.....................................21

Concluzii....................................................................................

.....................25

Bibliografie......................................................................................................27

Introducere

În virtutea poruncii de a stăpâni pământul, omul a crezut că este chemat să impună

lumii văzute propria lui ordine. Aşa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interioară,

raţionalitatea creaţiei, tot astfel omul în calitate de chip al lui Dumnezeu, are rolul să

impună lumii ordinea lui exterioară.

Este adevărat că datorită acestei ordini pe care omul a căutat să o impună naturii

văzute, a reuşit să realizeze un imens progres ştiinţific şi tehnologic, care deşi de multe ori

s-a întors împotriva omului totuşi a contribuit şi la bunăstarea lui.

Civilizaţia creştină 1-a raportat pe om întotdeauna la Dumnezeu, dacă ea şi-a extras

normele morale şi principiile de acţiune din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia creştină,

civilizaţia tehnică în schimb îl raportează pe om la propriile sale sentimente şi la existenţa

actuală.

Individualismul exacerbat ca mod de existenţă în societăţile post-industriale a condus

la separarea oamenilor unul de altul şi a tuturor de Dumnezeu, la secularizare care este o

consecinţă inevitabilă a descreştinării lumii.

Sfântul Vasile cel Mare şi toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii Creştine definesc răul ca

fiind o înstrăinare de Dumnezeu, iar Părintele Dumitru Stăniloaie, marele teolog român al

secolului XX arăta că „acest rău grozav conduce şi la dorinţa demonică de a înjosi, de a

minimaliza şi anihila persoana celuilalt, de a-1 face să ţi se închine, toate acestea conducând

la crime oribile în numele aşa zisei libertăţi a individului.

Criza actuală a lumii este duhovnicească, de dezordine morală, valorile morale cu

bună ştiinţă sunt ignorate.

De aceea Sfântul Apostol Pavel spune că „nu avem de luptat împotriva sângelui şi

trupului ci împotriva căpeteniilor întunericului,a duhurilor răutăţii din văzduhuri"(Efeseni 6).

Problemele lumii sunt şi problemele noastre personale. Omul contemporan doreşte

libertatea absolută, plăcerea fără limită. Acestea n-au legătură cu Hristos şi cu Biserica.

Libertatea şi bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu. Sfântul Pavel spune: „voi

fraţilor aţi fost chemaţi spre libertate... Staţi deci, tari în libertatea cu care ne-a făcut liberi

Hristos" (Galateni 5, 1-13), „iar unde este duhul Domnului acolo este libertatea" (II Cor. 13,

18).

Bucuria duhovnicească a vieţii este rodul Duhului Sfânt. Plăcerea nu trebuie căutată

la nivelul simţurilor care duc la suferinţă.

Numai Hristos ne oferă libertatea şi bucuria duhovnicească.

Existenţa legilor şi normelor umane nu poate crea duhul creştin ci numai Duhul

necreat al lui Dumnezeu care lucrează în noi.1

Izvorul moralei creştine este voinţa lui Dumnezeu pe care omul o primeşte prin

credinţă „Tot ceea ce nu este din credinţă este păcat" (Rom. 14, 23).

Credinţa are o importanţă primordială pentru orice fel de angajare morală.

Ideologia dezvoltării economice având ca singur scop banul, a dus la dezvoltarea unei

morale axiologice care uneşte oamenii numai la nivelul activităţii economice interesate. 2

Este o decădere morală înfrăţitoare a omului. Valorile economice s-au suprapus

valorilor moralei creştine.

Se poate vorbi de o secularizare a moralei. La baza procesului de secularizare se află

trei elemente şi anume: izolarea Divinităţii în transcendent, autonomia creaţiei şi a raţiunii

umane şi dominarea lumii de către om.

Prin Duhul său, Dumnezeu a creat lumea şi tot prin Duhul Sfânt la Cincizecime o

recreează în Hristos şi Biserica. împotriva oricăror încercări secularizate, Sfânta Scriptură

afirmă clar şi precis imanenţa lui Dumnezeu în cosmos.3

Iată un text concludent: „Şi cum ar fi rămas ceva de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dăinui

dacă n-ar fi fost chemat de Tine la Fiinţă?" „Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate"

(înţelepciunea lui Solomon 11, 25, şi 12, 1).

Lumea nu poate exista fără prezenţa lui Dumnezeu în ea, ca să nu se întoarcă în neant,

şi tot prin Duhul se înnoieşte: Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa

pământului" (Ps. 103,31).

Cazul Bisericii Ortodoxe prezintă câteva caracteristici speciale care trebuie evidenţiate

şi reţinute. In cazul poporului român, acesta a fuzionat cu aşa numita „lege românească"

1 Bel, Pr. conf. dr. Valer, Biserica şi lumea în perspectiva misionara, în vol. omagial ,,Grai maramuresan si

marturie ortodoxa “, inchinat PS Sale Iustinian Chira, editura Episcopiei Maramuresului, Baia-Mare 20012 Ibidem3 Ibidem

funcţionând vreme de secole atât ca identitate religioasă, cât şi naţională a românilor.

Trebuie oferit sufletului creştin un corp social şi o figură eclezială de tip modern.

Creştinii sunt chemaţi de Dumnezeu pentru a fi sufletul, lumina şi sarea pământului şi

a lumii „Ce-i foloseşte omului dacă dobândeşte şi îşi pierde sufletul?".

Porunca primită de primii oameni din partea lui Dumnezeu pentru a stăpâni pământul

nu poate fi interpretată în sensul dominaţiei lumii văzute de către om prin eliminarea lui din

creaţie ci de a transforma creaţia în Hristos şi Biserică:

Civilizaţia creştină are o tendinţă şi un caracter profund eshatologic. Civilizaţia

tehnică secularizată porneşte de la premisa că omenirea poate trăi şi fără Dumnezeu cel

puţin fără acel Dumnezeu de către Biserică. In acest timp , secularizarea presupune ca o

consecinţă inevitabilă descreştinarea lumii, în măsura în care dispare partea integratoare a

Bisericii, se clatină şi orientarea de până acum a societăţii împreună cu valorile creştine

păstrate în şi prin Biserică.

Cu toate acestea, între timp, a devenit tot mai evident faptul că „procesul de

secularizare atrage după sine, într-adevăr, o transformare profundă în plan spiritual şi social,

dar aceasta nu înseamnă nici pe departe sfârşitul religiei.

Oamenii şi-ar putea schimba, într-adevăr, conştiinţa lor religioasă „ar putea chiar

atenta la ceea ce este religios în ei, dar nu vor putea niciodată ignora sau ieşi din

problematica religioasă fundamentală a existenţei lor: Procesul de secularizare atrage după

sine, într-adevăr, o transformare profundă în plan spiritual şi social dar aceasta nu înseamnă

nici pe departe sfârşitul religiei. Biserica are datoria de a diminua consecinţele negative ale

secularizării.4

Vrednicul de pomenire Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist se exprima : „Biserica

noastră are astăzi, mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii

româneşti. Suntem conştienţi că aportul fundamental al Bisericii româneşti este de a modela

oamenii cu frica lui Dumnezeu, oameni credincioşi care să aibă „Duhul lui Dumnezeu" (I

Cor. 7,40) eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de „Duhul jertfelniciei şi al iubirii de

semeni".5

În şcoli sunt predate elemente ale structurii religioase, de la simplu la dezvoltat pe

măsura vârstei şi a capacităţii de receptare şi de interes a elevilor. Înţelepciunea trebuie să-i

povăţuiască pe toţi cei ce predau religia să procedeze în predare cu grijă,în spiritul

4 Spildic Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin, în traducere Nicolae Ilie, Ed. Deisis, Sibiu , 1998, p. 875 Ibidem

ecumenist,din care să reiasă cu claritate ideea existenţei lui Dumnezeu, ideea

responsabilităţii morale, a binelui, frumosului şi adevărului ca virtuţi omeneşti şi

Dumnezeieşti.6

Lecţia trebuie să pună în mişcare cugetarea,lucru absolut principal şi să se folosească

de o limbă potrivită, clară, expresivă, frumoasă, pentru a atrage şi a face posibil procesul

cugetării în toată adâncimea sa7.

Expresivitatea trebuie să fie naturală,precisă. Sf. Vasile cel Mare si Sf. Ioan Gura de

aur sunt pilde neîntrecute in aceasta privinţa. Ei merita supra-titlul care le-a fost dat de

biserică:"Mari dascăli ai lumii şi ierarhi". Creştinismul creează un om nou după modelul lui

Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu întrupat. Credinţa e o putere care schimbă pe om şi faţa

pământului.

Profesorii de religie au un rol foarte important în modelarea sufletelor copiilor în

spiritul credinţei creştine, a dragostei de aproapele. Ei sunt consideraţi pe drept cuvânt,

braţele întinse ale bisericii 8.

Dincolo de diversitatea deconcentrată a fenomenului religios contemporan,

manifestată în nenumărate organizări mai mult sau mai puţin structurate, există religii

universale instituţionalizate, profund ierarhizate cu un rol deosebit de activ în societatea

civilă contemporană 9.

Este de aceea foarte important răspunsul la provocarea istoriei contemporane de a

gândi clar şi biblic într-o lume de corectitudini politice similate, de ambiguităţi etnice

insinuate, umanisme teologice secularizate si de a răspunde întâmpinărilor defectuase ale

acestor ideologii populiste opunându-le standardele superioare ale creştinismului biblic.

Biserica are rolul deosebit de important în diminuarea consecinţelor negative ale

secularizări. Sporind credinţa, biserica asigură stabilitatea socială, sentimentul de siguranţă a

populaţiei, ,,mobilizează pe oameni în efortul de a depăşi anumite dificultăţi economice” 10.

În ortodoxie, cultul însuşi este expresia filantropiei, a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi

oamenii şi a iubirii aproapelui. În acest sens Bisericile din România fac eforturi pentru

ajutorarea copiilor fără familie, a bătrânilor ajunşi pe drumuri, ajută comunităţile cu

6 Ibidem

7 Vasile Hristov, Noţiunea de Biserică după Sf. Ioan Gură de Aur, în ,,Studii Teologice”, nr. 9-10, XX

(1968), p. 878 Ibidem9 Ibidem10 Vasile Hristov, op. Cit. p. 98

probleme materiale şi spirituale11.

Biserica noastră care astăzi are o mare răspundere pentru renaşterea morală şi

spirituală a societăţii româneşti este acela de a modela oamenii cu frica lui Dumnezeu,

oameni credincioşi care să aibă „duhul lui Dumnezeu (1. Cor,7.40) eliberaţi de robia

patimilor şi pătrunşi de duhul jertfelniciei şi al iubirii de semeni"12.

I. Atitudinea Bisericii faţă de umanismul occidental

Omul, iubit de Creator, creat din iubire după Chipul Său, este chemat la

îndumnezeire. Omul, urât de diavol pentru posibilitatea de a trăi în lumina dumnezeieştii

Împărăţii, a adoptat încă de la început o atitudine potrivnică fericirii acestuia. S-a străduit,

şi încă o mai face, să ofere omului surogate ale bucuriei, ale sfinţeniei şi ale Împărăţiei

Cereşti în lumea aceasta, furându-i fericirea la care este chemat.

Lumea a fost creată pentru om, iar acesta pentru Hristos, în Care se realizează

deplin. Firea omului a fost constituită încă de la început pentru Omul cel nou. I s-a dat

minte şi dorinţă pentru Acela. Am luat raţiune pentru El, ca să cunoaştem pe Hristos, iar

dorinţă, ca să alergăm spre El. Am luat memorie ca să-L purtăm, pentru că El era şi

arhetipul celor creaţi.13 Iisus Hristos este Dumnezeu contemporan fiecărui om. Este

Dumnezeu doar dacă devine Dumnezeul personal al fiecăruia, conştiinţă distinctă la

dispoziţia fiecăruia.

Răspunsul uman este integrat în taina Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta nu este un

monolog dumnezeiesc ci un dialog şi ambii vorbesc, Dumnezeu şi omul. Evanghelia poate

fi înţeleasă în toată deplinătatea şi adâncimea ei numai prin experienţa duhovnicească.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca dumnezeu - om virtual14. În baza naturii sale de

chip a lui Dumnzezeu, să se edifice de bună voie prin Dumnezeu ca divino – umanitate.

11 Ibidem12 Ibidem13 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, traducere, studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1989, p. 126.14 Arhimandritul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-Om. Abisurile şi culmile filosofiei, studiu introductiv şi traducere: Pr. Prof. Ioan Ică şi diac. Ioan Ică jr., prefaţă: prof. Ioannis N. Karmiris, postfaţă: Panayotis Nellas, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 163.

Dar, folosindu-şi greşit libertatea, omul a căutat nepătimirea prin păcat, iar pe Dumnezeu l-

a căutat prin diavol. Faţă de sine, omul are misiunea de a se desăvârşi mereu prin

dobândirea virtuţilor, ajutat de harul divin, de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.

Cultura contemporană a transferat centrul de gravitate al lumii în care trăieşte omul

de la dragostea lui Dumnezeu şi mesajul Evangheliei, la propriile legi. „Creaţia lui

Dumnezeu este bogată în varietate şi dinamism”15. Prin intermediul raţiunii autonome şi al

ştiinţei, care izvorăşte din ea, omul caută să domine lumea în locul lui Dumnezeu, să se

substituie lui Dumnezeu pe pământ, fără să-şi dea seama însă că îşi pierde astfel puterea

spirituală interioară şi începe să fie năpădit de forţe iraţionale pe care nu le mai poate

stăpâni.16

Omul contemporan îl refuză pe Dumnezeu în „lumea sa”, nu îl ia în calcul pe

Dumnezeu în „lumea sa”. Şi-a creat în conştiinţă o creaţie proprie, o închipuire a unei lumi

în care, din creatură s-a transformat în creator, „exilând” Creatorul şi „ucigând”

Proniatorul. Omul modern neagă transcendentul, pentru că nu recunoaşte, ca absolut

valabil, decât imanentul. În locul Bisericii care desăvârşeşte această legătură, omul modern

creează cultura. Cultura devine un idol al omului, căci el crede că numai în cultură şi prin

cultură se poate regăsi pe sine. Şi încrederea omului modern atinge culmea în ideea de

libertate şi autonomie, care au drept consecinţe individualismul şi liberalismul modern.

La temelia crizei spirituale moderne se află convingerea luciferică a omului care este

sieşi dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu mai poate exista alături de eul absolut autonom.

Biserica Catolică a împins pe Dumnezeu într-o transcendenţă inaccesibilă şi în anonimatul

unui portret impersonal.

Modul în care omul modern s-a obişnuit să vadă lumea, fără contur, lipsită de centru

şi de semnificaţie teologică, un model al disoluţiei, s-a repercutat şi asupra omului însuşi;

practic, el a devenit astăzi ceea ce a crezut despre lume că este17. Astfel, omul a început a se

simţi puternic, creator şi judecător, un mic dumnezeu.

Calea naturalistă sau materialistă, pe care a apucat lumea modernă, s-a finalizat, în

secolul XX, cu fenomenul secularizării, considerându-se de către cei mai mulţi semeni ai

noştri că realitate este numai ceea ce se poate vedea, cuantifica şi poseda, fără şansa

întrevederii unei axiologii mai consistente. Omul a încetat să mai „poarte grijă de suflet”,

15 Pr.lect.univ.dr.Mihai Himcinschi, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006, p. 36.16 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Criza culturii în “Almanah Bisericesc”, Editat de Arhiepiscopia Bucureştilor, 1999, pag. 60.17 Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii Răsăritului, trad.Lidia si Remus RusEditura Anastasia, Bucureşti, pp. 153-154.

de îmbogăţirea sa lăuntrică, angajându-se într-o cursă nesfârşită şi iraţională de acumulare

a bogăţiei din afară. Pentru el, „bunurile materiale nu mai sunt mijloace pentru o viaţă spi-

rituală mai înaltă, ci se transformă în scopul ultim al existenţei lui. Omul nu se mai

mulţumeşte niciodată cu ce are, ci, cu cât are mai mult, cu atât vrea mai mult, devenind

sclavul patimii iraţionale care îl depărtează mereu de Dumnezeu şi îl face să se sufoce în

materialitatea lumii văzute”.18

„Caracteristica de bază a epocii noastre este descoperirea puterii omului legată şi de

demonizarea – adică absolutizarea omului. Puterea lui nu mai e înţeleasă ca depinzând de

puterea lui Dumnezeu şi ca un efect al ei, ci omul se proclamă atotputernic şi

autosuficient... În omul de azi s-a creat pseudo-sentimentul că poate totul prin el însuşi,

fiindcă pretutindeni vede propriile lui lucruri, iar nu lucrările lui Dumnezeu”.19

1.1. Etos misionar

De-a lungul istoriei sale, Ortodoxia a dobandit un etos misionar specific, care nu

poate fi inteles fara a lua in considerare o serie de notiuni teologice, institutii bisericesti si

realitati sociale, cum ar fi: Biserica locala, simfonie politica, autocefalie, asceza, filantropie

sociala, etc. Acest spirit misionar a fost determinat de circumstante istorice, adesea

nefavorabile, in care Ortodoxia a fost nevoita sa se restranga la pastoratie interna si cult, la

protejarea membrilor sai, fara libertatea unei misiuni externe de anvergura.

Sub raport sociologic, Biserica apare ca o comunitate care se roaga si mijloceste in

numele celor oprimati si neprivilegiati. Ea a avut curajul unei etici sociale si politice care s-

a concentrat in jurul ideii de "filantropie". Uneori ea a exprimat vocea celor care sufera si a

formulat protestul lor impotriva nedreptatilor de orice fel. Odata cu organizarea lor

independenta, Bisericile locale s-au identificat din ce in ce mai mult cu istoria, cultura si

destinul unei natiuni particulare. intreaga lor misiune s-a exprimat adeseori in termeni de

mentinere a identitatii etnice si de aparare a unitatii acelei natiuni. Pentru a scoate in

18 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, societate, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, pp. 76-77.19 Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, trad.pr.prof. dr.Ioan I. Ică, Ed Deisis, Sibiu, 2004, p.58

evidenta si mai mult particularitatea acestui caracter misionar ortodox, ar fi suficient sa fie

comparat cu sistemele si programele misionare practicate in Occident mai cu seama in

epoca moderna.

Obiectul misiunii ortodoxe nu a fost acela de a cuceri cu orice pret noi zone geografice

crestine, adica universalitatea exterioara, ci mai degraba de a tine poporul credincios intr-o

neintrerupta continuitate fizica si istorica a credintei. Biserica s-a extins odata cu nasterea si

afirmarea unei noi generatii.

Secularizarea este un fenomen care determină deplasarea centrului de

gravitate al vieţii şi culturii de la Dumnezeu la om, acceptarea lumii ca realitate

autonomă şi independentă de Dumnezeu. În centrul lumii secularizate, aşadar, nu mai

stă Dumnezeu, ci omul. Cu alte cuvinte, secularizarea înseamnă trecerea de la

teocentrism la antropocentrism.

Lumea secularizată este o lume care trăieşte prin ea însăşi, fără legătură şi sprijinul

lui Dumnezeu. „Secularizarea plasează fiinţele umane în centrul creaţiei şi le face scopul

ultim al acestei lumi şi a istoriei. Umanitatea nu este stăpâna creaţiei, este doar

administratoarea ei, vrea conducerea lumii printr-o bazare pe sine.”20

În loc să se mai vadă legătura dintre lume şi Dumnezeu, cum ne spune Sfânta

Scriptură, se vede doar legătura dintre lume şi om. În sprijinul acestei concepţi stau şi

teoriile evoluţioniste care susţin că fiinţele din lumea aceasta nu sunt create de Dumnezeu,

ci sunt rezultatul unui proces natural care se desfăşoară pe o perioadă îndelungată de timp.

Dumnezeu a fost scos din lume, pentru că oamenii au vrut să se aşeze conducători în locul

Lui. Ca să se poată justifica locul pe care îl are omul pe pământ, s-au pus bazele acestei

filosofii, pentru a da posibilitatea omului să devină autonom în raport cu Dumnezeu.

În cadrul secularizării s-a ivit conflictul dintre transcendent şi imanent. Putem spune

chiar că ideile secularizării au fost lansate de Fericitul Augustin (sec. V). El este primul

care a spus că lumea naturală funcţionează ca o lume independentă, pentru că Dumnezeu

rămâne dincolo de lume. Era influenţat de o erezie mai veche, de care nu putea să se

detaşeze - maniheism - şi a trebuit să despartă lumea de Dumnezeu şi să ajungă în cele din

urmă la teoria predestinaţiei.21

Secularizarea22 îşi are originile în secolul al XVIII-lea, numit şi secolul luminilor

(Iluminismul). În acel moment a început un conflict real, mai ales în câmpul ideilor, între

20 Pr.lect.univ.dr.Mihai Himcinschi, op. cit., p. 118.21 Pr. Prof. dr. Dumitru Popescu, Despre originile secularizării, interviu de Ciprian Bâra, publicat în “Ziarul Lumina”, în 25.05.2008, p. 1.22 aşa cum este înţeleasă şi cum o cunoaştem astăzi.

lumea transcendentă, a lui Dumnezeu, şi lumea imanentă, a omului, pentru că Dumnezeu a

rămas izolat în transcendent şi omul a rămas cu lumea, în realitatea naturală, a mediului şi a

lumii naturale în care trăieşte el. Acest conflict a fost determinat de motive religioase. A

fost o reacţie a lumii occidentale împotriva exceselor care au venit din partea inchiziţiei

medievale.

Teologia şi ştiinţa au plecat pe două căi diferite. Una care vroia să facă totul

dependent de Dumnezeu şi alta care vroia să facă totul dependent de om. Această

dependenţă a lumii faţă de om a dus la totala separare a lumii faţă de Dumnezeu şi a pus

bazele procesului de secularizare, care a avansat şi avansează în continuare.

Secularizarea este în primul rând exterioară, deoarece Dumnezeu a fost scos

din lume şi aceasta a devenit o realitate exterioară Lui, autonomă. Secularizarea nu

este atât un fenomen interior, sufletesc, ci este un fenomen exterior. Omul se poate

seculariza interior chiar şi într-o lume plină de Dumnezeu. Omul se poate închide în

sine însuşi şi îndepărta de Dumnezeu sau se poate deschide şi rămâne prezent în

Dumnezeu. „Secularizarea tinde să creeze o societate fără religie”.23

„A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în

lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în

acest fel un adevărat dumnezeu făcător de minuni, iată expresia uni vieţi pentru care a

trudit o lume întreagă de milenii”.24

Dumnezeu a sădit în om nişte tendinţe către El, care se concretizează în virtuţi:

credinţă, nădejde, iubire şi multe altele. În momentul în care te secularizezi, adică rupi cu

totul legătura cu Dumnezeu, devii om lumesc, în locul virtuţilor apar patimile. Aceeaşi

forţă spirituală pe care o are omul în el, în loc să fie orientată către Dumnezeu, este

dominată de puterea întunericului şi a morţii, şi duce la explozia de violenţă şi agresivitate,

prezentă peste tot în lume. Fenomenul secularizării s-a răsfrânt şi asupra persoanei lui

Hristos Însuşi. Hristos e Dumnezeu şi Om nedespărţit, dar datorită secularizării s-a ajuns să

se vorbească mai mult de Iisus, care este om pe pământ şi se uneşte cu Dumnezeu numai în

cer. Sectele nu cântă „Hristos a Înviat!”, ci folosesc numai numele de Iisus. Eu spun

„Hristos a Înviat!”, deoarece cred cu toată puterea că El este Dumnezeu adevărat şi om

adevărat. Gândirea multora şi raportarea lor la adevărurile credinţei au adus secularizarea şi

în telogie. Ei despart firea umană a Mântuitorului, de cea divină.

Acum Biserica are datoria să îşi păstreze tradiţia Părinţilor, dar în acelaşi timp să 23 Pr.lect.univ.dr. Mihai Himcinschi, op. cit., p. 118.24 Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005, p.15.

arate pericolele secularizării şi să ofere soluţia creştin-autentică pe care o găsim în Sfânta

Scriptură, anume că nu este făcut omul să fie sclavul lumii, ci lumea este făcută pentru a fi

sfinţită şi transfigurată de om. Revelaţia rămâne aceeaşi totdeauna, pentru că ea vine de la

Dumnezeu, dar se exprimă în fiecare veac prin cultura vremii. Biserica trebuie să îşi asume

şi cultura vremii şi să fie la curent cu toate mijloacele de exprimare ale adevărului, dar nu

trebuie să facă niciodată un compromis între teologie şi cultură. Biserica trebuie să facă

selecţia valorilor. Trebuie să aleagă din limbajul vremii numai acele elemente care îi dau

posibilitatea să exprime prezenţa lui Dumnezeu în creaţie.

Într-o lume care trăieşte separaţia dintre Dumnezeu şi om, Hristos este privit şi

interpretat diferit, în fiecare veac şi de către fiecare om. Divinitatea lui Hristos este

elementul fundamental care dă forţă, ca nu eu să-L modific pe Hristos, ci El să mă modifice

pe mine.

Ortodoxia este singura Biserică care mai vorbeşte astăzi despre lupta cu patimile, pentru că

Îl are pe Dumnezeu, care mai poate să le transforme, să le biruiască, nu îi este frică să fugă

de ele. Ceilalţi te derutează, te lasă să fii cotropit interior de patimi.

Mişcarea ecumenica actuala a facut posibila o reafirmare mai articulata a identitatii

fiecarei Biserici locale. Dincolo de unitatea comuna este identitatea locala, care trebuie sa

fie respectata. Pe de alta parte, identitatea ramane o problema care preocupa teologia

ecumenica de azi, deoarece identitatea se poate intoarce impotriva ei insasi daca nu este

corectata, completata si reconciliata cu alte forme de identitate.

Bisericile din România pastrează identitatea lor confesională, liturgică şi

culturală, având spaţiul lor pastoral, misionar şi social bine definit, într-un climat

ecumenic pozitiv. Este vorba insa, nu numai de un climat sau de conditiile unei vieti

ecumenice pozitive, care au valoarea lor indiscutabila.

Este vorba de un efort ecumenic al Bisericilor, pe de o parte de a fi autentice in

credinta si viata lor interna, pe de alta parte de a fi simfonice in practicarea lor

interbisericeasca si sociala. Bisericile au gasit asadar un echilibru adecvat intre integritatea

lor interna si solidaritatea lor externa, intre limbajul confesional si cel ecumenic.

Acestea au descoperit noi cai, noi (posibilitati si situatii de a fi impreuna, de a

actiona si de a discuta impreuna. In fond, Bisericile sunt impreuna expuse aceleiasi situatii

sociale si politice nationale. Problemele de ansamblu ale societatii constituie acum

probleme de ansamblu ale Bisericilor. Evolutia sociala si culturala a tarii nu este un fapt

"extern", ci se reflecta in evolutia interna a Bisericilor. De fapt, Bisericile nu pot fi

"comunitati slujitoare" decat daca si-au asumat, dupa modul lor propriu si specific, mutatia

pe care a parcurs-o societatea in care ele traiesc si lucreaza.

1.2. Exigentele misiunii ȋn societătea romȃnească şi spiritualitatea

ortodoxă

Se tot vorbeşte despre lumea modernă, dar se pierde din vedere că fiecare epocă la

vremea în care era se numea tot eră modernă în raport cu trecutul. Nevoile omului sunt

aceleaşi doar că nivelul de percepţie diferă de la o epocă la alta. De pildă, dacă în Evul

Mediu oamenii aveau nevoie de cai cât mai buni pentru a călătorii confortabil, pentru omul

contemporan calul Evului Mediu se transformă în cai putere, mijloace de locomoţie care să

te facă să simţi cât mai puţin momentul călătoriei.

Dar cu siguranţă că ceea ce azi înseamnă ceva modern, în viitor va fi doar ceva

demodat şi de neînţeles pentru omul viitorului, cum am putut să considerăm aşa ceva

modern şi comod.

La fel şi raportul dintre omul contemporan şi Dumnezeu. Acest raport nu trebuie

să fie unul modern ci doar actual şi în armonie cu Învăţătura Sfinţilor Părinţi. Aşa cum

cuvintele Sfintei Scripturi sunt mereu actuale, şi pentru cei de acum 100 de ani şi pentru cei

de azi, tot aşa legătura dintre om şi Dumnezeu trebuie să fie universal aceeaşi. Dumnezeu

este veşnic, nedemodat, mereu actual, în permanentă legătură cu întreg neamul omenesc.

Parohia ortodoxă astazi trebuie sa puna in evidenta imaginea unei comunitati care

invita pe toti membrii ei sa-si realizeze ca atare chemarea si talentul lor propriu. Este

imaginea unei Biserici ospitaliere, in care exista un loc si o raspundere pentru toti cei care

intra in ea. Preotul si parohia sunt intr-o permanenta stare de "convocare", de dialog

reciproc, de concelebrare si de co-slujire. Aceasta nu numai in directia membrilor, luati

individual, ci si in directia grupurilor parohiale.

Intreaga viata parohiala depinde de dinamica proprie Liturghiei. Ritmul parohial este impus

de ritmul liturgic. In actul liturgic, crestinii sunt, pe de o parte, trasi din lume pentru ca nu

sunt din lume, pe de alta parte, ca sunt trimisi in lume deoarece lumea trebuie sa fie sfintita

prin ei. Pe de o parte, Biserica este o "institutie", cu identitatea ei proprie, pe de alta parte,

ea este in miscare, in situatie de pelerinaj, cautand cetatea viitoare (Evrei 13, 14). De altfel,

eclesiologia actuala inclina din ce in ce mai mult spre intelegerea comunitatii crestine ca o

realitate calitativa, ca o institutie avand o chemare si slujire divina unica. Biserica are o

vocatie de slujire nu pentru ca lumea are nevoie de serviciile ei, ci pentru ca Dumnezeu o

cheama si trimite la aceasta slujire in lume in numele Sau.

Astfel, avand ca sursa Liturghia bisericeasca, parohia desfasoara o intreita activitate:

de hranire sau pastorala, de marturie sau misionara, de slujire sau diaconala. Parohia se

hraneste spiritual nu numai Duminica, la Sfanta Liturghie, la care sunt invitati toti, ci

permanent. Parohia este un organism viu, o comunitate vie, in continua "zidire si innoire".

Participarea activa a mirenilor la viata bisericeasca devine astazi una din preocuparile

principale ale pastoratiei Ortodoxe. Aceasta nu numai pentru ca preotul nu mai poate

concentra in mainile sale multiple activitati pastorale si este obligat sa recurga la asistenta

nemijlocita a credinciosilor, ci si pentru ca exista o mai profunda intelegere a Bisericii ca o

comunitate autentica de frati si surori, de barbati si femei, care poseda impreuna, o

identitate noua in Iisus Hristos.

Participarea mirenilor la viata parohiei este deci, plina de sens eclesiologic. Biserica este

una "pentru ca, voi toti, una sunteti in Hristos Iisus" (Gal. 3, 28).

Slujirea Bisericii are o continuitate vie, organica in credinciosi, fiecare credincios

devenind pentru sine si pentru ceilalti "un Hristos" care slujeste mai departe in Biserica.

Biserica se face prezenta in lume prin lucrarea ei de slujire. Deci, ea n-a fost trimisa in

lume pentru a stapani triumfator, ci pentru a servi, facandu-se tuturor toate, dar fara a-si

pierde identitatea de comunitate teandrica a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos in Duhul

Sfant.

Vocatia misionara a Bisericii tine de caracterul ei apostolic, de apostolicitatea ei.

Biserica este o comunitate mesianica in care apostolii au primit, dupa invierea lui Iisus

Hristos, autoritatea si puterea de a fi "martorii" Sai: "Voi veti primi putere, cand Se va

pogora Duhul Sfant peste voi si-Mi veti fi martori in Ierusalim, in toata Iudeea, in Samaria

si pana la marginile pamantului."(Faptele Apostolilor 1, 8).

Biserica consideră că o societate realmente universală trebuie să urmărească unirea

tuturor oamenilor iubitori de adevăr. Trăim un timp al osmozei de culturi şi de civilizaţii.

Cândva, guvernele societăţilor creştine aveau misiunea de a face legile civile cât mai mult

conforme celor religioase25.

Lumea de azi pe de o parte progresează, pe de alta, sub raport religios, trăieşte şi

anumite fenomene de criză. Procesul tehnic eliberează din ce în ce mai mult omul de

probleme. Ştiinţa dă tot mai multe răspunsuri şi tainele se deschid. Sacrul se desacralizează

25 Pr. Conf. Dr. Teofil Tia, op. cit., p. 9.

în mare parte, devine obiect al cunoasterii ştiinţifice. Cauzele cad, deşi încă nu toate, din

metafizic în fizic.

Progresul economic satisface tot mai multe din nevoile omului şi se exprimă

speranţa că nu va mai rămâne loc pentru solicitarea ajutorului divin. Cultura se

secularizează şi circumscrie interesul oamenilor la lumea de aici. Toate aceste lucruri

constituie mândria omului contemporan. Şi totusi, pe langă şi în afară de ceea ce oamenii de

cultură şi mentorii civilizaţiei moderne numesc renaştere şi progres, teologii identifică şi

unele simptome de criză. Într-o lume suficientă sieşi, desacralizată, nu mai este loc pentru

omul lui Dumnezeu.

Multor oameni religia li se pare că e o poveste de adormit copiii. Cei mai mulţi

dintre ei gândesc despre Dumnezeu, dar Sfânta Scriptură şi Biserica li se par complet

învechite, irelevante pentru viata lor şi ei nu le pot lua în serios. Biserica nu are sens pentru

unii ca aceştia. Predici plictisitoare, rugăciuni fără înţeles. Tot ce văd în jurul lor este

completamente ireligios. A fi dintre cei care cred în Dumnezeu, e ridicol.

Omul se transformă citind Sfânta Scriptură. Dacă nu se transformă, el primeşte doar

câteva noţiuni, câteva cunoştinţe naturale, care de altfel nu folosesc singure prea mult.

Mulţi citesc Sfânta Scriptură pentru cultura lor generală: spun că ştiu de existenţa regelui

David, că a existat Solomon, poate chiar şi istoria poporului iudeu. O citesc ca pe o carte de

istorie. Mulţi aşa-zişi creştini nu merg mai departe decât ateii din acest punct de vedere. Nu

îl văd pe Hristos Dumnezeu în Scriptură.

Oricât am privi de admirativ la omul zilelor noastre, el are nevoie de câteva calităţi

care ar putea fi considerate învechite. Dar fără ele, nu poate fi numit creştin, iar viaţa de

creştin o să-i rămână necunoscută. Una dintre ele este dobândirea şi exersarea

discernământului duhovnicesc. Acest lucru reprezintă lucrarea fundamentală a omului care

nu reduce cultura doar la cuvinte meşteşugite şi abilităţi discursive.

Trăim astăzi într-un veac plin de haos şi dezintegrare intelectuală. „Totul începe de

la familie şi de la educaţia celor şapte ani de acasă. Aceasta este criza zilelor noastre. Piere

sfinţenia căsătoriei, piere legătura dintre căsătorie şi naşterea de prunci.

Familii destrămate, copii lăsaţi de izbelişte – atunci când nu au fost ucişi înainte de

a se naşte –, adolescenţă maculată, tinereţe incertă, căminul cultural înlocuit cu discoteca,

guma de mestecat înlocuită cu drogul, cartea înlocuită cu televizorul, meciul de fotbal unde

se joacă mai puţin cu mingea şi mai spectaculos cu pumnii şi bâtele, o lume în care

indecenţa, vulgaritatea, parvenitismul şi corupţia devin instituţii ale binelui comun.”26

26 Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei,

Împlinirea revelaţiei este Iisus Hristos, iar cuvântul Lui este viu: „Fără Mine nu

puteţi face nimic.”(In. 15,5) Este pretutindeni, însă noi suntem îndemnaţi să-L primim şi în

sufletele noastre, priveghind asemeni fecioarelor celor înţelepte, aşteptând sosirea Mirelui

Ceresc la ceas de taină.

De ce avem nevoie în creştinism într-un timp ca acesta este o teologie existenţială

care să răsune. Deoarece pentru faptul că nici o teologie nu este predicată, de obicei se

adoptă nişte „ideologii ciudate” şi care sunt combinate cu fragmentele crezurilor

tradiţionale. Tot apelul „Evangheliilor rivale” din zilele noastre este faptul că oferă un fel

de pseudo-teologie, un sistem de pseudo-dogme. Ele sunt primite cu bucurie de cei care nu

pot găsi nici o teologie în teologia redusă la stilul „modern”.

Alternativa existenţială cu care se confruntă mulţi în zilele noastre a fost formulată

apt de un teolog englez, „dogma sau... moartea.” Epoca a dogmatismului şi pragmatismului

s-a sfârşit. Prin urmare slujitorii Bisericii trebuie să predice din nou doctrine şi dogme –

Cuvântul lui Dumnezeu.27 „Putem spune că teologia veritabilă de astăzi nu constă în multa

citire sau în multa erudiţie ci în înţelegere.” Suntem chemaţi nu să înviem un creştinism

adevărat, ci să trăim un creştinism adevărat, pentru că dacă Dumnezeu este mereu actual,

înseamnă că şi viaţa în Hristos este la fel de actuală, ieri, astăzi şi în veci.

Crişanei şi Maramureşului, Pastorală la Naşterea Domnului, 2007, p.7.27 Idem p.20

CAPITOLUL II

Misiunea morală şi socială a Bisericii.

Biserica creştină în sensul de comunitate religioasă morală, înfiinţată de Iisus

Hristos pentru mântuirea oamenilor este un aşezământ dumnezeiesc şi omenesc în acelaşi

timp. Prin originea, învăţătura, spiritul, scopul şi puterile ei, ea are un caracter

supranatural, dumnezeiesc, iar prin membrii ei din care este constituită ea are un caracter

omenesc.

De la începuturile sale Biserica fiind trup taină al lui Hristos ca şi comunitate

răscumpărată prin jertfa şi învierea lui Hristos, a oferit celor ce au primit viaţa ei soluţii la

toate problemele timpurilor. Asistată de Duhul Sfânt. Deşi imperfectă ca organizare

umană, dar infailibilă ca organism teandric (divino-uman). Biserica drept măritoare a

rezolvat crizele de orice natură ale mădularelor Ei în parte, dar şi ale societăţii în care şi-a

împlinit misiunea încredinţată de către fiul lui Dumnezeu, omul adevărat şi Dumnezeu

adevărat. Cu iubirea de Dumnezeu şi de Om, cu iconomie Biserica a iubit şi iubeşte

integral, trup şi suflet deodată.

Mântuitorul vroia că cei ce vor crede în el să formeze o comunitate religioasă

morală, să se închege într-un organism social, al cărui corp şi temelii să fie el, Cel care s-a

jertfit pentru mântuirea omenirii. Mântuitorul însuşi a întemeiat o astfel de societate şi a

înzestrat-o cu toate elementele cerute de fiinţa existentă şi dezvoltarea ei viitoare, adică a

întemeiat Biserica sa «ca centru şi organ al lucrării sale mântuitoare ».

Deci scopul Bisericii se cuprinde în continuarea întreitei slujiri a Mântuitorului,

prin care el şi-a împlinit lucrarea sa mântuitoare. Mijloacele şi puterea pentru realizarea

acestei misiuni Biserica le-a primit de la întemeietorul ei. Între Mântuitorul şi Biserica sa

este astfel o legătură indisolubilă. în afară de Biserică nu poate exista Creştinism. în

Biserică şi-a primit creştinismul forma concretă, ea a devenit subiectul sau purtătorul lui.

Iar creştinismul este « mântuirea în Hristos » în şi prin Biserică se mijloceşte mântuirea

noastră, rosteşte adevărul religios şi e împărtăşeşte harul divin28.

28 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Institutului Biblic

şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996

Biserica este stâlpul şi întărirea adevărului ( Tim III, 15 ) păzitoare canonică şi

explicatoare autentică a revelaţiei depozitată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Fără

Biserică nu-i credinţă adevărată, nu-i mântuire. Viaţa creştină înseamnă viaţa trăită după

învăţătura Mântuitorului. Interpretarea şi difuzarea principiilor care duc la trăirea acestui

mod de viaţă revin Biserici, care nu caută sa-şi impună concepţia creştină decât pe calea

convingerii şi a liberei acceptări din partea omului.

Biserica ortodoxă este o instituţie vizibilă prin membrii şi conducătorii ei, prin

legile de organizare, mijloace de convingere şi conducere.

Alături de aceste elemente concrete, vizibile « Biserica este formată şi din

elemente interne, invizibile şi spirituale. Acestea sunt: credinţa internă, speranţa, dragostea

şi harul sau toate darurile şi puterile cu ajutorul cărora Biserica îşi îndeplineşte misiunea sa

sateriologică .

Biserica este întemeiată în vederea unui scop eminamente spiritual « dar toate

elementele sale externe atestă, alături de caracterul invizibil intern şi spiritul şi caracterul

formal extern vizibil şi concret. Acest caracter extern, vizibil şi concret, conturează pe

deplin noţiunea Ortodoxă de Biserică ”29

Fenomenalitatea Biserici se vădeşte şi prin conducerea sa ierarhică, vie şi

concretă, ea se mai vădeşte şi prin semnele concrete prin care se împărtăşeşte harul: cele

şapte Taine. Activitatea principală a Biserici Ortodoxe este activitatea sateriologică.

Ei i s-a încredinţat misiunea de mântuire a credincioşilor. îndeplinirea acestei

misiuni este dusă de Biserică fără deosebire între indivizi şi popoare, fără discriminări

rasiale şi confesionale, în spiritul unei libertăţi perfecte.

La mântuire este chemat fiecare individ, fără nici o constrângere fizică sau

morală - Virtutea fundamentală pentru viaţa creştină, pentru mântuire este milostenia. Fără

feciorie te piti mântui, dar fără milostenie cu neputinţă.

Milostenia este neapărată trebuinţă şi le ţine pe toate. Milostenia este inima

virtuţii. Dar unima aceasta încetează a mai bate dacă nu da tuturor duhul ei.

Întocmai ca o fântână: ,, Dacă ţine în ea apa izvoarelor sale, se strică; tot aşa şi

cu bogaţii când ţin averile numai pentru ei înşişi».

Misiunea morală şi socială a Biserici constă în difuzarea principiilor morale

creştine în adâncirea lor în conştiinţa credincioşilor pentru ai determina la trăirea zilnică a

învăţăturii creştine.

Biserica noastră are convingerea şi experienţa că, pe temeiul principiilor sale

29 Ibidem

morale poate face pe credincioşii săi buni cetăţeni şi ai împărăţiei divine şi ai statului

pământesc. Căci dacă Mântuitorul a spus « împărăţia mea nu este din lumea aceasta »,

totuşi ea este prin definiţie pentru lumea aceasta s-a întrupat şi a murit el.

Creştinismul, prin doctrina sa dogmatică şi morală pune la îndemâna

credinciosului elemente trebuitoare pentru potolirea setei de adevăr, bine şi frumos, pentru

explicarea rostului vieţii şi al lumii, pentru orientarea şi organizarea existenţei sale.

îndrumarea aceasta în sens creştin revine Bisericii.

Urmând pilda Mântuitorului Biserica pleacă în îndeplinirea acestei misiuni de

la individul uman.

Viaţa nouă, viaţa creştină, cu adevăratele ei imperativele morale şi sociale, cu

sensibilizarea conştiinţei morale, trebuie să înceapă cu prefacerea lăuntrică a omului, cu

înfrumuseţarea interiorului său sufletesc « Pocăiţi-vă » este doar cuvântul cu care

Mântuitorul îşi începe activitatea sa.

Fără pocăinţă adevărată, fără disciplinarea eului lăuntric, nu se poate face

nimic. Omul credincios trebuie să tindă către desăvârşire « Fiţi desăvârşiţi, precum şi tatăl

vostru din ceruri desăvârşit este » (Matei V, 48).

Biserica îşi exercită influenţa sa moralizatoare asupra credinciosului prin

multiple mijloace şi forme: predicarea caldă şi continuă a cuvântului divin cu ilustrarea

realizării lui din partea Mântuitorului şi în legătura cu aceasta şi înfăţişarea vieţii sfinţilor,

ca pildă de urmat în trăirea preceptelor creştine; apoi săvârşirea Sfintelor Taine, relevând

aici fără a diminua cu nimic importanţa celorlalte Taine - Sfânta Euharistie şi Mărturisirea

- rugăciunea, meditaţia, educaţia pe scurt toate mijloacele şi metodele de pastoraţie

utilizate de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă pentru crearea de caractere morale. Slujirea

preoţească nu se rezumă doar la activitatea simţitoare la săvârşirea Liturghiei şi a celorlalte

Sfinte slujbe.

Predica însăşi " este un act de cult divin parte integrantă a Sfintei Liturghi şi nu

trebuie să lipsească. In vechime predica era nedespărţită de cultul divin şi nici nu se

concepea Liturghie fără omilie ".30

Sfântul apostol Ioan Gură de Aur nu pretinde preotului predicator să fie

desăvârşit în arta oratorică, asemenea marilor oratori antici: Socrate, Denestene, Tucidide,

Platon, care îi cere să fie bun cunoscător al dogmelor credinţei creştine.

Sfinţi Apostoli au fost primi învăţări ai creştinilor care aveau datoria să predice

30 Ibidem

drept, nefalsificat, cuvântul Evangheliei, aşa cum 1-a lăsat Iisus Hristos.

Fiind o misiune încredinţată Biserici, predica slujeşte comunităţii bisericeşti şi

înţelesul autentic al cuvântului.31

Astfel prin transmiterea către ascultător a adevărurilor revelate, predica îl face

prezent pe Iisus Hristos în sufletele oamenilor.

Prin cuvintele sale omeneşti predicatorul creştin, ajuns prin harul lui Dumnezeu

vas ales sfinţit este chemat să devină asemenea apostolilor, pescar de oameni, dar nu pentru

sine, ci pentru Hristos şi Evanghelia Lui, este chemat să întrupeze în sufletul oamenilor

Cuvântul lui Dumnezeu, sa-i sensibilizeze pentru Hristos şi să şe schimbe modul de viaţă,

să-i renască la o nouă viaţă, în Duhul Sfânt, aşa încât să mărturisească cu Apostolul Pavel:

"nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine ".

Cuvântul în predică, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, îi conduce pe credincioşi

către desăvârşirea vieţii şi mântuirea sufletului.

Primirea cuvântului lui Dumnezeu revelat şi vestit în Biserică este o cale de

împărtăşire a vieţii veşnice: « Cel ce ascultă Cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis

are viaţă veşnică »(1.5.24).

Naşterea din nou şi împărtăşirea vieţii veşnice este o altă caracteristică a

cuvântului în propovăduirea creştină, căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi rămâne în

veac (I. P. 1,23).

Sfântul Ioan Gură de Aur numit astfel pentru frumuseţea cuvântărilor sale este

cel mai mare predicator din epoca patristică, model pentru toţi predicatorii din toate

timpurile. El este atât orator cât şi teoretician despre oratoria sacră îndeosebi pentru trataul

său " Despre preoţie".

El este izvorul veşnic din care se vor adăpa toţi cei însetaţi de frumuseţile

gândirii şi vieţuirii creştine autentice.

Culmea pe care a atins-o în locuinţa sacră se datorează meditaţiei, rugăciunii,

muncii neobosite, sfinţeniei vieţii sale, inteligenţei şi imaginaţiei sale, dar şi talentul său

oratoric, care este darul lui Dumnezeu.32

Prin înfăţişarea vieţii sfinţilor, prin virtuţile lor pilde de urmat, Biserica îşi

exercită influenţa moralizatoare asupra credinciosului. Sfinţii sunt podoaba Biserici.

Ei sunt acele mădulare ale "Timpului lui Hristos în care Duhul Biserici s-a

întrupat în chip desăvârşit". Ei sunt cununa maici lor duhovniceşti Biserica. Şi tocmai

31 Ibidem

32 Ibidem

pentru că sfântul este iubire, el participă la viaţa Biserici şi deci la viaţa fraţilor lui de pe

pământ. 33

În viaţa sfinţilor lucrul esenţial nu sunt minunile, nici vedeniile ci lupta

desăvârşirii morale. Sfinţii sunt următori ai sfinţeniei lui Hristos şi călăuzitorii noştri pe

cărările sfinţeniei morale.

Cuvântul lui Dumnezeu şi sfintele taine sunt nedespărţite în lucrarea de

mântuire a Bisericii. Prin cuvânt şi taină Hristos însuşi este prezent şi lucrează în viaţa

Bisericii. Ele sunt cele două mijloace prin care Biserica împărtăşeşte harul dumnezeiesc.34

Cuvântul rostit în Duhul Sfânt iniţiază şi conduce spre mântuire, iar sfintele

taine împărtăşesc deplin harul mântuitor. Relaţia prefinală între cuvântul lui Dumnezeu şi

sfintele taine se fundamentează în persoana Fiului lui Dumnezeu.

Biserica ortodoxă învaţă că atât prin propovăduirea cuvântului, cât şi prin

săvârşirea sfintelor taine se împărtăşeşte harul divin mântuitor. Credincioşii pot ajunge la

asemănarea cu Dumnezeu numai dacă sunt luminaţi numai cu învăţătura dumnezeiască şi

care sunt întăriţi cu puterea harului prin sfintele taine. Nici cuvântul propovăduit fără

sfintele taine şi nici sfintele traine fără cuvânt nu pot mântui. Cuvântul şi taina sunt acte

sacramentale nedespărţite în misiunea şi lucrarea Bisericii.

Biserica ortodoxa ca instituţie compusă din oameni şi pentru oameni a lucrat nu

numai pentru mântuirea lor sufletească ci şi pentru bunăstarea lor temporală terestră.

Marile binefaceri sociale pe care le-a realizat Biserica aici pe pământ se pot împărţi după

cum se referă, la individ, la familie şi la societate.

Individul este înălţat în cadrele Bisericii la adevărata ei valoare. Deosebirile

între indivizi, şi discriminările sociale sunt desfiinţate.

Sfântul apostol Pavel spune hotărât „Numai există iudeu, nici grec; nu mai

există rob nici slobod; nu mai există parte femeiască şi parte bărbătească fiindcă toţi

suntem una în Hristos Iisus" (Galateni III, 28). Societatea creştină este o societate nouă

complet refăcută şi reînviată la o altă viaţă. Creştinul preţuieşte şi economiseşte mijloacele

materiale nu ca scop în sine ci ca mijloace pentru susţinerea vieţii.

Biserica Ortodoxă învaţă supunerea, care este o poruncă divină, căci zice

Sfanţul Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supună stăpânirilor mai înalte, căci nu este

stăpânire decât de la Dumnezeu şi stăpânirile care sunt de la Dumnezeu sunt rânduite"

(Romani, XIII, 1).

33 Ibidem

34 Ibidem

Factorul dinamic şi elementul de sudură socială al Bisericii ortodoxe este porunca

iubirii aproapelui. „Biserica Ortodoxă este categorică în această privinţă cum a fost

Mântuitorul „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei, XII, 38). Iubirea

aproapelui stă la temelia tuturor marilor acţiuni sociale ale Bisericii Ortodoxe".

Alături de poporul credincios ierarhia conducătoare a Bisericii a avut un mod

social precumpănitor fiind în imensa-i maturitate, totdeauna lângă interesele şi durerile

poporului.

Dacă de la început aceste fapte se numeau simple fapte de milostenie începând

cu secolul al IV-lea fapta bună devine fundaţie, milostenia devine bun imobiliar, iar mâna

darnică se transformă în casă ospitalieră şi astfel iau naştere aşezămintele de asistenţă-

socială.35

Cea mai mare parte a omiliilor Sfanţului Ioan Gură De aur cuprinde îndemnuri

de a face milostenie, de a ajuta pe cei în lipsuri etc. aceşti sfinţi printre care în mod

deosebit Sfântul Vasile cel Mare, au creat instituţii de asistenţă-socială, celebra fiind

Vasiliadele, ea constituind un mod pentru activitatea socială a Bisericii dintotdeauna şi de

pretutindeni.

Nicicând, chiar în timpurile şi în condiţiile cele mai dificile Biserica nu şi-a

întrerupt total slujirea pe tărâm social. Fără îndoială că Biserica fidelă misiunii ei continuă

să fie în mod esenţial mântuitoare, dar opera de mântuire şi-a îndeplinit prin slujire.Pe

lângă activitatea socială, morală, Biserica a jucat in rol extrem de important în păstrarea

limbii şi a identităţii naţionale.

Din cele mai vechi timpuri Biserica şi slujitorii ei au fost din popor şi alături de

popor. Preoţii şi călugării au fost primii scriitori de cărţi şi traducători şi copişti. Toate

manuscrisele din fondul naţional de manuscrise portă semnătura de copişti preoţi sau

monahi. Ei au fost aşadar primii răspânditori de cultură, primii tipografi. Biserica Ortodoxă

este o instituţie socială clădită pe temelia dragostei şi a păcii care îndeplineşte o activitate

specifică ei pe care n-o poate suplini nici o instituţie .

2.1 Rolul Bisericii Ortodoxe Române în dialogul ecumenic

35 Ibidem

Tradiţia religioasă cu adânci rădăcini în viaţa poporului nostru a rezista tuturor

încercărilor de a fi scoasă din sufletele credincioşilor.

Iată că după jumătate de secol, când nimeni n-o mai opreşte de a se manifesta,

credinţa se dovedeşte a fi vie.

Biserica, în smerenie, e datoare să-şi îndeplinească misiunea care i-a fost

încredinţată de Mântuitorul. Să-i înveţe pe oameni să se teama de Dumnezeu şi să se

iubească între ei. Să promoveze prin cuvânt şi fapta valorile morale descoperite de

Dumnezeu, deci sigure, care dau sens vieţii şi stabileşte raporturile dintre oameni. Numai

aşa se poate pune capăt bunului plac, abuzului şi egoismului ca norme de viaţă.

Biserica propovăduieşte iubirea aproapelui. Numai prin iubire şi printr-o morală

solidă religioasă se a putea însănătoşi lumea. Iată ce sarcină stă în faţa Bisericii: să-L ofere

pe Iisus şi învăţătura Sa drept mijloc de îndreptare şi convieţuire. Biserica se implică în

opere de caritate, cheamă la rugăciune, la pocăinţă şi învaţă virtuţile morale, temeiurile şi

rolurile lor. Biserica îndeamnă la unitate, iubire, bună înţelegere bazată pe adevăr şi

dreptate. Preotului îi este poruncit de sus să fie şi să rămână permanent factor de unitate.

Din punct de vedere ortodox, prima coordonata a ecumenismului este unirea

tuturor Bisericilor crestine in integritatea invataturii apostolice marturisita de Biserica

nedivizata de la inceput. Natura institutionala a Bisericii nu consta decat prea putin in

jurisdictie, cancelarii, ordine si referate, ci in mod predominant in comunicarea harului si in

intretinerea vietii de comuniune prin aceleasi Taine, si in ministeriul special, recunoscut de

toti cei care le administreaza.

Ecumenismul inteles din imbratisarea tuturor valorilor divine sau umane, sau din

actualizarea tuturor valorilor umane in lumina lui Hristos de catre fiecare crestin, intr-o

unitate în diversitate, trebuie sa fie deschis omenirii intregi. Aceasta necesitate sta in

special in acord cu doua imprejurari: Dumnezeu este activ si dincolo de frontierele

crestinismului vazut, iar invatand din lucrarea lui Dumnezeu, intr-o lume care devine tot

mai unificata in varietatea ei, Bisericile se pot apropia si ele de unitatea lor in varietate.

Parintele Dumitru Staniloae spunea ca ecumenismul este o stare, o realitate in care

Duhul Sfant indeamna Bisericile sa se iubeasca intre ele pentru ca dezbinarea lor nu a fost

numai un conflict deschis ci si o lipsa de iubire, iar Patriarhul Antiohiei, Ignatie al IV-lea

arata ca la originea fiecarei dezbinari exista si o lipsa de iubire.

Biserica Ortodoxa intelege ca principalele obstacole in realizarea unui ecumenism viabil

sunt astazi urmatoare probleme: secularizarea, care se manifesta ca relativism cu privire la

doctrina si morala crestina, cu privire la intrebarile ultime ale existentei, intr-un context al

pluralismului religios, cultural si etnic; confesionalismul radical si fundamentalismul

religios ce provin din teama ca prin dialog si cooperare cu altii se pierde propria identitate

si integritate; prozelitismul agresiv al sectelor, care folosesc criza economica ca pe o ocazie

de a converti oameni. Asa cum afirma si IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei,

"de fapt nu exista astazi o criza a ecumenismului adevarat (duhovnicesc), ci exista o criza a

ecumenismului superficial si secularizat. Ecumenismul nu poate fi inlocuit azi prin ura

confesionala sau razboaie religioase, prin izolare sau aroganta, deoarece Evanghelia

Domnului nostru Iisus Hristos ne cheama la unitate si iubire fata de frati si surori.

Ecumenismul de astazi trebuie reinnoit printr-o profunda si existentiala convertire la

Hristos si printr-o spiritualitate mai puternica, spiritualitate prin care vin apoi speranta si

puterea in eforturile noastre pentru comuniune si cooperare in lumea noastra dezbinata.” 36

Biserica şi slujitorii ei trebuie să rămână înscrişi pe constantele propovăduirii iubirii,

a înţelegerii, a iertării, a ajutorării oamenilor; să fie în pace cu conştiinţele lor şi cu cei din

jurul lor şi bine înţeles cu Dumnezeu. Biserica trebuie să rămână fondatoarea misiunii pe

care i-o încredinţează Mântuitorul.

Biserica trebuie să promoveze în societatea românească o spiritualitate a noastră

specifică, prin monahism, prin slujirea dăruitoare a clerului de mir, dar şi dintr-o bună

conlucrare cu laicii, cu cultura, cu toţi cei credincioşi.

Sau tipărit sute de mii de catehisme şi cărţi de rugăciuni pentru întreaga obşte

creştină şi preoţii propovăduiesc cu zel înmulţit adevărurile de credinţă şi normele morale

creştine.

Toate acestea vor duce la transformări dinăuntru, la tipărirea credinţei în suflete şi la

renaşterea, la trezirea, acolo unde a adormit sentimentul religios, pentru o reînsănătoşire a

fiinţei neamului nostru pentru o reînscriere în tradiţia noastră bimilenară de trăire în

împăcare între noi şi Dumnezeu. Poporul român e din totdeauna eminamente religios.

A crezut şi crede în Dumnezeu. Cine este atent la concepţia de viaţă a românilor, la

ţară dar şi la oraşe, îşi dă seama imediat de această constantă a vieţii de toate zilele, a felului

cum e înţeleasă moartea, că în toate e implicată gândirea şi simţirea religioasă.

________________________________________________36 http://www.ziarullumina.ro/articole;1266;1;311;0;

Biserica este centrul acestei gândiri şi simţiri, e locul cel mai înalt din mijlocul

unei comunităţi, al unui sat, al unui cartier.

„Un anumit proces de secularizare se face simţit, evident în toată lumea de azi, dar,

dat fiind acest fond puternic de credinţă la români, cred că la noi procesul va fi mai lent şi

nici nu va ajunge la despărţirea totală de sacru. Biserica este învestită de sus cu datoria de a

ţine întreagă atenţia către Dumnezeu şi de a privi harul şi îndrumarea lui Dumnezeu. Una

din exigenţele vremii noastre este aceea a întăririi legăturilor conlucrării între cult şi cultură,

dintre Biserică şi cultură, dintre oamenii cu gândire spirituală cu cei angajaţi în cultură.

Dacă spiritualitatea nu se a ajuta de cultură, ea nu se a putea exprima cum trebuie şi

nu va avea impactul dorit cu lumea de astăzi. Spiritualitatea trebuie să înveţe să vorbească

limbajul vremii, limbajul oamenilor noştri, limbajul culturii noastre, de aceea socotesc că

ele trebuie să se ajute reciproc.

Vreme îndelungată s-a încercat să se acrediteze o morală autonomă, adică o morală

fără Dumnezeu, o morală care are cu totul alte principii decât răspunderea faţă de

Dumnezeu. Cel care a dat cel mai aproape de desăvârşire o definiţie a moralei a fost tot

Kant în imperativul: „acela e bun şi drept şi moral care e de către toţi, întotdeauna şi peste

tot socotit bun .

Conştiinţa este un bun, dar nu poate fi considerat un factor absolut. Este un factor de

reglementare morală, dar nu poate deveni un factor constrângător. In cele din urmă numai

Dumnezeu ca şi criteriu al legii morale numai el poate fi constrângător „Frica de

Dumnezeu este începutul înţelepciunii". 37

Rolul Bisericii este de a-i face pe credincioşi să se îndrăgostească de Hristos, să-i

facă să înţeleagă că Dumnezeu a pus acele legi care trebuie respectate nu pentru a-i îngrădi

ci le-a pus din dragoste pentru om, pentru că trăim pentru legea adevărată să se poată

mântui.

Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său din iubire pentru oameni. Legile din Sfânta Scriptură

sunt date din dragoste pentru oameni iar oamenii trebuie să răspundă din iubire faţă de

Dumnezeu cu ascultare, la fel cum pe un părinte îl ascultă din teamă de a nu-1 supăra, de a

nu vedea lacrima pe obrazul lui, sau o umbră de tristeţe.

______________________________________________________38 Pr. Dr.Dumitru Staniloae , Comuniune şi spiritualitate în Liturghia ortodoxă , Ed. Mitropoliei Olteniei ,

p.87

Forţa iubirii emană valuri de călduri şi iubire cărora nu li se poate opune nimeni; ea

generează viaţa şi imprimă acesteia ritmul armoniei şi al nemuririi. Harul dilată neîncetat

capacitatea sufletului de a primi iubirea deşi în fiecare moment sufletul ecovârşit de iubire.

Şi tot atât de adevărat este că slujind oamenilor, îl slujim pe Dumnezeu. Iubirea de

aproapele trebuie să fie o constantă a trăirii creştine.

Tot mai multe Biserici din comunitatea ecumenica vor să inspire din experienta

ecumenismului din ţara noastra, o experienta dominata de simtamantul ca exista noi cai si

noi posibilitati pentru o slujire creştină autentică.

CONCLUZII

Un dialog între religii condus cu constiinta colegialitatii sau a convergentei lor ar

putea duce la atenuarea tensiunilor între grupurile religioase si la cresterea opozitiei fata de

violenta religioasa chiar în comunitatile ei de origine. Astfel ar fi contracarat ceea ce opinia

seculara priveste, cu îngrijorare, ca pe o cearta a religiilor, de care spatiul public trebuie

ferit. A aduce în constiinta publica "colegialitatea religiilor" ar contribui din plin, cred, la

amenajarea unei "laicitati ospitaliere", unde religiile au lucruri importante de spus: ele pot

vorbi despre un sens tare al colegialitatii, al libertatii de constiinta, al datoriilor, iar nu

numai al drepturilor omului.

Biserica Ortodoxă Română, a iniţiat şi desfăşurat o însemnată activitate

filantropică, activitate care, ca orice altă activitate a cunoscut o anumită evoluţie foarte

firească de astfel. Cea dintâi formă de filantropie a constituit-o cea a săracilor, în Biserica

Ortodoxă Română însuşi cultul divin are un profund caracter filantropic.

Trebuie să regăsim Biserica ca loc social al cuvântului care vorbeşte de plenitudinea

de a exista atunci când Îl slăveşte pe Dumnezeu.

Spre deosebire de trecut, activitatea filantropică de astăzi mai are o notă specifică. În

afară de lucrarea filantropică individuală a Bisericii Ortodoxe în ultima vreme se pune şi

problema cooperării tuturor Bisericilor în această lucrare, deoarece, în viziunea P.F.Părinte

Patriarh Daniel, slujirea filantropică comună se impune ca fiind necesară din trei motive:

1 nici o instituţie nu poate rezolva singură problemele existente, ci numai împreună,

2 dialogul şi cooperarea Bisericilor între ele intensifică credibilitatea fiecăreia în parte şi a

tuturor împreună în faţa oamenilor în suferinţă care au nevoie de ajutor.

3 prin dialog şi cooperare redescoperim taina prezenţei lui Hristos în semenii noştri care au

nevoie de îngrijirea noastră.

Biserica a reprezentat de-a lungul timpului o stânca în această lume schimbătoare şi

trecatoare. Credincioşii din tara noastra au încredere în rolul ei salvator si în acei preoţi

care au fost şi sunt adevaraţii “apostoli” ai neamului. Familia are o importanta majoră, în

societatea moderna secularizata şi, din ce în ce mai mult, vazând ca rationalismul

educational a esuat sau, mai trist, are efecte nocive asupra societatii (delicventa juvenila

este intr-o continua crestere), parintii îsi indreapta din ce în ce mai mult atentia asupra

posibilitatii realizarii educatiei si cu sprijinul principiilor catehetice ale Bisericii . Iată de ce

efectele secularizarii asupra societatii româneşti contemporane trebuie privite cu toată

responsabilitatea, astfel încât viata familiei sa nu fie perturbata ci sa ofere pe mai departe

sprijinul necesar omului modern, înţeles ca persoana aflată în permanentă legătură cu

Creatorul său.

Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură , tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea

Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea

Sfântului Sinod,Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1990

2. Bogdan, Damian, Viaţa lui Antim Ivireanul, în Biserica Ortodoxă Română,nr.8-9,

LXXIV ( 1956 )

3. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în

„Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2001

4. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Filantropia crestina in cadrul misiunii Bisericii, in

"Ortodoxia maramuresana", Baia-Mare, 1996, nr.1

5. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, traducere dr. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996

6. Hristov, Vasile, Noţiunea de Biserică după Sfantul Ioan Gură de Aur, în ,,Studii

Teologice”, nr. 9-10, XX (1968)

7. Popescu, Pr. prof. dr. Dumitru, Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996

8. Păcurariu, Pr. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992

9. Staniloaie, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatica ortodoxă, vol. II.,

EIBMBOR., Bucuresti, 1978

10. Stăniloae, Pr. Dr. Dumitru, Rugăciunea pentru alţii şi sobornicitatea Bisericii,

în ,,Studii Teologice”, nr. 1-2, XXII (1970)

11. Stăniloae, Pr. Dr. Dumitru, Comuniune şi spiritualitate în Liturghia ortodoxă,

Craiova 1986

12. Spildic Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin, Ed. Deisis, Sibiu, 1998

13. Stoleru, Drd. Nicolae, Învăţătura despre Legea morală naturală în opera Sfântului

Ioan Gură de Aur, în ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, XXIV (1972 )

14. Vasiliu, Pr. Cezar, Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de societatea vremii lor,

în ,,Studii Teologice”, nr. 1-2, XXXII ( 1980 )

14. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, traducere, studiu introductiv şi note de

Pr.Prof. Dr. Ene Branişte şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei

Bucureştilor, Bucureşti, 1989.

15. Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,

Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Pastorală la Naşterea

Domnului, 2007.

16. www.patriarhia.ro/ro/patriarhul/interviuri Interviul acordat de IPS Daniel

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi Patriarhul ales al Bisericii Ortodoxe

Romane domnuluiRemus Radulescu Radio România Actualităţi

17. http://www.crestinortodox.ro/diverse/328.html

18. http://www.ziarullumina.ro/articole;1266;1;311;0;