Mircea LAZARESCU,

Sibiu, Noiembrie 2012

Delirul e unul dintre cele mai importantesindroame psihopatologice. El constǎ dintr-oconvingere anormalǎ, de nezdruncinat, într-oidee falsǎ, aberantǎ, absurdǎ. Subiectul einpenetrabil la argumente şi dovezi.Convingerea patologicǎ, care e “tematicǎ” şipoate fi relatatǎ, acapareazǎ toate preocupǎrilesubiectului, îngustându-i deschiderea sprelume şi decontextualizându-l, alienându-l.

Delirul poate fi comentat cel mai clar în formasa monotematică, sistematizată. Acesta seinstalează de obicei lent progresiv şi uneoritinde să aibă o argumentare interpretativăaparent (până la un punct) logică.

Raportare la corp, la sinele corporal Raportare interpersonală Raportare la sine ca identitate*corporalitate, valore

Interiorul Suprafaţa

corporal corporală

Delirul hipocondriac Delirul erotoman Delir de descedenţă şi identitate ilustră

Delirul de posesiune zoopatică Delirul de gelozie Delir de invenţie

sau demoniacă

Delirul de negare a funcţionării Delirul de substituţie Capgras Delir de capacităţi excepţionale

corporale

Delirul dermatozic Delirul senzitiv-relaţional Delir de bogăţie

Delirul osmotic Delirul paranoid Delir de misiune speciala

Delirul de vrajire Delir de vinovatie

Expresia de delir vine de la termenul agrar latin« delirare » care se referea la ieşirea plugului dinbrazdǎ, sau a carului de pe drum. Deci, un fel de“sǎrire de pe fix” sau un mod de a o “lua razna”.

Delirul se desfǎşoarǎ în aria preocupǎrilor subiectuluiprivitoare la poziţia sa în lume, în raport cu alţii şi cusine. Convingerea delirantǎ exprimǎ o poziţionare şiînţelegere aberantǎ a acestei raportǎri, care implicǎplanul cognitiv al psihismului. El se plaseazǎ la altnivel şi în altǎ incidenţǎ a psihismului decât dispoziţiileafective ale depresiei şi maniei, putând fi însoţitǎ detulburǎri perceptive.

Sindromul delirant se poate întâlni în multipletulburǎri psihice. Forma tipicǎ standard, ereprezentatǎ de delirul monotematicsistematizat. Tematica acestuia poate fiordonatǎ în trei clase.

Tematica relaţionǎrilor subiectului cu alţii sereduce la douǎ variante : favorabilǎ şinefavorabilǎ. Nuanţele nu au loc însimplificarea psihopatologicǎ a delirului.

- Cea pozitivǎ se referă la admiraţia pe care alţii oau faţǎ de el. De fapt la “erotomanie”, laconvingerea cǎ altul, de obicei o persoanǎ dintr-opoziţie socialǎ înaltǎ, îl iubeşte necondiţionat şi vaface orice sacrificiu pentru a fi împreunǎ.Indiferent ce face acesta, e interpretat în sensulunei dovezi indirecte de dragoste.

- Tematica de atitudine ostilǎ “paranoidǎ” e maidiferenţiatǎ, corelatǎ cu suspiciunea şineîncrederea. Subiectul e convins cǎ alţii (altul) i-afǎcut deja – sau e pe cale de a-i face – “ceva rǎu”.

“Ceva rǎu” este o temǎ destul de amplǎ înrelaţiile dintre oameni. Se poate totuşiinventaria ca şi clase mari:

Înşelarea, persecuţia;

Prejudiciu, moral sau material : defǎimare, furt,privare de drepturi variate etc.;

Atentat la propria sǎnǎtate sau stare de bine;

Atentat la libertate;

Intenţii de chinuire, otrǎvire, distrugere,schingiuire, omorâre

Tematica delirantǎ paranoidǎ se însoţeşte desentimentul unei atitudini şi raportǎri negativespeciale a celorlalţi, care pun subiectul subsupraveghere şi îi invadeazǎ intimitatea :urmǎrire, supraveghere în intimitate,intervenţie asupra gândurilor şi deciziilorintime.

A i se face “ceva rǎu” şi “a fi la discreţia,supravegherea şi decizia celorlalţi”, sunt celedouǎ aspecte majore ale paranoidiei, care seîmpletesc divers.

Delirul paranoid îmbracǎ variate forme clinice:

Delir senzitiv de relaţie (Kretschmer);

Delir de persecuţie (sistematizat);

Delir paranoid cu supravegherea intimitǎţii fizice;

Delir paranoid cu violarea intimitǎţii psihice(transparenţǎ şi influenţǎ psihicǎ) şi fenomene dereferinţǎ. Acestea se intersecteazǎ cu simptomatologiaschizofreniei dezorganizant depersonalizantǎ.

În primele variante menţionate se poate urmǎri maiuşor corelarea cu trǎirile fireşti şi cu problematica socioculturalǎ a personalitǎţii.

Ruşinea şi delirul senzitiv de relaţie.

La începutul sec.XX psihiatrul germanKretschmer a descris delirul senzitiv de relaţiecare s-ar putea instala lent, progresiv, la unelepersoane hipersensibile, care trǎiescevenimente penibile de viaţǎ, de care ajung sǎse preocupe prevalent şi delirant.

E vorba mai ales de experienţe care scad stimade sine. Sau cel puţin sunt astfel resimţite desubiect, ca evenimente în care el s-a fǎcut deruşine. Convingerea delirantǎ constǎ înimpresia cǎ se aflǎ în centrul ştiinţei celorlalţi,cǎ toatǎ lumea îl priveşte în mod deosebit şi-lcomenteazǎ nefavorabil.

Intrǎ în joc, în prim plan, sentimentul ruşinii, aprivirii dezaprobatoare, a oprobiului public.

Problema de comentat e : în ce mǎsurǎ o astfelde alunecare delirantǎ se poate corela cu trǎiripsihice normale ? Şi : în ce mǎsurǎ ea ar puteaderiva din modalitǎţi fireşti, adaptative detrăire ? Adicǎ, din activarea patologicǎ a unui“modul psihic adaptativ antropologic”.

Ruşinea e o trǎire pe care istoria omenirii ainventariat-o pânǎ recent, ca fiind una din celemai importante.

Corelatǎ cu pudoarea, ruşinea stǎ, în mitologiaiudeo creştinǎ, la baza izgonirii omului din Rai.

Ruşinea a fost cultivatǎ în multe culturi încorelaţie cu onoarea, ca un aspect al demnitǎţiipersoanei ce are drept la respect public.

Lipsa ruşinii a fost, pânǎ recent, un aspect decaracterizare negativǎ.

Societatea a folosit, în diverse culturi, pedeapsaprin expunerea publicǎ degradantǎ, la stâlpulinfamiei

Dacǎ începem cu povestea izgonirii din Rai, ea neplaseazǎ istoric spre începuturile culturiimesopotamiene. Evreii, popor migrator, vehiculeazǎideologia decantatǎ într-o astfel de culturǎ. Deci, într-un univers uman deja structurat cultural. Având învedere cei peste un milion de ani evaluaţi aiantropogenezei, şi cei peste 150000 ani de când s-adezvoltat la hominizi vorbirea articulatǎ – conformpărerilor autorizate -, perioada sedentarǎ a neoliticuluişi agriculturii, petrecuta în ultimii 10.000 ani e relativrecentǎ. Ea trebuia sǎ aducǎ, inevitabil, modificǎri înstructura şi funcţionalitatea adaptativǎ a psihismuluiuman, în noile condiţii de ecologie umanǎ.

Societatea are acum o organizare ierarhicǎ şiadministrativǎ, în care se produce diferenţiereaîntre zona privatǎ şi cea publicǎ de existenţǎ.Ceea ce se petrece în intimitatea familiei –inclusiv relaţiile sexuale – nu mai e compatibilcu relaţionarea oficialǎ, publică, elaboratǎ şiritualică.

Ruşinea pudorii sexuale de care vorbeşteBiblia, are o primǎ etapǎ în acoperireaorganelor sexuale pentru protecţie. Datǎ fiindpoziţia bipedǎ a omului, zona sexualǎ devineexpusǎ, vulnerabilǎ şi se cere protejatǎ, datǎfiind importanţa ei pentru reproducere. Daraceastǎ “acoperire cu frunze” e prezentǎ şi însocietǎţile de culegǎtori şi vânǎtori, ce au fostaccesibile observaţiei antropologilor moderni.

În cazul legendei biblice, care se contureazǎîntr-o societate sedentarǎ, ierarhicǎ şi cu un cultsacral elaborat şi susţinut de zigguraturi, apareevidentă polarizarea între public şi privat.Aspectul direct biologic al vieţii umane cel alprocreerii, naşterii şi primei educaţii, se face încuibul familiei. La templu şi în faţa Regelui, ceface legǎtura cu divinitatea, se cere sǎ teprezinţi îmbrǎcat ritualic.

Aceastǎ lecţie evolutivǎ, Adam şi Eva au trebuit sǎ oînveţe, intrând în civilizaţie.

Faptul cǎ în legenedele mitice a Bibliei e vorba de opopulaţie sedentarǎ care cultivǎ pǎmântul, rezultǎ clarşi din blestemul lui Iahve pentru Adam : “Sǎ-ţi câştigipâinea cu sudoarea frunţii”. Iar crima lui Cain asupralui Abel a fost interpretatǎ de hermeneuticǎ dreptinvidia, resentimentul populaţiilor migratoare faţǎ decele sedentar agricole şi urbanizate. Şi pe care, de-alungul istoriei, hoarde succesive l-au devastat, prinmigraţii, mileniu de mileniu, veac de veac.

Ruşinea, în sensul menţinerii unei distanţe întrerelationarea biologic sexualǎ ce se desfǎşoarǎ în zonaprivatǎ şi prezentarea civilizat pudicǎ în zona publicǎ,este o marcǎ a evoluţiei spre civitate, spre civilizaţie.

Ruşinea pare a avea în istoria culturalǎ a umanitǎţii, odiferenţiere polarǎ între feminitate şi masculinitate.Pentru femei, ruşinea maximǎ e violul, sexualitateaagresatǎ public. Nu e vorba de prostituţie, deoareceaceasta avea o tradiţie ritual sacralǎ, cunoscutǎ istoricchiar în Mesopotamia, la Babilon. Şi apoi, orgiile însens de paroxism a unor relaţii promiscui, erau şi eleînscrise în ritualurile societǎţilor agricole, cusemnificaţia potenţǎrii fecunditǎţii pǎmântului.

Ruşinea se leagǎ de încǎlcarea normativitǎţiisocio sacrale. Deci, de relaxare sexualǎ a femeiicu strǎinul violator.

Ruşinea femeii derivǎ dintr-un comportamentcare o degradeazǎ din statutul şi poziţia sa însocietate.

Ruşinea bǎrbatului se coreleazǎ cu virtutea sade luptǎtor şi om cu funcţii în cetate, cu unstatut social ce meritǎ sǎ fie respectat. Şi care-iasigurǎ prestigiul, încrederea în sine,demnitatea, onoarea. Dacǎ el eşueazǎ publicprin forţa afirmării astfel încât ceilalţi nu-l maistimeazǎ, dacǎ îşi pierde onoarea, dacǎ “se facede râs”, el are parte de ruşine. Ruşine care-lface sǎ “nu mai dea ochii cu lumea”; să seretragă, sǎ se ascundǎ, sǎ plece în alte locuri.Sau, sǎ se sinucidǎ.

Atât ruşinea bǎrbatului cât şi a femeii, situaţiaruşinoasǎ a omului în general, atrage oprobiulpublic. Cel ce “s-a fǎcut de ruşine” ajunge încentrul interesului şi preocupǎrilor celorlalţi, aprivirii, a curiozitǎţii şi comentariului public.Situaţia unui om ce s-a fǎcut de ruşine într-ocomunitate constituie un “eveniment” social.Comentarea nefavorabilǎ a oamenilor, seconstituie ca o sancţiune. Cel în cauzǎ ajunge“de râsul lumii”, ajunge “de batjocurǎ”.

Râsul e o expresivitate umanǎ cu douǎ funcţii :Una e cea de exprimare a bunei dispoziţii şi dearticulare – în continuitatea zâmbetului – cuceilalţi, în comunitatea unei petreceri, a uneisǎrbǎtori ; râsul vesel al comuniunii are legǎturǎcu umorul, gluma, veselia.

A doua funcţie a râsului constǎ în inferiorizareaceluilalt, în umilirea sa, în plasarea sa într-opoziţie de inferioritate faţǎ de cel care râde deel. Acest lucru se petrece cu ocaziaîntâmplărilor în care omul s-a făcut de ruşine.În care victima a devenit o piesǎ insignifiantǎ înmâinile celorlalţi, care se joacǎ cu el. Îşi bat jocde el.

Inferiorizarea omului plasat în poziţia ruşinii este osituaţie psihosocialǎ intens negativǎ. De aceea, ea poatefi folositǎ ca pedeapsǎ. Pe aceasta s-a bazat şicondamnarea la oprobiul public.

Pedeapsa constǎ în expunerea unui vinovat în piaţapublicǎ – sau punerea lui sǎ defileze prin faţa mulţimii– cu indicarea culpei sale (care în societatea alfabetizatǎe scrisǎ pe o pancartǎ, în cele nealfabetizate fiindsimbolizată în alte maniere, de ex.printr-o mască). Iarpopulaţia îşi manifesta dispreţul: rânjind, glumind,aruncând invective, scuipând, batjocorind.

Degradarea psihicǎ ce rezultǎ din astfel depedepse, putea echivala cu tortura. De altfel,pedepsele importante erau executateîntotdeauna în public, de la spânzurare latrasul pe roatǎ, în ţeapǎ, decapitare sau arderepe rug.

Sunt argumente suficiente ca, în câteva mii deani de civilizaţie, trǎirea ruşinii sǎ se fi înscris înstructura psihicǎ şi cerebralǎ a oamenilor.

Totuşi, se cere precizat cǎ e vorba de oumanitate culturalǎ ce mizeazǎ pe distincţia,predominent urbanǎ, dintre viaţa publicǎ şi ceaprivatǎ. Şi în care, opinia publicǎ a comunitǎţiijoacǎ un rol important. În care dialogulcaracterizant e funcţional. În care suntfuncţionale şi virtuţile.

Ca atare, nu se poate înfiera pur şi simplu cǎîntreaga umanitate ar trebui sǎ aibǎ în structurasa psihocerebralǎ o structurǎ funcţionalǎ, un“modul psihoantropologic adaptativ” alonoarei şi ruşinii.

Mai intervine şi dispersia statisticǎ atransmiterii genetice, cu diverse zone deconcentrare şi de absenţǎ a unor predispoziţii.

Aşa cǎ nu e de mirare cǎ au fost înregistraţi, tottimpul, chiar şi în societǎţile ce au cultivatintens onoarea şi ruşinea, oameni neruşinaţi.

Cât priveşte lumea contemporanǎ, ea estemarcatǎ de mare mobilitate şi de multǎcircumstanţialitate. Onoarea şi ruşinea suntfuncţionale mai ales în structurile socialetradiţionale, bine organizate ierarhic, binepolarizate între intim şi public.

Cazurile pe care Kretschmer le-a descris în cadruldelirului senzitiv de relaţie erau persoane aparte,timide, sensibile, hiperemotive, cu o stimǎ de sine şiasertivitate scǎzutǎ. Pentru acestea, un evenimentrelativ minor – o greşealǎ fǎcutǎ în societate, un eşecpublic, un comportament ce a atras remarcinefavorabile – devenea ocazia unei preocupǎri,a uneiprelucrǎri mentale intense, ce poate ajunge pânǎ laconvingerea delirantă. Şi anume cǎ, celelalte persoane îl

privesc mereu şi insistent şi îl comenteazǎ nefavorabil.

Prelucrǎrile mentale aduc în focarulpreocupǎrilor şi manifestǎri ce nu au fostpublice, precum masturbaţia. Sau evenimentebanale, cǎrora alţii efectiv nu le-au acordatimportanţǎ. La fel cum depresivii pot devenipreocupaţi de propria vinovǎţie nerealǎ saudelireazǎ pe aceastǎ temǎ, senzitivii, suntpreocupaţi şi ajung sǎ delireze pe tema ruşiniişi blamului public. Diferenţa ar consta într-unmecanism diferi al atribuirii cauzalitǎţii stǎriide rǎu : cǎtre alţii sau cǎtre sine.

Deliranţii senzitiv relaţional se simt priviţi deosebit şi

comentaţi. Ei pot ajunge pânǎ la trǎirea halucinatorie afaptului de a auzi pe cei ce-l vorbesc de rǎu. Uneori poate fivorba doar de iluzii, alteori de interpretarea specialǎ a unorexpresii reale. Dar, se poate ajunge realmente la halucinaţiiauditive comentative. Acestea se regǎsesc într-un grupajsindromatic pe care K.Schneider l-a descris ca specificschizofreniei, alǎturi de fenomene de transparenţǎ şiinfluenţǎ psihicǎ. Dar şi de halucinaţii auditive comentativeprivitor la propriul comportament, a propriilor trǎiri. Elaude voci care comenteazǎ ce fǎcea sau intenţioneazǎ sǎ facǎ,ce gândeşte etc. Ca un fel de ecou, ca o dedublare princomentarea xenopaticǎ a propriilor trǎiri spontane.

Sentimentul senzitiv de a fi privit şi comentateste, în cele din urmǎ un fenomen natural şifiresc, dacǎ existǎ motive comprehensivepentru aceasta. Dacǎ realmente ai trǎit uneveniment public ruşinos, în mod real alţii teprivesc cu interes şi te comenteazǎ.

La fel, dacǎ o persoanǎ are stigmǎ corporalǎ, elatrage în mod spontan atenţia şi comentariulaltora. Grija pentru propria imagine corporalǎ,pentru felul cum arǎtǎm public şi cum putem fireceptaţi de altii, este o preocupare fireascǎ şiadaptativǎ. Oamenii îşi îngrijesc aspectul fizic,îşi controleazǎ comportamentul, pentru a arǎtaîntr-un fel, pentru a fi receptaţi în mod pozitivde cǎtre alţii. De obicei, fiecare doreşte sǎ-iimpresioneze pozitiv. Şi dacǎ poate, sǎ fiefrumos şi atractiv.

Trǎiri senzitiv relaţionale apar dacǎ omul are impresiacǎ e urât şi neatractiv. Ele însoţesc sindromuldismorfofobic. Şi la fel, anorexia mentalǎ a tinerelorfete, care doresc sǎ aibǎ o siluetǎ suplǎ.

Faptul de a fi privit şi comentat de cǎtre alţii este unaspect firesc şi banal al existenţei noastre publice.Privirea “apropiatǎ” este ceva natural şi constant înviaţa intimǎ. Întreaga dezvoltare developmentalǎ acopilului se realizeazǎ sub supravegherea şi privirilemamei. Limbajul privirilor e extrem de complex. Elintrǎ în modularea distanţelor sufleteşti dintre oameni,împreunǎ cu zâmbetul.

Existǎ o privire (şi un zâmbet) care acceptǎapropierea sufleteascǎ a altuia; dupǎ cum existǎo privire care-l ţine pe altul la distanţǎ; şi la fel,privirea rugǎtoare şi cea autoritarǎ,poruncitoare.

Existǎ şi privirea indiferentǎ, expresie afaptului cǎ celǎlalt nu te intereseazǎ.

În delirul senzitiv relaţional, intrǎ însǎ în jocprivirea investigatorie. Ceilalţi investigheazǎsubiectul ca pe un obiect de cercetat. Şi acestfapt devine insuportabil.

Paranoidia şi spionajul

Delirul paranoid e organizat tematic în jurul a“ceva rǎu” pe care alţii l-au fǎcut subiectului;sau intenţioneazǎ şi sunt pe cale sǎ îl facǎ.Faptul cǎ alţii ne doresc rǎul şi cǎ ne fac deseorirǎu, este un aspect firesc al vieţii de zi zi.Uneori, alţii realmente se coalizeazǎ împotrivaunui subiect. Dar aceasta se petrece mai alesdacǎ el e cineva important şi participǎ

semnificativ la un eveniment ce-i intereseazǎ pealţii.

Sentimentul delirantului paranoid cǎ alţii s-au coalizatîmpotriva sa, cǎ s-au organizat într-un complot, este şiexpresia unei distorsiuni autoevaluative, prin careconsiderǎ cǎ persoana sa e deosebitǎ şi importantǎpentru ceilalţi. Aşa cum în spatele senzitivitǎţiirelaţionale stǎ o diminuare a stimei de sine, în spatelemultor forme de paranoidie stǎ o creştere a acesteistime, a orgoliului, cum se spune adesea. Subiectul seresimte ca o persoanǎ importantǎ, diverse alte persoaneşi instituţii neavând altceva de lucru decât sǎ se ocupeîn mod special de el.

Suspiciunea este o atitudine relaţionalǎ constitutivǎ apsihismului omenesc. Ea e naturalǎ, constantǎ şiadaptativǎ. Se considerǎ cǎ de-a lungul a sute de mii deani de evoluţie, hominizii care trǎiau în cete nu preamari în savana africanǎ, au evoluat spre encefalizare înprimul rând prin amplificarea “creierului social”.Adicǎ, a capacitǎţii de relaţionare nonverbalǎ si verbalǎcu semenii. Colaborarea în grup s-a dovedit a fi maiutilǎ evolutiv decât selectarea unor mijloace şimecanisme individuale perfecţionionate de apǎrare side obţinere a celor necesare.

Iar colaborarea în grup depindea în modesenţial de detectarea rapidǎ nonverbalǎ aintenţiilor şi disponibilitǎţilor celorlalţi pentrucolaborare. În acest sens s-a dezvoltatcapacitatea “mentalizǎrii” – sau Theory ofMind, ToM – care constǎ în capacitatea de aintuit direct, perceptiv, intenţiile celuilalt însituaţie. Adicǎ : cum înţelege acesta situaţia, ceintenţioneazǎ sǎ facǎ, ce atitudine are faţǎ desubiect; inclusiv, dacǎ se înşealǎ sau vrea sǎînşele.

Capacitatea de suspiciune e fundamentalǎ,pentru a testa în permanenţǎ mǎsura în care tepoţi sprijini pe un altul pentru colaborarea într-o acţiune comunǎ.

Suspiciunea opereazǎ de la început cu privirea,pentru a detecta şi ghici intenţiile celuilalt. Ea îlmenţine pe celǎlalt la o distanţǎ psihicǎ medie.Pornind de aici, se poate evolua spre iniţierea şidesfǎşurarea colaborǎrii. Sau, spre îndepǎrtareade celalalt. Precum şi, în timp, spre adâncireacolaborǎrii, în zone tot mai intime.

Pe lângǎ acest mecanism de relaţionare, presupus a sefi dezvoltat progresiv de-a lungul întregii perioade deantropogeneză, în scurta perioadă de 10.000 de ani decând omul este sedentar şi şi-a organizat o viaţă înaşezări comunitare, s-a organizat desigur şi orelaţionare a indivizilor cu centrul de putere. Cultura şicivilizaţia, dezvoltând administrarea publică a vieţiicetăţenilor, a avut nevoie să asigure şi stabilitateaputerii. Comportamentele neadecvate normei aveaunevoie de control, în vederea integrării.

Dar, mai ales războiul, avea nevoie de un controleficace a celor înregimentaţi. Şi, de o bună cunoaştere ainamicului.

Aşa a început să se dezvolte spionajul. Războiul e oinvenţie omenească. Animalele nu se omoarăintraspecific şi nu poartă războaie între ele. Nu existăîncă o explicaţie suficientă cum de a ajuns omul lacrimă. Oricum, crima şi războiul sunt definitorii pentruel – la fel ca ruşinea – după alungarea sa din Rai.Pepamant,primul episod omenesc important se petrececând Cain îl omoară pe Abel.

Ca să fii eficient în război, trebuie să îţi cunoştibine duşmanul. Cât e de puternic, unde se află,ce mişcare vrea să facă. Pentru aceasta trebuiesă spionezi. Cu câte ştii mai multe despreduşman, cu atât ai şanse mai mari de victorie.

Statele totalitare, care consideră că fiecarecetăţean e un potenţial sau real duşman alStatului şi Conducătorului, au dezvoltat unsistem de supraveghere şi spionare generalăfaţă de toţi.

Aceasta e însă o poveste recentă.

Supravegherea, nu chiar sub forma spionajuluidar totuşi o supraveghere amplă, o dezvoltă şiDumnezeul iudeo creştin, care relevă omuluiruşinea şi îl izgoneşte apoi din Rai. Între “toatecalităţile” pe care el le posedă, este şi cea de a fia toate văzător şi a toate ştiutor. Nu poţi să teascunzi de el niciunde. Desigur nu are mereugrija a tot ce face fiecare, deoarece trebuie să îimărturiseşti păcatele; ocazie cu care ţi le siconştientizezi. Dar ochiului său a toate văzătornu îi scapă nimic. Nu i te poţi ascunde.

Această particularitate a Dumnezeului iudeo-creştin – neîmpărtăşită de toţi Dumnezeii – astat şi la baza dezvoltări specificului europeana conştiinţei. Şi deci, şi a psihologiei şipsihopatologiei cu care ne confruntăm.

Civilizaţia Europei de după Renaştere a dezvoltat, înperioada modernităţii, o ordonare şi supravegheregenerală a cetăţeanului. Aceasta e demonstraţia pe careo face Foucault în cărţile sale, fie că discută desprepsihiatrie, clinica medicală, închisori, învăţământ saupolitică. Supravegherea se bazează acum peorganizare şi pe o putere centralizată. Ea s-a impusEuropei în perioada monarhiilor luminate. Şi de ea amavut parte, în continuare, în forme tot mai subtile. Ceeace s-a petrecut în ţările totalitare, nu a fost decât ocaricatură a felului în care Europa şi-a definit formelesocio-politice specifice.

Pentru siguranţa statului, cetăţeanul trebuieştesupravegheat. Iar străinul ţinut sub observaţie.Potenţialii străini, trebuiesc spionaţi.

Spionajul era o veche ocupaţie, pe care au practicat-otoate culturile ce au avut o organizare statală stabilă şiau purtat războaie. Serviciul de spionaj este totdeaunaîn serviciul unei puteri. El trebuie să afle cât mai multelucruri despre alte persoane şi despre diverse situaţii,motiv penru care se folosec variate mijloace de obţinerea informaţiilor. Dacă coborâm până spre zilele noastreşi avem în vedere experienţe milenare a acestor servicii,se pot diferenţia două aspecte:

Informaţii observaţionale, ce pot fi obţinute fărăabordarea directă a persoanei ;

Informaţii intime, care se cer obţinute, evident, directde la cel în cauză.

Informaţiile de spionaj obţinute prin observare şisupraveghere recurg la tehnici precum : urmărirea,filarea obiectivului, plasarea de agenţi în apropierea sa,utilizarea de informatori dintre persoanele ce-i suntapropiate, vizite inopinate la domiciliu cu investigarealocuinţei, supravegherea corespondenţei şi aconvorbirilor telefonice, înregistrarea sa prinfotografiere, filmare (inclusiv de la distanţă), scop cucare se utilizează microfoane, camere de luat vederi etc.

Deliranţii paranoizi, includ în tema lorconvingeri precum : urmărire pe stradă, vizitela domiciliu în absenţa lor cu cotrobăire prinsertare şi dulapuri; substituirea persoanelorapropiate cu străini care-l supraveghează(sd.Capgras); ascultarea telefonului şi violareacorespondenţei; instalarea de microfoane şicamere de luat vederi în locuinţă;supravegherea şi înregistrarea sa prin televizor,internet ş.a.m.d. Oricum, deliranţii ţin pasul cuevoluţia tehnologiei.

Cea de a doua tehnică utilizată în spionaj – darşi în investigaţia judiciară – este obţinereainformaţiei directe de la persoana avută învedere. Pentru aceasta se procedează la : -purtarea de conversaţii; - luarea unuiinterogatoriu; - interogare în condiţii deameninţare şi şantaj; - interogatoriu printortură, prin smulgerea secretelor intime.

Secretele intime sunt cele pe care subiectul nule dezvăluie public, nici măcar cunoştinţelor.Uneori ele sunt cunoscute de câteva persoanecu care el se află în situaţie specială. Înnormalitate, subiectul poate controla zona sa deintimitate. Adică ce şi cum să spună în public;şi ce să nu spună deloc sau doar voalat.Metodele de anchetă ale spionajului saujustiţiei, pot determina divulgarea acestorsecrete.

Prin aceste mijloace subiectul poate fideterminat să facă o serie de acţiuni, la ordinulşi sub dirijarea celor care-i comandă. Pe carenu le-ar fi făcut din proprie iniţiativă. Şi pe carenici în aceste împrejurări nu le face cuasentimentul său (el mai ajunge să facă astfelde acte sub hipnoză).

Delirantul paranoid schizomorf trăieştesentimentul cunoaşterii intimităţii sale psihicede către alţii. Aceştia îi cunosc gândurile şi lesupraveghează, chiar le influenţează. Alţii potmodifica gândurile sale, îi pot retrage sauinsera gânduri care nu sunt ale lui. Ei potinterveni şi în deciziile sale; îi pot impune şidirija comportamentul.

Dar, în cazul delirului paranoid apar şi unelefenomene care nu sunt prezente la cel căruia is-au smuls secrete sub tortură. El poate aveaimpresia că îşi aude propriile gânduri, căacestea se repetă ca un ecou, că aude pe alţiicomentând ceea ce el gândeşte şi face, la felcum îl comentează şi valoric. Aceste elementede dedublare a intimităţii exprimă pierdereapatologică a coerenţei psihismului.

De fapt, persoana conştientă are şi alte motivede a bănui că intimitatea sa poate fi cunoscută.Pe de o parte, ochiul lui Dumnezeu ajungeoriunde. Pe de altă parte, fiecare om creşte înintimitatea totală cu mama şi cu părinţii săi.

Analogia ce s-a făcut între supraveghereasocială şi poliţienească, spionaj şi sentimentuldelirant de supraveghere şi cunoaştere aintimităţii, se cere privit şi în perspectivafirescului dezvoltării psihice ontogenetice afiecărui om.

Evoluţia spre antropogeneză a realizat o creştere

exponenţială a creierului, ca centru de prelucrare ainformaţiilor şi de coordonare a comportamentului. Iar ca oconsecinţă, la o naştere prematură. Antropologiiargumentează că, de la o anumită dimensiune încolo, capulnu mai poate trece, la naştere, printre oasele bazinuluifemeii. Soluţia a fost naşterea prematură şi continuareadezvoltării creierului postnatal, sub permanenta îngrijirematernă. Faptul conduce la o relaţie cu psihismul conştiental mamei, în însăşi perioada formării structurilorpsihologice de bază. Acestea se constituie impregnate deacest psihism. Convieţuirea intimă din primii ani face casentimentul cunoaşterii intimităţii şi al impunerii deciziilordin partea părinţilor să fie firesc pentru oricine. Dar, elrămâne într-o zonă preconştientă.

În condiţiile psihopatologice ale delirului paranoid, unaspect firesc şi natural, care e implicat în structurapsihismului conştient dar in zona neconstienta aacestuia – adică supravegherea şi dirijarea continuă dinpartea altcuiva – se dezimplică, devine conştient şiapare în prim planul conştiinţei. El se articulează însă,deja în normalitate, cu preconştiinţa controlului şidirijării sociale. Şi încă, se corelează cu preconştiinţaprobabilităţii de cunoaştere şi control a intimitătii, decătre fiinţele supranaturale. Forţe, care se distribuie şiele ierarhic, de la Dumnezeul a toate ştiutor şi puternic,până la forţele manipulate de magie.

În concluzie : psihopatologia nu ne aduce nimicnou. Ea însă ne dezvăluie ceea ce zace, implicit,în străfundurile conştiinţei. Aspecteconstitutive ale psihismului uman, pe care înmod natural nu le sesizăm deoarece ele suntperiferice; şi rolul lor este doar de a fi ladispoziţia noastră, pentru rarele eventualităţi încare ne confruntăm cu probleme speciale.

Dacă suspiciunea e o funcţie de suprafaţă, cefuncţionează permanent dar moderat, ca uninstrument de lucru bine rodat, supraveghereaşi cunoaşterea intimităţii noastre psihice – decătre cei mai mult sau mai puţin apropiaţi , destrăini, de forţele statului – e o funcţiepreconştientă pe care nu o utilizăm decât rar.Adică atunci când realmente sunt indicii că aşaceva e pe cale să se întâmple.

Psihopatologia, ca experiment natural, ne permite săvedem mai clar infrastructura conştiinţei.

Lecţia pe care ne-o mai dă analiza paranoidiei se referăla faptul că ceea ce putem constata în constituţiapsihismului unei persoane individuale, face partedintr-un complex de manifestări fenomenale ce sedesfăşoară în ansamblul socio-culturii. Nimic din ceeace găsim în psihismul nostru nu lipseşte din zona demanifestare supraindividuală – deci supracoştienţă – aumanităţii culturale.

Umanul nu se reduce la psihismul individual,chiar dacă vorbim uneori despre persoanaconştientă ca reprezentând esenţa omenescului.Umanul se dimensionează în egală măsură şiprin cultura bine structurată a societăţilor.

Doar privind acest ansamblu împreună, putemîncepe să căutăm structura “memelor”, caechivalent în aria umanului a ceea ce suntgenele în biologie.

Şi, nu trebuie niciodată uitat că umanitatea,ajunsă în ultimele ei faze ale evoluţiei, adică înultimii cinci, zece mii de ani, se polarizeazăîntr-o zonă intimă şi una publică, care nemediază accesul la transcendenţa înţeleasă cafiinţă.