1

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA”–SIBIU FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”

DOCTORAT

REZUMATUL

TEZEI DE DOCTORAT

„ANALIZĂ TEORETICĂ ŞI PRACTICĂ A CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT”

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC Prof. univ. dr. ALEXANDRU BACACI

DOCTORAND OVIDIU­SORIN NOUR

S I B I U 2008

2

PLANUL TEZEI

LISTA DE ABREVIERI pg.8­9.

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE, TEORETICE ŞI PRACTICE, PRIVIND CONTRACTUL CIVIL

1.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE REFERITOARE LA CONTRACTUL CIVIL 1.1.1. DEFINIŢIA ŞI DELIMITAREA CONTRACTULUI CIVIL 1.1.1.1. Definiţia contractului civil. 1.1.1.2. Delimitarea contractului civil

A. Aspecte generale B. Contractul civil şi contractul comercial

1.1.2. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII CONTRACTUALE ÎN MATERIE CIVILĂ 1.1.2.1. Aspecte generale

1.1.2.2. Ordinea publică şi libertatea contractuală 1.1.2.3. Bunele moravuri şi libertatea contractuală 1.2. ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE REFERITOARE LA CLASIFICAREA

CONTRACTELOR CIVILE 1.2.1. CONSIDERAŢII DE ORDIN GENERAL 1.2.2. CONTRACTE NUMITE ŞI CONTRACTE NENUMITE

1.2.3. CONTRACTE SINALAGMATICE SAU BILATERALE ŞI CONTRACTE

UNILATERALE 1.2.4. CONTRACTE ONEROASE ŞI CONTRACTE GRATUITE 1.2.4.1. Aspecte generale

1.2.4.2. Contracte comutative şi contracte aleatorii

1.2.4.3. Contracte gratuite şi liberalităţi 1.2.5. CONTRACTE CU EXECUTARE DINTR­O DATĂ ŞI CONTRACTE CU

EXECUTARE SUCCESIVĂ

1.2.6. CONTRACTE PRINCIPALE ŞI CONTRACTE ACCESORII 1.2.7. ALTE CRITERII DE CLASIFICARE A CONTRACTELOR CIVILE 1.3. ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE REFERITOARE LA ÎNCHEIEREA

CONTRACTULUI CIVIL 1.3.1. OFERTA DE A CONTRACTA 1.3.1.1. Noţiuni introductive

1.3.1.2. Definiţia ofertei de a contracta

1.3.1.3. Cerinţele ofertei de a contracta 1.3.1.4. Obligativitatea ofertei de a contracta

A. Preliminarii

B. Motivarea juridică din doctrină

3

C. Interpretarea dispoziţiilor art. 35 alin. 1 C.com

D. Interpretarea dispoziţiilor art. 37 teza I C.com E. Efectele retragerii intempestive a ofertei 1.3.1.5. Oferta şi antecontractul sau promisiunea de a contracta

A. Aspecte generale

B. Promisiunea unilaterală de a contracta C. Promisiunea bilaterală de a contracta 1.3.1.6. Caducitatea ofertei

1.3.2. ACCEPTAREA OFERTEI DE A CONTRACTA 1.3.2.1. Definiţia şi formele acceptării ofertei de a contracta 1.3.2.2. Cerinţele acceptării ofertei de a contracta

1.3.3. MOMENTUL ŞI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI CIVIL

1.3.3.1. Aspecte generale 1.3.3.2. Încheierea contractului prin corespondenţă

1.3.3.3. Locul încheierii contractului civil

CAPITOLUL II. ANALIZĂ TEORETICĂ ŞI PRACTICĂ A CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ (COMODATULUI)

2.1. CERINŢELE DE VALIDITATE ALE ÎMPRUMUTULUI DE FOLOSINŢĂ 2.1.1. NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE

ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ

2.1.1.1. Reglementarea juridică a contractului de împrumut de folosinţă

2.1.1.2. Definiţia contractului de împrumut de folosinţă 2.1.1.3. Caracterele juridice ale contractului de împrumut de folosinţă A. Caracterul real al comodatului

B. Caracterul esenţialmente gratuit al comodatului

C. Caracterul unilateral al comodatului 2.1.2. OBIECTUL CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ

2.1.3. DREPTUL TRANSMIS PRIN CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ

2.1.4. CAPACITATEA PĂRŢILOR DIN CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ_ 2.1.4.1. Aspecte comune 2.1.4.2. Împrumutul bunurilor comune în devălmăşie al soţilor

2.1.4.3. Împrumutul de folosinţă şi gestiunea de afaceri 2.2. EFECTELE CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ 2.2.1. OBLIGAŢIILE ÎMPRUMUTATULUI (COMODATARULUI) 2.2.1.1. Precizări prealabile 2.2.1.2. Obligaţia de conservare a lucrului împrumutat

2.2.1.3. Obligaţia de folosire a lucrului potrivit cu destinaţia acestuia 2.2.1.4. Obligaţia de suportare a cheltuielilor de folosinţă

2.2.1.5. Obligaţia de restituire a lucrului împrumutat A. Aspecte generale referitoare la obligaţia de restituire

B. Dreptul de retenţie al comodatarului asupra lucrului împrumutat

4

C. Privilegiile comodatarului

D. Scadenţa obligaţiei de restituire E. Acţiunile în justiţie pentru restituirea lucrului F. Prescripţia dreptului la acţiune în justiţie în restituire

2.2.1.6. Răspunderea comodatarului

A. Aspecte generale B. Suportarea riscurilor de către comodatar C. Pluralitatea de comodatari

2.2.2. OBLIGAŢIILE ÎMPRUMUTĂTORULUI (COMODANTULUI) 2.2.2.1. Precizări prealabile 2.2.2.2. Obligaţia de restituire a cheltuielilor de conservare

2.2.2.3. Obligaţia de plată a despăgubirilor

2.2.3. STINGEREA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ 2.2.3.1. Restituirea lucrului împrumutat

2.2.3.2. Rezilierea contractului de împrumut de folosinţă

A. Aspecte generale B. Aspecte particulare privind rezilierea contractului de împrumut de folosinţă

2.2.3.3. Moartea comodatarului

2.2.3.3. Moartea comodantului CAPITOLUL III. ANALIZĂ TEORETICĂ ŞI PRACTICĂ A ÎMPRUMUTULUI DE

CONSUMAŢIE (MUTUUM) 3.1. CERINŢELE DE VALIDITATE ALE CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE

CONSUMAŢIE 3.1.1. REGLEMENTAREA JURIDICĂ ŞI DEFINIŢIA CONTRACTULUI DE

ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE

3.1.1.1. Reglementarea juridică a contractului de împrumut de consumaţie 3.1.1.2. Definiţia contractului de împrumut de consumaţie 3.1.2. CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE

CONSUMAŢIE

3.1.2.1. Aspecte generale 3.1.2.2. Caracterul numit al contractului de împrumut de consumaţie

3.1.2.3. Caracterul gratuit al contractului de împrumut de consumaţie

3.1.2.4. Caracterul real şi translativ de proprietate al contractului de împrumut de Consumaţie

3.1.3. OBIECTUL CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE

3.1.4. CAPACITATEA PĂRŢILOR DIN CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE

3.1.5. DOVADA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE 3.2. FECTELE CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE 3.2.1. OBLIGAŢIILE ÎMPRUMUTATULUI

3.2.1.1. Obligaţia de restituire A. Aspecte generale

B. Scadenţa obligaţiei de restituire C. Prescripţia acţiunii în restituirea împrumutului

3.2.1.2. Răspunderea împrumutatului

5

3.2.2. RĂSPUNDEREA ÎMPRUMUTĂTORULUI 3.3. STINGEREA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE 3.3.1. STINGEREA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE PRIN

PLATĂ

3.3.2. ALTE MODURI DE STINGERE A CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE

CONSUMAŢIE .4. ASPECTE PARTICULARE PRIVIND CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT CU

DOBÂNDĂ 3.4.1. DOBÂNDA LEGALĂ 3.4.1.1. Noţiuni introductive referitoare la dobânda legală 3.4.1.2. Dobânda legală sub forma daunelor­interese moratorii

A. Aspecte generale

B. Cumulul dobânzii legale cu despăgubirile C. Cumulul dobânzii legale cu penalităţile

D. Cumulul dobânzii legale cu actualizarea creanţei

E. Anatocismul monetar în materia dobânzii legale 3.4.2. DOBÂNDA ÎN CAZUL ÎMPRUMUTULUI CU DOBÂNDĂ

3.4.2.1. Scurtă incursiune privind contractul cu dobândă în dreptul roman

3.4.2.2. Aspecte generale privind dobânda legală în dreptul român

3.4.2.3. Dovada plăţii dobânzilor 3.4.2.4. Reguli speciale privind răspunderea împrumutatului pentru nerespectarea

obligaţiilor contractuale în cazul contractului de împrumut cu dobândă

3.4.2.5. Prescripţia dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor 3.4.3. ÎMPREVIZIUNEA ÎN CAZUL OBLIGAŢIILOR PECUNIARE

3.4.3.1. Noţiune

3.4.3.2. Nominalismul monetar 3.4.3.3. Fundamentarea juridică a impreviziunii 3.4.3.4. Regimul juridic al impreviziunii

V. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

5.1. LEGISLAŢIE 5.2. DOCTRINĂ 5.3.1. CĂRŢ I 5.3.2. STUDII 5.3. JURISPRUDENŢĂ

6

LISTA DE ABREVIERI

Alin. Aliniat

art. Articol

C.civ. Codul civil

C.civ.fr. Codul civil francez C.com. Codul comercial C.D.

CEDO

Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C.fam. C.m. C.P.C.

Codul familiei Codul muncii Comisia pentru Protecţia Copilului

C.pen. Codul penal C.pr.civ. Codul de procedură civilă C.pr.pen.

C.silv.

Codul de procedură penală

Codul silvic C.S.J.

C.vam.

Curtea Supremă de Justiţie

Codul vamal D Revista Dreptul

Dec. civ. Decizie civilă Dec. pen. Decizie penală Dec. de

îndr.

Decizie de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem

Direcţia Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului

DUDO Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Etc. Etcaetera (şi celelalte)

Jud. Judecătorie

Ibidem

Idem

în acelaşi loc

acelaşi autor I.C.C.J.R. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României H.G. Hotărâre a Guvernului

J.N. Revista Justiţia Nouă

P. Pagina

Paragr. Paragraful

Pct. Punctul

Proiect Proiectul Noului Cod civil

N.C.P. Noul Cod penal

7

L.P. Revista Legalitatea Populară

R.R.D. Revista Română de Drept O.G. Ordonanţă a Guvernului O.U.G. Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului

S. civ. Secţia civilă

S.com. Secţia comercială

S.con.adm. Secţia contencios administrativ

S. pen. Secţia penală

S.C.J. Revista Studii şi Cercetări Juridice S.con.adm. Secţia contencios administrativ

S.D.R. Revista Studii de Drept Românesc

Sent. civ. Sentinţă civilă Sent. pen. Sentinţă penală

S.n. Sublinierea noastră

Trib. jud. Tribunalul judeţean Trib. Supr. Tribunalul Suprem

8

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE, TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVIND CONTRACTUL CIVIL

SECŢIUNEA 1.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE REFERITOARE LA CONTRACTUL CIVIL

1.1.1. DEFINIŢIA ŞI DELIMITAREA CONTRACTULUI CIVIL

1.1.1.1. Definiţia contractului civil.

Etimologic, termenul contract provine din cuvântul din limba latină contraho (contrahere), cu semnificaţia de a trage sau de a suporta ceva împreună ori de a se reuni sau de a strânge ori a aduna 1 .

În vechiul drept roman, termenul contractus, cu înţelesul de simplă convenţie generatoare de efecte juridice, apare abia în secolul I e. n.

În sistemul de drept român 2 , termenul contract este sinonimul termenului convenţie. Această concluzie rezultă fără echivoc din exprimarea folosită de către legiuitor. Astfel, Titlul III din Cartea III (despre diferite moduri prin care se dobândeşte proprietatea) a Codului civil 3

poartă denumirea despre contracte sau convenţii. Folosirea alternativă a celor două noţiuni în cuprinsul acestui titlu ne conduce la indubitabila

concluzie că legiuitorul român nu face distincţie între noţiunea juridică de convenţie şi aceea de contract.

În acelaşi sens pot fi interpretate şi dispoziţiile art. 942 C.civ., conform cărora contractul reprezintă acordul dintre două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic.

1.1.1.2. Delimitarea contractului civil de contractul comercial.

A. Aspecte generale. Delimitarea contractului civil de alte genuri de contracte, în special de contractul comercial, constituie o necesitate izvorâtă, mai ales, din

raţiuni de ordin practic, dar şi din diverse considerente teoretice.

Într­adevăr, în practică, mai ales în caz de litigiu între părţile contractante, se pune problema apartenenţei contractului la o ramură de drept sau alta, adică a calificării contractului. Corecta calificare a unui contract concret este de cea mai mare importanţă practică, deoarece numai o astfel de calificare asigură o aplicare corectă a legii.

Pentru realizarea unei corecte delimitări se folosesc diferite criterii, dintre care cele mai importante sunt: calitatea părţilor contractante,

principiile care guvernează raporturile dintre părţile contractante, obiectul contractului şi cauza contractului.

1 A se vedea Gh. Guţu, Dicţionar latin­român, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1973, p. 141. În latina veche, expresia contrahere aes alienum avea semnificaţia de a contracta

datorii, iar aceea de contrahere rem de a contracta o afacere. 2 Facem precizarea că, la nivelul Uniunii Europene, există iniţiativa elaborării unui Cod European al Contractelor, care ar trebui să realizeze o unificare a sistemelor de drept

european în ceea ce priveşte componenta dreptului contractelor, punându­se accentul pe caracterul evolutiv al acestuia. În acest sens, a fost înfiinţată şi funcţionează Comisia pentru

dreptul european al contractelor (Conferinţa de la Copenhaga din anul 1974), care are rolul de a elabora proiectul unei convenţii comunitare privind legea aplicabilă obligaţiilor

contractuale şi necontractuale. De asemenea, vizează acest deziderat, spre exemplu, şi următoarele iniţiative: Lucrările Academiei Privatiştilor Europeni, Proiectul „Common Care of

European Private Law ” (1995) şi Grupul de studii cu privire la un Cod civil european etc (Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea: V. Pătulea, Acţiunile întreprinse şi perspectivele

elaborării unui cod european al contractelor. A doua parte: Acquis­urile comunitare. Etapa abordărilor sectoriale, în „Dreptul” nr. 10/2007, p. 9 şi urm.). 3 Actualul Cod civil a fost elaborat după modelul Codului napoleonian (1804) în anul 1864 şi promulgat la data de 4 decembrie 1864. Codul a intrat în vigoare la data de 1

decembrie 1865, contrar dispoziţiilor art. 1913, care stabileau, ca dată a intrării acestuia în vigoare, data de 1 iulie 1865. Amânarea intrării în vigoare a Codului civil pentru data de 1

decembrie 1865 a fost dispusă prin Decretul domnesc din 2 iulie 1865. Practic, în data de 1 iulie 1865, deci pentru o singură zi, Codul civil a fost în vigoare. La data adoptării, Codul civil

avea un număr de 1914 articole grupate într­un titlu preliminar şi în trei Cărţi, astfel: Titlul preliminar (art. 1­5); Cartea I­despre persoane (art. 6­460), în prezent abrogată; Cartea II­

despre bunuri şi osebitele modificări ale proprietăţii (art. 461­643); Cartea III–despre diferite moduri prin care se dobândeşte proprietatea (art. 644­1914); Dispoziţii generale (art. 1912­

1914), adică: abrogarea Codului Calimach şi Caragea, precum şi a altor legi civile sau ordonanţe domneşti anterioare contrare; punerea în vigoare a Codului civil (1 iulie 1865);

raportarea dotei de către fiica dotată înaintea intrării în vigoare a Codului civil, dacă voieşte să vină la o succesiune deschisă prin efectul dispoziţiilor acestui cod. Codul civil a fost

publicat în ediţii oficiale în anul 1956 (sub egida Ministerului Justiţiei şi îngrijirea lui P. Anca, O. Căpăţână, Em. Em. Prunescu şi C. Stătescu, în Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1956) şi

1981 (sub egida Ministerului Justiţiei şi îngrijirea lui C. Oprişan, I. Hatmanu, A. Gonciulescu, A. Iacovescu, E. Raba, R. Ilie, P. Ninosu şi A. Duţă, în Editura Hamangiu, Bucureşti, 1981).

9

Neîndoielnic, problema delimitării se pune şi în raport cu alte categorii de contracte, cum ar fi faţă de contractul de muncă. Totuşi, dat

fiind faptul că cele mai semnificative asemănări există între contractul civil şi contractul comercial, găsim de cuviinţă ca, în continuare, să trecem în revistă principalele puncte de legătură şi, mai ales, deosebirile dintre cele două categorii de contracte.

B. Contractul civil şi contractul comercial.

Principalele asemănări şi deosebiri ce există între contractul civil şi contractul comercial, sunt sintetizate în cele ce urmează 4 :

­ aşa cum s­a mai precizat, în temeiul art. 1 alin. 2 C.com., reglementările din Codul civil referitoare la contracte, în general, şi la diferite specii de contracte constituie dreptul comun şi pentru materia contractelor comerciale. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare comercială se vor aplica, în ordine: dispoziţiile art. 60­73 C.com. referitoare la vânzare; prevederile art. 1­59 C.com. privind dispoziţiile generale, faptele de

comerţ, comercianţi, registrele comercianţilor şi obligaţiile comerciale, în general; în măsura în care acestea nu prevăd, vor fi completate cu dispoziţiile art. 942­1206 C.civ. (despre contracte şi convenţii) şi cu cele ale art. 1294­1404 C.civ. (despre vinderi);

­ în cadrul ambelor contracte părţile se află în situaţie de egalitate juridică, adică niciuna nu este subordonată, sub aspect juridic,

celeilalte. Neîndoielnic, egalitatea juridică nu înseamnă şi o egalitate a prestaţiilor. Egalitatea juridică se traduce în faptul că părţile, prin acordul lor

de voinţă, adică de comun acord, decid asupra încheierii, modificării sau stingerii contractului dintre ele, iar egalitatea prestaţiilor se traduce în faptul că prestaţia uneia dintre părţi este echivalentul prestaţiei celeilalte părţi. Sub aspectul echivalenţei prestaţiilor, facem precizarea că există

contracte cu titlu gratuit, în cazul cărora, de principiu, una dintre părţi are numai drepturi, iar cealaltă numai obligaţii. Exemplul clasic este cel al

contractului de donaţie, reglementat de art. 800 şi urm. C.civ. În schimb, în cazul contractelor sinalagmatice, prestaţia uneia dintre părţi este echivalentul prestaţiei celeilalte părţi;

­ părţile contractante, în contractele civile pot fi, în principiu, orice persoane fizice sau juridice care au capacitatea de a contracta 5 . În

schimb, în cazul contractelor comerciale, cel puţin una dintre părţi trebuie să aibă calitatea de comerciant. Potrivit art. 7 C.com., sunt comercianţi

aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesie obişnuită şi societăţile comerciale. Pentru a fi comerciant, persoana trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii, şi anume: persoana să facă fapte de comerţ 6 ; faptele de comerţ să fie făcute ca profesie obişnuită; persoana

să fi obţinut autorizaţia administrativă prevăzută de lege. Trebuie făcută precizarea că persoana, pentru a fi comerciant, trebuie să facă actele sau

faptele de comerţ în nume personal. Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1998 privind registrul comerţului 7 dispune că sunt comercianţi următoarele persoane fizice sau juridice: persoanele fizice sau asociaţiile comerciale, care efectuează în mod obişnuit acte de comerţ; societăţile comerciale;

regiile autonome; grupurile de interes economic cu caracter comercial; organizaţiile cooperatiste. În schimb, nu sunt consideraţi comercianţi, potrivit

Codului comercial: statul, judeţul şi comuna (art. 8); minorii şi interzişii (art. 10); prepuşii, reprezentanţii (art. 392) şi comis voiajorii (art. 402­403); ­ în cazul ambelor contracte, părţile pot fi alcătuite dintr­o singură persoană fizică sau juridică ori din două sau mai multe persoane, însă,

în cazul contractelor comerciale cel puţin una dintre părţi trebuie să aibă calitatea de comerciant ori să săvârşească fapte obiective de comerţ;

­ obiectul contractului civil poate consta în orice acţiune sau inacţiune a părţilor contractante, care generează între ele raporturi juridice

civile, iar obiectul contractului comercial îl poate constitui numai actele 8 sau faptele de comerţ 9 ; ­ cauza este un element esenţial care converteşte natura civilă a contractului în contract comercial. Astfel, în cazul contractelor civile,

partea contractează în scopul de a­şi satisface diverse trebuinţe personale, iar în cazul celor comerciale contractează în scopul de a obţine profit.

Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare­cumpărare comercială, cauza determinantă este de a cumpăra spre a revinde şi, nicidecum pentru a păstra bunul spre folosul său propriu. În exemplul dat, dorinţa de revânzare trebuie să existe la data cumpărării bunului. Totodată, este necesar ca intenţia de revânzare să fie şi manifestă, adică ea să fi fost făcută cunoscută partenerului de contract. Astfel, dorinţa de câştig sau animus lucri

rămâne cauza principală a convertirii contractului civil în contract comercial. De asemenea, spre deosebire de materia civilă, în cadrul căreia, în

4 Pentru unele detalii, a se vedea: Fr. Deak şi Şt. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 5 şi urm. 5 A se vedea: art. 949 şi urm. C.civ. 6 A se vedea: art. 3 C.com. Facem precizarea că enumerarea din cuprinsul art. 3 este exemplificativă şi, nicidecum limitativă. 7 Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului a fost publicat în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 121 din 07 noiembrie 1990 şi republicată în nr. 48 din 4

februarie 1998. 8 A se vedea: art. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 126­127 din 17 noiembrie 1990 şi

republicată în nr. 33 din 29 ianuarie 1998). Într­adevăr, potrivit art. 1 din această lege, în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi

pot constitui societăţi comerciale. 9 A se vedea: art. 3 şi art. 6 C.com. Art. 3 C.com. enumeră 20 de categorii de fapte de comerţ, iar art. 6 două. Deci, în total, Codul comercial reglementează 22 categorii de

fapte de comerţ.

10

temeiul art. 1532 C.civ., mandatul este, de regulă, gratuit, în materie comercială, potrivit art. 374 alin. 2 C.com., mandatul comercial nu se

presupune a fi gratuit. Altfel spus, contractul comercial este, de regulă oneros, iar contractul civil este, după caz, oneros sau gratuit; ­ spre deosebire de contractul civil, care poate fi sinalagmatic sau unilateral, contractul comercial este perfect sinalagmatic, deoarece

obligarea reciprocă a părţilor şi interdependenţa prestaţiilor privesc atât contractele care esenţialmente au acest caracter, cât şi contractele care în

domeniul civil pot fi, după caz, unilaterale sau bilaterale, întrucât în comerţ orice serviciu se plăteşte. De fapt, în materie comercială, ca regulă

generală, nu se fac concesii, ci se promovează interese etc. Distincţia dintre cele două categorii de contracte îşi relevă importanţa, după cum s­a mai precizat, în special, în caz de litigiu în legătură

cu procedura aplicabilă.

Astfel, potrivit art. art. 2 pct. 1 C.pr.civ., sunt de competenţa tribunalului: procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei (RON), precum şi procesele şi cererile din această materie al căror obiect este neevaluabil în bani (lit. a); procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei (RON), cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie

succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar (lit. b). Deci, litigiile din materie civilă care au obiectul

evaluabil în bani şi a cărui valoare cuprinsă între 100.000 şi 500.000 lei (RON) sunt de competenţa judecătoriei, iar cele din materie comercială de competenţa tribunalului.

Facem precizarea că actualul Cod de procedură civilă, în diferitele lei texte, reglementează anumite chestiuni legate de competenţă de

împrejurarea că litigiul dedus judecăţii are natură comercială. În acest sens, spre exemplu, evocăm următoarele ipoteze: ­ atunci când pârâtul, în afară de domiciliul său, are în chip statornic o îndeletnicire profesională ori una sau mai multe aşezări agricole,

comerciale (s.n.) sau industriale, cererea se poate face şi la instanţa locului acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile patrimoniale şi care

sunt născute sau care urmează să se execute în acel loc (art. 6);

­ cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale (s.n.) se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantului (art. 8 alin. 1);

­ în afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai sunt competente: în cererile ce izvorăsc dintr­o cambie, cec sau bilet la ordin (s.n.),

instanţa locului de plată (art. 10 pct. 3); în cererile care privesc obligaţii comerciale (s.n.), instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii (art. 10 pct. 4);

­ în materie de asigurare (s.n.), cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află: domiciliul

asiguratului ( art. 11 alin. 1 pct. 1); bunurile asigurate (art. 11 alin. 1 pct. 2); locul unde s­a produs accidentul (art. 11 alin. 1 pct. 3); ­ cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului (s.n.) sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se

află sediul principal al debitorului (art. 16) etc.

De asemenea, litigiile din materie civilă sunt supuse normelor de procedură de drept comun, prevăzute pentru procedura contencioasă

(art. 41­330 4 C.pr.civ.). În schimb, în cazul litigiilor din materie comercială sunt incidente dispoziţiile speciale ale Codului de procedură civilă prevăzute de art. 720 1 ­720 10 (dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în materie comercială).

1.1.2. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII CONTRACTUALE ÎN MATERIE CIVILĂ.

1.1.2.1. Aspecte generale.

Legislaţia civilă din domeniu consacră principiul libertăţii contractuale 10 ca o consecinţă a autonomiei de voinţă 11 . Libertatea contractuală trebuie privită ca o componentă a libertăţii individuale, ca un drept subiectiv de a contracta în conformitate cu dreptul obiectiv şi în limitele prevăzute

de acesta. Sub aspect juridic, libertatea de a contracta 12 face parte din conţinutul capacităţii civile a persoanei fizice şi a persoanei juridice, mai

precis din capacitatea de exerciţiu a acestora, adică din dreptul lor de a­şi exercita drepturile de a­şi asuma şi executa obligaţii civile, săvârşind acte

juridice civile 13 .

10 Pentru unele detalii, a se vedea: I. Albu, Libertatea contractuală, în „Dreptul” nr. 3/1993, p.29 şi urm.; I. Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1986, p. 118 şi urm.; G. Lupşan, Autonomia de voinţă în contractele de comerţ internaţional, în „Dreptul” nr. 1/1997, p. 6­13. 11 A se vedea: A. Ionaşcu, Voinţa juridică, în Studia Napocensis, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 49, citat de L.Pop, op.cit., p. 30.

11

În acest sens, pot fi aduse ca argument juridic şi numeroase dispoziţii cuprinse în diverse acte normative interne sau internaţionale. Cu

titlu de exemplificare, le evocăm pe cele ce urmează: ­ cele ale art. 3 teza a II­a din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 14 , potrivit cărora orice fiinţă umană are dreptul la libertate; ­ cele ale art. 45 din Constituţia României 15 , conform cărora accesul liber al persoanei la activitatea economică, libera iniţiativă şi

exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate;

­ cele ale art. 53 din Constituţie, care stabilesc principiile generale în conformitate cu care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi 16 ;

­ cele ale art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, potrivit cărora nimeni nu poate fi îngrădit

în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în totul sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege 17 ; ­ cele ale art. 5 C.civ., în temeiul cărora nu se poate deroga prin convenţii sau prin dispoziţii particulare de la legile care interesează

ordinea publică şi bunele moravuri

­ cele ale art. 950 C.civ., conform cărora poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege etc.

Rolul voinţei părţilor contractante este acela de a crea şi de a stabili conţinutul contractelor. Sub primul aspect, facem precizarea că Codul civil român reglementează contractele ca negociabile, acestea fiind, fără excepţie, rodul

exclusiv al voinţei comune a părţilor contractante.

Sub al doilea aspect, în cazul contractelor negociabile, părţile hotărăsc de comun acord cuprinsul şi efectele acestora. În materie contractuală, principiul autonomiei de voinţă se concretizează în următoarele aspecte 18 :

­ contractul este considerat principalul izvor al obligaţiilor civile, toate celelalte izvoare având caracter subsidiar 19 . Această concluzie este

susţinută şi de numărul impresionant de mare al textelor legale consacrate de Codul civil contractului, în general (art. 942­1206, adică 264) şi unor

tipuri de contracte, în special (art. 1294­1823, adică 529) 20 în raport cu celelalte izvoare, adică cu delictele, cvasidelictele şi cvasicontractele (art. 986­1003, adică numai 17). Cu toate acestea, ierarhizarea izvoarelor obligaţiilor, în sensul că numai contractul ar fi izvor obişnuit, iar celelalte ar fi

izvoare neobişnuite, de excepţie, este lipsită de suport legal, deoarece nu poate fi invocat nici un text legal în acest sens. Oricum, aşa cum s­a

concluzionat în doctrină, importanţa contractului în cadrul izvoarelor obligaţiilor poate fi reliefată şi fără a se recurge la o asemenea ierarhizare forţată;

12 Sunt autori care consideră că libertatea contractuală este un drept fundamental al omului. În acest sens, a se vedea: V. Babiuc şi V. Stoica, Libertatea contractuală şi

dreptul constituţional, în „Dreptul”, nr. 7/1995, p. 8­12. 13 A se vedea: art. 5 alin. 3 şi art. 34­35 din Decretul nr. 31/1951 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (publicat în „Buletinul Oficial al României”, partea I, nr. 8

din 30 ianuarie 1954. 14 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin Rezoluţia nr. 217 A (III) din data de 10

decembrie 1948. 15 Constituţia României, în forma ei iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării constituante din data de 21 noiembrie 1991, a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”,

partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin Referendumul naţional din data de 8 decembrie 1991. Constituţia a fost revizuită în anul 2003.

Legea de revizuire nr. 429/2003 a fost aprobată prin Referendumul naţional din 18­19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în „Monitorul

Oficial al României”, partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului Referendumului naţional din 18­

19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a constituţiei. În urma revizuirii, Constituţia a fost republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea

denumirilor şi dându­se textelor o nouă numerotare, în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. 16 Potrivit art. 53 din Constituţie, pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, trebuie întrunite cumulativ următoarele cerinţe: restrângerea să fie

dispusă prin lege (alin. 1 teza I); restrângerea să fie impusă, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor

cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav (alin. 1 teza a II­a); restrângerea să

fie dispusă numai dacă este necesară într­o societate democratică (alin. 2 teza I); măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat­o, să fie aplicată în mod

nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii (alin. 2 teza a II­a). 17 Decretul nr. 31/1954 a fost publicat în „Buletinul Oficial al României”, partea I, nr. 8 din 30 ianuarie 1954. 18 A se vedea: B. Starck, Droit civil, Obligations, Presses Universitaires de France, Paris, 1964, p. 5­7; L. Pop, op.cit., p. 31­32. 19 Unanim este admis în doctrină că izvoarele obligaţiilor civile sunt următoarele: a. actele juridice, care se divid în contracte şi acte juridice unilaterale; b. faptele juridice,

care se divid în fapte licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză) şi ilicite (faptele contrare legii). Codul civil clasifică izvoarele obligaţiilor în: contracte,

cvasicontracte, delicte şi cvasidelicte. Această clasificare, însă este unanim criticată în doctrină, fiind considerată incompletă, iar sub anumite aspecte falsă, confuză şi inutilă. Pentru

unele detalii, a se vedea: L. Pop, op.cit., p. 27 şi urm. 20 Dispoziţiile art. 1223­1293 din Codul civil despre contractul de căsătorie şi despre drepturile respective ale soţilor au fost abrogate expres prin art. 49 din Decretul nr.

32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

12

­ marea majoritate a normelor juridice destinate reglementării contractului civil, în general, şi a diverselor contracte civile, în special, sunt

dispozitive sau supletive, iar cele imperative sunt într­un număr foarte redus, având rol de protecţie pentru părţile contractante şi de respectare a ordinii publice şi a bunelor moravuri. Drept urmare, părţile contractante au posibilitatea ca, prin acordul lor de voinţă, să stabilească conţinutul contractelor conform intereselor lor. Cu toate acestea, se poate observa că, în dreptul actual, are loc un proces continuu de creştere a dispoziţiilor

imperative din materie contractuală. Acest proces se justifică prin împrejurarea că ordinea publică a fost extinsă şi la unele aspecte sociale şi

economice. Astfel, alături de contractele clasice negociabile au apărut şi s­a înmulţit numărul contractelor de adeziune, precum şi a clauzelor contractuale obligatorii;

­ contractul se încheie prin simplul acord de voinţă, în materie fiind consacrat principiul consensualismului. Posibilitatea de a contracta

rezultă în mod obiectiv din lege şi numai subiectiv din voinţa părţilor contractante. Altfel spus, părţile, persoane fizice sau juridice, pot contracta fiindcă legea le permite;

­ egalitatea părţilor contractante este numai o egalitate juridică şi, nicidecum o egalitate a prestaţiilor. Sub aspectul prestaţiilor, părţile

contractante sunt uneori egale, iar alteori inegale. Practic, nu în toate situaţiile în care un subiect de drept îşi întemeiază pretenţiile pe clauzele

contractuale se află pe o poziţie justă, deoarece consimţământul nu este în toate situaţiile conform cu justiţia şi cu interesul social. De cele mai multe ori, cel mai abil sau cel mai puternic îşi impune voinţa sa;

­ în principiu, fiecare persoană este liberă să încheie sau să nu încheie contracte. Cu toate acestea, pentru satisfacerea diverselor

trebuinţe, persoana este nevoită să intre în raporturi juridice cu celelalte subiecte de drept, adică, de fapt, să încheie contracte. Mai mult, după cum s­a mai evocat, au apărut contracte a căror încheiere este impusă de lege, cum este cazul celor din domeniul asigurărilor obligatorii. Spre exemplu,

potrivit art. 40 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat 21 , avocatul este obligat să se asigure pentru răspundere

profesională, în condiţiile stabilite prin statutul profesiei;

­ de regulă, felul contractului ce urmează să se încheie este ales de către părţile contractante. Deci, părţile pot încheie nu numai contracte numite, ci şi nenumite, cunoscute sau necunoscute în materie contractuală. De asemenea, părţile pot combina contractele numite cu

contractele nenumite;

­ de principiu, încheierea contractelor are loc prin simplul acord de voinţe al părţilor. Altfel spus, în materie contractuală regula o constituie consensualismul, iar anumite cerinţe de formă sau ad solemnitatem sunt cerute numai cu titlu de excepţie;

­ părţile au libertatea să stabilească conţinutul contractelor. Cu toate acestea, în ultimul timp se observă o creştere a situaţiilor în care,

prin acte normative, pentru diverse categorii de contracte, sunt impuse anumite clauze contractuale. Spre exemplu, conţinutul contractului de cesiune a unei opere literare sau ştiinţifice este prevăzut, sub sancţiunea nulităţii, de art. 51 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe 22 . De asemenea, acelaşi principiu al libertăţii contractuale oferă posibilitatea stabilirii clauzelor contractuale de către una dintre

părţi şi aderarea celeilalte la clauzele respective sau, altfel spus, posibilitatea juridică a existenţei contractelor de adeziune;

­ forţa obligatorie a contractului rezultă, de asemenea, din voinţa părţilor contractante. Într­adevăr, în temeiul art. 969 alin. 1 C.civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. De fapt, aşa cum judicios s­a subliniat în doctrină, voinţa părţilor dă naştere

contractelor, iar legea îi atribuie forţă obligatorie (ex ratione legis). De asemenea, forţa obligatorie a contractelor a fost diminuată în ultimul timp prin

recunoaşterea clauzelor de revizuire în unele contracte, prin adoptarea de dispoziţii legale privitoare la revizuirea unor contracte şi prin admiterea, în anumite împrejurări, a revizuirii judiciare a contractelor, conform clauzelor de rebus sic standibus;

­ de regulă, în temeiul art. 977 C.civ., interpretarea contractelor trebuie făcută după voinţa reală a părţilor. În concret, potrivit acestui text,

interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literar al termenilor. Această regulă de interpretare a contractelor nu exclude, însă posibilitatea ca, în cazul unor anumite contracte, cum ar fi cele tip, interpretarea să se realizeze numai

în conformitate cu voinţa declarată a părţilor. În context, facem precizarea că fosta Instanţă Supremă a decis că şi instanţele judecătoreşti au îndatorirea să interpreteze contractele nu după sensul literar al cuvintelor întrebuinţate, ci după intenţia comună a părţilor (art. 977 C.civ.). Ele sunt, deci, obligate să determine natura reală a contractului nu după denumirea pe care i­au dat­o părţile, ci după conţinutul clauzelor pe care le cuprinde

21 Legea nr. 51/1995 a fost republicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 113 din 6 martie 2001. 22 Astfel, potrivit acestui text, contractul trebuie să cuprindă clauze referitoare la următoarele aspecte: durata cesiunii; natura exclusivă sau neexclusivă şi întinderea

teritorială a cesiunii; numărul maxim şi minim de exemplare; remuneraţia autorului, stabilită în condiţiile Legii nr. 8/1996; numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit;

termenul pentru apariţia şi difuzarea exemplarelor fiecărei ediţii sau, după caz, a fiecărui tiraj; termenul de predare a originalului operei de către autor; procedura de control a numărului

de exemplare produse de editor.

13

şi, pe de altă parte, trebuie să stabilească înţelesul lui. În cazul în care contractul cuprinde clauze primitoare de două înţelesuri (art. 978 C.civ.), ele

trebuie să le dea acel înţeles în care pot produce efecte şi nu acela în care nu pot produce nici un efect. În caz de îndoială, convenţia trebuie interpretată în favoarea celui care se obligă, adică a debitorului (art. 983 C.civ.). În cazul în care un contract este incomplet, instanţa de judecată îl va interpreta în raport cu regula că obişnuitele clauze din contracte de aceeaşi natură sunt presupuse, chiar atunci când nu sunt prevăzute formal

(art. 981 C.civ.). Diferitele clauze întâlnite într­un contract oarecare nu pot fi interpretate separat, ci unele prin altele, urmând să se dea fiecăreia

înţelesul rezultat din actul întreg 23 ; ­ în principiu, contractele produc efecte numai între părţile contractante şi succesorii lor în drepturi, fiindcă, de regulă, subiectele de drept

nu pot fi obligate decât prin lege, prin normele de conveţuire socială şi prin propria voinţă. Altfel spus, în principiu, persoanele nu pot fi obligate prin

voinţa altor subiecte de drept sau res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest sau nec nocet nec prodest. Cu toate acestea, într­un stat de drept, cum este şi România 24 , în formarea raporturilor juridice, inclusiv a celor contractuale, voinţa

individului uman este lipsită de puterea de a da naştere la drepturi şi obligaţii dacă nu este întemeiată pe lege. Necesarmente, contractele pot

exista şi se pot desfăşura numai într­un cadru legal, stabilit de dreptul obiectiv 25 . Practic, aşa după cum s­a afirmat în doctrină 26 , voinţa trebuie să

fie în serviciul dreptului şi nu dreptul în serviciul voinţei. Altfel spus, libertate contractuală constă în posibilitatea de a contracta în conformitate cu legea.

În planul contractelor civile, această realitate este reflectată şi de următoarele împrejurări 27 :

­ se constată o creştere a importanţei şi frecvenţei celorlalte izvoare de obligaţii de natură extracontractuală, cum sunt faptele ilicite şi îmbogăţirea fără justă cauză. De asemenea, jurisprudenţa tinde să recunoască tot mai mult valoare autonomă de izvor de obligaţii angajamentului

unilateral de voinţă;

­ ca urmare a lărgirii conţinutului noţiunii de ordine publică, în scopul declarat al ocrotirii drepturilor şi libertăţilor omului, mai ales libertatea

şi proprietatea individuală, a crescut ponderea normelor juridice, inclusiv în materie contractuală; ­ creşte numărul excepţiilor de la principiul consensualismului, în special prin impunerea formei autentice, cerută ad valididatem sau a

celei scrise, impusă ad probationem;

­ a crescut numărul contractelor civile a căror clauze esenţiale sun stabilite prin lege; ­ libertatea contractuală, întemeiată pe teoria autonomiei de voinţă este mult îngrădită de apariţia şi creşterea numărului contractelor

forţate, reglementate imperativ prin lege, cum ar fi, spre exemplu, cele din domeniul asigurărilor de bunuri sau cele referitoare la respectarea

dreptului de preemţiune. Plecând de la aceste realităţi, plastic s­a afirmat în doctrină că autonomia de voinţă este un mit perimat. Deci, libertatea de a contracta nu acţionează ca un liber arbitru, ea se manifestă în cadrul limitelor impuse de lege. De fapt, cu titlu

general, potrivit art. 15 din Legea Fundamentală, cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au

obligaţiile prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 5 C.civ., potrivit cărora, nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea

publică şi bunele moravuri, au şi semnificaţia de a fixa limitele libertăţii contractuale, care sunt ordinea publică şi bunele moravuri.

În acest context, cu referire la limitele libertăţii contractuale, evocăm şi dispoziţiile art. 966 C.civ., precum şi pe cele ale art. 968 C.civ., referitoare la cauza convenţiilor. Astfel, potrivit art. 966 C.civ., obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă ori nelicită nu poate avea nici un efect şi, în temeiul art. 968 C.civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. Se poate

constata că dispoziţiile art. 968 C.civ. sunt mai cuprinzătoare decât cele ale art. 5 C.civ., deoarece, alături de ordinea publică şi bunele moravuri, se referă şi la interdicţiile legale, adică la normele juridice imperative.

23 A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 549/1975, în Repertoriu,..., 1969­1975, p. 114. 24 Potrivit art. 1 alin. 3 din Constituţie, România este stat de drept (s.n.), democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare

a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din Decembrie 1989, şi sunt

garantate. 25 Potrivit art. 1 alin. 5 din Legea fundamentală, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Constituţia consacră, astfel, şi principiul

legalităţii. 26 A se vedea: E. Gounot, La liberté des contracts et ses limites, Semaines sociales de France, 1938, p. 321. 27 A se vedea: B. Starck, op.cit., p. 9; P. Anca, op.cit., p. 32; L. Pop, op.cit., p. 33­34.

14

Pentru a sintetiza, libertatea contractuală este recunoscută tuturor subiectelor de drept civil, însă cu respectarea ordinii publice şi a

bunelor moravuri, ca limite generale ale acesteia. Toate contractele sau clauzele contractuale prin care s­ar încălca aceste limite generale ale libertăţii de a contracta sunt sancţionate cu

nulitate absolută.

Pe de altă parte, aşa cum s­a exprimat fosta Instanţă Supremă, prin aceste dispoziţii legale se asigură conformitatea contractului cu

legea şi regulile de conveţuire socială. Prin urmare, în cazul în care un contract este contrar acestor reguli, în sensul că o parte ar profita de neştiinţa, ignoranţa ori starea de constrângere în care se află cealaltă parte, spre a obţine avantaje disproporţionate faţă de prestaţia pe care a primit­o, convenţia încheiată în asemenea situaţii trebuie considerată ca fiind întemeiată pe o cauză imorală şi, ca atare, ea nu poate fi validată 28 .

În acelaşi sens, în viitoarea reglementare, potrivit art. 945 din Proiect, obligaţia fără cauză ori întemeiată pe o cauză contrară legii, ordinii publice sau bunelor moravuri nu poate produce efecte. De asemenea, cauza este prezumată ilicită atunci când contractul este încheiat pentru a se eluda aplicarea unei prevederi legale imperative. Este de observat faptul că, în viitoarea reglementare, vor fi păstrate actualele cerinţe impuse de

lege pentru cauza contractelor, cu o singură excepţie. Astfel, în Proiect nu mai sunt prohibite obligaţiile fondate pe cauze false. În ceea ce ne

priveşte, considerăm că această situaţie este determinată de împrejurarea că, atât în actuala, cât şi în viitoarea reglementare, admisă simulaţia. Într­adevăr, în temeiul art. 1175 C.civ., actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii

lor universali. Un asemenea act, nu poate avea nici un efect contra altor persoane 29 . În viitoarea reglementare, potrivit art. art. 1004 din Proiect,

contractul secret, ce exprimă voinţa reală a părţilor, îşi produce efectele între acestea, succesorii lor universali sau cu titlu universal, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul. Terţii de bună­credinţă se pot însă prevala de contractul aparent ori pot cere

constatarea simulaţiei încheiate în prejudiciul lor. În cazul unui conflict de interese între terţi, vor fi preferaţi cei care, la data când s­au născut

drepturile lor, s­au întemeiat cu bună­credinţă pe contractul aparent.

De asemenea, libertatea de a contracta, fiind o expresie a capacităţii civile de exerciţiu, se impune a fi luate în considerare şi dispoziţiile art. 1­3 din Decretul nr. 31/1954, şi anume:

­ drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu

interesul public, potrivit legii şi regulilor de conveţuire socială (art. 1); ­ drepturile civile pe care le au persoanele juridice sunt recunoscute în scopul de a asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale şi

a nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea puterii economice a ţării (art. 2);

­ drepturile civile sun ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social (art. 3). După cum s­a mai precizat, principiul libertăţii contractuale se completează cu principiul forţei obligatorii a contractului, stipulat de art. 969

C.civ. Astfel, în temeiul acestui text, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante (alin. 1) şi ele se pot revoca numai prin

consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege (alin. 2). Practic, după cum sugestiv s­a exprimat doctrina, principiul forţei obligatorii a

contractului prelungeşte principiul libertăţii contractuale dincolo de momentul încheierii contractului, adică în domeniul executării şi în cel al existenţei lui 30 .

1.1.2.2. Ordinea publică şi libertatea contractuală.

După cum s­a putut deja constata, ordinea publică, chiar dacă este enunţată în diverse acte normative, nu are consacrată o definiţie legală. Drept urmare, rămâne în sarcina doctrinei ca, plecând de la conţinutul ei, să­i contureze definiţia. Ab initio, facem precizarea că ordinea publică nu este constantă, imuabilă, ea variază în timp şi spaţiu de la un stat la altul.

În dreptul modern, ordinea publică a fost concepută, iniţial, numai ca o ordine politică. Ulterior, dispoziţiile legale de ordine publică sau amplificat şi diversificat. Pe cale de consecinţă, şi ordinea publică s­a diversificat, în sensul că a fost extinsă, de la ordinea politică, la cea

economică şi cea socială. Ordinea publică cuprinde toate dispoziţiile imperative ale dreptului public şi ale dreptului privat prin care se apără instituţiile şi valorile de

bază ale societăţii, se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor persoanelor 31 .

28 A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1442/1970, în Repertoriu,..., 1969­1975, p. 116; dec. nr. 1416/1981, în C. D. 1971, p 74. 29 De fapt, dispoziţiile art. 1175 C.civ. sunt o prelungire firească a prevederilor art. 973 C.civ., conform cărora convenţiile nu au efect decât între părţile contractante. 30 A se vedea: V. Babiuc şi V. Stoica, op.cit., p. 47. 31 A se vedea: L. Pop, op.cit., p. 35.

15

Din punct de vedere normativ, ordinea publică este exprimată prin dispoziţii legale imperative, care stabilesc ordinea politică, economică

şi socială a societăţii româneşti. Fiindcă ordinea publică este exprimată prin norme de drept, mai este numită şi ordine de drept, iar statul care instituie şi apără această ordine poartă denumirea de stat de drept. În opinia noastră, în acest sens pot fi interpretate dispoziţiile art. 1 alin. 3 din Constituţie, în temeiul cărora România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, libera

dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi

idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi sunt garantate. Facem precizarea că încheierea contractelor cu nesocotirea dispoziţiilor legale de ordine publică, determină nulitatea absolută a

acestora. În acest sens, în viitoarea reglementarea, prin art. 961 alin. 1 din Proiect, va fi stipulat expres că este nul contractul încheiat cu încălcarea

unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, adică a unei dispoziţii legale de ordine publică. Există o serie de dispoziţii legale care, deşi nu au legătură nemijlocită cu ordinea publică, aşa cum a fost explicitată mai sus,

nerespectarea lor este sancţionată cu nulitatea absolută a contractelor în cauză.

Din această ultimă categorie, cu titlu de exemplificare, evocăm următoarele prevederi ale Codului civil 32 :

­ dispoziţiile legale referitoare la capacitatea de a contracta (art. 948 pct. 1, art. 949, art. 950 şi urm. etc); ­ lipsa ori nevalabilitatea consimţământului (art. 948 pct. 2, art. 953 şi urm. etc) 33 ;

­ nevalabilitatea obiectului contractului (art. 948 pct. 3, art. art. 962 şi urm. etc);

­ nevalabilitatea cauzei sau scopului contractului (art. 948 pct. 4, art. 966 şi urm. etc); ­ nerespectarea cerinţelor de formă cerute ad valididatem (art. 813 etc);

­ fraudarea legii etc.

De asemenea, cu titlu special, Codul civil sau alte acte normative restrânge libertatea de a încheia diverse acte juridice. În acest sens, cu

titlu de exemplificare, evocăm ipotezele care urmează: ­ prohibirea oricărui act juridic unilateral sau multilateral cu privire la o succesiune încă nedeschisă, chiar dacă ar exista consimţământul

celui despre a cărei succesiune este vorba (art. 965 alin. 2 C.civ.);

­ interzicerea de a se încheia acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii şi surorile tutorelui, pe de o parte, şi minorul pus sub tutelă, pe de altă parte (art. 128 C.fam.);

­ interzicerea pentru mandatar de a fi adjudecătorul bunurilor a pentru a căror vindere a fost însărcinat de către mandant (art. 1308 alin. 2

C.civ.) etc. 1.1.2.3. Bunele moravuri şi libertatea contractuală. Bunele moravuri sau les bonnes moeurs ori regulile de comportare care privesc ordinea publică desemnează totalitatea regulilor de

conduită ce s­au conturat în conştiinţa societăţii, a căror respectare s­a impus cu necesitate printr­o experienţă şi practică îndelungată.

32 Pentru unele detalii, a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VII­a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P.

Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 219­220. 33 Facem precizarea că lipsa consimţământului nu trebuie confundată cu lipsa discernământului. În acest sens, fostul Tribunal Suprem a decis că consimţământul este unul

din elementele esenţiale ale contractului (actului juridic) şi exprimă voinţa persoanei la încheierea acestuia. Lipsa cu desăvârşire a consimţământului face ca actul încheiat să fie

sancţionat cu nulitatea absolută. În schimb, lipsa discernământului în exprimarea consimţământului relevă nu inexistenţa acestuia, ci un viciu al acestuia, deoarece, în acest caz,

consimţământul există. Potrivit deciziei fostei Instanţe Supreme, ne aflăm, deci în faţa unui viciu de consimţământ, care nu atrage decât nulitatea relativă a actului, sancţiunea nulităţii

fiind edictată, de data aceasta, în vederea protejării persoanei interesate, iar soluţia se impune, cu atât mai mult, deoarece actele juridice încheiate personal, chiar de cei puşi sub

interdicţie judecătorească pe motive de alienaţie sau debilitate mintală, deci, pentru lipsă de discernământ, nu sunt sancţionate cu nulitate absolută, ci cu nulitate relativă, de protecţie.

(În acest sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 377/1972, în Repertoriu,..., 1969­1975, p. 113; dec. nr. 1998/1989, în „Dreptul”, nr. 7/1990, p. 66). În ceea ce ne priveşte,

exprimăm rezerve faţă de motivarea celei de a doua soluţie. În primul rând, lipsa discernământului nu este viciu de consimţământ. Într­adevăr, viciile de consimţământ sunt, potrivit art.

953 C.civ., eroarea, violenţa şi dolul. În al doilea rând, în temeiul art. 11 din Decretul nr. 31/1954, cei puşi sub interdicţie judecătorească pentru lipsă de discernământ nu au capacitate

civilă de exerciţiu (alin. 1 lit. b) şi, drept urmare, nu pot încheia singuri acte juridice civile, ci numai prin reprezentanţii lor legali (alin. 2). În al treilea rând, persoana, neavând capacitate

de exerciţiu, potrivit art. 950 pct. 2 C.civ., nu are capacitate de a contracta. De fapt, într­o altă decizie, aceeaşi Instanţă Supremă s­a exprimat în sensul că, în principiu, orice persoană,

care nu este declarată de lege incapabilă, are capacitate de a contracta şi, drept urmare, cât timp nu a fost pus sub interdicţie şi nu s­a dovedit că, în momentul contractării, nu a avut

discernământ, se consideră că ea şi­a exprimat în mod valabil consimţământul. Per a contrario, lipsa discernământului nu determină vicierea consimţământului, ci pune problema lipsei

capacităţii persoanei de a contracta. (În acest ultim sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1259/1973, în C.D. 1973, p. 108.; dec. nr. 858/1974, în Repertoriu,..., 1969­1975, p.

113.

16

În dreptul civil francez, expresia bunele moravuri a fost preluată din dreptul roman, fiind expresia principiului conform căruia quae facta

laedunt pietatem existemationem, vericundiam nostram, contra bonos mores fiunt. La rândul lui, Codul civil român a preluat întocmai, atât textul francez (art. 6), cât şi denumirea de bunele moravuri, renunţându­se astfel

la denumirea arhaică de năravuri, folosită în vechile legiuiri române.

Facem precizarea că, în sociologie, se face distincţie între moravuri şi morala publică, adică între deprinderile care comportă şi cele care

nu comportă o apreciere morală. De asemenea, prin moravuri, de regulă, se desemnează totalitatea deprinderilor şi obiceiurilor naturale ale unui grup social sau ale unei persoane 34 . Evident, aceste deprinderi sau obiceiuri pot fi conform sau nu cu binele, de unde şi expresiile bune moravuri şi aceea de rele moravuri. Primele exprimă un comportament pozitiv, iar ultimele reflectă un comportament dezaprobant în opinia publică.

În terminologia juridică română 35 , sintagma bunele moravuri este înlocuită, în unele texte legale, dar cu aceeaşi semnificaţie, cu expresia regulile de conveţuire socială.

În acest sens, exemplul tipic îl constituie unele dispoziţii ale Decretului nr. 31/1954 36 .

Cu toate acestea, Constituţia României foloseşte în unele texte ale ei expresia bunele moravuri. Astfel, spre exemplu, în temeiul art. 26

alin. 2, persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile celorlalţi, ordinea publică şi bunele moravuri (s.n.). De asemenea, potrivit art. 30 alin. 7, printre altele, sunt interzise manifestările obscene şi cele contrare bunelor moravuri.

După cum s­a mai precizat, Codul civil, în art. 5, se referă şi el la bunele moravuri. De asemenea, art. 1008 şi art. 968 C.civ. au în

conţinutul lor referiri la bunele moravuri 37 . În viitoarea reglementare, Proiectul foloseşte, de asemenea, în numeroase texte această expresie. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 9

alin. 2, de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale. De

asemenea, conform art. 14 alin. 1 din Proiect, persoanele fizice şi peroanele juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să­şi exercite

drepturile şi să­şi execute obligaţiile cu bună­credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. Conţinutul bunelor moravuri este variabil în timp şi în spaţiu 38 , de la o societate la alta.

SECŢIUNEA 1.2. ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE REFERITOARE LA CLASIFICAREA CONTRACTELOR CIVILE.

1.2.1. CONSIDERAŢII DE ORDIN GENERAL

Conceptul de contract civil este un concept general, obţinut printr­un proces de abstractizare şi generalizare a caracterelor comune diferitelor contracte civile speciale pe care le subsumează. Acest concept este sintetizat în definiţia pe care am dat­o contractului civil.

Între această categorie juridică generală şi diferitele specii de contracte, se impune o anumită clasificare, întemeiată pe diferite criterii

generale, clasificare ce ar trebui să permită o justă caracterizare a fiecărei specii particulare de contract. Clasificarea ne dă posibilitatea să înţelegem faptul că, în fond, toate nenumăratele contracte speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar cuprinzător, în însăşi denumirile date acestor tipuri.

34 A se vedea Dex, p. 652. 35 Facem le precizarea că morala publică desemnează totalitatea perceptelor morale acceptate de către o colectivitate dată ca reguli de conveţuire şi de comportare.

Sancţiunile pe care suportă cei care nesocotesc această morală sunt, de regulă, tot de natură morală. Subliniem faptul că morala publică diferă de morala personală. Pentru unele

detalii, a se vedea I. Albu, op. cit., p. 34. 36 În textele lui originale, Decretul nr. 31/1954 se referă la regulile de conveţuire socialistă. Evident, fiindcă însăşi statul socialist a încetat să mai existe, trebuie să admitem

că această sintagmă se referă la regulile de conveţuire socială. Într­adevăr, potrivit art. 1 Constituţie, România este stat de drept, democratic şi social, întemeiat, printre altele, pe

pluralismul politic şi principiul separaţiei puterilor în stat. 37 În temeiul art. 968 C.civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice şi, conform art. 1008 C.civ., condiţia

imposibilă sau contrarie bunelor moravuri ori prohibită de lege este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de ea. 38 Ibidem.

17

Orice demers doctrinar, care implică şi cercetarea contractelor, trebuie să aibă în vedere, deopotrivă, unitatea şi diversitatea lor. Unitatea

contractelor este dată tocmai de trăsăturile lor comune, adică de faptul că toate contractele reprezintă acorduri de voinţă ale părţilor contractante, iar pentru a fi valabile trebuie să întrunească cele patru elemente esenţiale stipulate de art. 942 C.civ. şi să nu depăşească limitele libertăţii de a contracta, adică să fie conforme cu legea, cu ordinea publică şi bunele moravuri. În schimb, diversitatea contractelor derivă din însăşi libertatea

contractuală şi multitudinea acestora. Într­adevăr, principiul libertăţii contractuale dă posibilitatea părţilor să încheie nu numai contracte numite, ci şi

alte contracte, nereglementate de lege. Mai mult, fiindcă normele juridice consacrate diverselor tipuri de contracte sunt, în marea lor majoritate, norme dispozitive, de la care părţile pot deroga prin acordul lor de voinţă, acestea, adică părţile, pot combina dispoziţiile legale prevăzute pentru anumite contracte cu diverse reguli stabilite pe cale convenţională.

Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează unui anumit tip. Astfel, spre exemplu, atunci când vom stabili că un anumit contract este bilateral sau sinalagmatic, vom şti, fără să fie necesare alte precizări, că acelui contract i se va aplica un anumit regim juridic, care este valabil pentru toate contractele sinalagmatice, fără

deosebire.

În literatura juridică, de regulă, sunt propuse următoarele criterii de clasificare a contractelor civile: ­ după cum au sau nu consacrată o reglementare expresă prin lege, sunt contracte numite şi contracte nenumite;

­ după conţinutul lor, sunt contracte sinalagmatice sau bilaterale şi contracte unilaterale;

­ după scopul urmărit, sunt contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit. La rândul lor, contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte comutative şi contracte aleatorii, iar cele cu titlu gratuit în contracte dezinteresate şi liberalităţi;

­ după modul sau durata de executare, sunt contracte cu executare dintr­o dată şi contracte cu executare succesivă;

­ după corelaţiile care există între ele, sunt contracte principale şi contracte accesorii;

­ după alte criterii. Facem sublinierea că aceste criterii de clasificare sunt fundamentate juridic.

Astfel, Codul civil, cu titlu general, face distincţie între contractul bilateral sau sinalagmatic (art. 943), contractul unilateral (art. 944),

contractul oneros (art. 945), contractul gratuit sau de binefacere (art. 946), contractul comutativ (art. 947 alin. 1) şi contractul aleatoriu (art. 947 alin. 2). De asemenea, după cum s­a mai precizat, Codul civil reglementează şi un număr de 13 contracte speciale (art. 1294­1717).

Aşa cum judicios s­a observat în doctrină 39 , existenţa unor criterii diferite de clasificare şi, pe cale de consecinţă, a unor clasificări diferite,

fac ca unul şi acelaşi contract să fie susceptibil de includere în toate sau aproape în toate clasificările contractelor. Spre exemplu, contractul de vânzare­cumpărare este, în acelaşi timp, un contract numit, sinalagmatic, cu titlu oneros, principal şi, de regulă, consensual, negociabil, cu executare uno icto şi, prin excepţie, solemn, de adeziune sau impus şi cu executare succesivă.

Fiindcă diversele criterii de clasificare relevă doar anumite aspecte particulare comune unor categorii de contracte, diferitele clasificări nu

se exclud reciproc sau, altfel spus, nu se poate susţine că există contracte pure. Spre exemplu, un contract nu poate fi numai sinalagmatic ori numai solemn sau numai cu titlu oneros. Dimpotrivă, acelaşi contract poate fi, deopotrivă, sinalagmatic, solemn şi cu titlu oneros.

Valoarea ştiinţifică şi utilitatea practică a clasificării actelor juridice, în general, şi a contractelor, în special, depinde, în primul rând, de

respectarea a două reguli fundamentale stabilite de ştiinţa logicii pentru orice demers care are ca finalitate o clasificare. Astfel, pe de o parte, o asemenea clasificare trebuie să fie exhuastivă, adică, pe cât posibil, să nu lase loc de reziduu şi, pe de altă parte, între două contracte cuprinse în aceeaşi categorie să predomine asemănările decât între două contracte din categorii diferite 40 .

Aplicarea primei reguli implică preferinţă pentru clasificările dicotomice, în care un caracter afirmat despre o categorie de contracte este negat despre altă categorie de contracte. Din acest punct de vedere, se vorbeşte despre contracte unilaterale şi contracte bilaterale sau despre

contracte oneroase şi contracte gratuite ori contracte cu executare dintr­o dată şi contracte cu executare succesivă etc. Oricum, în cazul fiecărei clasificări, nu este suficient să se indice doar criteriul de clasificare, ci este absolut necesar să se invedereze

relevanţa lor juridică adică deosebirile de tratament şi consecinţele juridice ce decurg din acestea.

1.2.2. CONTRACTE NUMITE ŞI CONTRACTE NENUMITE

39 A se vedea I. Albu, op. cit., p. 39. 40 A se vedea E. Goblot, Traité de logique, ediţia a VII­a, Arman Colin, Paris, 1941, p. 143­146.

18

Sunt numite acele contracte care corespund unei operaţiuni juridice determinate şi care au consacrată o reglementare specială în

legislaţia civilă. Sunt astfel de contracte, potrivit Codului civil, spre exemplu:

­ contractul de vânzare­cumpărare, care include şi licitaţia, precum şi strămutarea creanţelor sau a altor bunuri necorporale (art. 1294­

1404) 41 ; ­ contractul de schimb (art. 1405­1409); ­ contractul de locaţiune cu speciile acestuia, care sunt închirierea, arendarea şi locaţiunea lucrărilor (art. 141­1490);

­ contractul de societate, care include societăţile universale şi societatea particulară (art. 1491­1531); ­ contractul de mandat (art. 1532­1559); ­ comodatul sau împrumutul de folosinţă (art. 1560­1575);

­ contractul de împrumut de consumaţie sau mutuum, inclusiv împrumutul cu dobândă (art. 1576­1590);

­ contractul de depozit, cu speciile acestuia, care sunt depozitul propriu­zis şi depozitul necesar (art. 1591­1625); ­ sechestrul, care poate fi convenţional sau judiciar (art. 1626­1634);

­ fidejusiunea sau cauţiunea (art. 1652­1684);

­ amanetul (art. 1685­1696) 42 ; ­ tranzacţia (art. 1704­1717).

Proiectul noului Cod civil preconizează să reglementeze următoarele contracte civile speciale:

­ contractul de vânzare (art. 1272­1381);

­ contractul de schimb (art. 1382­1384); ­ contractul de locaţiune (art. 1385­1463);

­ contractul de antrepriză (art. 1464­1495);

­ contractul de societate (art. 1496­1541); ­ asocierea în participaţiune (art. 1542­1548);

­ contractul de transport (art. 1549­1592);

­ contractul de mandat (art. 1593­1626); ­ contractul de comision (art. 16271634); ­ contractul de consignaţie (art. 1635­1638);

­ contractul de expediţie (art. 1639­1645);

­ contractul de depozit (art. 1646­1677); ­ sechestrul (art. 1678­1683);

­ contractul de împrumut (art. 1684­1709);

­ renta pe viaţă şi contractul de întreţinere pe viaţă (art. 1710­1729); ­ jocul şi prinsoarea (art. 1730­1732); ­ contractul de fidejusiune (art. 1733­1766);

­ tranzacţia (art. 1767­1777); ­ convenţia de arbitraj (1778­1784).

Se observă o creştere semnificativă a numărului contractelor numite în viitoarea reglementare. Într­adevăr, Proiectul preconizează să reglementeze un număr de 29 de contracte speciale faţă de numai 12 câte reglementează în prezent Codul civil. Practic. Proiectul materializează

41 Dispoziţiile privind contractul de căsătorie, prevăzute de art. 1223­1232 C.civ., au fost abrogate expres prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a

Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice. 42 Dispoziţiile Codului civil referitoare la antichreză (art. 1697­1703) au fost abrogate prin art. 4 al Legii contra cametei din 2 aprilie 1931.

19

tendinţa existentă în legislaţiile civile moderne de a transforma contractele uzuale nenumite în contracte numite. Facem precizarea că, în prezent,

în dreptul român, această tendinţă se manifestă, în special, în domeniul comercial 43 . În schimb, sunt nenumite acele contracte care nu au consacrată o reglementare legală expresă, fiind supuse normelor juridice generale

din materie contractuală, adică dispoziţiilor art. art. 942­1206 C.civ. (despre contracte şi convenţii).

Această clasificare prezintă importanţă, după cum se poate bănui, sub aspectul normelor juridice ce le sunt aplicabile.

Astfel, contractele numite vor fi cârmuite de normele speciale ce le sunt incidente şi, în măsura în care acestea, pentru un aspect sau altul, nu prevăd sau sunt incomplete se vor aplica normele generale din materie. Spre exemplu, contractul de vânzare­cumpărare va fi supus dispoziţiilor art. 1294­1404 C.civ. şi, în măsura în care acestea nu prevăd, vor fi completate corespunzător cu dispoziţiile generale prevăzute de art.

942­1222 C.civ. referitoare la contracte sau convenţii. În concret, spre exemplu, fiindcă normele juridice consacrate contractului de vânzare­ cumpărare nu cuprind referiri speciale la cauza acestuia, vor fi aplicate dispoziţiile generale ale art. 966­968 C.civ. (despre cauza convenţiilor). În cadrul concursului dintre normele generale şi cele speciale, vor fi incidente principiile generalis lex specialibus non derogat şi specialia generalibus

derogant.

Folosirea dispoziţiilor consacrate unui anumit contract, ca drept comun pentru întreaga materie contractuală sau pentru un alt contract special nu poate fi justificată nici prin argumentul de analogie a legii (ubi eadem est legis ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi

eadem solutio esse debet), deoarece, de principiu, extensia analogică a unei norme juridice este admisibilă numai dacă în discuţie se află raporturi

sociale care sunt de aceeaşi natură şi asemănătoare cu cele reglementate expres de către aceasta. Neîndoielnic, chiar dacă între diverse contracte speciale există numeroase aspecte comune, împrejurarea că normele juridice speciale sunt derogatorii de la dreptul comun, deoarece sunt de

strictă interpretare şi aplicare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis), exclude posibilitatea extinderii aplicării lor pe calea analogiei legii la

alte situaţii neprevăzute în ipotezele lor normative.

Pe de altă parte, în cazul contractelor numite, părţile nu sunt obligate să prevadă întregul lor conţinut, adică toate clauzele şi implicaţiile lor, ci, în măsura în care nu derogă de la dispoziţiile legale dispozitive sau supletive consacrate acelui contract, acestea se vor aplica contractului în

cauză în mod automat şi complet. Altfel spus, este suficientă simpla calificare a contractului pentru a i se aplica regimul juridic ce­i este consacrat.

Cât priveşte contractele nenumite, după cum s­a precizat deja, vor fi supuse normelor generale referitoare la contracte sau convenţii stipulate de art. 942­1206 C.civ.

În opinia noastră, chiar dacă pentru unele contracte legea instituie norme juridice dispozitive sau supletive, acestea nu pot fi folosite de

părţi pentru a reglementa raporturile lor juridice în cadrul unor contracte nenumite, deoarece, şi în aceste condiţii, normele respective îşi păstrează caracterul special, fiind, deci supuse principiului exceptiones sunt strictissimae interpretations 44 .

Pe de altă parte, indiferent de faptul că un contract este numit sau nenumit, va fi supus dispoziţiilor legale imperative referitoare la

elementele structurale stipulate de art. 948 C.civ. (capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat,

o cauză licită), precum şi normelor de comportare care privesc ordinea publică şi bunele moravuri. De regulă, interpretarea contractelor nenumite este mai dificilă decât interpretarea celor numite. Într­adevăr, în caz de litigiu privitor la un

contract numit corect intitulat, de către părţile contractante, instanţa de judecată va aplica, pentru întregirea clauzelor contractuale, dispoziţiile

legale privitoare la contractul respectiv. În schimb, în caz de litigiu privitor la un contract nenumit, instanţa de judecată va trebui să purceadă, mai întâi, la calificarea juridică a contractului respectiv şi apoi să aplice dispoziţiile generale referitoare la contracte şi convenţii stipulate de Codul civil (art. 942­1206).

În viitoarea reglementare, în temeiul art. 906 alin. 1 din Proiect, toate contractele vor fi supuse regulilor generale prevăzute de Capitolul I (despre contract, adică art. 905­1064) din Titlul II (izvorul obligaţiilor) al Cărţii V (obligaţiile).

Contractele nenumite, însă, potrivit art. 907 din Proiect, se vor completa, dacă va fi cazul, cu regulile contractului cu care prezintă cele mai strânse legături şi, în lipsă, cu dispoziţiile capitolului referitoare la contract (art. 905­1064).

În opinia noastră, dispoziţiile art. 907 din Proiect sunt criticabile sub cel puţin două aspecte.

43 Evocăm, cu titlu de exemplificare, următoarele contracte comerciale care au consacrată o reglementare legală: contractul de leasing, reglementat prin Ordonanţa

Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (republicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 9 din 12 ianuarie 2000); contractul de franciză,

reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei (publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 180 din 14 mai 1998); contractul de

sponsorizare, reglementat prin Legea sponsorizării nr. 32/1994 (publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 129 din 25 mai 1994) etc. 44 Pentru o opinie contrară, a se vedea: T. R. Popescu şi P. Anca, op.cit., p. 37­38.

20

În primul rând, este lesne de observat faptul că acestea se află în dezacord cu cele ale art. 906 alin.1. Într­adevăr, în temeiul art. 906 alin.

1 din Proiect, toate contractele, deci şi cele nenumite, sunt supuse regulilor generale prevăzute de Capitolul I şi, potrivit art. 907, contractele nereglementate de lege, adică contractele nenumite, se vor completa mai întâi, dacă va fi cazul, cu regulile contractului cu care prezintă cele mai strânse legături şi numai în lipsă cu dispoziţiile acestui capitol. Practic, într­un mod cu totul nejuridic, viitoarea reglementare preconizează să

supună contractele nenumite, pe calea analogiei, mai întâi, dispoziţiilor speciale consacrate altor contracte şi, numai în lipsa unor posibilităţi de

analogie, dispoziţiilor generale referitoare la contracte. În al doilea rând, în textul art. 907 se prevede posibilitatea completării contractelor nereglementate de lege cu regulile aplicabile

contractului cu care prezintă cele mai strânse legături, fără să se observe că, în cazul acestor contracte, neexistând o reglementare legală specială,

există o imposibilitate faptică să poată fi completată. Altfel spus, este imposibil să completezi ceva ce nu există. Pentru aceste motive, s­ar impune o regândire radicală a filozofiei conţinutului acestui text.

1.2.3. CONTRACTELE SINALAGMATICE SAU BILATERALE ŞI CONTRACTELE UNILATERALE

Aşa după cum s­a concluzionat în doctrină, această clasificare, deşi legală, sub aspect terminologic, asemeni şi precedentei, este

stabilită pe cale convenţională 45 .

Mai întâi, expresia contracte bilaterale este pleonastică (tautologică), deoarece, în esenţa lor, contractele, constând în acorduri de voinţă, sunt cel puţin bilaterale.

În al doilea rând, sub aspect etimologic, expresia contracte unilaterale cuprinde doi termeni contradictorii. Într­adevăr, termenul contract

exprimă, după cum s­a mai evocat, un acord de voinţă, adică un act juridic care este cel puţin bilateral, iar termenul unilateral evocă o manifestare

unilaterală de voinţă. Cele două categorii de contracte au consacrate definiţii legale.

Astfel, în temeiul art. 943 C.civ., contractul este bilateral sau sinalagmatic când părţile se obligă reciproc una către alta (s.n.).

Proiectul, în art. 911, prevede că contractul prin care părţile se obligă reciproc este sinalagmatic numai dacă obligaţiile asumate sunt interdependente.

Contractele unilaterale sunt, potrivit art. 944 C.civ., acele contracte, în cazul cărora, una sau mai multe persoane se obligă către una sau

mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige. Deci, aceste contracte dau naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţi. Categoria contractelor sinalagmatice imperfecte este contestată în literatura de specialitate, deoarece obligaţia sau obligaţiile care s­au

născut în sarcina creditorului după încheierea contractului, pe de o parte, sunt extracontractuale şi, pe de altă parte, sunt numai reciproce, nu şi

interdependente.

De fapt, aşa­zisele contrate bilaterale imperfecte sunt, în realitate, contracte unilaterale, deoarece obligaţiile părţilor, deşi sunt numai reciproce, nu şi interdependente. Altfel spus, în cazul acestor contracte, obligaţiile părţilor nu se află în corelaţie cauzală, aspect esenţial pentru

caracterizarea unui contract ca fiind sinalagmatic.

Diviziunea contractelor în sinalagmatice şi unilaterale prezintă importanţă practică sub cel puţin două aspecte, şi anume: ­ sub aspectul efectelor, dată fiind reciprocitatea, interdependenţa şi concomitenţa prestaţiilor, excepţia de neexecutare a contractului

(exceptio non adimpleti contractus), problema suportării riscurilor şi aceea a rezoluţiunii sunt incidente numai în cazul contractelor sinalagmatice, nu

şi în cazul contractelor unilaterale; ­ sub aspect probatoriu, în situaţia în care proba se face prin înscris sub semnătură privată, numai în cazul contractului sinalagmatic se

aplică regula multiplului exemplar, prevăzută de art. 1179 C.civ. 46 , iar formalitatea bun şi aprobat, stipulată de art. 1180 C.civ. 47 , este incidentă în cazul contractelor unilaterale care conţin obligaţia de plată a unei sume de bani sau de a da o cantitate de bunuri de gen.

45 Idem, p. 42. 46 Art. 1179 C.civ. instituie următoarele reguli: actele sub semnătură privată, care cuprinde convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s­au făcut în atâtea exemplare

originale câte părţi sunt cu interese contrarii. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi interes (alin. 1); fiecare exemplar trebuie să facă

menţiune de numărul originalelor ce s­au făcut (alin. 2); cu toate acestea, lipsa de menţiune că originalele s­au făcut în număr îndoit, întreit şi celelalte, nu poate fi opusă de acela care a

executat din partea­i convenţia constatată prin act (alin. 3).

21

1.2.4. CONTRACTE ONEROASE ŞI CONTRACTE GRATUITE

1.2.4.1. Aspecte generale.

În temeiul art. 945 C.civ., contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a­şi procura un avantaj şi, potrivit art. 946 C.civ.,

contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.

Ab iniţio, facem precizarea că sunt contracte care prin esenţa lor sunt oneroase sau gratuite ori numai prin natura lor pot avea caracter oneros, respectiv caracter gratuit. Astfel, spre exemplu, sunt oneroase, prin esenţa lor, contractul de vânzare­cumpărare (art. 1294­1404),

contractul de schimb (art. 1405­1409) şi contractul de închiriere (art. 1446­1453 C.civ.). În doctrină, pentru a identifica caracterul oneros sau gratuit al unui contract, s­au propus următoarele criterii 48 : ­ criteriul reciprocităţii prestaţiilor convenite prin contract. Acest criteriu nu poate fi primit, deoarece pune semnul egalităţii între contractul

sinalagmatic şi contractul oneros, pe de o parte şi între contractul unilateral şi contractul gratuit, pe de altă parte. Fără a dezvolta aici, pot fi lesne

imaginate contracte unilaterale oneroase şi contracte sinalagmatice care pot fi gratuite, dacă sarcina nu ajunge să anihileze beneficiul contractului; ­ criteriul echivalenţei avantajelor patrimoniale pe care părţile le au în vedere în contractul pe care îl încheie. Acest criteriu poate fi luat în

considerare în mod complementar, deoarece, după cum s­a precizat deja, şi acest criteriu, luat de­sine­stătător, ar duce la punerea semnului

egalităţii între contractul oneros şi contractul sinalagmatic. Criteriul echivalenţei poate servi numai la aprecierea gradului sau măsurii caracterului gratuit sau oneros al unui anumit contract;

­ criteriul cauzei (scopului), criteriu care, de fapt, se află la baza definiţiilor date de art. 945 şi art. 946 C.civ. Acest criteriu are în vedere

elementul intenţional, adică scopul determinant pe care partea îl urmăreşte la data încheierii contractului.

Proiectul, în art. 911, preconizează o definiţie explicită pentru contractele oneroase şi implicită pentru cele gratuite. Astfel, potrivit acestui text din Proiect, contractul prin care fiecare parte doreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros (alin. 1), iar

celelalte contracte sunt cu titlu gratuit (alin. 2).

În legătură cu textul art. 911 din Proiect, dorim să facem, în acest context, următoarele aprecieri: ­ în primul rând, definirea explicită a contractelor oneroase şi implicită a celor gratuite ne conduce la concluzia conform căreia, în

concepţia autorului Proiectului, primele constituie regula, iar ultimele excepţia. Altfel spus, dacă, într­un caz sau altul, nu se poate tranşa calificarea

în oneros sau gratuit a unui contract , acel contract va fi considerat oneros; ­ în al doilea rând, definiţia preconizată pentru contractul oneros este, sub aspectul corectitudinii juridice, net superioară celei actuale,

deoarece în cuprinsul acesteia se face precizarea că procurarea avantajului urmărit are loc în schimbul obligaţiilor asumate. În alţi termeni,

contractul oneros va fi, în principiu, şi sinalagmatic;

­ în al treilea rând, nejustificat şi neinspirat sunt preluate şi în viitoarea reglementare sintagmele pleonastice contract cu titlu oneros şi contract cu titlu gratuit. În cadrul celor două sintagme avem de a face cu un pleonasm, deoarece contractul în sine constituie un titlu.

Distincţia dintre cele două tipuri de contracte prezintă importanţă practică cel puţin sub următoarele aspecte:

­ spre deosebire de contractele oneroase, care reprezintă regula, contractele cu titlu gratuit sunt reglementate cu titlu de excepţie. Această situaţie derivă, în concepţia legiuitorului român, din inconvenientele care, potenţial, pot să rezulta din lipsa de reciprocitate a prestaţiilor pentru dispunător, pentru creditorii şi succesorii acestuia;

­ sub aspectul condiţiilor de validitate, datorită efectului de însărăcire pe care îl produc, de regulă, asupra patrimoniului dispunătorului, legea instituie unele incapacităţi de a dispune 49 sau de a primi 50 prin acte juridice gratuite;

47 Potrivit art. 1180 C.civ., actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui

de acela care l­a subscris sau cel puţin acesta, înainte de a semna, să adauge la finele actului cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi

să iscălească (alin. 1). Nu sunt supuşi la această regulă comercianţii, industrialii, plugarii, vierii, slugile şi oamenii care muncesc cu ziua (alin. 2). 48 Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea: C. Stătescu şi C. Bârsan, op.cit., p. 49­51; L. Pop, op.cit., p. 40. 49 Potrivit Codului civil, nu pot dispune prin donaţie: minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune în nici un fel, cu excepţiile stipulate de art. 936­941 C.civ. referitoare la

donaţiile între soţi, făcute în timpul căsătoriei (art. 806); minorul de 16 ani poate dispune prin testament, dar numai pentru jumătate din bunurile de care, după lege, poate dispune

majorul (art. 807); nu poate primi prin donaţie sau prin testament cel care nu este conceput la data donaţiei sau testamentului, adică persoanele viitoare (art. 808 interpretat per a

contrario. În acelaşi sens, a se vedea şi art. 654 C.civ., precum şi art. 7 din Decretul nr. 31/1954); minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament în favoarea tutorelui său. Persoana

22

­ tot sub aspectul capacităţii, regula o constituie că ocrotitorul legal nu poate face, cu nici un fel de încuviinţare, acte cu titlu gratuit în

numele minorului sau al interzisului judecătoresc. Sunt valabile însă, cu încuviinţările prealabile prevăzute de lege actele cu titlu oneros, chiar dacă depăşesc dreptul de administrare;

­ sub aspectul condiţiilor de formă, legea impune pentru actele gratuite, uneori sub sancţiunea nulităţii absolute, anumite cerinţe de formă,

de regulă, forma înscrisului autentic 51 . Cerinţele de formă instituite ad validitatem au rolul de a avertiza dispunătorul că se îndatorează fără

echivalent şi pentru evitarea manoperelor frauduloase, urmărind preîntâmpinarea neajunsurilor ce pot rezulta din actele juridice cu titlu gratuit. Cu titlu de exemplu, evocăm că donaţia directă este valabilă numai dacă este făcută în formă autentică (art. 813 C.civ.) şi că testamentul este un act solemn, deoarece voinţa lui de cujus trebuie să se manifeste în anumite forme determinate , sub sancţiunea nulităţii absolute 52 ;

­ de regulă, contractele gratuite, spre deosebire de cele oneroase, sunt contracte esenţialmente intuitu personae. Pe cale de consecinţă, eroarea asupra persoanei cu care s­a contractat constituie viciu de consimţământ şi poate determina anulabilitatea contractului, în condiţiile art. 954 C.civ 53 . În schimb, în actele cu titlu oneros, persoana cu care se contractează este, de regulă, indiferentă;

­ răspunderea contractuală a părţilor şi obligaţia de garanţie sunt angajate cu mai multă severitate în cazul contractelor oneroase 54 , decât

a celor cu titlu gratuit, deoarece, dacă în cazul celor dintâi avantajele sunt reciproce, în cazul celor cu titlu gratuit dispunătorul procură gratificatului un avantaj fără a primi ceva în schimb. Spre exemplu, în materie de mandat, care poate fi oneros sau gratuit, după cum este sau nu remunerat, art.

1540 alin. 2 C.civ. dispune că, în caz de culpă, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puţină rigurozitate decât în caz

contrariu. O dispoziţie asemănătoare, sub aspectul care ne interesează aici, se găseşte în materie de depozit. Astfel, în temeiul art. 1600 C.civ., dispoziţiile articolului precedent (art. 1599 C.civ.) 55 trebuie să se aplice cu mai multă rigoare atunci când, printre altele, s­ar fi stipulat vreo plată

pentru paza depozitului (pct. 2) 56 ;

­ în materie succesorală, reducţiunea liberalităţilor excesive, care încalcă rezerva succesorală, şi instituţia raportului privesc numai

contractele gratuite, nu şi cele oneroase 57 ; ­ acţiunea pauliană (revocatorie), prevăzută de art. 975 C.civ., are şanse mai mari de admisibilitate în cazul contractelor gratuite, decât în

situaţia celor oneroase. Astfel, pentru a obţine revocarea actului viclean, creditorul, în cazul primelor, este suficient să se dovedească prejudiciul

suferit şi frauda debitorului, iar în situaţia celor din urmă trebuie să se dovedească şi reaua­credinţă a terţului dobânditor, adică complicitatea acestuia. Înlesnirea acordată creditorului în privinţa revocării contractului gratuit se explică prin împrejurarea că, în cazul unui asemenea contract,

este mai echitabil să se dea precădere intereselor acestuia care se străduieşte să evite o pagubă (certat de damno vitando), faţă de interesele

majoră nu poate dispune prin donaţie sau testament în favoarea fostului său tutore, dacă socotelile definitive ale tutelei nu au fost date şi primite, cu excepţia ascendenţilor (art. 809). În

temeiul art. 129 alin. 1 C.fam., tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia. 50 Conform Codului civil, nu se poate primi prin donaţie în următoarele ipoteze: medicii şi farmaciştii care au tratat pe o persoană de boala de care aceasta a murit nu pot

profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, pe care acea persoană le­a făcut, în timpul acelei boli, în favoarea lor, cu următoarele excepţii: dispoziţii remuneratorii făcute cu titlu

particular, ţinându­se seama de starea dispunătorului şi de serviciile făcute; dispoziţiile universale, în caz de rudenie până la gradul al patrulea inclusiv, afară numai dacă mortul are

erezi în linie dreaptă şi dacă, acela, în profitul căruia s­a făcut dispoziţia, nu este chiar el erede în linie dreaptă; în privinţa preoţilor (art. 810); dispoziţiile între vii sau prin testament,

făcute în favoarea ospiciilor, săracilor dintr­o comună sau stabilimentelor de utilitate publică, nu pot avea efect decât dacă sunt autorizate prin ordonanţe domneşti în urma avizului

Consiliului de Stat (art. 811); dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule, indiferent că sunt deghizate sub forma unui contract oneros ori sunt făcute în numele unei persoane

interpuse (812). 51 A se vedea, spre exemplu: art. 813 C.civ. 52 În temeiul art. 858 C.civ., un testament poate fi olograf sau făcut în formă autentică ori în formă mistică. Facem precizarea că, potrivit art. 860 C.civ., testamentul autentic

este acela care s­a adeverit de judecătoria competentă. (În legătură cu autentificarea actelor, a se vedea art. 58­67 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale).

Subliniem şi faptul că actualul Cod civil reglementează, în art. 868­886, aşa­zisele testamente privilegiate, adică: testamentul militarilor (art. 868­871); testamentul făcut în locurile

supuse carantinei (art. 872­873); testamentul făcut pe mare (art. 874­883). 53 Potrivit art. 954 C.civ., eroarea nu produce nulitate decât atunci când cade asupra substanţei obiectului convenţiei (alin. 1). De asemenea, eroarea nu produce nulitate

atunci când cade asupra persoanei cu care s­a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s­a făcut convenţia (alin. 2). Pentru unele detalii

privind eroarea ca viciu de consimţământ în cazul actului juridic, a se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p. 149­152; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1969, p. 153­164. 54 A se vedea, spre exemplu: art. 1540 alin. 2 C.civ. (în materia răspunderii contractuale a mandatarului) şi art. 1600 alin. 2 (în materia răspunderii contractuale a

depozitarului).55 Potrivit art. 1599 C.civ., depozitarul trebuie să se îngrijească de paza lucrului depozitat, întocmai precum îngrijeşte de paza lucrului său. 56 În temeiul art. 1599 C.civ., dispoziţiile art. 1599 C.civ. trebuie să se aplice cu mai multă rigoare şi în următoarele situaţii: când depozitarul s­a oferit a primi un depozit (pct.

1); când depozitul s­a făcut numai în folosul depozitarului (pct. 3); când s­ar fi convenit expres că depozitarul este răspunzător de orice culpă (pct. 4). 57 A se vedea: C. Stătescu şi C. Bârsan, op.cit., p. 52.

23

terţului gratificat, care, chiar dacă a fost de bună credinţă, urmăreşte să păstreze un folos pentru care nu a dat nimic în schimb (certat de lucro

captando). 1.2.4.2. Contracte comutative şi contracte aleatorii. Potrivit art. 947 alin. 1 C.civ., contractul cu titlu oneros este comutativ atunci când obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte.

Textul citat este criticabil din cel puţin două puncte de vedere, şi anume:

­ în primul rând, a caracteriza contractul comutativ exclusiv prin echivalenţa prestaţiilor, înseamnă a pune semnul egalităţii între aceste contracte şi contractele sinalagmatice. Chiar dacă contractul comutativ poate fi şi sinalagmatic, ceea ce este particular, însă acestuia este faptul că existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractante sunt certe şi pot fi apreciate chiar din momentul încheierii contractului, iar

eventualele fluctuaţii ale lor ţin de riscul contractului. Deci, ceea ce este specific acestui contract nu este numai echivalenţa prestaţiilor, ci şi certitudinea lor. Exprimăm opinia, în acest context, că, faţă de condiţia echivalenţei prestaţiilor, pusă în cuprinsul textului art. 947 alin. 1 C.civ., contractul comutativ este întotdeauna sinalagmatic. Reciproca, însă nu este valabilă, deoarece contractul sinalagmatic poate fi, după caz,

comutativ sau aleatoriu;

­ în al doilea rând, ataşarea, în textul art. 947 alin. 1 C.civ., la termenul contract a apelativului cu titlu oneros constituie, sub aspect juridic şi gramatical, după cum s­a mai subliniat, un pleonasm, deoarece contractul, ca atare, constituie un titlu. În opinia noastră, pentru evitarea

pleonasmului, ar fi fost suficient dacă textul s­ar fi referit, pur şi simplu, la contractul oneros. De fapt, această observaţie este valabilă pentru toate

acele texte legale în care se face vorbire despre contracte cu titlu oneros sau contracte cu titlu gratuit. Deci, se poate defini contractul comutativ ca fiind acel contract în cazul căruia existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de către părţi

sunt certe şi pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, ele nedepinzând în nici o măsură de hazard.

1.2.5. CONTRACTE CU EXECUTARE DINTR­O DATĂ (UNO ICTU) ŞI CONTRACTE CU EXECUTARE SUCCESIVĂ

Contractele cu executare dintr­o dată sau uno ictu 58 sunt acele contracte a căror executare presupune o singură prestaţie din partea

debitorului, ce se execută imediat, de regulă, chiar în momentul încheierii contractului.

1.2.6. CONTRACTE PRINCIPALE ŞI CONTRACTE ACCESORII

Sunt principale contractele care au o existenţă de­sine­stătătoare şi a căror soartă nu este legată de aceea a altor contracte încheiate

între părţi sau între alte persoane. Majoritatea contractelor sunt principale.

Sunt accesorii contractele care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind.

Spre exemplu, sunt contracte accesorii următoarele: contractul de gaj, contractul de ipotecă (art. 1769­1777 C.civ.), contractul de fidejusiune (art. 1652­1684 C.civ.), arvuna (art. 1297­1298 C.civ.), clauza penală (art. 1066 şi urm. C.civ.), compromisul (art. 1537 şi urm. C.civ.)

etc.

În raporturile dintre contractul principal şi cel accesoriu, sub aspectul valabilităţii şi al eficacităţii, este incident principiul accesorium sequitur principale, adică contractul accesoriu urmează soarta contractului principal.

1.2.6. ALTE CRITERII DE CLASIFICARE A CONTRACTELOR CIVILE

În doctrină, contractele civile sunt clasificate şi după alte criterii, dintre care, exempli gratia, le evocăm pe următoarele: ­ în raport cu posibilitatea părţilor de a le stabili conţinutul, sunt contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte forţate; ­ în raport cu efectele lor, sunt contracte constitutive sau translative de drepturi reale şi contracte creatoare de raporturi obligaţionale;

­ după structură, se face distincţie între contracte simple şi contracte complexe 59 ;

58 Expresia uno ictu înseamnă dintr­o dată sau dintr­o lovitură. În limba latină cuvântul ictus are înţelesul de lovitură sau izbire. A se vedea: Gh. Guţă, Dicţionar latin­român,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 269. 59 A se vedea, L.Pop, Op.cit., p. 44­45.

24

­ în raport cu forma pe care o îmbracă manifestarea de voinţă, sunt contracte consensuale 60 şi contracte solemne. Sunt solemne sau

formale, contractele pentru a căror validitate legea impune respectarea unor cerinţe de formă determinate. Intră în această categorie, spre exemplu, donaţia şi ipoteca. Contractele nesolemne sau neformale sunt acele contracte pentru a căror validitate legea nu impune părţilor respectarea unor cerinţe de formă determinate ad substantiam. În context, facem precizarea că nu orice cerinţă de formă imprimă contractului

atributul solemnităţii, ci numai atunci când condiţia de formă este cerută ad validitatem. Spre exemplu, nu sunt cerinţe de formă ad validitatem,

acele cerinţe care sunt cerute doar ad probationem sau în scop de opozabilitate. În context, facem precizarea că cerinţele ad solemnitatem sunt edictate, de regulă, de lege, dar părţile contractante, prin acordul lor de voinţă, în temeiul libertăţii contractuale, în cazul unui contract concret pot stabili şi alte cerinţe de formă. Evident, în asemenea cazuri, solemnitatea are caracter convenţional. Aşa­zisele contracte reale, precum comodatul

sau împrumutul de consumaţie, care, pentru încheierea lor valabilă, presupun şi tradiţiunea materială a lucrului la care se referă, nu sunt contracte solemne. Această concluzie se impune, deoarece tradiţiunea lucrului nu priveşte direct forma contractului, ca mod de manifestare a voinţei, ci reprezintă un element material autonom 61 . De fapt, caracterul consensual al contractelor reale se poate deduce fără echivoc din analiza dispoziţiilor

legale ce le sunt consacrate, printre care nu se regăseşte şi tradiţiunea ca cerinţă cerută ad solemnitatem. În cazul contractelor solemne,

nerespectare cerinţelor de formă atrage nulitatea absolută a acestora, iar contractele nesolemne sunt valabile indiferent de forma adoptată de părţi. Contractele solemne pot fi modificate sau completate numai prin acte adiţionale ulterioare care respectă aceleaşi cerinţe de formă pe care legea le

impune pentru contractul iniţial. De asemenea, contractele solemne întocmite în altă formă decât cea prevăzută imperativ de lege, fiind lovite de

nulitate absolută, nu pot fi dovedite prin nici un mijloc de probă. Se impune această concluzie, deoarece, în cazul contractelor solemne, simpla manifestare de voinţă nu este suficientă pentru formarea valabilă a acestora;

­ în raport cu modul de determinare a conţinutului lor, sunt contracte cu conţinut predeterminat de lege sau de către una dintre părţile

contractante şi contracte fără un atare conţinut;

­ după cum generează sau nu o situaţie juridică nouă, sunt contracte constitutive şi contracte declarative de drepturi subiective civile. Contractele constitutive sunt acele contracte prin care se creează o situaţie juridică nouă, statornicind raporturi juridice noi, modificând sau stingând

raporturi juridice preexistente. De regulă, asemenea contracte produc efecte numai pentru viitor, adică ex nunc. Sunt astfel de contracte, spre

exemplu, contractul de vânzare­cumpărare, contractul de schimb şi contractul de ipotecă. Contractele constitutive, la rândul lor, sunt grupate în următoarele categorii: contracte constitutive în sens restrâns, contracte translative de drepturi, contractele extinctive. Contractele declarative se

mărginesc să constate o situaţie juridică preexistentă, clarificând, consolidând sau definitivând raporturi juridice aflate în fiinţă între părţile

contractante, fără a modifica direct substanţa acelor raporturi juridice. Drept urmare, efectele unor asemenea contracte retroactivează, urcând până în momentul în care s­au născut raporturile juridice respective. Sunt astfel de contracte, spre exemplu, partajul şi tranzacţia.

Proiectul preconizează să definească următoarele categorii de contracte:

­ contractele sinalagmatice (art. 911);

­ contractele cu titlu oneros (art. 912); ­ contractele aleatorii (art. 913);

­ contractele de adeziune (art. 914) 62 ;

­ contractele încheiate cu consumatorii (art. 915) 63 .

60 De fapt, este impropriu să denumim contractele consensuale şi, respectiv neconsensuale sau solemne, deoarece, după cum s­a mai evocat, în ultimă analiză, toate

contractele constau în consensuri, adică în consimţământul părţilor contractante. Facem precizarea că termenul consimţământ, din limba română, înseamnă consensus, în limba latină.

A se vedea; F. Ştef, Dicţionar de expresii latine, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1995, p. 51. 61 A se vedea L. C. Ferrara, Il negozio giuridico nel dirtto privato italiano,Editura Morano, Napoli, p. 264. 62 Contractul de adeziune este atunci când clauzele esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de către una dintre părţi, pentru aceasta sau urmând instrucţiunile sale, astfel

încât nu au putut fi negociate în mod liber de părţi. 63 Contractul încheiat cu consumatorii este acel contract care intră sub incidenţa legilor privitoare la protecţia consumatorilor şi prin care una din părţi, consumatorul,

dobândeşte, împrumută sau îşi procură, în orice alt mod, pentru scopuri personale, familiale sau gospodăreşti bunuri sau servicii de la cealaltă parte, care oferă aceste bunuri sau

servicii în cadrul unei intreprinderi pe care o exploatează. Sunt asimilate acestora şi contractele încheiate de părţi între care există un dezechilibru economic sau informaţional major. În

acest sens, spre exemplu, a se vedea: Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori (publicată în Monitorul Oficial al României,

partea I, nr. 560 din 10 noiembrie 2000).

25

SECŢIUNEA 1.3. ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE REFERITOARE LA ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI CIVIL

1.3.1. OFERTA DE A CONTRACTA

1.3.1.1. Noţiuni introductive. Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă a părţilor contractante asupra clauzelor contractuale. Acest acord

se realizează prin întâlnirea concordantă a ofertei de a contracta cu acceptarea acesteia. Oferta de a contracta şi acceptarea acesteia reprezintă cele două laturi ale voinţei de a contracta, laturi care, prin întâlnirea lor, se

reunesc în ceea ce se numeşte voinţa de a contracta, adică în contract.

Pe de altă parte, operaţiunea de încheiere a contractului nu poate fi despărţită de acele aspecte care ţin de validitatea contractului

încheiat, deoarece orice contract trebuie să se încheie în ideea validităţii sale, adică pentru a produce efecte juridice. Validitatea contractului presupune mai mult decât o simplă analiză a mecanismului de formare a acordului de voinţe, ea presupune

examinarea de­sine­stătătoare a ceea ce art. 948 C.civ. numeşte condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii 64 , adică:

­ capacitatea de a contracta (pct. 1); ­ consimţământul valabil al părţii ce se obligă (pct. 2);

­ un obiect determinat (pct. 3);

­ o cauză licită (pct. 4).

Neîndoielnic, o analiză detaliată a cerinţelor enumerate mai sus ar excede obiectului lucrării de faţă, deoarece acestea, tradiţional şi raţional, sunt abordate în contextul mai general al teoriei actului juridic 65 . Dacă s­ar proceda astfel, ar însemna, practic, să fie reluate, în cadrul

teoriei generale a contractului civil, toate instituţiile juridice ce se analizează în cadrul teoriei actului juridic civil. Altfel spus, s­ar ajunge la repetarea

unei părţi importante din problematica teoriei generale a actului juridic civil şi, implicit, la o supradimensionare a lucrării de faţă. Acesta este, în fapt, şi motivul pentru care, în continuare, ne vom mărgini doar la o evocare a aspectelor generale legate de aceste cerinţe, ocupându­ne în detaliu de

analiza mecanismului propriu­zis al încheierii contractului, mecanism concretizat în calea de formare a acordului de voinţă, prin reunirea

concordantă a ofertei de a contracta cu acceptarea acesteia. Examinarea capacităţii părţilor contractante presupune, în raport cu particularităţile fiecărui contract în parte, cercetarea ambelor

componente ale acesteia, adică atât existenţa capacităţii de folosinţă, cât şi existenţa şi valabilitatea celei de exerciţiu. Vor fi avute în vedere, în

raport cu situaţia concretă a fiecărei părţi, neapărat, existenţa unor incapacităţi, precum şi limitele capacităţii de folosinţă sau de exerciţiu.

Consimţământul, ca hotărâre a părţilor contractante de a se obliga juridiceşte, va fi analizat sub următoarele aspecte: dacă provine de la o persoană cu discernământ; dacă este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; dacă este exteriorizat în formele prevăzute de lege; dacă

nu este alterat de vreun viciu de consimţământ.

Obiectul va fi analizat, atât sub aspectul îndeplinirii cerinţelor generale, cât şi a celor speciale cerute pentru diferite contracte. Astfel, sub aspectul cerinţelor generale, va fi analizat dacă obiectul există, este în circuitul civil, este determinat sau determinabil, este posibil, este licit şi moral.

În sfârşit, în legătură cu cauza contractului se va analiza dacă aceasta există, este reală, licită şi morală. 1.3.1.2. Definiţia ofertei de a contracta.

Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit 66 , legea neimpunând vreo condiţie de formă pentru valabilitatea acesteia.

64 În viitoarea reglementare, în temeiul art. 917 din Proiect, condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt următoarele: capacitatea de a contracta; consimţământul

valabil al părţilor; un obiect determinat, posibil şi licit; o cauză valabilă a obligaţiilor; o anumită formă, în măsura în care este impusă de lege, sub sancţiunea nulităţii. 65 A se vedea: C. Stătescu, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 32 şi urm; A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 76 şi urm.; S. Brădeanu şi V. D. Zlătescu, Tratat de drept civil, vol.1, Partea generală, 1967, p. 240 şi urm.; Gh. Beleiu, op.cit.

p.126­223; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil,..., etc. În sens contrar, a se vedea: I. Dogaru şi P. Drăghici, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck,

Bucureşti, p. 2002, p. 62­115; O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a V­a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 96 şi urm. 66 A se vedea: C. Stătescu şi C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 42.

26

Tăcerea, în sine, nu are nici o semnificaţie juridică, mai ales din partea ofertantului. În schimb, tăcerea concretizată în diferite atitudini

poate avea, uneori, semnificaţie juridică. Sunt ipoteze în care chiar legiuitorul conferă tăcerii o anumită semnificaţie juridică. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 1437 C.civ., după expirarea termenului stipulat pentru contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi este lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită. În acest caz, tăcerea concordantă a locatarului şi locatorului echivalează cu reînnoirea contractului de locaţiune

sau tacita relocaţiune (reînchiriere) ori tacita reconducţiune.

1.3.1.3. Cerinţele ofertei de a contracta. 1.3.1.4. Obligativitatea ofertei de a contracta. A. Preliminarii.

Este de notorietate faptul că actualul Cod civil reprezintă legea generală sau dreptul comun în raport cu Codul comercial 67 , iar acesta, la rândul lui şi pe cale de consecinţă, este, în ultimă analiză, o lege specială faţă de primul. În acest sens, sunt lipsite de echivoc dispoziţiile art. 1 C.com., conform cărora în comerţ se aplică legea de faţă (alin. 1) şi acolo unde ea nu prevede se aplică Codul civil (alin. 2). Drept urmare, raportul

dintre normele Codului civil şi cele ale Codului comercial este guvernat de principiile generalis lex specialibus non derogat şi specialia generalibus

derogant. B. Motivarea juridică din doctrina română.

Problema obligativităţii ofertei se pune numai pentru intervalul de timp cuprins între lansarea acesteia şi acceptarea ei, deoarece, după

acceptare avem de a face cu un contract deja format, în privinţa căruia va fi incident principiul înscris în art. 969 C.civ. C. Interpretarea dispoziţiilor art. 35 alin. 1 C.com.

Referitor la dispoziţiile art. 35 alin. 1 C.com., potrivit acestora, contractul sinalagmatic între persoane depărtate nu este perfect dacă

acceptarea nu a ajuns la cunoştinţa propruitorului 68 în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii şi acceptării, după

natura contractului. D. Interpretarea dispoziţiilor art. 37 teza I C.com.

Cât priveşte art. 37 teza 1 C.com., potrivit dispoziţiilor acestuia, până ce contractul nu este perfect, propunerea şi acceptarea sunt

revocabile. E. Efectele retragerii intempestive a ofertei.

Faţă de această situaţie de fapt şi de drept, va trebui să constatăm că retragerea ofertei, după caz, înainte de împlinirea termenului de

acceptare, respectiv înaintea scurgerii termenului rezonabil, este de natură să determine angajarea răspunderii civile a ofertantului faţă de destinatar, dacă, evident, acesta reuşeşte să probeze că a suferit, urmare retragerii intempestive a ofertei, un prejudiciu. Neîndoielnic, ne aflăm în domeniul răspunderii civile delictuale, adică în ipoteza prevăzută de art. 998 C.civ., adică în aceea în care orice faptă a omului, care cauzează

altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s­a ocazionat, a­l repara (s.n.) 69 .

În opinia noastră, din punct de vedere juridic, este exclusă angajarea răspunderii civile contractuale pentru simplul şi evidentul motiv că nu există încă un contract legal format, deoarece cele două voinţe încă nu s­au întâlnit, adică lipseşte consimţământul părţilor, una din condiţiile

esenţiale pentru validitatea contractului stipulate de art. 948 pct. 2 C.civ.

1.3.1.5. Oferta şi antecontractul sau promisiunea de a contracta. A. Aspecte generale. Oferta nu trebuie confundată cu antecontractul sau promisiunea de a contracta.

După cum just s­a exprimat doctrina, oferta de a contracta este un act juridic de esenţă unilaterală, iar antecontractul este un act juridic bilateral, ce are la bază un acord de voinţă 70 .

Antecontractul se poate prezenta în două ipostaze 71 , şi anume 72 :

67 Codul comercial a fost promulgat la 10 mai 1887 şi pus în aplicare la 1 septembrie 1887. 68 Termenul propruitor reprezintă forma arhaică a cuvântului propunător, care are semnificaţia de persoană care face o propunere, adică de ofertant( În acest sens, a se

vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, apărut sub egida Academiei Române–institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.860). 69 În doctrină s­au propus, în acest sens, şi alte temeiuri juridice, şi anume: aceea a antecontractului; a actului juridic unilateral al ofertei. Nu ne­am propus să analizăm

inconsistenţa juridică a acestor teze, deoarece chiar şi după modul cum sunt denumite se poate sesiza caracterul lor fantezist. Pentru o prezentare sintetică a acestor teorii, a se vedea:

C. Stătescu şi C. Bârsan, op.cit., p. 44­46; L. Pop, op.cit., p. 47­49. 70 A se vedea: I. Albu, Răspunderea precontractuală, în „Dreptul”, nr. 7/1993, p. 42­43. 71 A se vedea: M. N. Costin şi M. C. Costin, op.cit., p. 77­79.

27

­ ca promisiune unilaterală de a contracta;

­ ca promisiune bilaterală de a contracta. B. Promisiune unilaterală de a contracta. Promisiunea unilaterală de a contracta se particularizează prin aceea că numai una dintre părţi îşi asumă obligaţia de a contracta. În

acest caz, promitentul îşi asumă o obligaţie de a face, iar cealaltă parte are un drept de opţiune de a contracta sau nu.

C. Promisiunea bilaterală de a contracta. Promisiunea sinalagmatică de a contracta se particularizează prin aceea că ambele părţi se obligă reciproc să încheie împreună, în viitor,

un contract în anumite condiţii. În acest caz, oricare dintre părţi poate cere obligarea celeilalte părţi la încheierea contractului.

1.3.1.6. Caducitatea ofertei. Caducitatea, în general, înseamnă ineficacitatea unui act juridic datorată survenirii unui eveniment ulterior acelui act şi independent de

voinţa părţilor, care împiedică producerea efectelor sale.

1.3.2. ACCEPTAREA OFERTEI DE A CONTRACTA

1.3.2.1. Definiţia şi formele acceptării ofertei de a contracta.

Acceptarea ofertei de a contracta reprezintă manifestarea unilaterală de voinţă a destinatarului ofertei prin care acesta îşi exprimă acordul

cu oferta primită şi, pe cale de consecinţă, cu încheierea contractului în condiţiile stabilite prin ofertă. Acceptarea ofertei reprezintă cea de a doua latură a consimţământului, adică a consensului.

Acceptarea poate fi expresă sau tacită.

1.3.2.2. Cerinţele acceptării ofertei de a contracta.

Întocmai ca şi oferta, acceptarea trebuie să întrunească următoarele cerinţe: ­ să fie reală, conştientă, neviciată, serioasă şi făcută cu intenţia de angajare juridică;

­ să fie fermă;

­ să fie neechivocă; ­ să fie precisă şi completă;

­ în plus, acceptarea trebuie să fie pură şi simplă, deoarece, în caz contrar, constituind o contraofertă, relansează procesul

precontractual 73 . 1.3.3. MOMENTUL ŞI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI CIVIL 1.3.3.1. Aspecte generale.

Momentul încheierii contractului este momentul în care oferta se întâlneşte cu acceptarea sau, altfel spus, acest moment marchează

realizarea acordului de voinţă, adică a consimţământului. Determinarea acestui moment urmează a se face în funcţie de trei ipoteze, şi anume 74 :

­ ofertantul şi acceptantul se află unul în prezenţa celuilalt;

­ contractul se încheie prin telefon; ­ ofertantul şi acceptantul nu se află în acelaşi loc, iar contractul se încheie prin corespondenţă. 1.3.3.2. Încheierea contractului civil prin corespondenţă.

Datorită decalajului în timp dintre ofertă şi acceptare, determinat de împrejurarea că ofertantul şi acceptantul, neaflându­se faţă în faţă la momentul în care primul propune oferta iar cel de­al doilea o acceptă, comunică prin intermediul corespondenţei, face ca problema momentului

încheierii contractului să se pună într­un chip deosebit, în comparaţie cu primele două ipoteze menţionate.

CAPITOLUL II

72 În legătură cu distincţia dintre antecontractul de vânzare­cumpărare şi promisiunea de vânzare­cumpărare, a se vedea: I. Popa, Antecontractul de vânzare­cumpărare şi

promisiunea sinalagmatică de vânzare­cumpărare (I) şi B. Dumitrache (II), în Dreptul nr. 2/2002, p. 44­66; P. Perju, Sinteză teoretică şi practică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava

în domeniul dreptului civil şi procesual civil, în Dreptul nr. 1/1998, p. 101­102; Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. nr. 765/1993, în „Dreptul”, nr. 7/1994, p. 75 şi 77). 73 În materie contractuală, potrivit art. 39 C.com., acceptarea condiţionată sau limitată se consideră ca un refuz al primei propuneri şi formează o nouă propunere. 74 A se vedea: C. Stătescu şi C. Bârsan, Op. cit., p. 50.

28

ANALIZĂ TEORETICĂ ŞI PRACTICĂ A CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ (COMODATULUI)

SECŢIUNEA 2.1. CERINŢELE DE VALIDITATE

ALE CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ

2.1.1. NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ

2.1.1.1. Reglementarea juridică a contractului de împrumut de folosinţă.

Codul civil român, în Titlul X din Cartea a III­a (despre diferite moduri prin care se dobândeşte proprietatea), sub denumirea marginală

despre comodat, cuprinde dispoziţii referitoare la următoarele aspecte privind contractul de împrumut de folosinţă: ­ despre natura comodatului (art. 1560­1563);

­ despre obligaţiile comodatarului (art. 1564­ 1571);

­ despre obligaţiile comodantului (art. 1572­ 1575). De asemenea, Codul civil, în Titlul XI, din cuprinsul aceleeaşi cărţi, reglementează împrumutul de consumaţie, numit şi împrumutul

propriu­zis sau mutuum (art. 1576­1590).

Proiectul Noului Cod civil, în Capitolul XI din Titlul VII (diferite contracte speciale) a Cărţii a V­a (obligaţiile), sub denumirea marginală

contractul de împrumut, cuprinde: ­ dispoziţii generale (art. 1684­1685);

­ comodatul (art. 1686­1698);

­ împrumutul de consumaţie (art. 1697­1705); ­ despre împrumutul cu dobândă (1705­ 1709).

În dreptul roman, comodatul era tratat ca un contract de bună­credinţă, reglementat încă din epoca împăratului August (secolul I e. n.,

aproximativ deceniul 3­4). 2.1.1.2. Definiţia contractului de împrumut de folosinţă. Etimologic, cuvântul comodat provine de la cuvântul din limba latină commodatus şi de la cel din limba franceză comodité, cu semnificaţia

de împrumut pentru o folosinţă curentă 75 .

Contractul de împrumut de folosinţă sau comodatul are consacrată o definiţie legală. Astfel, în temeiul art. 1560 C.civ., comodatul este un contract prin care cineva împrumută altuia un lucru spre a servi de dânsul, cu îndatorire de a­l înapoia (s.n.).

Definiţia contractului de împrumut de folosinţă 76 , dată de art. 1560 C.civ., nu este la adăpost de orice critică.

În ceea ce ne priveşte, constatăm că, în textul legal, comodatul este definit prin sine şi nu prin raportare la principalele drepturi şi obligaţii ce revin părţilor contractante, precum şi prin evocarea aspectelor juridice particulare, specifice acestui contract.

Proiectul Noului Cod civil, în art. 1686 alin. 1, defineşte comodatul ca fiind contractul prin care una din părţi remite celeilalte, cu titlu

gratuit, un bun pentru a se servi de el un timp sau pentru o anumită întrebuinţare, cu obligaţia de a­l restitui (s.n.). Evident, definiţia preconizată este inspirată din definiţia pe care îndeobşte o găsim dată comodatului în dreptul roman. Astfel, juriştii

romani defineau comodatul ca fiind acel contract ce se forma prin transmiterea detenţiunii unui lucru sub forma tradiţiunii de către creditor, numit comodant, debitorului, numit comodatar, în vederea folosinţei, transmitere însoţită de o convenţie prin care debitorul promitea să restituie lucrul la

termen 77 .

75 În acest sens, a se vedea: Dicţionarul explicativ al limbii române,..., p. 201. 76 Brevitatis causa, pentru evitarea repetărilor şi uşurinţa exprimărilor, în continuare, în cuprinsul lucrării, referirile la contractul de împrumut de folosinţă se vor face, de

regulă, cu ajutorul expresiei contractul de comodat sau numai prin cuvântul comodat. 77 A se vedea E. Molcuţ şi D. Oancea, Drept roman, Editura Casa de Editură şi Presă „Şansa”­S. R. L., Bucureşti, 1995, p. 263.

29

Doctrina română oferă diverse definiţii ale contractului de împrumut de folosinţă, dintre care, exempli gratia, o evocăm pe cea dată de

profesorul Fr. Deak. Astfel, ilustrul doctrinar defineşte împrumutul de folosinţă ca fiind un contract prin care o persoană, numită comodant, remite spre folosinţă temporară unei alte persoane, numită comodatar, un lucru determinat cu obligaţia pentru acesta din urmă de a­l restitui în natură, în

individualitatea lui 78 .

În ceea ce ne priveşte, definim comodatul ca fiind acel contract civil numit în puterea căruia una dintre părţi, numită comodant sau

împrumutător, se obligă să asigure celeilalte părţi, numită comodatar sau împrumutat, folosinţa temporară şi gratuită a unui bun determinat, cu

obligaţia celei din urmă de a­l restitui în natură după ce s­a servit de el sau la expirarea termenului pentru care a fost împrumutat. Am optat pentru definiţia de mai sus, cel puţin pentru următoarele motive:

­ subliniază faptul că suntem în prezenţa unui contract civil numit, adică a unui contract care, după cum s­a putut constata deja, are consacrată o reglementare specială în Codul civil;

­ evidenţiază cu mai multă precizie părţile din acest contract, care sunt împrumutatul sau comodatarul şi împrumutătorul sau comodantul;

­ prevede cu mai multă claritate obiectul acestui contract, care constă în folosinţa temporară şi gratuită a unui bun individual determinat

ce trebuie restituit în individualitatea lui la încetarea contractului. 2.1.1.3. Caracterele juridice ale contractului de împrumut de folosinţă.

A. Caracterul real al comodatului.

Împrumutul de folosinţă face parte din categoria contractelor reale, împrejurare care presupune, alături de existenţa acordului de voinţă dintre împrumutător şi împrumutat, şi tradiţiunea lucrului care face obiectul contractului.

B. Caracterul esenţialmente gratuit al comodatului.

Mutuum date nihil inde sperants, adică împrumutaţi fără a spera ceva în schimb. Regula este formulată atât în Vechiul Testament, cât şi,

în termeni mult mai categorici, în Noul Testament. Ea se aplica deopotrivă clericilor şi laicilor, însemnând nu numai renunţarea la dobândă, ci şi la suma împrumutată. Numai banii câştigaţi prin sudoarea frunţii trebuiau să aducă profit (fenus pecuniae funus este animae).

C. Caracterul unilateral al comodatului.

Comodatul este un contract unilateral, deoarece dă naştere la obligaţii numai pentru comodatar. Într­adevăr, cu titlu general, după cum s­ a mai precizat în cuprinsul lucrării, în temeiul art. 944 C.civ., contractul este unilateral atunci când una sau mai multe persoane se obligă către una

sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige (s.n.).

2.1.2. OBIECTUL CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ În dreptul roman, comodatul, fiind destinat realizării împrumutului de folosinţă, avea ca obiect lucruri ce nu se consumau prin

întrebuinţare. Cu toate acestea, în mod excepţional, s­a admis că şi lucrurile consumabile (res que primo usu consumutur) puteau fi împrumutate în

scopul folosirii lor. Astfel, spre exemplu, monedele rare puteau fi împrumutate de către bancherii care făceau schimb de monezi pentru a le expune

vederii publice (ad pompa et ostentatione). De asemenea, de regulă, lucrurile împrumutate în scopul folosirii erau mobile, fiind admis însă că regulile comodatului erau incidente şi lucrurilor imobile.

În concepţia legiuitorului român, contractul de împrumut de folosinţă, deoarece presupune, conform art. 1560 C.civ., restituirea lucrului

împrumutat, poate avea ca obiect numai lucruri individual determinate (res certa) 79 , adică acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate de părţile contractante, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice.

78 A se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 367. 79 În dreptul roman se proceda la diviziunea bunurilor în bunuri de gen, genera, considerate prin apartenenţa la un grup din care ele fac parte, şi bunuri de specie, specie,

considerate în individualitatea lor. Această clasificare se regăseşte în dreptul actual sub forma bunurilor fungibile şi a bunurilor nefungibile. Este o distincţie care se poate aplica numai

bunurilor corporale, adică acelor bunuri care au o existenţă materială. Bunurile fungibile sunt absolut echivalente, aşa încât creditorului îi este absolut indiferent dacă primeşte un bun în

locul celuilalt. Bunurile nefungibile sunt cele care, într­un raport juridic, sunt considerate în individualitatea lor, neputând fi schimbate cu altele. Această clasificare are multiple implicaţii

juridice, astfel: a. după cum s­a mai precizat, în cazul actelor translative de drepturi reale, de principiu, când obiectul actului îl formează res certa, dreptul real se transmite în momentul

realizării acordului de voinţe, chiar dacă nu s­a predat bunul (art. 971 şi art. 1265 C.civ.). În schimb, atunci când obiectul actului îl constituie res genera, dreptul real se transmite în

momentul individualizării ori predării bunului, dacă nu există o stipulaţie contrară; b. Atunci când obiectul actului este res certa, prin pieirea fortuită a bunului înainte de predarea lui,

debitorul este eliberat de obligaţia predării. În schimb, atunci când obiectul actului este res genera, iar bunul piere fortuit înainte de predarea lui, debitorul nu este liberat de obligaţie,

întrucât genera non pereut. c. dacă nu există stipulaţie contrară, bunul individual determinat se predă la locul unde se află în momentul contractării (art. 1319 C.civ.). În schimb,

predarea unui bun de gen trebuie făcută la domiciliul debitorului, întrucât, în principiu, plata este cherabilă, nu portabilă (art. 1104 C.civ.).

30

2.1.3. DREPTUL TRANSMIS PRIN CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE

FOLOSINŢĂ

Reiterăm faptul că, în temeiul art. 1560 C.civ., în cazul comodatului, lucrul este împrumutat comodatarului pentru a se servi de dânsul, cu

îndatorirea de a­l înapoia. De asemenea, potrivit art. 1562 C.civ., împrumutătorul rămâne proprietarul lucrului dat împrumut.

Facem precizarea că a folosi un lucru înseamnă a­l utiliza în conformitate cu destinaţia şi însuşirile acestuia pentru satisfacere diverselor trebuinţe materiale ori spirituale. Spre exemplu, sunt acte de folosire utilizarea unui mijloc de transport pentru a transporta persoane sau bunuri dintr­un loc în altul ori utilizarea unui instrument muzical pentru interpretarea unei piese muzicale etc.

Subliniem faptul că, în general, actele de folosire a unui bun se înscriu în categoria actelor juridice de administrare 80 , adică a acelor acte juridice menite a face productive bunurile, fără a depăşi limitele unei exploatări normale a lor.

2.1.4. CAPACITATEA PĂRŢILOR DIN CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ

2.1.4.1. Aspecte comune. Aşa după cum s­a mai precizat în cuprinsul lucrării de faţă şi cum rezultă din dispoziţiile art. 1560 şi urm. C.civ., părţile din contractul de

împrumut de folosinţă sunt împrumutatul sau comodatarul şi împrumutătorul sau comodantul. Într­adevăr, Capitolul II din Titlul X (art. 1564­1571

C.civ.) poartă denumirea marginală despre obligaţiile comodatarului, iar Capitolul III (art. 1572­1575) despre obligaţiile comodantului. De asemenea, în conţinutul art. 1574 C.civ. se face vorbire despre împrumutat.

Fiindcă, potrivit art. 1560 C.civ., prin acest contract se transmite doar folosinţa asupra lucrului care face obiectul comodatului de la

împrumutător la împrumutat, ambele părţi trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte juridice de administrare, adică acele acte prin care, fără să

se schimbe situaţia juridică a bunului împrumutat, se realizează o punere în valoare a acestuia. Pe de altă parte, comodatul, fiind un contract numit, care are consacrate norme juridice speciale care, implicit, îl califică drept un act de

administrare, nu poate fi considerat, pe cale de analogie, ca fiind un act de dispoziţie dacă are ca obiect un imobil şi durata acestuia depăşeşte un

an 81 . Drept urmare, dispoziţiile art. 1419 combinate cu cele ale art. 1268 C.civ. sunt incidente numai în cazul contractului de locaţiune 82 . Poate încheia asemenea contracte persoanele fizice care au capacitate deplină de exerciţiu, precum şi cele cu capacitate restrânsă de

exerciţiu.

.1.4.2. Împrumutul bunurilor proprietatea comună în devălmăşie a soţilor. În ipoteza în care bunul este proprietatea comună în devălmăşie a două sau mai multe persoane 83 , împrumutarea acestuia numai de

către un coindivizor va fi supusă, corespunzător, regulilor de la mandatul tacit reciproc sau de la gestiunea de afaceri

80 Pentru unele detalii, a se vedea: D. Cosma, op. cit., p. 44 şi urm.; S. Ghimpu, Capacitatea şi reprezentarea persoanelor fizice în dreptul român, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1960, p. 185 şi urm. 81 În acest sens, a se vedea Fr. Deack, op. cit., p. 189. 82 Potrivit altei opinii, locaţiunea este un act de dispoziţie dacă depăşeşte termenul de 3 ani, deoarece peste trei ani locaţiunea este supusă publicităţii imobiliare, iar art.

1268 C.civ. este abrogat. (În acest sens, a se vedea C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1970, p.

237­239; D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, 1997, p. 174; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2437/1974, în „Revista română de drept” nr. 9/1975, p. 72). În ceea

ce ne priveşte, alături de alţi autori, exprimăm rezerve faţă de această concluzie doctrinară şi soluţie jurisprudenţială. În primul rând, argumentul dedus din împrejurarea că locaţiunea

care durează mai mult de trei ani este act de dispoziţie deoarece este supusă publicităţii imobiliare nu poate fi primit, deoarece, în general, măsurile de publicitate nu schimbă natura

juridică a actelor juridice, rolul lor fiind acela de a asigura opozabilitatea acestor acte. În acest sens, în temeiul art. 25 lin. 1 teza I din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii

imobiliare (publicată în „Monitorul oficial al României”, partea i, nr. 201 din 3 martie 2006), înscrierile în cartea funciară îşi vor produce efectele de opozabilitate faţă de terţi de la data

înregistrării cererilor. În al doilea rând, chiar dacă art. 1268 a fost abrogat prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi Decretului nr. 3171954

privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, referirea lui la termenul de 5 ani a rămas în vigoare, deoarece art. 1419 C.civ., care nu este abrogat, face referire la el (În sensul că

închirierea pe o perioadă de 5 ani este act de dispoziţie, a se vedea: Curtea Supremă de Justiţie, s. com., dec. nr. 27371993, în „Dreptul” nr. 9/1994; E. Safta­Romano, Contracte

speciale, Editura Grafix Iaşi, 1993, p. 88). 83 Facem precizarea că, în jurisprudenţă şi în doctrină, aproximativ unanim se afirmă că proprietatea comună în devălmăşie este proprie regimului matrimonial al soţilor (În

acest sens, a se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 388/1971, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1971, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1972, p.135;

dec. nr. 1080/1972 şi nr.2581/1974, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969­1975, de I. G. Mihuţă, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 18, respectiv p. 30­31; dec. nr. 147/1979, în „Revista română de drept” nr. 6/1979, p. 43; dec. nr. 321/1984, în ,,Revista română de drept”

nr.12/1984, p. 65; T. R. Popescu, Dreptul familiei, Tratat, vol.1, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 229­230; I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1975, p. 123; I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediţia a V­a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 54; Al. Bacaci, V. Dumitrache şi C. Hageanu, Dreptul familiei, ediţia a

31

În schimb, în ipoteza în care proprietatea comună este pe cote­părţi, şi folosinţa lucrului fiind partajată, fiecare coproprietar poate

împrumuta partea sa fără să fie necesar acordul celorlalţi coproprietari. În raporturile dintre soţi, împrumutul de folosinţă având ca obiect bunuri comune în devălmăşie, indiferent că sunt bunuri mobile sau

imobile, poate fi efectuat de către oricare dintre soţi, întrucât, în temeiul art. 35 alin. 2 teza I C.fam., până la proba contrară, se prezumă că fiecare

dintre ei are şi consimţământul celuilalt soţ 84 .

În opinia noastră, împrumutul unui bun comun în devălmăşie de către unul dintre soţi fără consimţământul celuilalt soţ, pentru a fi nul, este necesară existenţa unei opuneri exprese din partea celuilalt soţ 85 . Susţin această concluzie şi argumentele ce urmează.

Într­adevăr, în temeiul art. 35 alin. 1 C.fam., cu valoare de principiu, soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun

tot la fel de ele. Prin excepţie, potrivit art. 35 alin. 2 teza I C.fam., oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ.

2.1.4.3. Împrumutul de folosinţă şi gestiunea de afaceri.

De principiu, se pune problema dacă, sub aspect juridic, este posibilă încheierea unui contract de comodat pe calea gestiunii de afaceri.

Facem precizarea că gestiunea de afaceri este reglementată de art. 987­991 C.civ., fiind un izvor distinct de obligaţii civile 86 . In general, imixtiunea voluntară a unei persoane în afacerile altei persoane, dar în folosul sau interesul celei din urmă, este permisă de

lege, deoarece constituie o formă de întrajutorare, de altruism şi civism social. Drepturile şi obligaţiile gerantului şi geratului, născute din gestiunea

de afaceri, au ca fundament, evident, principiul echităţii şi al bunei­credinţe.

2.1.5. DOVADA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ

În lipsa unor norme speciale derogatorii, dovada contractului de împrumut de folosinţă se va face după normele dreptului comun privind dovada actelor juridice, stipulate de art. 1169 şi urm. C.civ.

Drept urmare, dacă valoarea bunului împrumutat, fără unirea lui cu dobânzile 87 , depăşeşte suma de 0,25 de lei 88 , dovada acestuia se va

face prin înscris autentic 89 sau prin înscris sub semnătură privată 90 , deci nu prin mărturie 91 , mărturisire 92 sau prezumţii 93 .

V­a, Editura All Beck, Bucureşti, 2007, p. 40; T. Bodoaşcă, Dreptul familiei,…, p. 80­81). Pentru o opinie în sensul că şi alte persoane decât soţii pot dobândi bunuri în proprietate

comună în devălmăşie, a se vedea: L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 181. 84 Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea: Al. Bacaci, V. C. Dumitrache şi C. Hageanu, Dreptul familiei, ediţia a V­a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 80 şi urm.;

T. Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 188 şi urm. 85 Pentru unele detalii în legătură cu nulitatea actelor juridice prin care sunt nesocotite dispoziţiile legale privind regimul juridic matrimonial actual, a se vedea: A se vedea:

Trib. Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 388/1971, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1971, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1972, p.135; dec.civ. nr.

1080/1972 şi nr.2581/1974, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969­1975, de I. G. Mihuţă, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 18, respectiv p. 30­31; dec.civ. nr. 147/1979, în, Revista română de drept”, nr. 6/1979, p. 43; dec. civ. nr. 321/1984, în ,, Revista română

de drept”, nr. 12/1984, p. 65; T. R. Popescu, Dreptul familiei, Tratat, vol.1, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 229­230; I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 123. 86 Plecând de la reglementarea legală, în special de la prevederile art. 987 C.civ., gestiunea de afaceri poate fi definită ca fiind un fapt juridic licit şi voluntar al unei

persoane, numită gerant, care, din proprie iniţiativă, şi fără să fi primit o împuternicire, încheie acte juridice sau săvârşeşte acte materiale necesare şi utile în favoarea sau interesul altei

persoane, numită gerat (Pentru o definiţie asemănătoare, a se vedea: L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor,…, p. 148). Proiectul, în art.1065, prevede că acela care, fără a fi obligat, îşi

asumă cu bună ştiinţă gestiunea intereselor altuia, este ţinut să continue şi să desăvârşească gestiunea până când cel interesat va fi în măsură să o preia. Se mai precizează că

gerantul este supus regulilor din materia mandatului, dacă prin lege nu se prevede altfel. În schimb, cel care fără să ştie lucrează în interesul altuia este ţinut de obligaţiile ce revin,

potrivit legii, gerantului, fiind îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără just temei. De asemenea, potrivit art.1074 din Proiect, gestiunea ratificată de cel interesat

produce, de la data când a fost făcută, efectele unui mandat. 87 În temeiul art. 1192 C.civ., dispoziţiile art. 1191 C.civ. nu se aplică în cazul în care cererea depăşeşte 0,25 lei prin unirea capitalului cu dobânzile. 88 În context, facem precizarea că, în temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale, la data de 1 iulie 2005, moneda naţională a

României, leul, va fi denominată astfel încât 10.000 lei vechi, aflaţi în circulaţie la această dată, vor fi preschimbaţi pentru un leu nou, iar potrivit art. 5 alin. 5 din aceeaşi lege, toate

sumele în monedă veche prevăzute în actele normative emise anterior datei de 1 iulie 2005 se înlocuiesc cu sumele în monedă nouă, prin împărţirea la 10.000. Drept urmare, în urma

denominării, suma de 250 lei prevăzută de art. 1191 şi urm. din Codul civil, reprezintă în monedă nouă 2,5 bani, adică 0,25 lei noi. Facem precizarea că, în legătură cu dispoziţiile art.

1191 C.civ. prin raportare la prevederile art. 135 din Constituţie, care stabilesc drept coordonată faptul că economia României este o economie de piaţă, s­a exprimat şi Curtea

Constituţională prin deciziile nr. 21/1997 (publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I nr. 254 din 26 septembrie 1997), nr. 213/1997 (publicată în „Monitorul Oficial al României”,

partea I nr. 79 din 19 februarie 1997) şi nr. 666/2006 (publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I nr. 59 din 23 ianuarie 2006), respingând excepţiile de neconstituţionalitate. În

motivarea deciziilor, Curtea Constituţională a reţinut că o sumă sau o valoare a obiectului actului juridic atât de redusă este explicată constant în doctrină prin dorinţa legiuitorului de a

32

Aşa după cum s­a exprimat fosta Instanţă Supremă 94 , dovada cu martori este însă admisibilă dacă împrumutatul consimte la aceasta sau

dacă împrumutătorul dovedeşte că, în cazul dat, în momentul încheierii contractului, a existat o imposibilitate, fie şi morală, de a se preconstitui un înscris sau o imposibilitate de a conserva înscrisul doveditor preconstituit 95 .

SECŢIUNEA 2.2.

obliga părţile care încheie acte juridice să le constate în formă scrisă, care asigură certitudine şi stabilitate raporturilor juridice pe care le creează. Desigur, valoarea de astăzi, care nu a

mai fost modificată din anul 1952, este modică, dar chiar într­o viitoare reglementare, faţă de scopul legiuitorului, este de presupus că ea nu va fi foarte mare. Pe de altă parte, este

firesc ca această valoare să fie modificată, uneori, în raport cu inflaţia. Toate aceste aspecte vizează însă politica legislativă şi tehnica legislativă, nicidecum constituţionalitatea

dispoziţiei înscrise în art. 1191 C.civ. Pe de altă parte, dacă pe calea excepţiei se urmăreşte revizuirea valorii prevăzute de art. 1191 C.civ., acest lucru nu se poate realiza în faţa Curţii

Constituţionale, deoarece aceasta nu se poate substitui Parlamentului pentru modificarea textului. 89 Potrivit art. 1171 C.civ., actul autentic este acela care s­a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s­

a făcut. Sunt considerate acte autentice: înscrisurile autentice notariale, adică cele întocmite de notarul public în condiţiile Legii nr. 36/1995; hotărârile organelor jurisdicţionale; actele de

stare civilă, conform art. 1 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă. Pentru unele detalii privind actul autentic ca mijloc de probă, a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român,...,

p. 116­117. 90 Înscrisul sub semnătură privată este acel înscris care este semnat de persoana de la care provine. Deci, cu titlu general, pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură

privată se cere numai condiţia ca acesta să fie semnat de autor sau autorii acestuia. Semnătura, la rândul ei, pentru a fi valabilă, trebuie să fie executată cu mâna autorului sau

autorilor. Nu îndeplineşte această condiţie semnătura dactilografiată, litografiată, executată prin parafă ori prin punere de deget. În context, facem precizarea că Legea nr. 455/2001

reglementează semnătura electronică, ca variantă a semnăturii private (Legea nr. 455/2001 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 429 din 31 iulie 2001).

Înscrisul în formă electronică este definit, potrivit art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001, ca fiind o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care

redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar. În temeiul art. 4 pct. 3 din

aceeaşi lege, semnătura electronică reprezintă date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de

identificare. Semnătura electronică extinsă reprezintă acea semnătură electronică care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: este legată în mod unic de semnatar; asigură

identificarea semnatarului; este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar; este legată de datele în formă electronică, la care se raportează în aşa fel încât orice modificare

ulterioară a acestora este identificabilă. 91 Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană, în faţa instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase, săvârşite în trecut despre care are cunoştinţă

personal. Regulile şi excepţiile probei cu martori sunt stipulate de art. 1191­1198 C.civ., iar art. 189­191 C.pr.civ. prevede persoanele care pot şi cele care nu pot avea calitatea de

martore în procesul civil. În concret, art. 1191 C. civ. stabileşte două reguli, astfel: dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 0,25 de lei, chiar pentru

depozit voluntar, nu se poate face decât prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată (alin. 1); nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce

cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s­ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 0,25 de lei (alin.

2); părţile pot conveni ca şi în cazurile arătate anterior să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să dispună (alin. 3). 92 Mărturisirea este recunoaşterea făcută de către o persoană că ea este autoarea unui act sau fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază pretenţiile şi care este de natură

să producă efecte împotriva ei. Mărturisirea este privită ca un act juridic unilateral din punctul de vedere al dreptului civil şi ca un mijloc de probă din cel al dreptului procesual civil.

Codul civil reglementează mărturisirea în art. 1204­1206, iar Codul de procedură civilă în art. 218­225. 93 Potrivit art. 1199 C.civ., prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. După autorul lor, prezumţiile se divid în

două categorii, adică în prezumţii legale şi prezumţii simple sau judecătoreşti, iar după forţa lor probantă sunt prezumţii absolute (juris et de jure) şi prezumţii relative (juris tantum). Sunt,

în temeiul art. 1200 C.civ., prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum: actele pe care legea le declară nule pentru că le consideră făcute în frauda

dispoziţiilor sale (pct. 1); în cazurile în care legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau liberaţiunea unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate (pct. 2);

puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat (pct. 4). Facem precizarea că, potrivit art. 1202 alin. C.civ., prezumţia legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia

este făcută (alin. 1). Nici o dovadă nu este primită împotriva prezumţiei legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumţii, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se

reclama în judecată, afară numai de cazurile când legea a permis dovada contrarie. În schimb, prezumţiile simple sunt, în temeiul art. 1203 C.civ., acele prezumţii care nu sunt stabilite

de lege, ci sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorul. Judecătorul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu­se pe prezumţii care să aibă o greutate şi putere de a naşte

probabilitatea. Prezumţiile simple nu sunt permise decât numai în cazurile în care este permisă şi dovada cu martori, afară de cazul în care un act este atacat pentru motivul că s­a făcut

prin fraudă, dol sau violenţă. 94 A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 196/1984, în „Revista română de drept” nr. 12/1984, p. 71­72. 95 În temeiul art. 1198 C.civ., regulile privind dovada cu înscrisuri nu sunt incidente nici atunci când creditorului nu i­a fost cu putinţă a­şi procura o dovadă scrisă despre

obligaţia ce o pretinde sau de a conserva dovada luată, precum: la obligaţiile care se nasc din contracte, delicte sau cvasidelicte (pct. 1). Facem precizarea că, potrivit art. 986 C.civ.,

cvasicontractul este un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi. Modalităţile cvasicontractului sunt gestiunea de afaceri

(art. 987­991 C.civ.), plata nedatorată (art. 992­997 C.civ.) şi îmbogăţirea fără justă cauză (dedusă din cerinţele principiului echităţii); la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruină,

tumult sau naufragiu şi la depozitele pe care le fac călătorii în ospătăria unde trag, în raport cu calitatea persoanelor şi circumstanţele faptului (pct. 2). Depozitul este necesar, conform

art. 1620 C.civ., atunci când se face sub presiunea unei întâmplări cum ar fi un incendiu, o ruină, o prădare, un naufragiu sau alt eveniment neprevăzut de forţă majoră. (În acest sens, a

se vedea şi art. 1621­1625 C.civ.); la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute, când nu era cu putinţă părţilor de a face înscrisuri (pct. 3); când creditorul a pierdut titlul ce­

i servea de dovadă scrisă dintr­o cauză de forţă majoră neprevăzută (pct. 4).

33

EFECTELE CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ

2. 2.1. OBLIGAŢIILE ÎMPRUMUTATULUI (COMODATARULUI)

2.2.1.1. Precizări prealabile. Din analiza dispoziţiilor Codului civil, consacrate contractului de împrumut de folosinţă, se poate deduce că, pentru împrumutat, acesta

produce următoarele efecte:

­ obligaţia de conservare a lucrului împrumutat; ­ obligaţia de a folosi lucrul numai potrivit cu destinaţia acestuia; ­ obligaţia de a suporta cheltuielile de folosinţă;

­ obligaţia de restituire a lucrului.

2.2.1.2. Obligaţia de conservare a lucrului împrumutat. Potrivit art. 1564 teza I C.civ., comodatarul este dator să îngrijească, ca un bun proprietar, de conservarea lucrului împrumutat.

În ceea ce ne priveşte, faţă de dispoziţiile lipsite de echivoc ale art. 1564 teza I C.civ., considerăm că obligaţia comodatarului de a

conserva bunul împrumutat este o obligaţie de rezultat. Într­adevăr, urmare acestei obligaţii, comodatarul trebuie să restituie bunul în starea în care acesta s­a aflat la primirea lui. Această concluzie este susţinută şi de faptul că, în condiţiile art. 1566 C.civ., comodatarul răspunde şi pentru caz

fortuit, deci fără culpă, de peirea bunului împrumutat.

2.2.1.3. Obligaţia de a folosi lucrul potrivit cu destinaţia acestuia.

În temeiul art. 1564 teza a II­a C.civ., comodatarul nu poate să se servească de lucrul împrumutat decât la trebuinţa determinată prin natura lui sau prin convenţie, sub pedeapsă de a plăti daune­interese, de se cuvine.

2.2.1.4. Obligaţia de suportare a cheltuielilor de folosinţă.

Cheltuielile de folosinţă sau de întreţinere sunt acele cheltuieli necesare folosirii de către comodatar a lucrului împrumutat. Se încadrează în această categorie, spre exemplu, cheltuielile cu hrana animalului împrumutat ori cele făcute pentru reparaţiile locative ale casei sau cele

necesare pentru procurarea combustibilului folosit la autovehicolul împrumutat etc.

În opinia noastră, soluţia prevăzută de art. 1569 C.civ. este fundamentată şi pe ideea de echitate. Într­adevăr, pentru comodant ar fi inechitabil să suporte şi cheltuielile de întreţinere după ce a transmis comodatarului dreptul de a folosi gratuit lucrul al cărui proprietar este. Neîndoielnic, o soluţie contrară ar imprima contractului de împrumut de folosinţă un caracter excesiv de oneros pentru comodant.

2.2.1.5. Obligaţia de restituire a lucrului împrumutat.

A. Aspecte generale referitoare la obligaţia de restituire. B. Dreptul de retenţie al comodatarului asupra lucrului împrumutat.

C. Privilegiile comodatarului.

D. Scadenţa obligaţiei de restituire. E. Acţiunile în justiţie pentru restituirea lucrului. F. Prescripţia dreptului la acţiune în justiţie în restituire.

2.2.1.6. Răspunderea comodatarului. A. Aspecte generale.

B. Suportarea riscurilor de către comodatar. a. Suportarea riscurilor contractului. În general, în materie contractuală, se pune problema suportării riscurilor contractului şi a celor privind pieirea fortuită a lucrului care face

obiectul acestuia.

34

Problema riscurilor contractului se pune atunci când intervine o imposibilitate fortuită de executare a obligaţiilor asumate. De fapt, această

problemă se pune numai în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor dintr­un contract sinalagmatic, deoarece în cazul contractului unilateral obligaţia se stinge în mod necesar atunci când intervine o imposibilitate fortuită de executare 96 .

b. Suportarea riscurilor pieirii fortuite a lucrului.

În dreptul comun, în virtutea principiului res perit actori domino, riscurile pieirii sau deteriorării fortuite a lucrului sunt suportate de către

proprietar, soluţia fiind fundamentată juridic tocmai pe împrejurarea că, atâta vreme cât proprietarul este în drept să beneficieze de avantajele aduse de bunurile aflate în proprietatea sa, tot la fel trebuie să suporte şi eventualele prejudicii generate de acestea, dacă nu poate fi reţinută culpa unei alte persoane.

Prin derogare de la dreptul comun, după cum s­a mai evocat în cuprinsul lucrării, în temeiul Codului civil, comodatarul va suporta riscul pieirii sau deteriorării fortuite a lucrului în următoarele situaţii:

C. Pluralitatea de comodatari.

Art. 1571 C.civ. reglementează situaţia pluralităţii de comodatari. Astfel, în temeiul acestui text, dacă mai multe persoane au luat

împreună cu împrumut acelaşi lucru, ele sunt solidar obligate către comodant.

2.2.2. OBLIGAŢIILE ÎMPRUMUTĂTORULUI (COMODANTULUI)

2.2.2.1. Precizări prealabile.

În dreptul roman, la rândul lui, comodatarul putea fi ţinut să execute anumite obligaţii, sancţionate printr­o actio comodati contraria.

Subliniem faptul că această acţiune, numită şi iudicium contrarium comodatii, era cunoscută încă din epoca lui labeo. Pe calea acestei acţiuni,

comodantul era obligat să­l despăgubească pe comodatar pentru cheltuielile făcute în scopul conservării lucrului. Sub imperiul reglementărilor din Codul civil român, contractul de împrumut de folosinţă, fiind un contract unilateral, creează, în principiu,

obligaţii numai în sarcina comodatarului. Cu toate acestea, în timpul derulării contractului se pot naşte şi unele obligaţii extracontractuale în sarcina

comodantului. 2.2.2.2. Obligaţia de restituire a cheltuielilor de conservare.

Obligaţia comodantului la restituirea cheltuielilor de conservare este stipulată de art. 1574 C.civ. Astfel, în temeiul acestuia, dacă în

curgerea termenului, împrumutatul a fost silit, pentru păstrarea lucrului, să facă oarecare speze extraordinare, necesare şi aşa urgente încât să nu fi putut preveni pe comodant, acesta va fi dator să le ia înapoi.

2.2.2.3. Obligaţia de plată a despăgubirilor.

Plata despăgubirilor de către comodant este prevăzută de art. 1575 C.civ., conform căruia dacă lucrul împrumutat are aşa defect încât să

poată dăuna pe acel ce se serveşte de dânsul, comodantul rămâne răspunzător de daune, dacă, cunoscând acele defecte, nu a prevestit pe comodatar.

2.2.3. STINGEREA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ

2.2.3.1. Restituirea lucrului împrumutat.

Contractul de împrumut de folosinţă încetează, ca regulă generală, prin restituirea lucrului. Restituirea lucrului poate interveni, conform art. 1572 C.civ., la împlinirea termenului pentru care lucrul a fost împrumutat sau după ce

comodatarul s­a servit de lucrul la trebuinţa pentru care acesta a fost împrumutat. În opinia noastră, comodantul poate solicita restituirea lucrului înainte de termen, dacă împrumutatul se află în situaţia stipulată de art.

1025 C.civ.

Pe de altă parte, contractul poate înceta şi altfel decât prin restituirea lucrului, cum ar fi, spre exemplu, atunci când comodatarul devine proprietarul lucrului împrumutat, deoarece l­a moştenit ori l­a cumpărat sau i­a fost dăruit. În aceste cazuri, evident, se produce confuziunea în

persoana comodatarului între calitatea de creditor şi aceea de debitor.

96 A se vadea: L. Pop, Teoria generală ,…, p. 92.

35

2.2.3.2. Rezilierea contractului de împrumut de folosinţă.

A. Aspecte generale. Desfiinţarea contractelor sinalagmatice cu executare succesivă pentru neexecutarea obligaţiei de către una dintre părţi se numeşte

reziliere.

B. Aspecte particulare privind rezilierea contractului de împrumut de folosinţă.

Rezilierea contractului poate interveni la cererea comodantului atunci când comodatarul nu respectă obligaţiile contractuale. Rezilierea, ca modalitate de încetare a comodatului, rezultă din împrejurarea că ne aflăm în prezenţa unui contract unilateral cu executare succesivă.

2.2.3.3. Moartea comodatarului.

Acest caz de încetare a contractului de împrumut de folosinţă, este prevăzut de art. 1563 C.civ. Astfel, potrivit acestui text, obligaţiile ce se formează în puterea comodatului trec la erezii comodantului şi ai comodatarului (alin. 1), iar dacă împrumutarea s­a făcut în privinţa numai a comodatarului şi numai persoanei lui, erezii lui nu pot să continue a se folosi de lucru împrumutat (alin. 2).

2.2.3.4. Moartea comodantului.

Actualul Cod civil nu cuprinde o dispoziţie expresă în legătură cu încetarea contractului de împrumut de folosinţă ca urmare a morţii comodantului.

În opinia noastră, în ipoteza în care părţile au stabilit chiar prin contract regulile ce urmează a fi respectate acestuia în caz de deces a

comodantului, în temeiul principiului autonomiei de voinţă, vor fi incidente acele reguli. În schimb, dacă părţile nu au stabilit nimic în acest sens, succesorii universali şi cei cu titlu particular ai comodantului, în calitatea lor de

avânzi­cauză ai împrumutătorului, au obligaţia de a continua contractul de împrumut în termenii în care a fost încheiat de către antecesorul lor.

CAPITOLUL III ANALIZĂ TEORETICĂ ŞI PRACTICĂ A CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAŢIE (MUTUUM)

SECŢIUNEA 3.1. CERINŢELE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI

DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE

3.1.1. REGLEMENTAREA JURIDICĂ ŞI DEFINIŢIA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE

3.1.1.1. Reglementarea juridică a contractului de împrumut de consumaţie.

Împrumutul de consumaţie sau împrumutul propriu­zis, cunoscut şi sub denumirea de origine latină de mutuum, are consacrate

dispoziţiile art. 1576­1590 C.civ., adică Titlul al – XI ­ lea (despre împrumut, art. 1576­1590) din Cartea a – III ­ a (despre diferite moduri prin care se

dobândeşte proprietatea, art. 650­1911). Proiectul Noului Cod civil preconizează să reglementeze împrumutul de consumaţie în Secţiunea a 3­a (art. 1699­1709) din Capitolul al –

XI ­ lea (contractul de împrumut), Titlului al – VII ­ lea (diferite contracte speciale) al Cărţii a –V ­ a (obligaţiile), cuprinzând dispoziţii comune (art. 1699­1705) şi dispoziţii despre împrumutul cu dobândă (art. 1706­1709).

3.1.1.2. Definiţia contractului de împrumut de consumaţie. Definim împrumutul de consumaţie ca fiind acel un contract numit şi real, prin care o parte, numită împrumutător, transmite proprietatea

asupra unei câtimi de lucruri fungibile şi consumptibilei celeilalte părţi, numită împrumutat, cu obligaţia acesteia de a restitui la scadenţă o cantitate

egală de lucruri de aceeaşi specie şi calitate.

3.1.2. CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE

3.1.2.1. Aspecte generale.

36

Din analiza reglementărilor legale ce­i sunt destinate, se poate concluziona că împrumutul de consumaţie prezintă următoarele caractere

juridice. ­ este un contract numit; ­ poate avea ca obiect bunuri fungibile şi consumptibile după natura lor;

­ este un contract real şi translativ de proprietate;

­ este un contract, de regulă, cu titlu gratuit, adică unilateral. 3.1.2.2. Caracterul numit al contractului de împrumut de consumaţie. În dreptul român contemporan, acest caracter rezultă fără echivoc din împrejurarea că are consacrate reglementări legale specifice, în

speţă, dispoziţiile art. 1576­1590 C.civ. Această caracteristică a împrumutului de consumaţie prezintă importanţă practică sub aspectul normelor juridice ce­i sunt aplicabile. 3.1.2.3. Caracterul gratuit al contractului de împrumut de consumaţie.

În dreptul român, acest caracter rezultă din dispoziţiile art. 1587 C.civ., conform cărora, la împrumutul de consumaţie se pot stipula

dobânzi, dacă obiect al împrumutului îl constituie sume de bani, de denariate (zaharele), adică producte sau alte lucruri mobile. Caracterul evident dispozitiv al normei citate ne conduce fără echivoc la concluzia că acest contract poate fi, în raport cu voinţa părţilor, cu titlu gratuit sau, dimpotrivă,

cu titlu oneros.

3.1.2.4. Caracterul real şi translativ de proprietate al împrumutului de consumaţie. În dreptul român contemporan, caracterul real şi translativ de proprietate al acestui contrat este evocat de art. 1576 C.civ. care, printre

altele, prevede că, prin intermediul acestuia, una dintre părţi dă celeilalte părţi o cantitate de lucruri. Facem precizarea că obligaţia de a da 97 ,

cuprinde, potrivit art. 1074 alin. 1 C.civ., pe aceea de a preda lucrul şi de a­l conserva până la predare 98 .

97 Unanim este admis în doctrină că obligaţia de a da constă în raportul juridic de obligaţie în cadrul căruia debitorul este îndatorat să constituie sau să transmită, cu titlu

oneros sau gratuit, un drept real în patrimoniul creditorului (În acest sens, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu şi Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Editura BIC ALL

SRL, Bucureşti, 1998, 316­317; C. Stătescu şi C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor,..., p. 5; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor,..., p. 15; L. Pop, Discuţii în legătură cu unele

clasificări ale obligaţiilor după obiectul lor, în „Dreptul”, nr. 8/2005, p. 54 şi urm. etc.). 98 În legătură cu obligaţia de a da dorim să facem, în context, unele observaţii. În primul rând, de regulă, în doctrină, conţinutul obligaţiei de a da este numai evocat nu şi

argumentat, adică nu sunt aduse în discuţie aspectele legale care să susţină faptul că a da înseamnă numai a constitui sau a transmite un drept real de la debitor la creditor sau şi

altceva. Pentru a defini obligaţia de a da, de regulă, se invocă doar dispoziţiile art. 971 C.civ. şi, eventual, pentru particularizarea lor, pe cele ale art. 1295 alin. 1 din materia contractului

de vânzare­cumpărare. Reiterăm faptul că, potrivit art. 971 C.civ., în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin

efectul consimţământul părţilor şi lucrul rămâne în rizico­pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s­a făcut tradiţiunea acestuia. În opinia noastră, însă, dispoziţiile art. 971 C.civ., pentru a

servi la stabilirea semnificaţiei juridice a obligaţiei de a da, trebuie puse în corelaţie, neapărat, cu alte dispoziţii ale Codului civil, cum ar fi, spre exemplu, cu cele ale art. 972 şi cu cele

ale art. 1074. Chiar la o simplă lectură, se poate deduce că textul art. 971 C.civ. are un dublu rol, şi anume: pe de o parte, de a stabili momentul în care se transmite dreptul de

proprietate sau un alt drept real de la debitor la creditor în cazul contractelor care au ca obiect astfel de drepturi. Acest moment este chiar momentul în care se realizează acordul de

voinţă, adică părţile îşi dau consimţământul. Altfel spus, sub acest aspect, dispoziţiile art. 971 C.civ. constituie o aplicaţie in concreto a principiului consensualismului ce se degajă din

dispoziţiile art. 942 C.civ., conform cărora contractul este acordul de voinţă între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic. Deci, art. 971

C.civ., sub acest aspect, instituie principiul, conform căruia în cazul contractelor care au ca obiect transferul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, efectul principal al

contractului, adică transferul dreptului, se produce chiar în momentul realizării acordului de voinţă. De fapt, art. 971 C.civ. este plasat în contextul dispoziţiilor generale ale capitolului

consacrat efectelor convenţiilor; pe de altă parte, acest text are menirea de a materializa, în domeniu, principiul din dreptul roman, conform căruia res perit domino actori, adică

principiul potrivit căruia lucrul piere fortuit întotdeauna în detrimentul proprietarului, chiar dacă acesta se află încă la transmiţător. Finalmente, suportarea riscului peirii fortuite a lucrului

este o consecinţă firească a transferului dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, adică a faptului că dobânditorul a devenit titularul dreptului. În al doilea rând, este de observat

faptul că legiuitorul, în art. 971 C.civ., vorbeşte despre transferul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, în teza I şi despre peirea fortuită a lucrului, în cuprinsul tezei a II­a.

Practic, implicit, textul art. 971 C.civ. ne conduce la concluzia că avem de a face cu două prestaţii diferite şi succesive, adică cu aceea de a transfera un drept real asupra unui lucru,

care se produce chiar în momentul acordului de voinţă, şi cu aceea de predare efectivă a lucrului către dobânditor, care poate interveni şi ulterior. În al treilea rând, faptul că art. 971

C.civ. vizează două prestaţii cu semnificaţie juridică diferită este susţinut chiar şi de dispoziţiile art. 972 C.civ. Într­adevăr, în temeiul art. 972 C.civ., dacă lucrul pe care cineva s­a

obligat succesiv a­l da la două persoane este mobil, persoana pusă în posesie este preferată şi rămâne proprietară, chiar dacă titlul său este cu dată posterioară, cu condiţia ca acea

persoană să fie de bună­credinţă. Deci, potrivit acestui text, a da are semnificaţia de transmitere a dreptului de proprietate asupra unui lucru mobil, care este diferită de punerea în

posesie a dobânditorului şi care, evident are semnificaţia de tradiţiune a lucrului. În context, facem precizarea că regula stipulată de art. 972 C.civ. nu se aplică şi atunci când obligaţia

de a da are ca obiect drepturi reale privind bunuri imobile. În aceste cazuri sunt incidente dispoziţiile speciale referitoare la înscrierile în cărţile funciare a constituirilor sau transmiterilor

de drepturi reale imobiliare. În al patrulea rând, actualul Cod civil mai conţine un număr de trei articole ce se referă expressis verbis la obligaţia de a da. În concret, este vorba despre

art. 1074 alin. 1, art. 1079 alin. 1 şi art. 1083 C.civ. Facem precizarea că cele trei texte sunt plasate în contextul capitolului consacrat efectelor obligaţiilor în general. Cum convenţiile

constituie izvor al obligaţiilor, este evident faptul că aceste dispoziţii vor fi incidente şi în cazul obligaţiilor născute din contracte. Sub aspectul care ne interesează au relevanţă, însă

doar dispoziţiile art. 1074 alin. 1 C.civ. Astfel, potrivit art. 1074 alin. 1 C.civ., obligaţia de a da cuprinde pe aceea de a preda lucrul şi de a­l conserva până la predare. Practic, art. 1074

37

3.1.2.4. Caracterul real şi translativ de proprietate al contractului de împrumut de consumaţie.

Caracterul real şi translativ de proprietate al acestui contrat este evocat de art. 1576 C.civ. care, printre altele, prevede că, prin intermediul acestuia, una dintre părţi dă celeilalte părţi o cantitate de lucruri. Facem precizarea că obligaţia de a da 99 , cuprinde, potrivit art. 1074 alin. 1 C.civ., pe aceea de a preda lucrul şi de a­l conserva până la predare 100 .

alin. 1 C.civ., preia vechea regulă din dreptul roman referitoare la transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru ca efect al tradiţiunii acestuia. În raport cu problema pusă în

discuţie, dispoziţiile art. 1074 alin. 1 C.civ. ne pot, însă conduce la două concluzii, şi anume: pe de o parte, faptul că o persoană poate pretinde, respectiv poate fi obligată să predea un

lucru înseamnă că, anterior operaţiunilor respective, a dobândit, respectiv a pierdut un drept real asupra lucrului respectiv, inclusiv dreptul de proprietate. În caz contrar, evident, ne­am

afla în prezenţa unei deposedări, respectiv a unei intrări în posesie nelegitime. Această concluzie este susţinută chiar şi de dispoziţiile alin. 2 din cuprinsul art. 1074 C.civ. Într­adevăr,

în temeiul acestora, lucrul este în rizico­pericolul creditorului, afară numai când debitorul este în întârziere. În acest din urmă caz, rizico­pericolul este al debitorului. Practic, textul citat

evocă situaţia în care lucrul piere fortuit în intervalul de timp cuprins între momentul transferului dreptului de proprietate şi momentul în care are loc tradiţiunea acestuia către noul

proprietar, fiind o aplicaţie in concreto a principiului conform căruia, ca regulă generală, lucrul piere în paguba proprietarului (res perit actori domino); pe de altă parte, textul analizat are

şi semnificaţia de a stabili că obligaţia de a da are un conţinut mai larg decât cel reţinut în doctrină. Altfel spus, această obligaţie nu constă numai în transferul dreptului real, ci şi în

obligaţia de a preda lucrul şi de a­l conserva până la predare. Deci, contrar susţinerilor unanime din doctrină, predarea lucrului nu constituie doar o simplă obligaţie de a face, distinctă

de obligaţia de a da. În realitate, îndatorirea debitorului de predare a lucrului intră în conţinutul obligaţiei de a da. Cât priveşte obligaţia de conservare, ce revine debitorului, de

asemenea, conform art. 1074 alin. 1 C.civ., aceasta, întrând în conţinutul obligaţiei de a da, nu este echivalentă cu obligaţia de a suporta riscul peirii fortuite a lucrului, stipulată de art.

1074 alin. 2 C.civ. Este adevărat, în esenţa ei, obligaţia de a da este tot o obligaţie de a face, deoarece îl obligă pe debitor la un fapt pozitiv, dar, în opinia noastră, nu poate fi

confundată cu clasica obligaţie de a face, întrucât, pe lângă prestaţia de a transfera dreptul real, presupune şi prestaţia de a preda lucrul, precum şi pe aceea de a­l conserva până la

predare. Faţă de cele expuse mai sus, este evident faptul că obligaţia de a da rămâne o obligaţie cu o configuraţie juridică proprie, care include şi obligaţia de tradiţiune a lucrului,

precum şi pe aceea de conservare a acestuia până la predare. Altfel spus, obligaţia de a da are un conţinut mult mai complex decât cel invocat, de regulă, în doctrina română şi în cea

franceză. 99 Unanim este admis în doctrină că obligaţia de a da constă în raportul juridic de obligaţie în cadrul căruia debitorul este îndatorat să constituie sau să transmită, cu titlu

oneros sau gratuit, un drept real în patrimoniul creditorului (În acest sens, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu şi Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Editura BIC ALL

SRL, Bucureşti, 1998, 316­317; C. Stătescu şi C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor,..., p. 5; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor,..., p. 15; L. Pop, Discuţii în legătură cu unele

clasificări ale obligaţiilor după obiectul lor, în „Dreptul”, nr. 8/2005, p. 54 şi urm. etc.). 100 În legătură cu obligaţia de a da dorim să facem, în context, unele observaţii. În primul rând, de regulă, în doctrină, conţinutul obligaţiei de a da este numai evocat nu şi

argumentat, adică nu sunt aduse în discuţie aspectele legale care să susţină faptul că a da înseamnă numai a constitui sau a transmite un drept real de la debitor la creditor sau şi

altceva. Pentru a defini obligaţia de a da, de regulă, se invocă doar dispoziţiile art. 971 C.civ. şi, eventual, pentru particularizarea lor, pe cele ale art. 1295 alin. 1 din materia contractului

de vânzare­cumpărare. Reiterăm faptul că, potrivit art. 971 C.civ., în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin

efectul consimţământul părţilor şi lucrul rămâne în rizico­pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s­a făcut tradiţiunea acestuia. În opinia noastră, însă, dispoziţiile art. 971 C.civ., pentru a

servi la stabilirea semnificaţiei juridice a obligaţiei de a da, trebuie puse în corelaţie, neapărat, cu alte dispoziţii ale Codului civil, cum ar fi, spre exemplu, cu cele ale art. 972 şi cu cele

ale art. 1074. Chiar la o simplă lectură, se poate deduce că textul art. 971 C.civ. are un dublu rol, şi anume: pe de o parte, de a stabili momentul în care se transmite dreptul de

proprietate sau un alt drept real de la debitor la creditor în cazul contractelor care au ca obiect astfel de drepturi. Acest moment este chiar momentul în care se realizează acordul de

voinţă, adică părţile îşi dau consimţământul. Altfel spus, sub acest aspect, dispoziţiile art. 971 C.civ. constituie o aplicaţie in concreto a principiului consensualismului ce se degajă din

dispoziţiile art. 942 C.civ., conform cărora contractul este acordul de voinţă între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic. Deci, art. 971

C.civ., sub acest aspect, instituie principiul, conform căruia în cazul contractelor care au ca obiect transferul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, efectul principal al

contractului, adică transferul dreptului, se produce chiar în momentul realizării acordului de voinţă. De fapt, art. 971 C.civ. este plasat în contextul dispoziţiilor generale ale capitolului

consacrat efectelor convenţiilor; pe de altă parte, acest text are menirea de a materializa, în domeniu, principiul din dreptul roman, conform căruia res perit domino actori, adică

principiul potrivit căruia lucrul piere fortuit întotdeauna în detrimentul proprietarului, chiar dacă acesta se află încă la transmiţător. Finalmente, suportarea riscului peirii fortuite a lucrului

este o consecinţă firească a transferului dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, adică a faptului că dobânditorul a devenit titularul dreptului. În al doilea rând, este de observat

faptul că legiuitorul, în art. 971 C.civ., vorbeşte despre transferul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, în teza I şi despre peirea fortuită a lucrului, în cuprinsul tezei a II­a.

Practic, implicit, textul art. 971 C.civ. ne conduce la concluzia că avem de a face cu două prestaţii diferite şi succesive, adică cu aceea de a transfera un drept real asupra unui lucru,

care se produce chiar în momentul acordului de voinţă, şi cu aceea de predare efectivă a lucrului către dobânditor, care poate interveni şi ulterior. În al treilea rând, faptul că art. 971

C.civ. vizează două prestaţii cu semnificaţie juridică diferită este susţinut chiar şi de dispoziţiile art. 972 C.civ. Într­adevăr, în temeiul art. 972 C.civ., dacă lucrul pe care cineva s­a

obligat succesiv a­l da la două persoane este mobil, persoana pusă în posesie este preferată şi rămâne proprietară, chiar dacă titlul său este cu dată posterioară, cu condiţia ca acea

persoană să fie de bună­credinţă. Deci, potrivit acestui text, a da are semnificaţia de transmitere a dreptului de proprietate asupra unui lucru mobil, care este diferită de punerea în

posesie a dobânditorului şi care, evident are semnificaţia de tradiţiune a lucrului. În context, facem precizarea că regula stipulată de art. 972 C.civ. nu se aplică şi atunci când obligaţia

de a da are ca obiect drepturi reale privind bunuri imobile. În aceste cazuri sunt incidente dispoziţiile speciale referitoare la înscrierile în cărţile funciare a constituirilor sau transmiterilor

de drepturi reale imobiliare. În al patrulea rând, actualul Cod civil mai conţine un număr de trei articole ce se referă expressis verbis la obligaţia de a da. În concret, este vorba despre

art. 1074 alin. 1, art. 1079 alin. 1 şi art. 1083 C.civ. Facem precizarea că cele trei texte sunt plasate în contextul capitolului consacrat efectelor obligaţiilor în general. Cum convenţiile

constituie izvor al obligaţiilor, este evident faptul că aceste dispoziţii vor fi incidente şi în cazul obligaţiilor născute din contracte. Sub aspectul care ne interesează au relevanţă, însă

doar dispoziţiile art. 1074 alin. 1 C.civ. Astfel, potrivit art. 1074 alin. 1 C.civ., obligaţia de a da cuprinde pe aceea de a preda lucrul şi de a­l conserva până la predare. Practic, art. 1074

alin. 1 C.civ., preia vechea regulă din dreptul roman referitoare la transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru ca efect al tradiţiunii acestuia. În raport cu problema pusă în

discuţie, dispoziţiile art. 1074 alin. 1 C.civ. ne pot, însă conduce la două concluzii, şi anume: pe de o parte, faptul că o persoană poate pretinde, respectiv poate fi obligată să predea un

lucru înseamnă că, anterior operaţiunilor respective, a dobândit, respectiv a pierdut un drept real asupra lucrului respectiv, inclusiv dreptul de proprietate. În caz contrar, evident, ne­am

38

Mai mult, art. 1577 C.civ. dispune că, în puterea împrumutului, împrumutatul devine proprietarul lucrului primit care, pierind, fie în orice

mod, piere în contul său. Textul art. 1577 C.civ. impune, în opinia noastră, unele observaţii particulare, şi anume: 3.1.3. OBIECTUL CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE. Obiectul împrumutului de consumaţie îl pot constitui numai bunurile fungibile sau de gen şi consumptibile 101 .

3.1.4 CAPACITATEA PĂRŢILOR DIN CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE

Potrivit doctrinei din domeniu 102 , datorită caracterului translativ de proprietate, prevăzut de art. 1577 C.civ., împrumutătorul trebuie să

îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a face acte de dispoziţie 103 . Drept urmare, în cazul în care împrumutătorul este o persoană fizică, acesta trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, adică, în

temeiul art. 8 coroborat cu art. 11 lit. b din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice 104 , să fie o persoană majoră sau o

persoană minoră căsătorită, care nu este pusă sub interdicţie judecătorească. Altfel spus, nu pot încheia, în calitate de împrumutători, un astfel de

contract minorii necăsătoriţi şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească. În opinia noastră, capacitatea deplină de exerciţiu a împrumutatului este reclamată şi de principiul egalităţii juridice a părţilor din actele

juridice civile. Într­adevăr, unanim este admis în doctrină şi jurisprudenţă faptul că actele juridice civile se particularizează, printre altele, şi prin

egalitatea juridică a părţilor, adică prin împrejurarea că niciuna dintre ele nu se află în situaţia de a­şi impune voinţa faţă de cealaltă. Cu toate că, cu titlu general, potrivit Decretului nr. 31/1954, există instituţia reprezentării (art. 11 alin. 2) 105 şi cea a asistării (art. 9 alin. 2) 106 , faptul că una dintre

părţi are capacitate deplină de exerciţiu, iar cealaltă nu are sau are numai capacitate restrânsă de exerciţiu este de natură să pună sub semnul

îndoielii această egalitate juridică.

3.1.5. DOVADA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAŢIE

În privinţa dovezii, trebuie să facem distincţie între dovedirea faptului material al predării bunurilor ce fac obiectul contractului şi dovada

contractului ca atare. Astfel, în doctrină, unanim este admis că faptul material al predării bunului poate fi făcută cu orice mijloc de dovadă, indiferent de

valoarea bunurilor împrumutate 107 .

În schimb, dovada contractului ca atare se face după regulile generale 108 .

afla în prezenţa unei deposedări, respectiv a unei intrări în posesie nelegitime. Această concluzie este susţinută chiar şi de dispoziţiile alin. 2 din cuprinsul art. 1074 C.civ. Într­adevăr,

în temeiul acestora, lucrul este în rizico­pericolul creditorului, afară numai când debitorul este în întârziere. În acest din urmă caz, rizico­pericolul este al debitorului. Practic, textul citat

evocă situaţia în care lucrul piere fortuit în intervalul de timp cuprins între momentul transferului dreptului de proprietate şi momentul în care are loc tradiţiunea acestuia către noul

proprietar, fiind o aplicaţie in concreto a principiului conform căruia, ca regulă generală, lucrul piere în paguba proprietarului (res perit actori domino); pe de altă parte, textul analizat are

şi semnificaţia de a stabili că obligaţia de a da are un conţinut mai larg decât cel reţinut în doctrină. Altfel spus, această obligaţie nu constă numai în transferul dreptului real, ci şi în

obligaţia de a preda lucrul şi de a­l conserva până la predare. Deci, contrar susţinerilor unanime din doctrină, predarea lucrului nu constituie doar o simplă obligaţie de a face, distinctă

de obligaţia de a da. În realitate, îndatorirea debitorului de predare a lucrului intră în conţinutul obligaţiei de a da. Cât priveşte obligaţia de conservare, ce revine debitorului, de

asemenea, conform art. 1074 alin. 1 C.civ., aceasta, întrând în conţinutul obligaţiei de a da, nu este echivalentă cu obligaţia de a suporta riscul peirii fortuite a lucrului, stipulată de art.

1074 alin. 2 C.civ. Este adevărat, în esenţa ei, obligaţia de a da este tot o obligaţie de a face, deoarece îl obligă pe debitor la un fapt pozitiv, dar, în opinia noastră, nu poate fi

confundată cu clasica obligaţie de a face, întrucât, pe lângă prestaţia de a transfera dreptul real, presupune şi prestaţia de a preda lucrul, precum şi pe aceea de a­l conserva până la

predare. Faţă de cele expuse mai sus, este evident faptul că obligaţia de a da rămâne o obligaţie cu o configuraţie juridică proprie, care include şi obligaţia de tradiţiune a lucrului,

precum şi pe aceea de conservare a acestuia până la predare. Altfel spus, obligaţia de a da are un conţinut mult mai complex decât cel invocat, de regulă, în doctrina română şi în cea

franceză. 101 A se vedea: Fr. Deak, op.cit., p. 383. 102 A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 384. 103 A se vedea: H. Mazeud şi J. Mazeud, Leçon de droit civil, vol. III, Paris, 1963, p.1165, nr. 1466. 104 Decretul nr. 31/1954 a fost publicat în „Buletinul Oficial al României”, partea I, nr. 8 din 30 ianuarie 1954. 105 Potrivit art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali. Reprezentanţii legali sunt

părinţii, pentru minorii sub vârstă de până 14 ani şi cei puşi sub interdicţie judecătorească până la vârsta de 18 ani, conform art. 105 alin. 1 şi art. 150 C.fam., şi tutorii pentru copiii lipsiţi

de ocrotirea părintească şi cei puşi sub interdicţie judecătorească, conform art. 124 şi art. 147 C.fam. 106 În temeiul art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu se încheie de către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a

părinţilor sau a tutorelui. 107 A se vedea: Fr. Deak, op.cit., p. 384; H. Mazeud şi J. Mazeud, op.cit., p. 1165, nr. 1466.

39

Astfel, dacă valoarea lucrului împrumutat depăşeşte suma de 0,25 de lei (RON), dovada se face prin înscris autentic sau prin înscris sub

semnătură privată, conform art. 1191 C.civ. Înscrisul, emanând de la partea căreia i se opune şi care, fără a atesta expres existenţa unei obligaţii a acesteia din urmă, este totuşi de

natură să o facă verosimilă, constituie un început de dovadă scrisă. În prezenţa unui atare început de dovadă scrisă, instanţa de judecată, în baza

rolului ei activ 109 , are îndatorirea de a interoga în mod amănunţit părţile asupra existenţei, desfăşurării şi înţelesului unor raporturi existente între

părţi şi, în funcţie de datele obţinute, să dispună administrarea probelor necesare, inclusiv proba cu martori, făcând, totodată, uz şi de prezumţii, conform art. 1203 C.civ., adică de prezumţii judiciare 110 .

SECŢIUNEA 3.2. EFECTELE CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE

3.2.1. OBLIGAŢIILE ÎMPRUMUTATULUI

3.2.1.1. Obligaţia de restituire.

A. Aspecte generale.

În dreptul roman, acest contract dădea naştere unei obligaţii de drept strict şi unilateral. În virtutea acestei obligaţii, debitorul trebuia să

restituie la scadenţă lucruri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate ce cele pe care le­a primit. În dreptul civil român contemporan, principala obligaţie a împrumutatului este prevăzută de art. 1584 C.civ. şi poartă denumirea generică

de obligaţie de restituire. Astfel, în temeiul acestui text, după cum s­a mai precizat, împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în

aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, precum şi la timpul stipulat. În realitate, în opinia noastră, obligaţia de restituire se impune datorită naturii împrumutului de consumaţie. Într­adevăr, dacă nu ar exista

această obligaţie, acest contract s­ar transforma într­o donaţie, fiindcă s­ar produce o însărăcire a patrimoniului împrumutătorului echivalentă

contravalorii bunului împrumutat. S­a mai decis că, întrucât lucrurile împrumutate trebuie restituite prin lucruri echivalente, transferul proprietăţii sumei (bunurilor)

împrumutate, potrivit art. 1577 C.civ., are altă semnificaţie juridică decât noţiunea de dobândire, fără obligaţia de restituire din Codul penal 111 .

În opinia noastră, transferul proprietăţii are aceeaşi semnificaţie, indiferent că este vorba despre materia penală ori cea civilă. Argumente

irefutabile în acest sens sunt, în opinia noastră, şi următoarele: ­ reglementarea proprietăţii unitară şi cu titlu general prin art. 44 şi art. 136 din Constituţie 112 ;

108 Ibidem. 109 A se vedea: art. 129­130 C.pr.civ. 110 Potrivit art. 1203 C.civ., prezumţiile care nu sunt stabilite de lege, sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului (teza I). Magistratul nu trebuie să se pronunţe

decât pe prezumţii, care să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea (teza II). Prezumţiile nu sunt admise magistratului decât numai în cazurile în care este permisă şi dovada

cu martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s­a făcut prin fraudă, dol sau violenţă (teza III). 111 Trib. Suprem, s. pen., dec. civ. nr. 1251/1983, în C. D. 1983, p. 208­209. 112 În concret, art. 44 din Constituţie prevede următoarele: dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi

sunt stabilite de lege (alin. 1); proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate

privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de

reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală (alin. 2); nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit

legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire (alin. 3); sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale,

etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor (alin. 4); pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare,

cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii (alin. 5); despăgubirile prevăzute la

alin. 3 şi 5 se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie (alin. 6); dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi

asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului (alin. 7); averea dobândită licit nu poate fi confiscată.

Caracterul licit al dobândirii se prezumă (alin. 8); bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii (alin. 8). La rândul lui, art.

40

­ definirea unitară proprietăţii şi reglementarea cvasitotalităţii aspectelor referitoare la aceasta prin Codul civil (art. 480 şi urm.) 113 ;

­ inexistenţa în Codul penal a unor reglementări derogatorii în legătură cu definirea şi diferitele aspecte ale dobândirii şi transferului dreptului de proprietate. De fapt, Codul penal cuprinde doar unele dispoziţii privind apărarea proprietăţii (art. 1) şi incriminarea unor infracţiuni contra patrimoniului (art. 208­222).

Finalmente, reglementările din Constituţie referitoare la proprietate reprezintă dreptul comun pentru cele din domeniul civil şi penal, iar

cele din materie civilă constituie dreptul comun pentru cele din materie penală în legătură cu chestiunile legate de proprietate. Cât priveşte celelalte aspecte ale restituirii, în lipsa unor reguli speciale derogatorii de la dreptul comun, fiind vorba, în ultimă instanţă,

despre o plată, vor fi incidente corespunzător următoarele dispoziţii ale Codului civil:

­ plata nedatorată (art. 1092) 114 ; ­ cine poate efectua plata sau capacitatea de a plăti (art. 1093­1095) 115 ; ­ cui trebuie făcută plata sau capacitatea de a primi plata (art. 1096­1099) 116 ;

­ conţinutul plăţii (art. 1100­1103) 117 ;

136 din Legea fundamentală dispune: proprietatea este publică sau privată (alin. 1); proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor

administrativ­teritoriale (alin. 2); bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţialul energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială,

resursele naturale ale zonei economice şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice (alin. 3); bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În

condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. De asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită

instituţiilor de utilitate publică (alin. 4); proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice (alin. 5). 113 Potrivit art. 480 C.civ, proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însǎ în limitele stabilite de lege.

Aceastǎ definiţie legalǎ a fost criticatǎ de doctrinǎ sub urmǎtoarele aspecte: prin definiţia datǎ se face abstracţie de conţinutul social­economic al proprietăţii, care a avut şi are un rol

fundamental; prin referire la caracterul absolut şi în acelaşi timp la limitele legii, se introduce o contradicţie în termeni, ceea ce riguros ştiinţific este inacceptabil; definiţia are în vedere

numai atributul de folosintǎ şi dispozitie, nefǎcând nici o referire la atributul de posesie. În doctrina juridică s­a concluzionat cǎ dreptul de proprietate este acel drept real principal care

conferǎ titularului atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei asupra unui bun, atribute pe care numai el (proprietarul) le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul

sǎu propriu, cu respectarea normelor juridice în materie (În acest sens, a se vedea C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti 2001, p. 33). 114 În temeiul art. 1092 alin. 1 C.civ., orice plată presupune o datorie (teza I) şi ceea ce s­a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii (teza a II­a). Potrivit alin. 2 din

cuprinsul aceluiaşi articol, repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie. 115 Plata, ca mijloace de executare a unei obligaţii, poate fi privită în două sensuri, şi anume: în sens larg, prin plată se înţelege executarea voluntară a unei obligaţii

pozitive (de a da sau de a face); în sens restrâns, plata desemnează numai executarea unei obligaţii de a da o sumă de bani. Plata mai este considerată şi ca un act juridic civil, adică o

convenţie între cel care face plata şi cel care o primeşte. Cauza acestui act juridic este tocmai intenţia de a stinge o obligaţie. Plata este reglementată de art. 1092­1121 C.civ. şi poate fi

făcută de debitor sau de orice persoană interesată sau neinteresată. Potrivit art. 1093 C.civ., plata poate fi făcută de debitor şi de orice persoană interesată sau neinteresată. Plata

poate fi făcută de debitor personal sau prin reprezentantul său. Plata poate fi făcută şi de o persoană obligată împreună cu debitorul sau pentru debitor, cum ar fi, spre exemplu,

codebitorul solidar sau indivizibil, respectiv fidejusorul, comitentul, părinţii pentru copii minori etc. Plata poate fi făcută şi de un terţ interesat în stingerea obligaţiei sau de către un terţ

neinteresat. Terţul poate să acţioneze în numele debitorului, în temeiul gestiunii de afaceri, sau a unui contract de mandat ori poate face plata în nume propriu, făcând, astfel, o

liberalitate debitorului. De la regula conform căreia plata poate fi făcută de orice persoană, există următoarele excepţii: în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae, plata nu poate fi

făcută decât de debitorul acelei obligaţii (art. 1094 C.civ.), cu excepţia cazului în care creditorul îşi dă acordul; când părţile, prin acordul lor de voinţă, au stabilit expres că plata nu poate

fi făcută decât de debitor; în cazul obligaţiilor de a da un lucru cert (art. 1095 alin. 1) plata poate fi făcută numai de proprietarul acelui bun, care trebuie să fie o persoană cu capacitate

deplină de exerciţiu. Cu toate acestea, potrivit art. 1095 alin. 2 C.civ., plata unei sume de bani sau a altor lucruri ce se consumă prin întrebuinţare, nu poate fi făcută contra creditorului

care le­a consumat cu bună­credinţă, iar plata s­a făcut de o persoană care nu era capabilă de a înstrăina. 116 Potrivit art. 1096 C.civ, plata se face creditorului, reprezentantului său sau persoanei autorizată de lege ori de instanţa de judecată să o primească. În temeiul art. 1096­

1097 C.civ., plata făcută altor persoane este valabilă în următoarele cazuri: când plata s­a făcut cu bună­credinţă posesorului creanţei, care apare public ca fiind titularul acesteia, cum

este cazul unui moştenitor aparent (art. 1097 C.civ.); când de plata făcută altei persoane a profitat creditorul. Spre exemplu, plata făcută unui creditor al creditorului, fără ca acesta să fi

recurs la poprire; când creditorul a ratificat plata făcută unei persoane neîndreptăţită să o primească. Persoana care primeşte plata trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Plata

făcută unui incapabil este lovită de nulitate relativă, astfel că debitorul poate fi obligat să facă din nou plata către persoana împuternicită s­o primească pentru incapabil. Cu toate

acestea, potrivit art. 1098 C.civ., debitorul nu va fi obligat să plătească a doua oară, în măsura în care va dovedi că de prima plată a profitat creditorului incapabil. 117 În temeiul art. 1100 C.civ., creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datoreşte, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare. Dacă

obiectul obligaţiei constă în prestaţia de a da un bun cert, debitorul trebuie să­l remită în starea în care se găseşte în momentul plăţii. Debitorul nu răspunde de pierea totală sau parţială

a lucrului, dacă aceasta se datorează forţei majore sau cazului fortuit, cu excepţia cazului când acesta a întervenit după punerea lui în întârziere. Dacă obiectul obligaţiei constă în

prestaţia de a da bunuri generice, debitorul trebuie să remită creditorului bunuri de o calitate mijlocie, dacă părţile nu au convenit altfel. Pierea bunurilor de acest fel nu are ca efect

stingerea obligaţiei, deoarece genera non perit. În cazul obligaţiilor de a face, debitorul trebuie să execute întocmai prestaţia la care s­a obligat. În cazul obligaţiilor de rezultat, debitorul

este considerat că a făcut plata numai dacă acel rezultat a fost obţinut. Potrivit art. 1101 alin. 1 C.civ, plata este indivizibilă, în sensul că debitorul nu­l poate sili pe creditor să primească

o parte din datorie. De la acest principiu există şi următoarele excepţii: atunci când creditorul consimte ca plata să fie divizibilă, adică să se facă fracţionat; când debitorul încetează din

viaţă şi datoria se divide între doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie universală, afară de cazul în care obligaţia este indivizibilă; când o parte din datorie se stinge prin compensaţie

41

­ opoziţiile la plată 118 ;

­ momentul plăţii 119 ; ­ locul plăţii (art. 1104) 120 ; ­ cheltuielile plăţii (art. 1105) 121 ;

­ proba plăţii 122 ;

­ plata prin subrogaţie (art. 1106­1109) 123 ; ­ imputaţia plăţii (art. 1110­1113) 124 ; ­ oferta de plată şi consemnaţiuni (art. 1114­1121) 125 ;

legală; când instanţa de judecată acordă debitorului mici termene de graţie pentru efectuarea plăţii; când plata priveşte o cambie, un bilet la ordin sau un cec; când există doi sau mai

mulţi fidejusori şi unul invocă beneficiul de diviziune. 118 Opoziţia la plată este reglementată de art. 586­590 C.pr.civ. şi reprezintă intervenţia unei terţe persoane care îi cere debitorului să nu efectueze plata, fără prezenţa ori

fără consimţământul său. Opoziţia la plată are ca efect obligaţia debitorului respectiv de a se abţine să facă plata. În caz contrar, debitorul poate fi obligat să facă din nou plata. Pot face

opoziţii la plată următoarele persoane: un creditor al debitorului; creditorul care a pierdut înscrisul constatator al creanţei sale; creditorul creditorului prin poprire. 119 Plata trebuie făcută în momentul în care creanţa a devenit exigibilă, iar datoria debitorului a ajuns la scadenţă. Dacă obligaţia este pură şi simplă, plata trebuie făcută

imediat după naşterea raportului obligaţional. Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv, plata trebuie făcută la expirarea termenului. Dacă părţile nu s­au înţeles altfel,

potrivit art.1024 C.civ., se prezumă că termenul a fost stabilit în beneficiul debitorului. În astfel de situaţii, debitorul poate face plata anticipat, iar creditorul, dimpotrivă, nu poate cere

plata anticipat. 120 Locul plăţii este, potrivit art.1104 alin. 1 C.civ, acela stipulat în convenţia părţilor. Dacă locul nu este stabilit de părţi, în temeiul art.1104 alin. 2 C.civ., plata se face la

locul în care se găseau bunurile individual determinate în momentul încheierii convenţiei, iar în celelalte cazuri la domiciliul debitorului (alin. 3). 121 Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt, potrivit art.1105 C.civ., în sarcina debitorului, dacă părţile nu au convenit altfel. De la regula înscrisă în art. 1105, Codul Civil

instituie şi unele excepţii, şi anume: în materia ofertei reale de plată, cheltuielile ocazionate de aceasta sunt în sarcina creditorului (art. 1117 C.civ.); în materia contractului de vânzare

cumpărare, potrivit art. 1305 C.civ., spezele vânzării cad în sarcina cumpărătorului, dacă părţile nu au convenit altfel; în materia contractului de depozit, potrivit art. 1614 C.civ., dacă s­a

stipulat locul unde trebuie restituit bunul depozitat, depozitarul este obligat să­l transporte în acel loc, iar cheltuielile făcute în acest scop sunt în sarcina deponentului. 122 Plata, fiind şi un act juridic, proba plăţii se face după regulile dreptului comun privind proba actelor juridice. În principiu, proba plăţii se face de către debitor, deoarece el

afirmă că a efectuat­o. Pentru a uşura proba plăţii, Codul civil instituie câteva prezumţii de plată, şi anume: dacă creditorul a remis debitorului titlul original constatator al creanţei sale,

care este un înscris sub semnătură privată, în temeiul art. 1138 alin. 1, se prezumă că debitorul a fost liberat prin plată sau prin remitere de datorie. Această prezumţie este absolută;

atunci când creditorul remite debitorului titlul original al creanţei, înscris autentic sau hotărâre judecătorească investită cu formulă executorie, potrivit art. 1138 alin. 2, se prezumă

liberarea debitorului de datorie prin plată sau remitere de datorie. Aceasta este o prezumţie relativă. 123 Subrogaţia în drepturile creditorului, făcută de o terţă persoană ce­i plăteşte datoria, poate fi legală sau convenţională. În temeiul art. 1107 C.civ., subrogaţia este

convenţională în una din următoarele două situaţii: când creditorul, primind plata de la o altă persoană, dă acestei persoane drepturile, acţiunile, privilegiile sau ipotecile sale, în contra

debitorului (alin. 1). Această subrogaţie trebuie să fie expresă şi făcută la termenul stabilit pentru plată; când debitorul se împrumută cu o sumă spre a­şi plăti datoria şi subrogă pe

împrumutător în drepturile creditorului. Pentru a fi valabilă această subrogaţie, trebuie să se facă actul de împrumut şi chitanţa înaintea notarului public, să se declare în actul de

împrumut că suma s­a luat pentru a face plata, şi în chitanţă să se declare că plata s­a făcut cu banii daţi pentru aceasta de către noul creditor. Această subrogaţie se operează fără

concursul voinţei creditorului (alin. 2). Potrivit art. 1108 C.civ., subrogaţia este de drept în unul din următoarele cazuri: atunci când se face în folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor,

plăteşte altui creditor, ce are preferinţă (pct. 1); în folosul aceluia care, dobândind un imobil, plăteşte creditorilor căror acest imobil era ipotecat (pct. 2); în folosul aceluia care, fiind

obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes să o desface (pct. 3); în folosul eredelui beneficiar, care a plătit din starea sa datoriile succesiunii (pct. 4). Subrogaţia

reglementată de Codul civil operează atât în folosul fidejusorului, cât şi în contra debitorului. Această subrogaţie nu poate desfiinţa dreptul creditorului, când plata i s­a făcut numai

pentru o parte din datorie. În acest caz, creditorul poate exercita, pentru restul de plată, aceleaşi drepturi pe care le exercită şi subrogatul pentru partea plătită, celui căruia i­a făcut o

plată parţială. 124 Dacă debitorul are mai multe datorii, având ca obiect prestaţii de aceeaşi natură, faţă de unul şi acelaşi debitor, şi face o plată care nu este suficientă pentru a strânge

toate datoriile, se pune problema de a şti care dintre aceste datorii se consideră plătite. Această problemă se soluţionează prin intermediul imputaţiei plăţii. Imputaţia plăţii poate fi

convenţională sau legală. Imputaţia convenţională se face, de regulă, prin acordul părţilor. Dacă imputaţia se face de debitor, acesta trebuie să arate care anume datorii urmează a fi

considerate plătite. Debitorul poate face imputaţia plăţii în următoarele limite: să nu impună creditorului o plată fracţionată, încălcând astfel principiul indivizibilităţii plăţii; dacă unele

datorii sunt cu termen, iar altele nu, iar termenul este stipulat în beneficiul creditorului, debitorul poate face imputaţia numai asupra datoriilor scadente; dacă creanţa este producătoare

de dobânzi nu se poate impune imputaţia plăţii nelimitat. Imputaţia legală intervine, conform art. 1113 C.civ., când nu a fost făcută de părţi, astfel: se consideră, mai întâi, plătită datoria

ajunsă la scadenţă; dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se va face asupra celei mai oneroase; dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, se va considera plătită

datoria cea mai veche; dacă toate datoriile sunt scadente, la fel de oneroase şi vechi, plata se impută proporţional fiecăreia. 125 Oferta reală este procedeul juridic cu ajutorul căruia debitorului i se dă posibilitatea de a se libera de datoria sa faţă de creditor când acesta refuză să primească plata.

Pentru ca oferta reală să fie valabilă este necesar a fi întrunite următoarele condiţii: să fie făcută creditorului care are capacitate de exerciţiu ori persoanei care are dreptul de a primi

plata; să fie făcută de o persoană capabilă de a plăti; să fie făcută pentru toată suma exigibilă, inclusiv pentru dobânzi; termenul de plată să fi fost împlinit, dacă a fost stipulat în

favoarea creditorului; dacă datoria este sub condiţie suspensivă, aceasta să se fi împlinit; oferta să fi fost făcută la locul stabilit pentru plată, iar dacă locul nu a fost stabilit; să fie făcută

creditorului în persoană sau la domiciliul ales; oferta să fi fost făcută prin executorul judecătoresc. Oferta reală, dacă nu este urmată de primirea plăţii, dă dreptul debitorului, potrivit art.

1114 alin. 2 C.civ., să consemneze datoria la dispoziţia creditorului. Consemnaţiunea urmează a fi validată de instanţa de judecată prin hotărâre definitivă, cu următoarele excepţii (art.

42

­ cesiunea bunurilor (art. 1122­ 1125) 126 .

În viitoarea reglementare, potrivit Proiectului, în legătură cu termenul de restituire a împrumutului, sunt preconizate următoarele reguli: ­ termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea ambelor părţi, iar dacă este cu titlu gratuit, numai în favoarea împrumutatului

(art. 1701);

­ dacă nu a fost convenit un termen pentru restituire, el va fi stabilit de instanţă, ţinându­se seama, după împrejurări, de situaţia părţilor,

natura bunului şi data împrumutului (art. 1702 alin. 1); ­ dacă, însă s­a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanţa, constatând că împrumutatul le deţine

sau le putea obţine în timp, nu va putea acorda un termen de plată mai mare de trei ani (art. 1702 alin. 2).

B. Scadenţa obligaţiei de restituire. Dacă părţile au stabilit un termen pentru restituire, în temeiul art. 1581 C.civ., împrumutătorul nu poate, mai înainte de termen, să ceară

restituirea lucrului împrumutat.

3.2.1.2. Răspunderea împrumutatului.

După cum s­a mai evocat în cuprinsul lucrării, în temeiul art. 1584 C.civ., împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate, precum şi la timpul stipulat în contract.

3.3.2. RĂSPUNDEREA ÎMPRUMUTĂTORULUI

Potrivit art. 1580 C.civ., împrumutătorul este supus la răspunderea prevăzută de art. 1575 pentru comodat. Prin urmare, împrumutătorul

rămâne răspunzător de daune, dacă lucrul împrumutat are astfel de defecte încât să poată dăuna pe cel ce se serveşte de el cu condiţia să fi

cunoscut acele defecte şi să nu le fi făcut cunoscute împrumutatului. Textul citat reglementează, de fapt, răspunderea împrumutătorului pentru viciile ascunse ale lucrurilor împrumutate.

SECŢIUNEA 3.3. STINGEREA ÎMPRUMUTULUI DE CONSUMAŢIE

3.3.1. STINGEREA ÎMPRUMUTULUI PRIN PLATĂ

Principala modalitate de stingere a contractului de împrumut este prin plată, făcută la termenul prevăzut în contract sau decis prin hotărâre judecătorească irevocabilă ori la data plăţii efectuată de împrumutat de bună­voie.

În opinia noastră, termenul restituirii stabilit pe cale judecătorească, în condiţiile art. 1582­1583 C.civ., este numai în favoarea

împrumutătorului, fiindcă este greu de imaginat o situaţie în care chiar împrumutatul ar cere instanţei de judecată, în temeiul celor două texte, să stabilească cu putere de lucru judecat termenul restituirii împrumutului.

Dacă termenul restituirii, stabilit pe cale convenţională, este în favoarea ambelor părţi, împrumutatul va putea face plata înainte de termen

numai cu acordul împrumutătorului. Facem precizarea că, în cazul împrumutului cu dobândă, se prezumă că termenul restituirii este stipulat în favoarea ambelor părţi, dacă

prin contract părţile nu au convenit altfel.

1116 C.civ); dacă a fost precedată de o somaţie comunicată creditorului; dacă consemnaţiunea s­a făcut la C.E.C. Cheltuielile ofertei reale şi ale consemnaţiunii sunt în sarcina

creditorului (art. 1117 C.civ.). Debitorul poate să dispună de suma consemnată atâta vreme cât aceasta nu a fost primită de creditor. În schimb, dacă oferta reală şi consemnaţiunea au

fost validate prin hotărâre judecătorească definitivă, în temeiul art. 1119 C.civ., debitorul nu poate să­şi retragă suma consemnată dacă prin aceasta prejudiciază pe codebitori ori pe

fidejusorii săi. Cesiunea bunurilor poate fi voluntară sau judiciară. Cesiunea bunurilor este, potrivit art. 1124 C.civ., voluntară atunci când este acceptată de creditor de bună voie şi nu

produce alte efect decât acelea ce rezultă chiar din convenţiile încheiate anterior între creditor şi debitor. Conform art. 1125 C.civ., cesiunea bunurilor este un beneficiu pe care legea îl

acordă debitorului insolvabil şi de bună­credinţă de a da creditorilor săi, prin mijlocirea instanţei de judecată, toate bunurile sale, chiar şi în caz de stipulaţie contrară. 126 Cesiunea bunurilor constă, potrivit art. 1122 C.civ., în abandonarea tuturor bunurilor de către debitor creditorului sau creditorilor săi.

43

De fapt, după cum am mai precizat în cuprinsul lucrării, cu excepţia regulilor speciale prevăzute de art. 1581­1583 C.civ., referitoare la

termenul restituirii, sunt incidente corespunzător dispoziţiile dreptului comun privind plata, stipulate de art. 1092­1125 C.civ. 127

3.3.2. ALTE MODURI DE STINGERE A ÎMPRUMUTULUI

Contractul de împrumut de consumaţie se poate stinge şi prin alte moduri reglementate de Codul civil pentru stingerea obligaţiilor, şi anume:

­ prin novaţiune (art. 1128­1137);

­ prin remiterea datoriei (art. 1138­1142); ­ prin compensaţie (art. 1143­1153); ­ prin confuziune (art. 1154­1155);

­ prin anularea contractului sau acţiunea în resciziune pentru leziune (art. 1157­1168) şi prin rezilierea acestuia. Facem precizarea că, în

temeiul art. 25 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice, de la data intrării în vigoare a Decretului nr. 31/1954 (adică de la data de 1 februarie 1954), acţiunea în resciziune a fost restrânsă la

minorii care, având vârsta de paisprezece ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror

validitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. Actele juridice ale minorilor care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani, sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune.

În opinia noastră, dispoziţiile art. 1156 C.civ., referitoare la pierderea lucrului datorat şi despre diferite cazuri în care îndeplinirea obligaţiei

este imposibilă 128 , nu­şi găsesc aplicabilitatea în materie de împrumut de consumaţie pentru simplul motiv că acestea au în vedere un lucru cert şi

determinat, iar obiectul acestuia poate fi doar un res genera, care, oricum, este supus principiului res genera non pereut. De fapt, după cum s­a precizat în cuprinsul lucrării, în materie de împrumut de consumaţie, dispoziţiile art. 1585 C.civ. instituie o excepţie de la acest principiu. Altfel spus,

în materie de împrumut de consumaţie, vor fi incidente aceste reguli derogatorii de la dreptul comun.

SECŢIUNEA 3.4. ASPECTE PARTICULARE PRIVIND CONTRACTUL

DE ÎMPRUMUT CU DOBÂNDĂ

3 4.1. DOBÂNDA LEGALĂ

3.4.1.1. Noţiuni introductive referitoare la dobânda legală.

Termenul dobândă este un derivat al verbului a dobândi şi are semnificaţia unei sume de bani care se plăteşte, de regulă, în procente

pentru un împrumut bănesc şi care, astfel, intră în patrimoniul creditorului. Acest termen mai are şi semnificaţia de câştig, folos sau profit 129 . 3.3.1.3. Dobânda legală sub forma daunelor­interese moratorii.

A. Aspecte generale. Dobânda legală sub forma daunelor­interese moratorii, ca modalitate de evaluare a daunelor­interese de către legiuitor, este

reglementată de art. 1088­1090 C.civ. şi O.G. nr. 9/2000, prezentând, cel puţin, următoarele particularităţi juridice:

127 Pentru detalii, a se vedea: Secţiunea Obligaţia de restituire, din Capitolul Obligaţiile împrumutatului din prezenta lucrare. 128 Potrivit art. 1156 C.civ., sunt incidente următoarele reguli: când obiectul obligaţiei este un corp cert şi determinat, de piere, de se scoate din comerţ, sau se pierde astfel

încât absolut să nu se ştie de existenţa lui, obligaţia este stinsă, dacă lucrul a pierit sau s­a pierdut fără greşeala debitorului şi înainte de a fi pus în întârziere (alin. 1); chiar dacă

debitorul este pus în întârziere, dacă nu a luat asupra sa cazurile fortuite, obligaţia se stinge, în caz când lucrul ar fi pierit şi la creditor, dacă i s­ar fi dat (alin. 2); debitorul este ţinut a

proba cazurile fortuite pe care le invocă. Indiferent cum ar pieri sau s­ar pierde lucrul furat, pierderea sa nu liberează pe cel ce l­a sustras de a face restituţiunea preţului (alin. 3);

obligaţia se stinge întotdeauna când printr­un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea acestei obligaţii (alin. 4). 129 A se vedea: Dex,..., p. 312.

44

B. Cumulul dobânzii legale cu despăgubirile.

În soluţionarea acestei probleme, s­au conturat două poziţii doctrinare, şi anume: ­ într­o primă opinie, se consideră că, faţă de conţinutul art. 1088 alin. 1 C.civ., cumulul dobânzii legale cu alte daune, cu excepţia

cazurilor expres stipulate de text (comerţ, fidejusiune şi societate), este inadmisibil. Se motivează că dobânda legală reprezintă tot daune­interese

moratorii, particularizate prin aceea că sunt evaluate de legiuitor la nivelul dobânzii legale. De asemenea, se mai susţine că, în prezent, dobânda

legală acoperă în întregime prejudiciul suferit de creditor, întrucât ţine seama, prin intermediul dobânzii de referinţă a BNR, şi de deprecierea sau aprecierea monedei naţionale;

­ într­o a doua opinie, dimpotrivă, se susţine că creditorul are dreptul la un supliment de despăgubire peste dobânda legală ori de câte ori

suferă, din culpa debitorului, un alt prejudiciu decât cel ce rezultă din întârzierea plăţii, dar generat de aceeaşi întârziere. Se susţine că, în această ipoteză, există două daune distincte, adică una care are ca temei art. 1088 alin. 1 C.civ. şi cealaltă dispoziţiile art. 998 C.civ.

Pentru a da un răspuns corect la această problemă, este necesar să se stabilească dacă dispoziţiile art. 1088 alin. 1 C.civ. au fost sau nu

abrogate prin art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000.

În realitate, între cele două texte există un raport de complementarietate, în sensul că dispoziţiile art. 1088 alin. 1 C.civ. reprezintă dreptul comun în materie de daune­interese moratorii în cazul neexecutării unei obligaţii băneşti, iar cele ale art. 1 din O.G. nr. 9/2000 sunt derogatorii de la

primele. Drept urmare, după cum s­a mai precizat, dispoziţiile art. 1088 alin. 1 C.civ. vor fi incidente ori de câte ori părţile nu au convenit asupra

unei dobânzi care să acopere prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea unei obligaţii pecuniare. C. Cumulul dobânzii legale cu penalităţile.

Clauza penală reprezintă o convenţie prin care părţile contractante evaluează anticipat daunele­interese moratorii ce se cuvin în cazul

neexecutării unei obligaţii contractuale.

D. Cumulul dobânzii legale cu actualizarea creanţei. În practică a fost admisă soluţia cumulului dobânzii legale cu actualizarea creanţei, considerându­se că cele două instituţii au natură

diferită.

E. Anatocismul monetar în materia dobânzii legale. Anatocismul, sau dobânda la dobândă, reprezintă rezultatul manifestării de voinţă a părţilor dintr­un contract, care are ca obiect plata unei

sume de bani, care constă în capitalizarea dobânzii, adică adăugarea acesteia la suma datorată pentru a produce ea însăşi dobândă.

3.4.2. DOBÂNDA ÎN CAZUL CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT CU DOBÂNDĂ

3.4.2.1. Scurtă incursiune privind contractul cu dobândă în dreptul roman 130 .

În dreptul roman, din punct de vedere tehnic, împrumutul cu dobândă a îmbrăcat forma stipulaţiunii. Astfel, debitorul, spre exemplu, fiind constrâns de împrejurări, primea 100 de aşi, dar promitea să restituie 150. Diferenţa dintre cele două sume era plătită de către debitor cu toate că

nu o primise înainte de încheierea stipulaţiunii.

Dreptul clasic roman a permis creditorului să perceapă dobânzi pentru suma dată cu împrumut, pe baza unei simple convenţii alăturate contractului de împrumut de consumaţie, dar numai în trei cazuri, şi anume: împrumutul unor mărfuri al căror preţ este prin excelenţă variabil; împrumutul acordat de o cetate; împrumutul maritim 131 .

3.4.2.2. Aspecte generale privind dobânda legală în dreptul român. Dobânda legală mai este reglementată şi de art. 1589 C.civ., care stabileşte că, în toate cazurile în care în contractele de împrumut cu

dobândă părţile nu au stabilit cuantumul ei, împrumutatul va fi obligat la plata unei dobânzi legale. Neîndoielnic, aceste dispoziţii se completează cu dispoziţiile O.G. nr. 9/2000.

130 Pentru unele detalii, a se vedea, E. Molcuţ şi D. Oancea, op. cit., p. 255 şi urm.; C. Şt. Tomulescu, op. cit., p. 635 şi urm. 131 Împrumutul maritim sau nauticum foenus, recunoscut ca o aplicaţiune a mutuumului abia din secolul I e.n., se practica în relaţiile dintre bancheri şi armatori. Astfel,

bancherul oferea armatorului o sumă de bani cu împrumut, urmând ca acesta să restituie suma împrumutată plus o dobândă. Facem precizarea că, în cazul împrumutului maritim,

riscurile erau suportate de către bancher. Dacă mărfurile piereau dintr­un caz de forţă majoră înainte de a ajunge la destinaţie, armatorul nu mai datora nimic bancherului. Deci, în acest

caz nu se mai aplica regula res genera non pereut. Pe de altă parte, în considerarea riscului pe care şi­l asuma, bancherul putea percepe o dobândă oricât de mare. În epoca lui

Iustinian, această dobândă nu putea depăşi 12% anual.

45

În cazul unui contract de împrumut, dobânda constă în prestaţia în bani la care se obligă împrumutatul în schimbul transferării proprietăţii

bunului pe durată determinată, alături de obligaţia principală de restituire a bunului împrumutat 132 . 3.4.2.4. Reguli speciale privind răspunderea împrumutatului pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale în cazul contractului de

împrumut cu dobândă.

3.4.3. ÎMPREVIZIUNEA ÎN CAZUL OBLIGAŢIILOR PECUNIARE

3.4.3.1. Noţiune. Impreviziunea este un fenomen de ordin economic şi financiar, constând în împrejurarea că prestaţia datorată de debitor creditorului, din

cauza unor împrejurări survenite ulterior momentului naşterii obligaţiei, independente de voinţa părţilor şi neprevăzute de acestea, nu mai

corespunde valorii reale a contraprestaţiei 133 .

3.4.3.2. Nominalismul monetar 134 . Ab initio, facem precizarea că nominalismul monetar se opune reechilibrării prestaţiilor de a da o sumă de bani, inclusiv în ipoteza în care

dezechilibrul prestaţiilor se datorează impreviziunii.

Nominalismul monetar este consacrat de Codul civil, fiind o expresie a pretinsei stabilităţi monetare absolute din secolul al XIX­lea. Cu toate că nominalismul monetar este prevăzut numai în privinţa contractului de împrumut de bani, atât în practica judiciară, cât şi în

doctrina juridică s­a considerat că acesta se aplică, de principiu, la toate obligaţiile pecuniare 135 .

3.4.3.3. Fundamentarea juridică a impreviziunii.

Pentru justificarea teoriei impreviziunii şi, pe cale de consecinţă, pentru admisibilitatea reechilibrării prestaţiilor, au fost formulate mai multe teze, dintre care le evocăm pe cele ce urmează.

Clauza rebus sic standibus 136 , conform căreia obligaţiile rămân neschimbate atâta vreme cât rămân neschimbate condiţiile economice şi

sociale în care acestea au fost contractate. Deci, această clauză îşi are izvorul în voinţa prezumată a părţilor dintr­un raport juridic obligaţional.

3.4.3.4. Regimul juridic al impreviziunii.

Potrivit doctrinei din domeniu, pentru ca impreviziunea să producă consecinţe juridice, în sensul de a justifica şi a determina admiterea cererii de reechilibrare a prestaţiilor, trebuie întrunite cumulativ următoarele cerinţe:

­ evenimentul care a produs dezechilibrul să nu constituie un caz de forţă majoră, deoarece câmpul de acţiune al acesteia este diferit de

cel al imprevizunii. Într­adevăr, unanim este admis că forţa majoră 137 este un eveniment ce nu putea fi nici prevăzut şi nici împiedicat să se producă

de către debitor şi care îl pune pe acesta, în mod obiectiv, în imposibilitate de a­şi mai putea executa obligaţia. În schimb, în cazul impreviziunii, chiar dacă dezechilibrul prestaţiilor este determinat tot de un eveniment ce nu putea fi prevăzut, obligaţia poate fi executată, însă este mult mai

oneroasă decât la data naşterii acestei;

­ evenimentul respectiv să nu constituie o neexecutare a obligaţiei imputabilă chiar debitorului. Spre exemplu, nu există impreviziune atunci când vânzătorul nu poate preda cumpărătorului lucrul vândut, deoarece l­a vândut altei persoane. Deci, cauza impreviziunii trebuie să aibă caracter obiectiv şi de noutate în raport cu comportamentul părţilor;

­ împrejurările respective să determine un dezechilibru de o anumită gravitate, apreciat in concreto de către judecător sau in abstracto de către legiuitor;

132 A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 310. 133 A se vedea: G. Anton, Teoria impreviziunii în dreptul român şi în dreptul comparat, în „Dreptul”, nr. 7/2000, p. 25; B.Starck, Droit civil. Obligations. Contract, Ediţia a IV­a, îngrijită de

H.Roland şi L.Boyer, vol. 2, Paris, 1993, pct. 1215. 134 Pentru un amplu studiu în acest sens, a se vedea: I.Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor şi indexarea

dobânzilor, în „Dreptul”, nr. 1/1994, p. 44­54. 135 A se vedea: I.Albu, op.cit., p. 47. 136 Expresia rebus sic standibus, într­o traducere ad­litteram, are semnificaţia de aşa stând lucrurile. A se vedea: F.Ştef, Dicţionar de expresii latine,..., p. 181. Deci,

obligaţiile rămân neschimbate atâta vreme cât nu s­au modificat condiţiile în care acestea au fost contractate. 137 A se vedea: C.Hamangiu, op.cit., p. 518.

46

­ evenimentul imprevizibil să fi intervenit ulterior momentului naşterii obligaţiei. Dacă disproporţia vădită între prestaţii există chiar în

momentul naşterii obligaţiei, atunci nu ne mai aflăm în sfera de acţiune a impreviziunii, ci în aceea a leziunii 138 . Facem precizarea că, în sistemul de drept român, în temeiul art. 25 din Decretul nr. 32/1954, de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, leziunea a fost restrânsă la minorii care au împlinit vârsta de 14 ani şi care încheie singuri, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, acte juridice pentru care nu se cere încuviinţarea prealabilă

a autorităţii tutelare. De asemenea, facem precizarea că în alte sisteme de drept, cum ar fi, spre exemplu, în cel german, leziunea este acceptată în

mod general, fără restricţii în privinţa persoanelor şi a actelor juridice 139 ; ­ impreviziunea trebuie să privească obligaţii exprimate într­o unitate monetară a căror executare nu este concomitentă cu momentul

naşterii lor. Altfel spus, nu este vorba despre obligaţii cu executare dintr­o dată sau uno ictu;

­ obligaţiile care sunt supuse acestui fenomen să nu derive din contracte aleatorii ori din acte pur speculative, cum ar fi, spre exemplu, din cele privind tranzacţiile bursiere.

În dreptul comparat, o mare parte a statelor europene au adoptat teoria impreviziunii, chiar dacă nu s­au produs, precum în România,

fenomene economice sau monetare dezastruoase care s­o reclame.

IV. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

4.1. LEGISLAŢIE

x. x. x. Constituţia României (revizuită în anul 2003); x. x. x. Codul civil şi Proiectul Noului Cod civil;

x. x. x. Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;

x. x. x. Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;

x. x. x. Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă;

x. x. x. Legea fondului funciar nr.18/1991; x. x. x. Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept

internaţional privat român;

x. x. x. Legea arendării nr.16/1994;

x. x. x. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică; x. x. x. Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu

destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului;

x. x. x. Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii funciare; x. x. x. Legea locuinţei nr.114/1996;

x. x. x. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul ei juridic; x. x. x. Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor aplicabile şi cele forestiere solicitate conform Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997;

x. x. x. Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945­22 decembrie 1989;

138 Astfel, în temeiul art. 25 din Decretul nr. 32/1954, de la data intrării în vigoare a Decretului nr. 31/1954, acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care,

având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii

tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. 139 Cu toate acestea, leziunea nu este acceptată în următoarele situaţii: când se datorează jenei, lejerităţii sau inexperenţei; când disproporţia nu este importantă şi şocantă.

47

x. x. x.

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei,

precum şi unele măsuri adiacente; x. x. x. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; x. x. x. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;

x. x. x. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale;

x. x. x.

I. Adam,

D. Alexandresco,

D. Alexandresco,

D. Alexandresco,

Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

4.2. DOCTRINĂ

4.2.1. CĂRŢI

Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. IX, Bucureşti,

1910; Principiile dreptului civil român, vol.I, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti,

1926;

Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu

legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, vol. 1, Iaşi, 1898; I.Albu,

I.Albu,

M. Anghel, Fr.Deak

şi M. F. Popa, C. Aubry şi C. Rau,

Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj Napoca,

1984;

Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală. Editura Dacia, Cluj­ Napoca, 2004;

Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;

Cours de droit francais, Paris, 1993;

T.R. Popescu şi

P. Anca

Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;

Ph. Malaurie şi L. Aynès,

Droit civil. Les obligations, Cujas, Paris, 1999;

Al. Bacaci,

Al. Bacaci, V. C. Dumitrache şi C. Hageanu,

Gh. Beleiu,

S. Brădeanu şi V. D. Zlătescu,

I. Băcanu,

I. Rosetti Bălănescu, Al.

Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1983;

Dreptul familiei, ediţia a 5­a, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006;

Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2001; Tratat de drept civil, vol.1, Partea generală, Bucureşti, 1967;

Regimul juridic al dobânzilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996; Tratat de drept civil român, Editura BIC ALL SRL, Bucureşti, 1998

Drept civil român. Studii de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Socec,

Bucureşti, 1943;

48

Băicoianu,

şi C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu şi Al. Băicoianu,

C. Bârsan,

C. Stătescu şi C. Bârsan,

C. Stătescu şi C. Bârsan, V. Bogdănescu,

M. De Bornier,

T. Bodoaşcă,

T. Bodoaşcă,

T. Bodoaşcă,

G. Boroi,

M. E Burzo,

V. M. Ciobanu,

D. Chirică,

P. Cosmovici

(coordonator),

Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;

Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981;

Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2000;

Probleme de drept în deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990­1992), Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993;

Essai sur la theorie de l'imprévision, thèse, Montpellier, 1924;

Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă, Editura All Beck,

Bucureşti, 2002; Dreptul familiei, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2005;

Dreptul proprietăţii intelectuale, ediţia a II­a, Editura C. H. Beck, Bucureşti,

2007; Studii de dreptul familiei, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007;

Drept civil. Teoria generală, Editura All, Bucureşti, 1997;

Efecte ale devalorizării monetare în raporturile juridice civile patrimoniale,

teză de doctorat, Facultatea de Drept, Universitatea „Babeş­Bolyai”, Cluj­Napoca, 1998;

Tratat de drept procesual civil, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1998;

Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997; Tratat de drept civil, vol.I, Editura Academiei, Bucureşti, 1989;

D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; M.N. Costin,

M.N.Costin şi M. C. Costin,

M.N.Costin,

P. Cosmivici,

Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Târgu Mureş, 1993;

Dicţionar de drept civil, vol. I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001; Marile instituţii ale dreptului civil român. Obligaţiile, Editura Dacia, Cluj­

Napoca, 1994;

Drept civil. Obligaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 1998;

Fr. Deak,

Fr. Deak,

Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1966; Tratat de drept civil . Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1999; Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993;

49

Fr.Deak şi

Şt.Cărpenaru, I. Deleanu şi S. Deleanu,

I.Dogaru şi

P.Drăghici, I.Dogaru şi I. Filipescu,

I. Dogaru,

J. J. Dupeyroux,

M. Eliescu,

A. Fuerea,

J. Ghestin şi G. Viney,

D. Gherasim,

S. Ghimpa,

E. Goblot,

Gh. Guţu,

C. Jugastru,

C. Jugastru,

Mică enciclopedie a dreptului. Afagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc,

Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000; Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002; Contractul. Consideraţii teoretice şi practice, Editura Scrisul Românesc,

Craiova, 1983;

Valenţele juridice ale voinţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986; Contribution à la thèorie générale de ľacte à titre gratuit, Paris, 1955; Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România,

Editura Academiei, Bucureşti, 1966; Drept internaţional privat, Editura Actami, Bucureşti, 2002; Traité de droit civil. Introduction à responsabilitè, Èdition 2­eme, Librairé

Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1996;

Buna credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981;

Capacitatea şi reprezentarea persoanelor fizice în dreptul român, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1960; Traité de logique, ediţia a VII­a, Arman Colin, Paris, 1941;

Dicţionar latin­român, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1973;

Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti, 2000;

Drept civil. Obligaţii, Editura Argonaut, Cluj­Napoca, 2002;

C.Hamangiu

şi colectiv,

D. Hari et D. Tallon,

Tratat de drept civil român, Editura Naţională, Bucureşti, 1929;

Le contract aujoud'hui, comparation franco­englaises, L.G.D.J., 1987;

T.R. Ionaşcu,

A. Ionaşcu,

H. Mazeud şi J. Mazeud,

S. Niculescu,

R. Niţoiu,

E. Safta­Romano,

Teoria generală a contractelor şi obligaţiilor, Curs, Bucureşti, 1942;

Probele în procesul civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; Leçons de droit civil, vol. III, Paris, 1963;

Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001; Teoria contractelor aleatorii, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;

Contracte civile, Editura Colegium, Bucureşti, 1999; Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981;

Drept roman, Editura Casa de Editură şi Presă „Şansa”­S. R. L., Bucureşti, 1995;

50

C. Stătescu,

E. Molcuţ şi D. Oancea,

L. Pop,

L. Pop,

E. T. Popa,

N. Popa,

T. Pop,

Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 şi ediţia

din 2000; Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1996;

Acţiunea în revendicare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998; Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998; Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993;

L. Pop şi R. Gidro,

C. Roşu,

I. P. Romoşan,

I. Leş,

I. Leş,

I. Leş,

I. Leş,

I. Leş,

I. Leş,

Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj

Napoca, 1982; Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial; Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2003;

Drept civil. Drepturi reale, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996;

Participarea părţilor în procesul civil, Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1982; Sancţiunile procedurale în materie civilă, Editura Lumina lex, Bucureşti,

1997;

Proceduri civile speciale, Editura All Beck, Bucureşti, 1999; Organizarea sistemului judiciar românesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;

Sisteme judiciare comparate, Editura All Beck, Bucureşti, 2002;

Tratat de drept procesual civil, ediţia a II­a, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2005;

R. Sanilievici,

B. Stark,

I. Stoenescu şi S. Zilberstein,

F. Ştef,

B. Stark,

Fr. Terré, Ph. Simler şi Y. Lequette, C. Turianu,

Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea Iaşi, 1976; Droit civil. Obligations. Contract, Ediţia a IV­a, îngrijită de H.Roland şi

L.Boyer, vol. 2, Paris, 1993;

Drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;

Dicţionar de expresii latine, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1995;

Droit civil. Obligations, Presses Universitaires de France, Paris, 1983; Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 1999;

Contracte civile speciale. Practică judiciară adnotată, Editura All Beck,

Bucureşti, 2000; Drept civil. Introducere, ediţia a V­a, Editura All Beck, Bucureşti, 1997; Manual de drept internaţional privat, Editura Argonaut, Cluj­Napoca, 1998;

51

O.Ungureanu,

O.Ungureanu şi

C. Jugastru,

O. Ungureanu,

O. Ungureanu,

O. Ungureanu şi C. Jugastru, I. Urs,

Nulităţile de procedură civilă. Drept român şi comparat, Editura Argonaut,

1997; Actele de procedură civilă în procesul civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1994; Drept civil. Persoanele, ediţia a 2­a, revăzută, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2007;

Teoria generală a obligaţiilor, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1998.

G. Anton,

I. Albu,

I. Albu, V. Babiuc şi V. Stoica,

C. Stătescu şi Gh. Beleiu,

Gh. Chivu,

I. Deleanu,

Gh. Dobrican,

A. Ionaşcu,

M. Georgescu şi A. Oproiu,

E. Gounot,

M. Mazeud

Gh. Mihai,

4.2.2. STUDII

Teoria impreviziunii în dreptul român şi în dreptul comparat, în „Dreptul”, nr.

7/2000;

Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor şi indexarea dobânzilor, în „Dreptul”, nr. 1/1994;

Libertatea contractuală, în „Dreptul” nr. 3/1993;

Libertatea contractuală şi dreptul constituţional, în „Dreptul”, nr. 7/1995; Momentul începerii cursului prescripţiei extinctive a dreptului material la

acţiune privind plata dobânzilor, în „Revista română de drept”, nr. 1/1983;

Discuţii în legătură cu dobânda legală în lumina reglementărilor actuale, în „Dreptul”, nr. 5/1999;

Grupurile de contracte şi principiul relativităţii efectelor contractului –

răspunderea contractuală pentru fapta altuia, în „Dreptul”, nr. 3/2002;

Notă la Decizia Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a IV­a civilă nr. 1595/1990, în „Revista română de drept” nr. 7­8/1991;

Voinţa juridică, în Studia Napocensis, Editura Academiei, Bucureşti, 1974;

Notă critică la dec. civ. nr. 397/1978 a Trib. jud. Olt, în „Revista română de drept”, nr. 5/1979;

La liberté des contracts et ses limites, Semaines sociales de France, 1938;

L'obligation génèrale de prudence et les obligations dèterminèes, în „Revue trimestrielle de droit civil”, 1936;

Despre principii în drept, în „Studii de Drept Românesc”, nr. 3­4/1998;

Il commodato nel diritio romano, Miliano, 1954; Răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală, în

Răspunderea civilă de I. Anghel, Fr. Deak şi M. Popa, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;

Reevaluarea principiilor dreptului civil român, în „Dreptul” 5­6/1994; Autonomia de voinţă în contractele de comerţ internaţional, în „Dreptul” nr.

1/1997;

52

F. Pastori, M. Popa,

E. Lupan,

Gh. Lupşan,

P. Perju,

L. Pop,

I. Popa (I)

şi B. Dumitrache (II), E. Safta­Romano,

A. Sitaru şi

D.A.A. Sitaru, A. Tunc,

O. Ungureanu şi C. Munteanu,

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x. x. x. x. x. x. x.

Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel

Suceava în materie civilă, în „Dreptul”, nr. 5/1995; L. Pop, Discuţii în legătură cu unele clasificări ale obligaţiilor după obiectul

lor, în „Dreptul”, nr. 8/2005;

Antecontractul de vânzare­cumpărare şi promisiunea sinalagmatică de

vânzare­cumpărare, în Dreptul nr. 2/2002; Sinteză de practică judiciară privind contractul de împrumut, în „Revista

română de drept”, nr. 4/1988;

Consideraţii referitoare la termenul incert într­o situaţie specială, în „Revista română de drept”, nr. 7/1983;

Responsabilite (en gènèral), în Rèpertoire de droit civil, Dalloz, Paris, 2000,

2­éme édition, t IX;

Observaţii privind persoana fizică şi personalitatea juridică, în Pandectele Române nr. 4/2005;

4.3. JURISPRUDENŢĂ

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. civ., dec.civ. nr. 2081 din 27 mai 2002, în Buletinul jurisprudenţei 2002;

Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. nr. 1648/1990, în „Dreptul”, nr. 7­

8/1991; Curtea Supremă de Justiţie, s.civ., dec. nr. 1592/1991, în „Dreptul”, nr.

6/1992;

Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. nr.1823/1992, în „Dreptul”, nr. 10­ 11/1993;

Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. nr. 463/1993, în „Dreptul”, nr.

7/1994;

Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec. civ. nr. 2110/1997, în C. D. 1997; Curtea Supremă de Justiţie , s. civ., dec. nr. 1976/2000, în C. D. 2000;

Trib. Suprem, s. unite, dec. de îndrumare nr. 391/1953, în „Justiţia Nouă”,

nr. 1/1954; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 92/1961, în C. D. 1961; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 670/1961, în C. D. 1961;

Trib. Suprem, s.civ., dec. nr. 1369/1969, în C. D. 1969; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 857/1968, în Repertoriu,...,1969­1975; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1442/1970, în Repertoriu,..., 1969­1975;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 187/1970, în „Revista Română de Drept”, nr. 7/1971;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 388/1971, în C. D. 1971; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1080/1972 şi nr. 2581/1974, în

Repertoriu,...,1969­1975; Trib. Suprem, Plenul, dec. de îndrumare nr. 2/1972, în C. D. 1972;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 377/1972, în Repertoriu,...,1969­1975;

53

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x. x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x. x. x. x.

x. x. x. x. x. x.

x. x. x.

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1072/1972, în C.D. 1972;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 519/1973, în C. D. 1973; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 538/1973, în C. D. 1973; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1259/1973, în C.D. 1973;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 858/1974, în Repertoriu,..., 1969­1975;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 549/1975, în Repertoriu,..., 1969­1975; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1618/1976, în „Revista română de drept”, nr.

3/1977;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1733/1978, în „Revista română de drept”, nr. 3/1979;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 147/1979, în „Revista română de drept” nr.

6/1979, p. 43;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1333/1980, în C. D. 1980; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2282/1979, în Repertoriu,...,1975­1980;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1416/1981, în C. D. 1971;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 144/1982, în C. D. 1982; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 697/1984, în C.D. 1984;

Trib. Suprem, s. civ., dec.civ. nr. 196/1984, în „Revista Română de Drept”,

nr. 12/1984;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 321/1984, în ,,Revista română de drept” nr.12/1984;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 196/1984, în „Revista română de drept” nr.

12/1984; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 951/1984, în „Revista română de drept” nr.

3/1985;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1027/1984, în „Revista română de drept” nr. 4/1984;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 745/1985, în ”Revista română de drept”. nr.

3/1986;

Trib. Suprem, s.civ., dec. nr. 951/1984, în C. D. 1985; Trib. Suprem, dec. civ. nr. 593/1986 în „Revista română de drept”, nr.

10/1986;

Trib. Suprem, s. civ., dec., nr. 9/1986, în „Revista română de drept” nr. 10/1986;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 690/1986, în C. D. 1986;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2561/1987, în C. D. 1987; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2561/1987, în „Revista Română de Drept”, nr.

7/1988;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 528/1988, în „Revista română de drept”, nr. 2/1989;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 764/1988, în „Revista română de drept”, nr. 2/1989;

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1998/1989, în „Dreptul”, nr. 7/1990; Trib. Suprem, s.civ., dec. nr. 2300/1989, în „Revista română de drept”, nr.

8/1990;

54

x. x. x.

x. x. x. x. x. x.

x. x. x.

x. x. x. x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

x. x. x.

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2063/1995, în C. D. 1995, vol. 1;