Migraţia forţei de muncă în spaţiul Uniunii Europene

Dumitraşcu Roxana IulianaAn 2, EAI, Gr.1

Abstract

Migraţia internaţională reprezintă un proces dinamic al economiei mondiale globalizate fiind una dintre cele mai dezbătute subiecte în literatura de specialitate. Extinderea spaţiului Uniunii Europene a dus la creşterea importanţei acestei probleme şi anume migraţia forţei de muncă. Pană acum discuţiile au fost focalizate, în special, pe migraţia din ţările central şi est-europene spre vestul Europei şi mai puţin asupra impactului migraţiei asupra dezvoltării economice a ţărilor de origine. Subiectul principal al acestei lucrări este de a evidenţia factorii, consecinţele, importanţa şi impactul migraţiei asupra calităţii forţei de muncă (factorul muncă) precum şi asupra dezvoltării economice în funcţie de extinderea efectelor de substituţie şi complementaritate între grupurile de muncitori nativi şi străini. Studiile realizate de-a lungul timpului au rezultat faptul că persoanele care aleg să emigreze sunt în special tineri care caută să trăiască în sânul unei civilizaţii mai bine educate şi în oraşe mai mari care oferă un nivel de trai mai ridicat. Familiile cu copii sunt mai puţin susceptibile de a migra în comparaţie cu cele fară copii. Este din ce în ce mai clar că problema globală a migraţiei şi integrării forţei de muncă constituie un subiect cheie situat la interfaţa dintre dintre comerţ, dezvoltare şi globalizare. Această lucrare încearcă să ofere o imagine cuprinzătoare a impactului asupra comeţului, dezvoltării şi reducerii sărăciei adusă de migrarea şi integrarea forţei de muncă la nivel global. De asemenea aceasta încearcă să răspundă la întrebarea: “Cum poate fi mai bine gestionată mobilitatea temporară a forţei de muncă astfel încât să se asigure o îmbunătăţire a nivelului de trai al oamenilor?”.

1. Aspecte introductive privind migraţia forţei de muncă

1.1. Aspecte teoretice privind principalii determinanţi ai migraţiei

Migraţia este definită în sens larg prin prisma , schimbării permanente sau temporare a reşedinţei/domiciliului” (Lee, 1966, p.49), respectiv ca o, deplasare/mişcare a unei persoane sau grup de persoane dintr-o anumită unitate geografică spre alta, depăşind graniţe administrative sau politice, în dorinţa de a se stabili temporar sau permanent într-un alt loc decât cel de origine” (Bauer et al., 2004, p.6).Importanţa fenomenului migraţionist a înregistrat o continuă creştere în perioada postbelică. În prezent toate statele membre ale Uniunii Europene sunt afectate de fluxul migraţiei internaţionale. După schimbările politice ce au avut loc în centrul şi estul Europei în 1989, un val mare de forţă de muncă a emigrat în Europa de Vest. Datorită extinderii Uniunii Europene (10 ţări au aderat la UE la 1 mai 2004 şi alte două la 1 ianuarie 2007), libera mobilitate externă a forţei de muncă s-a transformat într-o mobilitate internă. Liberalizarea pieţei muncii din UE, precum şi cererile în creştere pentru integrarea economică şi politică a ţărilor din Europa Centrală şi de Est în UE au adus migrarea în partea de sus a agendei politice. Acest lucru este recunoscut în aproape toate documentele Comisiei Europene, dar o soluţie satisfăcătoare nu a

1

fost găsită nici până în prezent. Migrarea forţei de muncă din Europa Centrală şi de Est a modificat pieţele naţionale şi regionale ale muncii. Uniunea Europeană se confruntă cu o mare provocare: de a transforma economia într-una foarte dinamică şi competitivă, bazată pe aplicarea de noi tehnologii, dezvoltarea inovaţiei şi a educaţiei, noi locuri de muncă şi protecţie socială. Pentru noile state membre aceste provocări sunt chiar mai mari. Pentru cetăţenii Statelor Membre ale UE, libera circulaţie a lucrătorilor a fost unul dintre primele drepturi recunoscute în cadrul comunitar. Dacă reglementările iniţiale se refereau doar la cei care desfăşurau o activitate economică, Actul Unic European a extins dreptul de rezidenţă la toţi cetăţenii Statelor Membre, independent de desfăşurarea unei activităţi economice (Schulte, 1998).O dată cu creşterea libertăţii de a circula în străinătate din ultimii ani s-a remarcat o creştere în intensitate a mobilităţii temporare către statele membre ale Uniunii Europene (Irina-Elena Chirtoc, 2011, p.118). Acest lucru poate avea un aspect pozitiv asupra pieţelor ţărilor de origine, întrucât emigranţii ce revin se întorc de multe ori cu know-how şi o productivitate mai ridicată. Mai mult decât atât, în mod special în cazul migraţiei persoanelor cu studii medii şi cu familii rămase în ţara de origine, cea mai mare parte din veniturile obţinute este repatriată, ducând astfel la creşterea nivelului de trai al celor rămaşi şi la reducerea sărăciei. S-a afirmat în acest sens că «exportul» temporar de forţă de muncă a fost mai eficient, având o valoare mai mare chiar decât investiţiile străine directe care au o valoare scăzută. (Irina-Elena Chirtoc, 2011, p.118). Sjaastad (1962), Harris şi Todaro (1970) au analizat migraţia ca pe o investiţie în capitalul uman şi evidenţiază faptul că fluxurile migraţioniste răspund, în mare măsură la diferenţele salariale, dintre ţări precum şi la disparităţile regionale privind nivelul de dezvoltare socio-economică. Astfel, nivelul veniturilor, ratele şomajului, standardul de viaţă, bunurile şi transferurile publice se numără printre principalii determinanţi ai migraţiei internaţionale. Decizia de migraţie este influenţată de riscurile asociate şi de costul deplasării, care nu include doar elemente financiare ci şi aspecte psihologice care survin din despărţirea de familie şi prieteni. De asemenea, efectul Roy, descris de Borjas (1987), sugerează faptul că inegalitatea influenţează decizia de a emigra, determinând lucrătorii calificaţi să se deplaseze din ţări de origine cu inegalităţi ridicate spre ţări gazdă caracterizate printr-un nivel mai scăzut al acestora. Şomajul ridicat poate induce un grad scăzut de mobilitate, în principal datorită faptului că migranţii, care nu au un loc de muncă, depind într-o măsură mai mare de reţelele sociale locale, comparativ cu lucrătorii nativi (Son şi Paşnicu, 2010). Legat de rolul şomajului în creşterea migraţiei, Pissarides şi Wadsworth (1989) au scos în evidenţă faptul că şomajul generează efecte posibile asupra mobilităţii forţei de muncă pe trei niveluri.

· În primul rând, statutul ocupaţional al unui lucrător influenţează mobilitatea: lucrătorii şomeri sunt mai predispuşi spre migraţie decât cei angajaţi; aceasta s-ar datora costului mai scăzut al deplasării pentru şomeri, comparativ cu lucrătorii angajaţi.

· În al doilea rând, diferenţele regionale privind şomajul încurajează mobilitatea: probabilitatea ca un lucrător să migreze este mai ridicată dacă acesta locuieşte în regiuni cu un nivel ridicat al şomajului, decât dacă ar locui în regiuni cu un şomaj scăzut. De asemenea, şomajul poate creşte înclinaţia spre migraţie, datorită faptului că şi persoanele angajate sunt supuse riscului de a deveni şomere, iar persoanele fară un loc de muncă au şanse scăzute de re-angajare (Noja G., 2013, p.26). Astfel, acest efect operează prin intermediul probabilităţii de a găsi un loc de muncă (Tervo, 2000, p.345). În general, o rată ridicată a şomajului indică perspective scăzute de dezvoltare într-o anumită ţară, determinând atât lucrătorii angajaţi, cât şi şomerii să emigreze.

· În cel de-al treilea rând, probabilitatea de a emigra este mai scăzută atunci când şomajul înregistrează un nivel foarte ridicat, deoarece locurile de muncă au o valoare însemnată pentru cei care le deţin, în timp ce noile locuri de muncă lipsesc. (Tervo, 2000, p.346).

2

Având în vedere faptul că inegalităţile economice tind să crească pe plan mondial, motivaţia de deplasare într-o altă ţară în vederea obţinerii unui salariu net reprezintă principalul determinant al migraţiei internaţionale, în general al emigraţiei forţei de muncă înalt calificată, în special. Astfel, bonusul salarial pentru educaţie induce o creştere semnificativă a ponderii lucrătorilor cu studii superioare în totalul populaţiei migrante, fiind principalul factor economic care influenţează structura educaţională a acestui grup. Mişcările forţei de muncă dintr-o anumită ţară spre alta determină modificări ale condiţiilor economice în ambele ţări, de origine şi destinaţie. Din perspectivă individuală, emigraţia este abordată sub forma unei strategii de maximizare a venitului, în timp ce în termeni macroeconomici, emigraţia reduce mărimea forţei de muncă interne, determinând modificări în structura acesteia şi influenţează consumul agregat datorită transferurilor băneşti. (Noja, 2013, p.28).

1.2. Efectele migraţiei forţei de muncă asupra economiei ţărilor de origine şi de destinaţie

Migraţia internaţională a forţei de muncă, analizată din perspectivă demografică, reprezintă o pierdere de resurse umane pentru ţările de origine. Totuşi atunci când există un surplus de forţă de muncă în ţara sursă, această pierdere are costuri de oportunitate nule. Fenomenul de migraţie este foarte complex şi o analiză cuprinzătoare a acestuia presupune cunoaşterea costurilor şi beneficiilor la nivelurile individual, local, naţional şi internaţional, mai ales în cazul în care este vorba de imigranţi cu un nivel înalt de pregătire profesională, ce furnizează zonei de destinaţie un important câştig de, creiere” (brain gain), iar în cea de origine, dimpotrivă, o pierdere de, creiere” (brain loss).Prin urmare fenomenul de migraţie produce pierderi directe imediate pentru ţara de origine prin nerecuperarea investiţiilor în educaţia şi formarea profesională a emigranţilor, precum şi pierderea contribuţiile la bugetul statului pe care aceştia le plăteau. Pierderile indirecte de capital uman emigrant conduc, în zona de origine, la creşterea ponderii personalului cu calificare medie şi scăzută. Potrivit teoriilor moderne ale creşterii economice, procesul tehnologic şi cunoştinţele încorporate în capitalul uman au un puternic efect favorabil asupra nivelului productivităţii sociale a muncii şi eficienţei economice în general. Prin, hemoragia creierelor” produsă de acest fenomen de amploare, din zona de origine, acest efect propagat îşi diminuează intensitatea ca efect nefavorabil asupra productivităţii şi competitivităţii economiei naţionale. Plecările celor cu studii superioare vizează atât diminuarea potenţialului productiv al economiei direct şi indirect, cât şi volumul taxelor şi impozitelor mai ridicate, iar plecarea celor cu un nivel mediu de calificare şi necalificaţi cea mai mare pierdere o reprezintă taxele şi impozitele, dar şi contribuţiile pentru educaţie şi sănătate, mai ales dacă numărul acestora este mare. Alături de efectele nefavorabile, mobilitatea externă produce şi o serie de efecte pozitive pentru zona de origine. Astfel, persoanele plecate ce obţin venituri mai mari în străinătate reprezintă un imbold pentru cei rămaşi în ţară să-şi ridice nivelul de pregătire profesională pentru a deveni mai competitivi. În plus, emigranţii trimit în zona de origine bani familiilor sau prietenilor, ducând astfel la creşterea nivelului de trai al celor rămaşi şi la reducerea sărăciei. De asemenea pentru zona de origine, plecarea forţei de muncă poate avea un efect favorabil asupra economiei în cazul în care există un şomaj ridicat şi, prin aceste plecări, scade presiunea acestuia asupra pieţei muncii şi bugetului de cheltuieli sociale. Asigurarea unor legături durabile între diasporă şi zona de origine prin contracte de afaceri, ştiinţifice, reuniuni periodice în ţară etc., prezintă de asemenea, un factor favorabil generat de emigraţie, în compensaţie cu pierderile generate de acest fenomen. În ceea ce priveşte ţara de destinaţie, şi aici situaţia economică şi socială poate fi afectată atât negativ cât şi pozitiv de către cei sosiţi. Intrarea pe piaţa muncii a imigranţilor reprezintă un factor ce afectează distribuţia veniturilor, în sensul reducerii acestora pentru ocupanţii rezidenţi (nativi) care sunt concuraţi de noii veniţi, iar angajatorii tind să recurgă la forţă de muncă străină, fiind mai ieftină. Mulţi specialiştii consideră că, de cele mai multe ori impactul economic şi

3

social al mobilităţii pentru zonele furnizoare şi receptoare de forţă de muncă este de dimensiuni relativ reduse. În zonele de destinaţie, imigranţii reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor cu serviciile sociale, cu asigurările de sănătate şi educaţie, cu indemnizaţiile pentru cei lipsiţi de mijloace de subzistenţă în cazul în care aceştia beneficiază de ajutoarele legale corespunzătoare. Manifestarea unor fenomene de infracţionalitate şi comportamente reprobabile în rândul sosiţilor cu consecinţe economice şi sociale poate reprezenta un alt cost pentru zona de primire. În timp ce zonele de origine se plâng datorită pierderilor economice şi sociale nete înregistrate ca urmare a mobilităţii lucrătorilor înalt calificaţi, uneori chiar exagerând, zonele primitoare sunt mai degrabă înclinate să nu recunoască sau să treacă cu vederea aportul şi avantajele economice şi sociale obţinute pe seama acestora. În cele mai multe cazuri, imigranţii acoperă la costuri convenabile deficitele de forţă de muncă pe diferite categorii socio-profesionale din zona de destinaţie. Teoreticienii şi specialiştii consideră, în profida îngrijorării publice privind politicile imigrării în statele dezvoltate, că impactul net economic global al acestei categorii de resurse umane indiferent de gradul de calificare este pozitiv, chiar daca de dimensiuni relativ mici în ceea ce priveşte venitul naţional al statului gazdă (Irina-Elena Chirtoc, 2011, p.119-123).

1.3. Consecinţele economice ale migraţiei forţei de muncă

Migraţia internaţională reprezintă unul dintre principalii factori care influenţează relaţiile economice dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare (OECD, 2005, p.217). Globalizarea a dus la creşterea mobilităţii forţei de muncă dintre diferite pieţe ale muncii pe plan internaţional, determinând creşterea fluxurilor financiare asociate migraţiei. Pentru o serie de ţări în curs de dezvoltare şi în tranziţie, transferurile emigranţilor reprezintă o sursă importantă, dacă nu cea mai mare sursă de finanţare externă, după investiţiile străine directe. Transferul câştigurilor obţinute de migranţi spre ţara de origine reprezintă una din principalele consecinţe ale migraţiei internaţionale ale forţei de muncă. Deseori transferurile băneşti sunt o sursă stabilă şi relativ sigură de venit, tinzând să varieze mai puţin de-a lungul ciclurilor economice. În identificarea motivaţiei pentru transferurile băneşti ale emigranţilor, OECD (2005) relevă faptul că legăturile familiale şi altruismul, respectiv preocuparea pentru nivelul venitului şi al consumului familiilor migranţilor, fac parte din motivaţiile principale de transfer. Impactul transferurilor băneşti asupra economiei ţării de origine a emigranţilor se realizează prin doua modalităţi principale de exprimare: (i) pe de o parte, sub forma valutei, acestea relaxează presiunile balanţei de plăţi şi asigură plata importurilor, şi (ii) pe de altă parte, sub forma monedei naţionale, transferurile băneşti determină creşterea cererii pentru bunuri de consum şi a investiţiilor.Ambele funcţii sunt extrem de importante pentru ţările sărace sau în curs de dezvoltare, acestea având o rată ridicată de emigraţie (Noja, 2013, p.40) Din perspectivă macroeconomică, transferurile băneşti contribuie la finanţarea deficitelor externe ridicate asociate cu numeroase importuri de materii prime şi bunuri de investiţii. În acelaşi timp, transferurile emigranţilor determină creşterea venitului naţional şi a economiilor. Cu toate acestea transferurile băneşti pot induce un consum mai mare decât producţia efectivă inducând noi valuri de migraţie şi crescând dependenţa economiei de aceste fluxuri financiare. Transferurile băneşti pot conduce la aprecierea cursului valutar, la inflaţie şi reducerea exporturilor. Atunci când cursul valutar este fix, conversia valutei în monedă naţională poate creşte oferta de monedă, în timp ce presiunile generate de cererea internă pot determina majorarea preţurilor, toate acestea rezultând în aprecierea cursului valutar şi reducerea competitivităţii exporturilor ţării (OECD, 2005, p. 186). Pentru ţara de origine indiferent de forma de mobilitate externă, exportul de capital uman în care s-au facut investiţii importante reprezintă o pirdere de valoare adăugată care s-ar fi putut realiza în ţară, sursă pentru creşterea economică durabilă. În situaţia în care cererea pieţei nu

4

susţine crearea de locuri de muncă pentru forţa de muncă disponibilă, atunci acesta se orientează către zonele din afara spaţiului naţional ceea ce aliminetează exodul creierelor şi a forţei de muncă. În schimb pentru ţara de destinaţie efectele sunt de regulă net favorabile. Ele se manifestă, înainte de toate pe piaţa muncii prin:

- Contribuţia la reducerea deficitului de forţă de muncă, fie în profesiile de înaltă calificare, fie pentru forţa de muncă strict specializată, fie cu calificare redusă sau necalificată în locuri de muncă pentru care forţa de muncă autohtonă manifestă reticenţe. Indiferent de situaţie costurile aferente sunt incomparabil mai reduse.

- Atenuarea procesului de îmbatrânire demografică şi a tensiunilor create pe pieţele muncii sau la nivel bugetar.

- Contribuţii la creşterea producţiei, inclusiv a exportului ţărilor de ,,adopţie”, uneori chiar în ţările lor de origine.

Forţa de muncă provine într-o poporţie ridicată din zonele în curs de dezvoltare şi are ca destinaţie zonele mai dezvoltate. Această mobilitate acţionează nefavorabil pentru creşterea în zone de origine şi favorabil pentru zona de destinaţie. Revenirea în zona de origine a forţei de muncă înal calificată înseamnă recuperarea capitalului uman facilitând transferul de tehnologie ţi mărind posibilităţile de cooperări. Însă reţinerea acestora pune accent pe îmbunătăţirea oportunităţilor în sectoarele educaţiei şi tehnologiei prin intermediul unor facilităţi şi stimulente care ar putea reduce fluxurile de mobilitate (Chirtoc, 2011, p.143-147) La nivelul UE se dezbate şi se caută soluţii cu privire la problema ,,migraţiei creierelor” care însoţeşte fenomenul mobilităţii în anumite ţări sau în anumite perioade. Persoanele educate au o înclinaţie mai mare pentru mobilitate atunci când şansele de câştig care corespund aspiraţiilor lor sunt mici. În acelaşi timp, aceste persoane au probleme de adaptare mai mici în ţara de destinaţie, cunoscând limbi străine sau având abilităţi mai bune sau deprinderi care le permit să înveţe mai repede (Garz Becker, 1992).

2. Migraţia forţei de muncă în Europa

Proces dinamic şi complex, migraţia a devenit o adevărată provocare sub influenţa progreselor tehnologice şi a diminuării sau chiar a eliminării barierelor din calea liberei circulaţii a forţei de muncă. Informaţiile privind oportunitatea găsirii unui loc de muncă sunt transmise mult mai rapid si cu costuri reduse dintr-o anumita tara gazda spre numeroase tari de origine ale migrantilor.

Schimbarile macroeconomice din ultimii 30 de ani generate de globalizare, rationalizarea productiei sau cresterea diferentierii sectoriale, au modelat un scenariu diferit pentru piata europeana a muncii comparativ cu cel existent in Europa anilor 1960 si 1970 (Menz si Caviedes, 2010, p.2). Migratia fortei de munca este evidentiata ca o provocare la nivelul Europei, mai ales in ceea ce priveste lucratorii necalificati (Zimmermann, 2005). De asemenea, capitalul uman, respectiv cunostintele, abilitatile si alte atribute incorporate in forta de munca, reprezinta una din principalele resurse de crestere a statelor, tarile dezvoltate confruntandu-se cu un exces de cerere pentru lucratorii calificati si care nu poate fi acoperita prin forta de munca interna, format in sistemul educational national. Spre deosebire de America de Nord, Australia sau Noua Zeelanda, Europa nu detine o pozitie specifică pe piaţa internaţională a muncii pentru lucrători inalt calificaţi. Tendinţele demografice nefavorabile, lipsa abilităţilor, competentelor, precum si persistenta nivelului ridicat al somajului au contribuit la reconsiderarea politicilor restrictive privind migraţia internaţională a forţei de munca de către responsabilii de politici din Europa. Integrarea europeanã a generat schimbari in structura, originea si destinaţia fluxurilor de migranţi, in timp ce anxietatea fata de migranţii din Europa Centrala si de Est a scos in evidenta necesitatea unei abordări treptate a migraţiei, axata mai mult pe aspectele care nu generează controverse si reacţii de respingere. Migratia neta la nivelul UE-15 a înregistrat aproximativ 600.000 de persoane pe an in ultimii 5 ani ai secolului douăzeci, aceasta reprezentând insa doar jumătate din fluxurile de migranţi înregistrate de SUA. In următorii 5 ani insă, cifra s-a dublat si

5

pentru prima data fluxurile de migranti in Europa au devenit mai mari decat cele înregistrate in SUA (Menz si Caviedes, 2010, p.129). In anul 2003 migratia neta la nivelul Europei a atins pragul de 2 milioane de persoane (Eurostat., 2009, p. 54), aceasta creştere a fluxurilor de migranţi fiind accentuata de extinderile Uniunii Europene din 2004 si 2007(Dragan et al., 2008). În medie, între 2004 şi 2008, creşterea netă a imigranţilor în UE-15 a fost de 250 000 de persoane din cele şapte noi state ale UE din 2004 (Bulgaria, Romania, Polonia, Rep. Ceha, Lituania, Rep. Slovacă, Ungaria), cu precădere din Polonioa şi aproximativ 300 000 de persoane din cele doua noi state membre din 2007, in principal din Romania(Brucker et al.,2009, p.23, 27)Astfel cresterea populatiei din Europa Centrala si de Est la nivelul UE-15, de-a lungul celor opt ani ai secolului XXI, a fost una robustă şi neîntreruptă, având în vedere faptul că migrantii romani erau de şapte ori mai numerosi in 2007 decat in 2000, in timp ce migrantii din Lituania si Rep. Slovacă erau de cinci ori mai numerosi. Per ansamblu, UE-27 a gazduit in 2007 aproximativ 29.1 milioane de cetăţeni străini, dintre care 10,6 milioane au reprezentat migranţii intra-UE (European Commission, 2008, p. 115). Aproximativ 7,2% din populaţia Romaniei, 4,1% din cea a Bulgariei, respectiv 3,4% din populaţia Poloniei isi exercită dreptul de liberă circulaţie in afara ţării de origine ca cetăteni ai Uniunii Europene (Menz si Caviedes, 2010, p.129; Brucker et al., 2009).

6

Bărbaţii şi femeile deţin ponderi egale în rândul migranţilor din cele opt state membre ale UE care au aderat în 2004, în timp ce femeile au o pondere mai mare în cazul migranţilor români şi bulgari, mai ales datorită unei cereri semnificative de lucrători casnici din aceste ţări în UE-15 (Noja, 2013, p.85, 86). Previziunile privind migraţia cetăţenilor din noile state membre sunt influenţate de numeroşi factori, precum nevoile economice (salarii scăzute, rate ridicate ale şomajului, dereglementarea pieţelor muncii), dar şi de dorinţa generală de îmbunătăţire a nivelului de viaţa şi de asigurare a unui viitor mai bun pentru familie, părinţi şi copii. În timp ce motivaţiile economice rămân esenţiale pentru majoritatea lucrătorilor din noile state membre care au emigrat în UE-15, importanta motivaţiilor privind îmbunatăţirea statutului social sau profesional variază semnificativ în randul acestora (Menz şi Caviedes, 2010, p.134).

3. Etapele emigraţiei din est spre vestul şi sudul Europei

Zimmermann (2005) menţionează ca Europa a devenit principala regiune gazada a migranţilor după cel de-al doilea Război Mondial, evidenţiind în acelaşi timp patru etape relevante ale imigraţiei în Europa, astfel: (i) perioadele de ajustare după război şi decolonizare; (ii) migraţia forţei de muncă; (iii) migraţia constrânsă; (iv) căderea socialismului şi perioada actuală.

o Prima etapă a migraţiei, in perspectiva lui Zimmermann (2005), cuprinde anii 1945-1960, perioada în care Germania se confrunta cu un index de aproape 20 milioane de persoane strămutate în urma războiului. Marea Britanie, Franţa, Belgia şi Olanda erau afectate de migraţia de întoarcere din coloniile europene şi de influxul de lucrători din fostele teritorii. Mai mult de un milion de algerieni de origine franceza au fost repatriaţi în Franţa in acesta perioada, după independenta Algeriei.

o Cea de-a doua etapă a migraţiei forţei de munca s-a încheiat odată cu izbucnirea primei crize a petrolului în anii 1973-1974. Creşterea economica semnificativă, asociata cu lipsa forţei de muncă din a doua jumătate a anilor 1950 şi 1960 au indus deschiderea unor ţări din Vestul Europei faţă de imigranţi, unele dintre aceste tari implementând numeroase politici active de recrutare. Imigraţia netă din tarile mediterane în perioada 1955-1970, a înregistrat aproximativ 5 milioane de persoane.

o În cea de-a treia etapa a migraţiei europene, politicile de migraţie au devenit tot mai restrictive, ca urmare a tensiunilor sociale crescânde şi a temerilor privind recesiunea după primul soc al preţului petrolului, afectând exclusiv migraţia forţei de muncă.

o Cea de-a patra etapa a migraţiei identificată la sfârşitul anilor 1980, cuprinde fluxurile de migranţi spre Vestul Europei dominate de migraţia est-vest, respectiv de persoanele aflate în căutarea azilului şi de refugiaţi (Noja, 2013, p.87, 88).

Perspectivele privind ocuparea cetăţenilor noilor state membre ale UE s-au schimbat de-a lungul etapelor istorice ale migraţiei de după 1980. Astfel, în prima etapă, ocuparea forţei de munca migrante era legală, numărul migranţilor fiind insa destul de scăzut. De-a lungul celei de-a doua etape a migraţiei, intrările clandestine au fost însoţite de acelaşi tip de ocupare la nivelul economiei subterane (Menz şi Caviedes, 2010, p.138). Cea de-a treia etapa, caracterizată prin

7

sosiri legale in ţara de destinaţie, asociate cu ocupare informală, relevă că, deseori, migranţii acceptă să muncească fără un contract de muncă adecvat sau plata orelor de lucru suplimentare, pentru a fi mai competitivi pe piaţa muncii ţării gazdă. Nivelul ridicat de mobilitate şi flexibilitatea pe piaţa muncii a migranţilor din noile state membre ale UE se datorează în principal faptului că aceştia sunt angajaţi pe perioade flexibile de timp şi că ei se adaptează cerinţelor specifice pieţei muncii. La nivelul Uniunii Europene se poate distinge o triadă motivaţionale a fluxurilor mobilităţii forţei de muncă, cu trei poli corespunzători A, B şi C, ce reprezintă grupe de ţări.În figura nr. 2 sunt indicate direcţiile mobilităţii forţei de muncă, în funcţie de condiţiile de muncă, familie şi satisfacţia muncii pe de o parte, şi a costurilor salariale. Ţările din zona A (UE-15) reprezintă statele membre din nord-vestul Europei, ce se caracterizează printr-o economie dezvoltată, cu venituri mai mari comparativ cu ţările din zona B şi C, dar şi cu standarde mai bune de muncă şi satisfacţia vieţii mai ridicată. Din acest punct de vedere această zonă este mai atractivă pentru lucrătorii din ţările în curs de dezvoltare. Grupul de ţări din zona B este atractiv ca destinaţie pentru lucrătorii din zona C, care urmăresc îmbunatăţirea nivelului de trai. Statele membre UE din această zonă sunt cele din Sudul şi Vestul Europei, în special Spania şi Italia, care sunt considerate poli puternici pentru emigraţia noilor fluxuri. Ţările din zona C se caracterizează prin salarii mici şi printr-o satisfacţie scăzuta în legătura cu calitatea vieţii şi a condiţiilor de muncă. Ţările incluse aici sunt noile state membre ale UE. Aceştia au tendinţa de a se deplasa spre ţările din zona B şi A. Astfel fenomenul de mobilitate în condiţiile unor locuri de muncă limitate salvează ţările de origine reducând rata şomajului la nivel de ţară, iar banii trimişi acasă de către cei plecaţi determină creşterea consumului şi implicit creşterea PIB-ului (Chirtoc, 2011, p.152).

Fig. 2 Triada motivationala a fluxurilor mobilitatii ***

8

Grupa C

Slovenia UngariaPolonia CehiaEstonia Slovacia Letonia BulgariaLituania Romania

Statisticile privind mobilitatea forţei de muncă arată că în ultimii ani numărul lucrătorilor străini a crescut în majoritatea statelor europene dezvoltate. Amploarea exactă a fluxurilor de mobilitate de după extindere este greu de determinat din cauza lacunelor privind datele existente şi a graniţelor deschise dintre statele membre.

Fig. 3. Naţionalitatea persoanelor care şi-au exercitat mobilitatea în cadrul UE-25

( % din totalul persoanelor care şi-au exercitat mobilitatea în cadrul UE-25)

Migraţia este o realitate a societăţii contemporane, cu implicaţii economice, sociale şi politice. Susţinând această idee, Anna Diamantopoulou (ex comisar european pentru ocupare şi afaceri sociale) evidenţia faptul că, pe de o parte, în UE unele state membre se tem ca ar putea fi depăşite de acest fenomen, iar, pe de altă parte, există critici care califică Uniunea Europeană ca ,,fortăreaţa Europei”.

,,Imigraţia legală trebuie privită ca un fenomen inevitabil al lumii actuale şi nu ca o ameninţare, iar pentru UE ea constituie un avantaj în condiţiile riscului scăderii populaţiei apte de muncă în următoarele decenii în Europa” a declarat Franco Frattini (ex comisar european pentru justiţie, libertate şi securitate), în discursul rostit în cadrul Conferinţei la nivel înalt privind imigraţia legală de la Lisabona.Imigraţia devine în aceste condiţii o temă actuală de interes, de a cărei gestionare va depinde în viitor manifestarea unei potenţiale consecinţe sociale negative (ex: apariţia enclavelor etnice). O mobilitate mai mare a resurselor umane va contribui la asigurarea creşterii economice, la un grad mai mare de ocupare a forţei de muncă şi la reducerea şomajului în Uniunea Europeană. Acest lucru trebuie să atragă o preocupare serioasă în condiţiile instalării crizei economice în Europa şi în lume. Pentru tineri, mai ales, mobilitatea oferă posibilitatea de a obţine locuri de muncă mai multe şi mai bune (Chirtoc, 2011, p. 169). Fluxurile mobilităţii sunt necesare pentru a umple deficitul de forţa de muncă care a început să crească după 2010. Se aşteaptă ca între 2010-2030 numărul persoanelor angajate să scadă cu 20 milioane de lucrători în UE datorită deficitului de forţa de muncă (datorat declinului demografic) şi deficitului de calificări.

Concluzii

Putem afirma că migraţia reprezintă o componentă din ce în ce mai importantă pentru stimularea globalizării pieţelor, instrument de reglare a dezechilibrelor de pe piaţa muncii. Modelele migraţiei sunt în continuă schimbare. Criteriul distanţei a devenit minor, iar fluxurile către continentele mai îndepartate au caştigat teren, preferate fiind zonele cu oportunităţi mari

9

Polonia25%

Romania19%

Ger-mania

7%Marea

Britanie6%

Franta5%

Por-tu-

galia4%

Bulgaria4%

Slovacia4%Italia

4%Lituania

4%

Alti cetateni

ai UE18%

de realizare profesională şi condiţii relativ uşoare de integrare în noile comunităţi. Pentru ţara de origine emigraţia unei părţi din totalul forţei de muncă are implicaţii majore (pozitive şi negative), deoarece modifică numărul şi structura forţei de muncă, influenţează consumul şi investiţiile în economia sursă, precum şi comportamentul membrilor gospodăriei pe piaţa muncii. Intensificarea procesului de emigraţie a forţei de muncă determină reducerea ratei şomajului pentru persoanele cu educaţie primară şi secundară. Aceasta se poate datora investiţiilor adiţionale în educaţie realizate de persoanele rămase pentru îmbunătăţirea perspectivelor de ocupare, precum şi pierderii unei părţi din această categorie de forţă de muncă prin emigrare, ea fiind dispusă sa accepte locuri de muncă refuzate de nativii ţărilor gazdă datorită diferenţelor salariale (posibilităţii obţinerii unui salariu mai ridicat la destinaţie).Migrația din Europa Centrală și de Est spre Europa de Vest se află pe agenda UE și va continua să fie așa pentru următorii câțiva ani. Mobilitatea ca fenomen nu va dispărea niciodată, dar va cunoaşte noi caracteristici în funcţie de evoluţia socială şi politică de la nivel mondial. Ea reprezintă un proces complex şi dinamic, care este influenţat de o multitudine de factori atât din ţările de origine (push factors) cât şi din ţările de destinaţie (pull factors). Migraţia pentru muncă este fluctuantă, factorii determinanţi fiind daţi de situaţia pieţei muncii din ţara de destinaţie. Politicile statelor primitoare, mai ales din UE vor preveni atingerea unui nivel critic al acestui tip de migraţie. Dincolo de aceasta rămân avantajele şi dezavantajele ambelor părţi.

Bibliografie

1. Bauer K. Thomas, Haisken- DeNew P. John, Schmidt M. Christoph (2004), „International Labour Migration, Economic Growth and Labour Markets”,RWI Discussion Papers No.20, ISSN 1612-3565.

2. Becker Garz (1992), „Wall Street Journal”, No.14, Cit. Briggs 1995.3. Brucker Herbert et al. (2009), „Labour mobility within the EU in the context of enlargement and

the functioning of the transitional arrangements”, Nuremberg4. Chirtoc Irina-Elena (2011), „Macroeconomie- Impactul Mobilităţii Forţei de Muncă asupra

Creşterii Economice”, Academia Brâncuşi, Targu-Jiu.5. European Commission (2008), „Employment in Europe 2008”, Luxembourg: Office for Official

Publications of the European Communities.6. European Commission, EUROSTAT Database, LFS- Labour Force Survey.7. Lee S. Everett (1966), „A Theory of Migration”, Demography, Vol. 3, No.1, pp. 49.8. Menz Georg, Caviedes Alexander (2010), „Labour Migration in Europe”, Editura Palgrave

Macmillan9. Noja G. (2013), „Migraţia internaţională şi piaţa muncii: interacţiuni factoriale şi de impact

asupra ţărilor de origine”, Editura Mirton, Timişoara.10. OECD (2005), „Migration, Remittances and Development”, The Development Dimension,

OECD Publishing, Paris, France, no. 54463

10

11. Sjastaad A, Larry (1962), „The Costs and Returns of Human Migration”, The Journal of Political Economy, Vol.70, No. 5

12. Son Liana, Paşnicu Daniela (2010), „Flexisecuritatea- o politică emblematică a Uniunii Europene”, Editura Mirton, Timişoara.

13. Son L, Talpoş I., Şipoş C., „The mobility in the Europe Union: Economic and Social Determinants”, www.ectap.ro / articole /346.pdf .

14. Tervo Hannu (2000), „Migration and Labour Market Adjustment: empirical evidence from Finland 1985-1990”, International Economic Review, issue 69.

15. Zimmermann F. Klaus (2005), „European Migration: What Do We Know?”, Oxford University Press, New York.

16. Zimmermann F. Klaus, Zaiceva Anzelika (2008), „Scale, diversity and determinants of labour migration in Europe”, Oxford Review of Economic Policy, Vol.24, No. 3.

11