METODOLOGIA CERCETĂRII ISTORICE.             PREZENTARE SINTETICĂ

Prof. univ. dr.  Bogdan MURGESCU

Preocupările referitoare la metodologia cercetării istorice şi la principiile elaborării lucrărilor ştiinţifice pe teme istorice ocupă un loc central în activitatea fiecărei şcoli istoriografice conştiente de sine. Desigur, un nucleu important de principii şi metode rămâne constant, indiferent de preferinţele istoriografice ale unuia sau altuia dintre istorici, dar totodată fiecare curent istoriografie tinde să aducă unele elemente şi accente noi. În consecinţă, este firesc ca lucrările referitoare la metodologia cercetării istorice să se înnoiască şi ele, pe măsura evoluţiei cunoaşterii istorice în general. Observaţiile ce urmează nu au pretenţia unei originalităţi integrale; ele îşi propun, valorificând contribuţiile metodologice prezente în lucrările de referinţă publicate în istoriografia străină1 şi românească2, să ofere profesorilor de istorie şi studenţilor o prezentare sintetică şi actualizată a unui set de principii şi metode centrale în elaborarea lucrărilor istorice.               

Istoria nu poate fi cunoscută printr-o intuiţie sintetică şi globală, ci prin cunoaştere metodică şi treptată. De aceea, şi prezentarea noastră va urma principalele etape ale cercetării istorice.

                             I. Definirea temei de cercetat                              Alegerea temei se face în funcţie de mai multe criterii. În primul rând, ea trebuie să răspundă unei nevoi. Această nevoie poate fi pragmatică sau pur cognitivă. Dacă facem abstracţie de cercetările cu temă impusă, şi dispunem de libertate reală de a ne alege tema de cercetat, important este ca această alegere să pornească de la o problemă care ne frământă. În acest moment, contează cultura istorică deja acumulată. Se poate întâmpla ca un anumit aspect al istoriei să ne fi interesat deja mai mult, şi atunci vom porni de la acesta. Sau dacă nu este vorba de un aspect concret, măcar avem o epocă, un eveniment sau o personalitate care ne stârneşte curiozitatea. Vom căuta deci să aflăm mai multe, şi vom citi una sau mai multe cărţi care cuprind informaţii referitoare la problema ce ne interesează. Ideal este să se înceapă citind lucrări recente, pentru a afla stadiul actual al cunoaşterii. În mod normal, după una sau mai multe lecturi de acest fel pe de o parte vom şti mai mult, şi pe de altă parte vor fi aspecte asupra cărora vom fi nedumeriţi. Asemenea nedumeriri vor apărea fie atunci când autorii cărţilor citite de noi vor recunoaşte onest că o problemă sau alta este neclară, sau că ei nu au reuşit s-o clarifice, fie atunci când vom constata că un anumit aspect care nouă ni se pare interesant şi poate important este lăsat la o parte în cărţile consultate de noi.                                                                          

Vom avea deci o problemă, sau măcar o întrebare la care vom dori să găsim un răspuns.A găsi probleme este însă numai primul pas. Imediat

după aceasta se cuvine să verificăm dacă problema respectivă este semnificativă din punctul de vedere al cunoaşterii istorice generale, şi dacă nu cumva ea a fost deja abordată şi poate chiar soluţionată de vreun alt cercetător. De regulă această verificare se face prin consultarea sintezelor de referinţă cu privire la perioada sau regiunea ce ne interesează. Vom prefera sintezele recente - atenţie, ne interesează anul redactării efective a acestor lucrări, şi nu cel al tipăririi, pentru că este posibil ca o lucrare veche să fie publicată cu întârziere, sau reeditată - şi dintre acestea îndeosebi pe cele care cuprind o listă bibliografică detaliată. În asemenea lucrări se poate întâmpla să găsim enunţată problema la care ne-am gândit noi; acesta este un semn bun, deoarece problema noastră a mai preocupat şi pe alţi istorici. Se poate însă întâmpla şi ca problema noastră să nu apară deloc în sintezele de referinţă consultate. Atunci trebuie să ne gândim bine dacă problema noastră este cu adevărat relevantă. Faptul că alţi istorici, fie ei şi importanţi, nu s-au gândit la ea nu este neapărat decisiv. Poate că pe istoricii respectivi i-au interesat alte probleme mai mult. Poate că problema noastră corespunde unui stadiu mai nou al cunoaşterii istorice, unui set nou de întrebări pe care le punem trecutului istoric; într-un asemenea caz ar trebui însă ca întrebări de acest fel să fi fost puse în legătură cu alte societăţi comparabile, eventual în istoriografii mai avansate decât cea românească, sau să provină din arsenalul altor ştiinţe socio-umane. Oricum, dacă ne simţim bine pregătiţi din punct de vedere teoretic şi metodologic, atunci nu trebuie să ne sperie faptul că problema noastră este absentă din preocupările altor istorici, şi putem să începem cercetarea noastră.                                           

În momentul în care ne decidem pentru o temă de cercetat trebuie să ne gândim bine dacă ea este potrivită pentru ţelul nostru şi pentru mijloacele de care dispunem. Aici trebuie să le avem în vedere îndeosebi bugetul de timp şi cunoştinţele prealabile de care dispunem, cunoştinţe generale despre epoca cercetată, dar şi cunoştinţe speciale care să ne permită accesul la sursele relevante şi cunoştinţe referitoare la domeniul de viaţă cercetat (de exemplu cunoştinţe de teologie pentru o temă referitoare la istoria doctrinelor religioase, eventual cunoştinţe sociologice pentru o temă de istorie socială, sau politologie pentru o temă de istorie politică).

Dincolo de restricţiile pe care ni le pune armonizarea temei cu resursele de care dispunem (timp, nivel de pregătire, surse accesibile), este important să ne decidem încă de la început asupra problemei pe care o cercetăm, şi să o delimităm cât mai strict din punct de vedere temporal şi al ariei de cuprindere. Opţiunea noastră trebuie să se reflecte în stabilirea unui titlu precis, care să reflecte sintetic obiectul cercetării noastre. În momentul în care avem titlul - pe care, în caz de nevoie, mai putem să-l ajustăm pe parcurs - putem considera că tema noastră este ferm definită, şi putem trece la etapa următoare în realizarea cercetării noastre.

                                 II. Alcătuirea bibliografiei                                         După cum se ştie, bibliografia este o listă de lucrări (cărţi, studii din reviste şi volume colective, articole de presă, cataloage de expoziţie sau arheologie etc); în cazul subiectelor istorice, în bibliografie se cuvine să fie cuprinse şi izvoarele ce urmează să fie folosite (fonduri arhivistice, manuscrise, colecţii numismatice etc).                              

Bibliografiile sunt de mai multe feluri:                                                

O primă clasificare ţine de natura informaţilor cuprinse:                                                          -bibliografii simple (unde sunt indicate numai: autorul, titlul lucrării, locul şi data apariţiei, numărul de pagini)                                                                                                                 - -bibliografii analitice (care cuprind în plus informaţii şi aprecieri sintetice aparţinând autorului bibliografiei).                                                                                                       

O altă clasificare se realizează în funcţie de aria de cuprindere a bibliografiei. Din acest punct de vedere avem:                                                                                                            - bibliografii curente (includ numai lucrările apărute într-un interval limitat de timp; de obicei, apar la intervale periodice)                                                                                                       - bibliografii cumulative (cuprind toate lucrările apărute până la data redactarii.

Atunci când începem să cercetăm o anumită teză, avem interesul de a avea încă de la început o bibliografie cât mai completă. Ideal ar fi să dispunem de o bibliografie analitică şi cumulativă alcătuită recent de un specialist al domeniului. Din nefericire însă, asemenea cazuri sunt rare şi de obicei trebuie să ne alcătuim singuri bibliografia. Pentru aceasta, vom porni de la o lucrare cât mai recentă, care să înglobeze şi tema ce ne interesează pe noi; vom citi bibliografia lucrării respective, oprindu-ne la titlurile ce ni se par relevante, sau, dacă lucrarea nu are o listă bibliografică, vom urmări trimiterile bibliografice din notele de subsol de la partea care tratează subiectul ce ne interesează. Evident, lista astfel obţinută va fi incompletă, dar ea va reprezenta un început.                                                          

Pasul următor este consultarea bibliografiilor cumulative mai vechi, sau a bibliografiilor curente. În cazul bibliografiilor curente, pentru cercetătorii interesaţi de istoria românească esenţială este Bibliografia istorică a României, realizată sub egida Academiei Române de un colectiv de istorici de la Cluj, şi din care au apărut până acum 10 volume3. Lucrările inventariate în Bibliografia istorică a României sunt numerotate şi ordonate tematic şi cronologic, iar în cadrul fiecărei subteme şi a fiecărui segment cronologic după criteriul alfabetic, ceea ce uşurează foarte mult consultarea. Ultimele două volume conţin şi o Addenda cuprinzând studii despre istoria României apărute în străinătate.

Dacă tema ce ne interesează se referă la istoria universală, atunci bibliografia curentă cea mai bogată este Historical Abstracts. Publicată în

Statele Unite, aceasta apare în 2 serii a câte 4 volume anual. Seria A cuprinde materiale referitoare la epoca modernă (1450-1914), iar seria B materiale referitoare la istoria lumii după 1914. Dacă Bibliografia istorică a României este o bibliografie simplă, Historical Abstracts este o bibliografie analitică, în care se indică pe scurt problema tratată în diferitele lucrări şi natura izvoarelor istorice folosite. Dezavantajul major al lui Historical Abstracts este acela că pentru alcătuirea unei bibliografii trebuie consultate un mare număr de volume. De asemenea, probabilitatea ca multe lucrări semnalate să nu poată fi găsite în bibliotecile publice accesibile din România este relativ ridicată.

O altă cale de completare a bibliografiei este consultarea cataloagelor bibliotecilor accesibile. Dacă cele mai multe biblioteci au cataloage alcătuite din fişe manuscrise sau tipărite, în ultimele decenii a început în diverse ţări ale lumii un proces de informatizare a cataloagelor, care pot fi consultate fie la terminale de calculator situate în incinta bibliotecilor, fie prin Internet. Informatizarea oferă mari avantaje, deoarece îngăduie găsirea rapidă a lucrărilor care cuprind un anumit termen în titlu, sau care se referă la o anumită problemă. Pe de altă parte însă, doar puţine biblioteci au reuşit să-şi treacă în format electronic totalitatea informaţiilor cuprinse în cataloage, ceea ce înseamnă că istoricii vor trebui încă multă vreme să consulte atât bazele de date electronice, cât şi cataloagele tematice tradiţionale.

Atunci când realizăm documentarea pentru realizarea unei cercetări istorice, trebuie să ţinem cont de distincţia dintre izvoarele istorice primare (directe) şi literatura secundară. Ambele categorii de surse sunt importante pentru istoric. Astfel, studiul literaturii secundare produse de istorici (sau de sociologi, economişti, politologi, lingvişti etc.) este indispensabil pentru a dobândi o viziune de ansamblu asupra unei perioade şi a unui proces istoric. Pe de altă parte însă, recursul la izvoarele istorice primare este esenţial pentru verificarea ipotezelor conţinute în lucrările diverşilor specialişti, şi pentru a putea îmbogăţi din punct de vedere cantitativ cunoaşterea istorică. Izvoarele istorice sunt extrem de diverse. Fără a putea realiza o enumerare exhaustivă, să reţinem câteva dintre categoriile de izvoare folosite frecvent în cercetările istorice:

- izvoare scrise (acte oficiale, acte şi însemnări personale, inscripţii, scrisori, contracte, registre, lucrări de tot felul, fie ele manuscrise sau tipărite, cronici, memorii, însemnări de călătorie etc.)

- izvoare nescrise (relicve arheologice de tot felul, incluzând aici atât siturile arheologice propriu-zise, cât şi obiectele recuperate prin investigaţiile arheologice şi depozitate în diverse colecţii, incluzând aici şi oasele de animale găsite în situri arheologice, şi urmele fosile ale unor plante cultivate, şi diversele obiecte de artă sau de uz curent, fotografiile, înregistrările audio şi video etc).

După cum lesne se poate vedea, aproape orice poate fi un izvor dacă ştim să-i adresăm întrebările potrivite, dar nu orice izvor istoric este neapărat relevant pentru tema studiată de noi. Va trebui deci să stabilim ce izvoare istorice ne pot ajuta la cercetarea temei alese.

O parte dintre aceste izvoare s-ar putea să fie editate, adică publicate deja prin grija altor cercetători, în timp ce altele sunt încă inedite, fiind păstrate de obicei în arhive, muzee, colecţii personale etc. Desigur, consultarea izvoarelor edite este mai uşoară, în timp ce izvoarele inedite solicită un efort mai mare, şi pot necesita anumite cunoştinţe speciale din domeniul ştiinţelor auxiliare ale istoriei (paleografie, diplomatică, sigilografie, numismatică etc). Pe de altă parte însă, în cazul izvoarelor edite trebuie să fim atenţi să folosim ediţii de bună calitate, preferând aşa-numitele ediţii critice, deoarece utilizarea unor ediţii defectuoase poate fie să ne ascundă informaţii care sunt prezente în izvoarele respective, fie să ne îndrume în direcţii greşite, care să compromită întregul nostru efort cognitiv; de aceea, atunci când vom avea îndoieli cu privire la calitatea anumitor ediţii de izvoare, trebuie să fim pregătiţi se realizăm confruntarea prin apelul direct la izvorul respectiv, sau dacă aceasta nu este posibil, prin consultarea altor ediţii sau a unor comentarii de specialitate cu privire la izvorul respectiv.

Inventarierea surselor relevante - fie ele izvoare primare, fie lucrări de specialitate - se cuvine să fie făcută în mod sistematic şi uniform, conform anumitor reguli bibliografice. Dacă nu dispunem de un calculator portabil, în care să înmagazinăm toată informaţia necesară, atunci este bine să lucrăm pe fişe bibliografice autonome de hârtie sau de carton, şi să evităm a scrie pe caiete compacte. Lucrul pe fişe ne va îngădui să grupăm apoi fişele potrivit intereselor noastre, în timp ce indicaţiile bibliografice amestecate dintr-un caiet vor fi mult mai greu de regăsit.

Ce trebuie să conţină o fişă bibliografică? În primul rând informaţie bibliografică propriu-zisă, adică datele referitoare la autor, titlu, locul şi data publicării, numărul de pagini. Pe lângă aceste informaţii bibliografice standard, fişele noastre bibliografice mai trebuie să cuprindă şi câteva informaţii suplimentare, care eventual se adaugă pe parcurs: informaţii referitoare la locul unde poate fi găsită lucrarea cu pricina (biblioteca şi cota), informaţii sintetice cu privire la natura conţinutului lucrării (sursei) respective, şi poate chiar unele aprecieri sau sigle proprii cu privire la subproblemele pentru care intenţionăm să utilizăm lucrarea sau izvorul respective.

După ce am cuprins în fişe bibliografice atât izvoarele primare relevante şi accesibile, cât şi literatura secundară relevantă, putem trece la ordonarea bibliografiei. Aici se probează avantajele lucrului cu fişe autonome, deoarece acesta ne îngăduie ordonarea conform intereselor noastre. în mod pragmatic, vom ordona mai întâi izvoarele pe categorii (mai întâi izvoarele inedite, apoi pe cele edite; eventual putem introduce categorii

separate pentru izvoarele arheologice sau pentru seriile de periodice consultate), apoi literatura secundară. În cazul acesteia din urmă, dacă tema noastră este vastă, poate fi util să o împărţim, grupând mai întâi lucrările de interes general, şi apoi lucrările foarte speciale, pe care le vom consulta numai cu privire la anumite subaspecte ale problemei pe care o cercetăm.

III. Alcătuirea planului lucrării.

Pasul următor este alcătuirea unui plan al cercetării, sub forma unui sumar provizoriu al lucrării. Acest sumar provizoriu este mai degrabă o ipoteză de lucru, care ne îngăduie să ne ordonăm efortul şi să stabilim anumite priorităţi în cercetare. În afară de introducere - unde trebuie prezentată semnificaţia generală a temei cercetate, şi eventual evoluţia concepţiilor istoriografice referitoare la problema respectivă - şi de concluziile finale, este bine ca sumarul provizoriu să reflecte opţiunea noastră de a considera anumite aspecte ca fiind esenţiale (centrale) în cadrul cercetării noastre, precum şi pe cea de a extinde cercetarea şi asupra altor aspecte mai degrabă secundare. În funcţie de aceste opţiuni, anumite aspecte vor benefica de capitole (părţi) întregi, în timp ce altele vor fi expediate doar la nivelul unor subcapitole sau la cel al unor anexe.

IV. Documentarea propriu-zisă.

În realizarea acesteia se cuvine să îmbinăm exigenţele logice ale planului nostru de cercetare cu constrângerile legate de bugetul de timp şi de accesibilitatea diverselor categorii de surse. În principiu ar trebui ca în structurarea documentării să urmăm sfatul lui Umberto Eco: după formarea unei idei de ansamblu despre problemă prin intermediul a 2-3 sinteze generale, să trecem la studiul izvoarelor de primă mână, pentru a vedea exact care sunt elementele noi pe care le putem aduce; apoi, după fişarea izvoarelor (sau măcar a izvorului principal), ar trebui să trecem la consultarea literaturii secundare, urmând structura sumarului provizoriu (fie în varianta elaborată iniţial, fie într-una modificată după lectura izvoarelor); în fine, dacă lectura literaturii secundare ne sugerează alte unghiuri de abordare a izvoarelor, şi dacă mai avem timp, putem să ne întoarcem la izvor şi să-l parcurgem din nou în lumina noilor întrebări4.

Dincolo însă de ordinea în care parcurgem diversele categorii de surse, câteva reguli sunt ferme. Prima este aceea de a fişa lucrările şi izvoarele folosite. Fişele de lucru manuscrise pot fi de diverse tipuri: fişe de lectură (rezumative), fişe cu citate, fişe tematice („numite şi fişe de idee”), fişe de autori etc. Este bine ca fişele să fie realizate pe hârtii de acelaşi fel, şi ca încă de la începutul fişării să trecem pe fişă elementele de identificare bibliografică a lucrării sau izvorului consultat, astfel încât în momentul redactării să fim capabili să facem o trimitere completă folosind numai fişa, fără să mai consultăm lucrarea originală.

După ce am trecut elementele de identificare bibliografică şi eventual titlul tematic al fişei, putem trece la fişarea propriu-zisă. În fişă vom putea trece trei tipuri de informaţii: idei principale schiţate de noi sau rezumate după conţinutul unei lucrări sau unui izvor; citate din lucrarea sau izvorul respectiv; observaţii critice ale noastre după anumite idei ale autorului citat. Dincolo de situaţiile concrete, este esenţial ca cele trei categorii de mai sus să fie clar deosebite pe fişele de lucru. De aceea este imperativ ca citatele să fie indicate prin ghilimele. Totodată, observaţiile critice proprii trebuie marcate printr-un semn special. O altă regulă deosebit de importantă este aceea ca după fiecare idee rezumată, sau după fiecare citat să se indice imediat pagina sau fila din dosarul de arhivă unde se regăseşte informaţia respectivă; aceasta ne va ajuta să realizăm rapid trimiteri concrete şi complete în momentul redactării (experienţa arată că unul dintre lucrurile cele mai rele ce se pot întâmpla în faza redactării finale, când de obicei presiunea timpului este foarte mare, este să trebuiască să căutăm din nou în lucrările din bibliotecă locul exact de unde provine un anumit citat sau o anumită idee).

Unul dintre avantajele pe care ni le oferă tehnica modernă este posibilitatea fotocopierii unora dintre izvoarele şi lucrările folosite. Dacă ne putem permite financiar acest lucru, avantajul este important atât din punct de vedere al economiei de timp, cât şi pentru că ne fereşte de erori de transcriere. Unele dintre regulile fişării manuscrise se păstrează şi la fotocopii. Astfel, este important ca pe xerox (sau pe spatele copiei fotografice) să trecem elementele de identificare bibliografică. De asemenea, poate fi util ca pe margine să realizăm însemnările noastre personale. Copierea xerox a unor surse nu ne scuteşte de elaborarea unor fişe tematice manuscrise, unde să marcăm pe scurt lista locurilor unde regăsim informaţii pentru anumite probleme particulare.

Un aspect important, dar adus în atenţie doar recent, este acela al indexării fişelor şi al realizării unui sistem de trimiteri între fişele de bază şi fişe tematice colective5. Cât timp gestionăm seturi relativ reduse de fişe, este posibil ca pentru fiecare (sub)temă nouă să trecem în revistă toate fişele; în momentul când acumulăm mai multe fişe, este nevoie să avem un sistem eficient de a regăsi informaţia. De obicei, indexarea se face pe baza unui set de cuvinte-cheie, care semnalează aspectele pentru studiul cărora poate fi utilă respectiva fişă; alegerea cuvintelor-cheie este o operaţiune importantă, care trebuie realizată de la început într-un mod sistematic, cuprinzător şi clar, astfel încât să fie nevoie de cât mai puţine adăugiri şi modificări pe parcurs. Calculatorul electronic îngăduie o indexare rapidă şi lesnicioasă a fişelor realizate; în lipsa acestui instrument, trebuie să realizăm periodic fişe tematice pe care să inventariem fişele de bază relevante pentru toate subtemele desemnate prin cuvinte-cheie. Această operaţiune este laborioasă şi cere o rigoare deosebită, dar reprezintă o necesitate imperioasă în momentul când gestionăm cantităţi mari de fişe de bază.

De altfel, experienţa arată că păstrarea rigorii şi a ordinii în procesul de documentare, mai ales în alcătuirea fişelor de lucru, deşi presupune unele incomodităţi iniţiale, reprezintă un mare avantaj pe parcursul analizei materialului şi a redactării lucrării, conducând în final la o economie substanţială de timp şi la un cert spor calitativ.

V. Analiza

În realizarea unei cercetări istorice documentarea se împleteşte firesc cu analiza materialului. Chiar dacă o logică simplistă ar dicta ca întâi să se strângă tot materialul şi abia apoi să se purceadă la analiza sa, în practică o asemenea etapizare este imposibilă, şi chiar indezirabilă. De fapt, atunci când parcurgem un izvor istoric sau o lucrare aparţinând literaturii secundare, noi procedăm deja la o primă etapă de analiză şi de selecţie.

Jerzy Topolski atrage atenţia pe bună dreptate asupra faptului că încă din această primă etapă - când noi aparent lucrăm numai cu sursele - procesul nostru analitic este condiţionat de o serie de cunoştinţe provenite din afara izvoarelor. Aceste cunoştinţe prealabile sunt de o mare diversitate, incluzând rezultatele propriilor observaţii asupra lumii, rezultatele propriilor studii despre trecut, cunoştinţele asimilate pe baza cercetărilor istorice realizate de alţi cercetători, şi cunoştinţele dobândite cu privire la cercetările din sfera altor ştiinţe6. Cunoştinţele din afara izvoarelor compun atât viziunea generală despre trecut, cât şi armătura conceptuală şi metodologică pe care se sprijină istoricul în demersul său cognitiv. Ele au deci rolul principal în formularea întrebărilor referitoare la problema aleasă spre cercetare, în selecţia şi valorificarea izvoarelor cu ajutorul cărora stabilim faptele istorice ce ne interesează, în explicarea proceselor şi fenomenelor istorice, precum şi în integrarea noilor cunoştinţe în ansamblul general al cunoaşterii istorice.

Ca atare, cunoştinţele din afara izvoarelor sunt esenţiale inclusiv în dobândirea de cunoştinţe din izvoarele istorice. Ele includ deci principiile criticii sistematice a izvoarelor.

Analiza critică a surselor este unul dintre principiile vechi ale cunoaşterii istorice. Totuşi, deşi exemple de analiză critică pot fi găsite în unele scrieri ale istoricilor antici, medievali sau renascentişti, regulile sistematice ale analizei critice a izvoarelor au fost stabilite abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, de către călugării benedictini şi de către bollandişti7. Aceste reguli, folosite iniţial pentru studiul diplomelor medievale, au fost apoi extinse la toate categoriile de izvoare scrise, şi au devenit în secolul al XlX-lea o parte indispensabilă a competenţei istoricului profesionist, despărţindu-l pe acesta de „diletanţi”.

Problemele care ne interesează atunci când analizăm critic un izvor istoric pot fi rezumate cu ajutorul următorului catalog de întrebări: Cine? Ce?

Când? Unde? Cum? De ce? Sau, pentru a folosi o clasificare devenită deja clasică, critica izvoarelor vizează două aspecte principale: stabilirea autenticităţii izvorului (critica externă) şi evaluarea credibilităţii informaţiilor transmise de izvor (critica internă).

Critica externă urmăreşte în esenţă stabilirea timpului, a locului şi a autorului unui izvor. Ea se realizează atât prin investigarea unor elemente fizice ale suportului material al izvorului (hârtie, filigran, sigiliu, grafia etc), cât şi prin analiza unor elemente de conţinut (termenii folosiţi, anumite formule diplomatice etc).

Critica internă a izvoarelor se realizează la mai multe niveluri. Unul dintre acestea este cel al întrebărilor referitoare la scopul pragmatic al izvorului. Cu câteva excepţii, izvoarele nu au fost elaborate pentru a sluji drept surse istoricilor, ci pentru a îndeplini anumite funcţii pragmatice, adică pentru a sluji pe autorii sau pe comanditarii lor. În acest sens, după cum a arătat Jacques Le Goff, orice document este un monument, adică un construct pe care istoricul trebuie să-l „de-monteze”, să-l „de-structureze” pentru a separa intenţia iniţială, posibil mistificatoare, de valoarea sa de adevăr8. Întrebarea-cheie ce trebuie pusă deci oricărui izvor este: ce interes a avut autorul (individual sau colectiv) în „producerea” izvorului respectiv? După ce am clarificat natura interesului pragmatic, trebuie să ne întrebăm dacă izvorul era în sine suficient pentru atingerea scopului urmărit de autor, sau dacă el trebuia mai întâi să determine modificări ale comportamentului unor contemporani ai autorului? În ultimul caz - care de altfel este mult mai frecvent decât cel al eficacităţii pragmatice nemediate - trebuie să identificăm pe destinatarul sau destinatarii mesajului inclus în izvor. Evident, după aceasta trebuie să ne întrebăm dacă izvorul a fost sau nu structurat special pentru a fi receptat favorabil de destinatarul ce trebuia influenţat pentru atingerea scopului pragmatic al autorului. Şi, odată ajunşi în acest punct, se cuvine să ne întrebăm dacă efortul de influenţare a destinatarului a condus sau nu la deformarea „faptelor” invocate sau descrise în izvor?

De obicei istoricul face analiza critică a unui izvor chiar în momentul în care are acces la izvorul respectiv. Această critică iniţială este foarte importantă, dar nu suficientă. Deseori, în urma criticii iniţiale păstrăm unele îndoieli cu privire la credibilitatea informaţiei dezvăluite de un anumit izvor, dar, ulterior, pe măsură ce studiem şi alte izvoare, se poate întâmpla ca informaţiile respective să fie confirmate de alte surse independente, şi îndoielile noastre să se dovedească neîndreptăţite. Sau, dimpotrivă, un izvor de a cărui credibilitate nu ne-am îndoit la început, poate fi infirmat prin confruntarea cu alte surse. De aceea, analiza critică nu este atât o etapă a cercetării istorice, cât un principiu ce trebuie să însoţească permanent munca de cercetare a istoricului.

VI. Stabilirea faptelor istorice.

Unul dintre ţelurile activităţii de cercetare istorică este stabilirea clară a unui set de fapte istorice (aceste fapte istorice pot fi atât fapte individuale - de tipul Ştefan cel Mare a murit în anul 1504 - cât şi fenomene sau procese istorice complexe, rezultate ale acţiunii unor grupuri mari de oameni pe durate mai lungi de timp).

Jerzy Topolski defineşte esenţa acestei etape a cercetării istorice astfel: „în general, se poate spune că scopul etapei de stabilire a faptelor este transformarea informaţiilor provenite din izvoarele care sunt socotite autentice şi credibile în afirmaţii despre fapte”9. Uneori, această transformare este extrem de simplă, izvoarele conţinând în mod explicit informaţiile pe care la considerăm esenţiale pentru faptul istoric ce ne interesează. Alteori însă, informaţiile din izvoare sunt mai obscure, sau nu tratează direct faptul ce ne interesează. Atunci trebuie să „citim printre rânduri”, să folosim diferite metode logice pentru a putea construi în mod valid afirmaţii despre anumite fapte istorice.

Dintre metodele indirecte de stabilire a faptelor istorice, Jerzy Topolski enumera - fără pretenţia de a oferi o listă completă - metoda filologică (lexicală), metoda geografică (spaţială), metoda genealogică, metoda regresivă, şi metoda comparativă10

Metoda filologică sau lexicală constă în stabilirea unor fapte istorice pe baza datelor lingvistice. De exemplu, utilizarea pe o durată mai mare de timp a aceluiaşi toponim (sau a unor forme foarte asemănătoare ale acestuia) este un argument în favoarea unei continuităţi de locuire în regiunea respectivă. La fel, utilizarea unor termeni instituţionali provenind dintr-o anume limbă străină poate să ne indice şi filiera pe care s-a realizat un anumit import instituţional.

Metoda geografică (sau cartografică) presupune folosirea cunoştinţelor geografice în stabilirea şi explicarea faptelor istorice. Astfel, plasarea pe hartă a aşezărilor atestate în documentele medievale ale Ţării Româneşti a îngăduit lui Ion Donat să extragă o concluzie care nu era conţinută în mod direct de izvoarele respective, şi anume aceea că cea mai mare parte a aşezărilor şi a populaţiei era concentrată în regiunile subcarpatice, în timp ce părţile sudice ale Ţării Româneşti, şi îndeosebi Bărăganul, erau slab locuite11. Metoda genealogică îngăduie stabilirea unor fapte istorice şi evidenţierea unor aspecte ale trecutului istoric pe baza cunoştinţelor referitoare la legăturile de rudenie dintre diferitele personaje istorice. Deseori, informaţiile genealogice îngăduie evidenţierea felului cum membrii aceleiaşi familii se ajută reciproc în competiţia socială, după cum interesele legate de împărţirea unor moşteniri explică destule acţiuni istorice altfel greu de înţeles. Metoda regresivă presupune reconstituirea succesivă a faptelor referitoare la epoci mai îndepărtate cu ajutorul informaţiilor referitoare la perioadele de timp imediat următoare. Cu alte cuvinte, istoricul care se foloseşte de metoda regresivă porneşte de la informaţiile relativ

complete despre perioada T, pentru a reconstitui faptele referitoare la perioada T(-1); apoi, pe baza informaţiilor dobândite despre perioada T(-1) încearcă reconstituirea faptelor referitoare la perioada T(-2), ş.a.m.d. Evident, gradul de certitudine a informaţilor astfel dobândite este mai mare pentru perioadele mai apropiate de momentul pentru care avem informaţii din izvoare, şi scade pe măsură ce ne îndepărtăm în timp. Dincolo însă de aceste limite ale sale, metoda regresivă este frecvent folosită în studiile istorice, şi este chiar indispensabilă pentru societăţile istorice în cazul cărora nu dispunem de izvoare scrise.

Metoda comparativă „serveşte nu numai pentru a stabili fapte despre care nu există informaţii directe în izvoare, ci şi pentru verificarea ipotezelor referitoare la explicaţiile cauzale”12. Nu vom intra acum în discuţia referitoare la rolul metodei comparative în stabilirea explicaţiilor istorice şi în general în interpretarea faptelor istorice. La nivelul faptelor istorice concrete, compararea a două sau mai multe cazuri istorice este menită să sugereze, cu ajutorul judecăţii prin analogie, forme de desfăşurare a evenimentelor pentru care nu există în izvoare suficiente informaţii directe. Evident, pentru ca o asemenea stabilire a faptelor să fie validă, este esenţial ca unităţile de comparat să fie judicios alese, şi să aibă suficient de multe trăsături comune pentru a îngădui o comparaţie validă; dacă deosebirile sunt mai importante decât asemănările, atunci şi validitatea raţionamentului prin analogie este mai slabă. De aceea, în practică istoricii compară fie fapte istorice aparţinând aceleiaşi societăţi în momente diferite, fie fapte istorice aparţinând unor societăţi distincte, dar asemănătoare şi contemporane în timp una cu alta. După cum atrag însă atenţia Heinz-Gerhard Haupt şi Jurgen Kocka, comparaţiile istorice, atunci când sunt realizate cu spirit critic şi respect faţă de adevărul faptelor istorice, pot evidenţia nu numai asemănări, ci şi deosebiri între cazurile comparate13; această observaţie evidenţiază o dată în plus necesitatea ca pre-judecăţile cu care pornim în aplicarea metodei comparative să fie evaluate critic şi la nevoie corectate prin confruntarea cu informaţiile concrete despre cazurile comparate.

Dincolo de metoda folosită pentru stabilirea faptelor istorice, la sfârşitul acestei etape vom dispune de un set de informaţii concrete cu privire la desfăşurarea evenimentului sau a procesului istoric care ne interesează. Totodată, datorită insuficienţei informaţiilor din izvoare sau din alte motive, este posibil ca în legătură cu anumite fapte istorice să persiste o serie de semne de întrebare; în acest caz este foarte important ca incertitudinile să fie explicit distinse de cunoştinţele ferme şi sigure.

VII. Explicaţia în istorie.

Verificarea ipotezelor iniţiale Istoricul nu trebuie să răspundă numai la întrebarea „Ce s-a întâmplat?”, ci şi la întrebarea „De ce a avut loc faptul

istoric X?”. Explicarea faptelor istorice ocupă deci un loc important în cunoaşterea istorică.

Explicaţia se poate realiza la mai multe niveluri. Deseori ea se realizează doar la un nivel descriptiv, istoricul considerând că prezentarea detaliată a desfăşurării faptelor este suficientă pentru evidenţierea mecanismului lor de desfăşurare. O variantă a acestui tip de explicaţie este aşa-numita explicaţie descriptiv-genetică, considerată de unii specialişti ca fiind tipul dominant de explicaţie istorică, prin care se consideră că pentru explicarea unui fapt istoric este suficientă stabilirea stadiilor sale succesive de dezvoltare (geneza sa). Pe lângă explicaţiile descriptive şi descriptiv-genetice, există şi explicaţii prin definirea unui concept sau termen istoric. Totuşi, forma deplină a explicaţiei în istorie este aceea care ia în discuţie cauzele unui eveniment, fenomen sau proces istoric.

Atunci când analizează cauzele unui fapt istoric, istoricii fac o distincţie între cauzele efective (directe şi indirecte) şi condiţiile favorizante (sau defavorizante) care au contribuit la realizarea respectivului fapt istoric. Cu alte cuvinte, istoricii trebuie să se întrebe atât „de ce?”, cât şi „cum?” sau „de ce aşa şi nu altfel?”.

Amplitudinea explicaţiei depinde de natura faptelor istorice cercetate. Astfel, pentru explicarea unor evenimente simple analiza cauzală este mai uşoară, în timp ce explicarea unor procese istorice complexe necesită deseori luarea în discuţie a unui număr mai mare de cauze şi condiţii de realizare a respectivului proces istoric; în acest din urmă caz, importantă devine ierarhizarea cauzelor şi condiţiilor favorabile, care la rândul ei se poate face fie impresionist, fie prin testare sistematică.

Una dintre problemele care apar atunci când se încearcă explicarea diverselor fapte istorice este stabilirea raportului dintre activitatea intenţională a oamenilor şi efectele neintenţionate ale activităţii umane14. Astfel, unul dintre câştigurile cele mai importante ale istoriografiei şi ştiinţelor sociale moderne este conştientizarea însemnătăţii istorice a efectelor ne-premeditate ale acţiunilor umane, precum şi a faptului că multe acţiuni umane au efecte diferite de scopul lor iniţial. Valabilă îndeosebi în cazul proceselor istorice complexe, această explicaţie prin efectele neintenţionate ale activităţii umane este de cele mai multe ori de natură structurală sau funcţională, adică se referă la locul şi funcţiile unui element în cadrul unui sistem mai larg. Pe de altă parte, chiar şi la nivelul analizelor structurale cu un nivel ridicat de abstractizare, nu trebuie pierdut din vedere faptul că în istorie structurile nu acţionează prin ele însele, ci prin intermediul oamenilor (sau al grupurilor de oameni). Or, în viaţa reală oamenii acţionează pe baza anumitor motive, eventual propunându-şi anumite scopuri. De aceea, chiar analizele structurale sau funcţionale abstracte nu trebuie să facă abstracţie de problema complexă a medierii umane, şi îndeosebi de nevoia de a verifica felul cum cauzalitatea

„obiectivă” este transformată în acţiune umană prin intermediul motivaţiilor subiective ale oamenilor. Atunci când analizăm structura motivaţională a unei acţiuni umane ne lovim însă de o altă problemă, şi anume raportul dintre motivaţiile raţionale şi cele iraţionale (de fapt, mai corect spus, non-raţionale). În această privinţă, una dintre tentaţiile căreia istoricii trebuie să-i reziste cu toată tăria este aceea de a extinde asupra trecutului felul de raţionament al prezentului. Oamenii din trecut aveau un cu totul alt nivel de cunoştinţe, acţionau în contexte existenţiale diferite şi aveau alte priorităţi sau preferinţe în definirea ţelurilor acţiunilor lor. În consecinţă, ceea ce nouă, în lumina experienţei noastre actuale, ni se părea non-raţional, s-ar putea să fi fost perfect raţional în condiţiile în care s-au decis pentru o acţiune oarecare oamenii din trecut, în acest context, chiar şi acţiunile pe care le considerăm aberante au o raţionalitate oarecare în felul de a judeca al oamenilor care au participat la realizarea lor.

Atunci când restabilim faptele şi încercăm să le explicăm, ideal ar fi să ne putem susţine toate argumentările cu informaţii relevante din izvoare. Din nefericire, izvoarele disponibile sunt rareori atât de explicite, de detaliate şi de clare pe cât am dori noi. Pentru a suplini lacunele informaţiilor din izvoare, istoricul recurge deseori la metoda comparativă. Comparaţia poate servi la evidenţierea unor aspecte care nu rezultă în mod direct din izvoare, a unor probleme şi conexiuni care altfel ar fi rămas obscure; îndeosebi comparaţia contrastivă (cuprinzând cazuri istorice care au trăsături comune, dar care au evoluat diferit) contribuie la conştientizarea de către istoric a alternativelor istorice, la o percepere mai fină a elementelor care au determinat un anumit sens al evoluţiei istorice. Totodată, utilizarea metodei comparative obligă pe cercetător la o relativizare a raportului său cu tema studiată, şi consolidează capacitatea sa analitică15.

Din procesul de stabilire a faptelor istorice şi de elaborare a unor explicaţi convingătoare pentru aceste fapte, istoricul procedează de obicei şi la verificarea ipotezelor de lucru cu care a început cercetarea. Evident, se poate întâmpla ca una sau alta dintre ipotezele iniţiale să fie confirmată de cercetarea izvoarelor, sau ca realitatea istorică să se dovedească diferită de felul cum ne-am imaginat-o iniţial. Dincolo însă de aceste posibilităţi şi de nevoia de a rămâne receptivi la eventualele „abateri” ale realităţii dezvăluite de izvoare, este important ca în acest moment să putem considera că am clarificat o parte cât mai mare din catalogul iniţial de probleme (sumarul provizoriu), incluzând aici neapărat problema centrală asupra căreia s-a axat demersul nostru. Acest bilanţ provizoriu certifică dacă ne-am îndeplinit scopul propus la debutul cercetării, şi ne arată de asemenea în ce măsură este de modificat planul iniţial al lucrării.

VIII. Construcţia şi sinteza istorică

Prin stabilirea faptelor şi a explicaţiilor istorice, ca şi prin verificarea ipotezelor iniţiale ale cercetării, istoricul se află deja în plin proces de

elaborare a răspunsurilor la problema fundamentală şi la întrebările subsumate acesteia. Totuşi, cunoştinţele parţiale astfel dobândite trebuie asamblate într-un tot coerent prin procesul de construcţie istorică. Potrivit clasificării lui Jerzy Topolski, construcţiile istorice sunt simple - adică structurate pe baza unui criteriu elementar, fie el cronologic, geografico-teritorial sau sistematic-factual - sau sintetice, cazul în care criteriile sunt combinate conform viziunii proprii a istoricului pentru a răspunde unor întrebări complexe cu privire la tema studiată16. Acelaşi Jerzy Topolski clasifică construcţiile sintetice în sinteze structurale, caracterizate prin preeminenţa structurii sistemului de referinţă, sinteze genetice, care pun accentul pe succesiunea şi legăturile cauzale dintre diferitele fapte istorice analizate, şi sinteze dialectice, care unesc dimensiunea structurală cu cea genetică17.

Aceste clasificări sunt desigur interesante din punct de vedere cognitiv, dar puţin utile în procesul practic de elaborare a unei lucrări istorice. în fapt, istoricul nu se gândeşte dacă produsul său va fi o sinteză structurală sau una genetică, ci pur şi simplu îşi structurează lucrarea conform percepţiei sale asupra conţinutului intrinsec al temei studiate, şi eventual conform anticipărilor sale referitoare la aşteptările publicului-ţintă al acestei lucrări. Dincolo însă de motivele care determină alegerea uneia sau alteia dintre formulele de construcţie istorică, ceea ce contează este ca planul să fie logic, şi să distingă ferm între diferitele niveluri de generalitate a cunoaşterii istorice. Astfel, este esenţial să marcăm clar trecerea de la studiile de caz concrete la adevărurile mai generale (macro-sintetice), şi invers. Această îmbinare a mai multor niveluri de generalitate este cu atât mai importantă cu cât cunoaşterea istorică nu urmăreşte doar tezaurizarea unui set de cunoştinţe punctuale, ci şi evidenţierea unor mecanisme recurente ale evoluţiei istorice, a unor modele cu un grad variabil de validitate; pe de altă parte, istoricii nu numai că sunt chemaţi să contribuie la elaborarea unor modele ale evoluţiei istorice, ci şi folosesc în cercetările lor modele elaborate de alţi istorici sau de specialişti ai diverselor ştiinţe sociale. Iar testarea validităţii acestor modele teoretice în diferite contexte istorice este una dintre contribuţiile cele mai importante pe care sunt chemaţi istoricii s-o aducă la cunoaşterea generală a evoluţiei umane18.

IX. Redactarea. Forme de prezentare a rezultatelor cercetării istorice

La capătul cercetării stă redactarea propriu-zisă a lucrării. Desigur, forma concretă a lucrării finale poate fi diversă, în funcţie de scopul său, ca şi în funcţie de modalitatea de prezentare aleasă. în cele ce urmează vom lua în discuţie unele aspecte ale redactării lucrărilor scrise, deoarece aceasta este forma în care sunt finalizate majoritatea cercetărilor istorice; menţionăm totuşi că rezultatul unei cercetări istorice poate fi prezentat şi sub forma unei expoziţii de obiecte, a unei înregistrări audio sau video etc.

Indiferent de forma aleasă şi de dimensiuni, lucrarea trebuie să fie clar structurată. Pentru aceasta este nevoie ca ea să aibă o introducere, o parte principală (care în cazul lucrărilor de mai mari dimensiuni trebuie divizată în mai multe părţi şi/sau capitole), concluzii şi anexe (bibliografie, eventual ilustraţii, extrase din izvoare etc).

Introducerea trebuie să cuprindă o descriere succintă a problematicii lucrării, unde să se puncteze întrebarea principală şi eventual chestiunile colaterale pe care lucrarea îşi propune să le clarifice, precum şi semnificaţia sau miza intelectuală a problemei tratate. Tot în cazul introducerii este bine să fie realizată şi o scurtă trecere în revistă a istoriografiei şi a izvoarelor referitoare la tema aleasă. Aici trebuie însă precizat că multe lucrări păcătuiesc prin faptul că partea dedicată istoriografiei este o simplă enumerare insipidă de titluri bibliografice, cu minimale comentarii laudative; or, pasajul dedicat istoriografiei nu trebuie să fie o variantă a listei bibliografice, ci o prezentare sintetică a felului cum a fost tratată de-a lungul timpului problema care face obiectul cercetării şi a momentelor (lucrărilor) care au marcat schimbări majore de perspectivă în această privinţă

În ceea ce priveşte partea expozitivă principală este mai greu de venit cu o regulă general valabilă. Totuşi, câteva principii generale se pot desprinde.

Mai întâi, conţinutul trebuie astfel aranjat încât să reflecte un plan logic axat pe răspunsul la întrebarea principală a cercetării. Dacă lucrarea este de mari dimensiuni şi o împărţim în mai multe părţi, capitole şi subcapitole, este important ca acestea să fie relativ echilibrate între ele - nu este normal ca un capitol să aibă 50 de pagini şi altul 3 pagini, sau ca un subcapitol să fie mai întins decât capitolul învecinat - şi să aibă titluri clare, care să reflecte fără ambiguităţi conţinutul. Desigur, nu este interzis ca unele titluri/subtitluri să aibă şi valenţe metaforice, dar aceasta nu trebuie să fie în dauna clarităţii, ci dimpotrivă în serviciul acesteia.

Expunerea propriu-zisă trebuie să fie adaptată în funcţie de publicul-ţintă. Umberto Eco insistă că în momentul trecerii la redactare, prima întrebare ce trebuie clarificată este „cui îi vorbesc?”19. Dincolo însă de nivelul de cunoştinţe şi de sofisticare intelectuală al potenţialului receptor, argumentarea trebuie să fie întotdeauna clară şi susţinută de exemple concrete. Conceptele centrale ale lucrării sau termenii tehnici folosiţi trebuie definiţi şi eventual explicaţi, dar fără a cădea în excesul de a explica şi termeni sau concepte intrate de mult în uzul curent, cum ar fi de exemplu „democraţie parlamentară”, „vot universal” etc. (se va face o excepţie dacă anumiţi termeni sunt folosiţi în accepţiuni diferite de înţelesul lor comun, sau dacă definiţia încetăţenită în cultura comună este defectuoasă). Totodată, înşiruirea argumentelor şi a exemplelor trebuie făcute cu economie de mijloace, astfel încât să nu împiedice urmărirea ideii de ansamblu; de aceea, în cazul în care există prea multe argumente sau exemple care nu ar aduce ceva radical nou în argumentaţie, este mai bine să se reţină în

textul principal doar unul sau două, cele mai importante sau mai sugestive, iar restul să fie invocat într-o frază, sau enumerat într-o notă de subsol sau într-o anexă la lucrare.

Într-o lucrare este uneori nevoie să fie citate pasaje din surse sau opinii aparţinând altor istorici. Potrivit lui Umberto Eco, „citatele sunt practic de două tipuri: (a) se citează un text asupra căruia ne oprim din punct de vedere interpretativ şi (b) se citează un text în susţinerea propriei interpretări”20. Tot Umberto Eco enunţă 10 reguli pentru folosirea citatelor, dintre care fără îndoială cea mai importantă este aceea că citatul trebuie să reflecte în mod onest părerea autorului citat (nu trebuie extrase tale-quale afirmaţii care în textul original sunt precedate sau urmate de rezerve critice sau de nuanţări importante ale autorului respectiv) şi să fie fidele în litera şi spiritul lor (toate întreruperile trebuie marcate cu trei puncte, iar intervenţiile şi lămuririle

Volume Prenumele şi numele autorului [dacă sunt mai mulţi coautori, prenumele şi numele coordonatorului cu menţionarea acestei calităţi în paranteză; dacă volumul nu are coordonator, atunci numele tuturor co-autorilor, cu condiţia ca aceştia să nu fie mai mult de 3], titlu [în textele scrise de mână sau la maşina de scris, unde nu există caractere italice, se subliniază - BM], volumul [vol.], ediţia/editor [ed.], localitate, Editura [Edit.] [facultativ], an, pagina [p.]. Ex.: Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, Bucureşti, Corint, 2001, p. 172.

Materiale publicate în periodice

Prenumele şi numele autorului, titlu, „Numele periodicului”, localitatea [facultativ], seria [dacă există mai multe serii], tomul [t.], anul calendaristic de apariţie, nr., pagina. Ex.: Mirela-Luminiţa Murgescu, Clerici şi intelectuali laici Intre confesiune şi naţiune In Transilvania anului 1852, „Revista Istorică” (serie nouă), 3, 1992, nr. 5-6, p. 571-578.

Documente de arhivă

Deţinător de arhivă, fond/colecţie [col.], serie/parte structurală, pachet/dosar, an, fila, [f.], retro/verso. Ex.: Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Braşov, fond Primăria Braşov, seria Acte Judecătoreşti, doc. 149/1795, f. 1 v.

Manuscris Deţinător, fond/colecţie, prenumele şi numele autorului, titlu, nr. manuscris, fila, retro/verso. Ex.: Biblioteca Academiei Române, Manuscrise, loan Barac, Naşteria, viaţa şi perina lui luda Iscarioteanui, acum în stihuri cu învăţături moralnice, ms. rom. 2309, f. 48 r.

Bază de date informatizată

Deţinător, numele bazei de date, data preluării bazei de date [facultativ], elementul de identificare a înregistrării (numărul secţiunii, pagina etc.) Ex.: World Bank, 2007 World Development Indicators, 12.01.2002, tab.1.1.

Internet Denumirea „gazdei”, adresa de bază a acesteia, alte elemente de identificare [facultativ], dare preluării informaţiei [facultativ] Ex.: http://history.hanover.edU/texts/nonantes/htlmart.X,

18.04.2000.

Teletext Numele postului emitent, data preluării informaţiei, numărul paginii, partea structurală, numărul subpaginii Ex.: TVR-TXT (din 01.08.1999), p. 351 - Ştiri, 1/1

Microfilme Deţinător, col., rola [r.], cadru [c] Ex.: Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, col. Microfilme Austria, r. 198, c. 316.

Obiect din colecţii muzeale sau personale

Deţinător, colecţia, numărul de inventar. Ex.: Biblioteca Academiei Române, Stampe, inv. 42.

proprii trebuie să fie puse între paranteze drepte sau între bare). Sau, pentru a-l cita riguros pe Umberto Eco, Regula 9 - ... Dacă autorul pe care-l citaţi, deşi demn de menţionat, cade într-o eroare evidentă, de stil sau de informaţie, voi trebuie să respectaţi eroarea sa, dar s-o semnalaţi cititorului cel puţin printr-o paranteză pătrată ... [sic]... „Regula 10-A cita este ca şi cum ai depune mărturie într-un proces. Trebuie să fiţi întotdeauna în măsură să reperaţi martorii şi să demonstraţi că sunt credibili. De aceea, referinţa trebuie să fie exactă şi punctuală (nu se citează un autor fără a spune în ce carte şi în ce pagină) şi trebuie să poată fi controlabilă de către origine...”21.

Prescurtarea/formula

Semnificaţia Regula de utilizare Formagrafică

Observaţii

Apud [ap.] După Când se citează indirect o anumită opinie, se introduce înainte de precizarea locului exact de unde am preluat citatul respectiv

 

în cazul informaţiilor obţinute prin viu grai, formula uzuală este „informaţie comunicată de...”

Idem [eadem]

Acelaşi [aceeaşi]

Acelaşi/aceeaşi autor/autoare ca la trimiterea precedentă, dar cu o lucrare diferită

   

Ibidem [ibid.].

Tot acolo Acelaşi autor [aceiaşi autori] cu aceeaşi lucrare ca şi la trimiterea precedentă

Italice sau subliniat

Dacă apare o diferenţă de volum sau pagină faţă de trimiterea precedentă, acestea se indică imediat după ibidem

Op. cit. Lucrarea citată

Se foloseşte numai după indicarea numelui autorului, pentru a indica o lucrare anterior citată a autorului respectiv

Italice sau subliniat

Se foloseşte numai dacă în trimiterile precedente s-a citat o singură lucrare a autorului respectiv. Dacă au fost citate mai multe lucrări ale aceluiaşi autor, la trimiterile următoare se prescurtează titlul prin folosirea primelor cuvinte relevante din titlu, urmate de...

Passim Ici şi colo Se foloseşte atunci când un anume termen sau o anumită idee apar în foarte multe locuri pe cuprinsul lucrării citate

   

O caracteristică a lucrărilor de cercetare istorică este aceea că folosesc trimiteri ştiinţifice. Trimiterile sunt forma prin care un om de ştiinţă îşi recunoaşte datoriile intelectuale faţă de autorii şi lucrările din care s-a informat, şi totodată o formă prin care se îngăduie verificarea informaţiei şi se evidenţiază co-respon-sabilitatea asupra acesteia. Trimiterile se dau atât după citate, cât şi după ideile preluate din diverse categorii de surse (izvoare, literatură secundară). în acest din urmă caz nu este nevoie să se facă trimiteri la ideile comune, de mult intrate în tezaurul comun de cunoştinţe al disciplinei sau chiar în cultura generală - de exemplu nu este necesar să se facă o trimitere atunci când se menţionează că Traian a cucerit Dacia în anul 106 - dar se cuvine să se facă trimitere la informaţiile mai deosebite preluate din anumite surse - de exemplu atunci când se indică nominal legiunile care au luat parte la asediul Sarmizegetusei. Există şi lucrări în care nu se impune folosirea trimiterilor ştiinţifice; în această situaţie sunt eseurile care nu au neapărat pretenţia rigorii ştiinţifice, sau sintezele şi manualele care utilizează numai în puţine situaţii informaţii care să nu facă parte din cultura generală de specialitate, şi unde bibliografia (deseori comentată) de la final oferă suficiente indicii pentru identificarea surselor folosite.

Din punct de vedere tehnic, există mai multe feluri în care se dau trimiterile ştiinţifice; având în vedere coexistenţa în lume a mai multor sisteme de redactare a trimiterilor (notelor), important este ca sistemul pentru care s-a optat să fie utilizat consecvent, astfel încât cititorul să primească o

informaţie completă şi să fie evitate orice fel de confuzii sau ambiguităţi. în cele ce urmează, vom menţiona doar două sisteme de realizare a trimiterilor ştiinţifice: sistemul academic clasic, şi sistemul autor-dată-pagină (cunoscut şi ca sistemul Chicago sau american).

Regulile de folosire a sistemului de trimiteri clasic au fost recent sistematizate de către Bogdan Popovici, prin raportare atât la standardul ISO 690-1987, cât şi la practica actuală a istoricilor22. în cele de mai jos am sintetizat unele dintre observaţiile mai ample ale lui Bogdan Popovici, şi am adăugat exemple concrete de elaborare a trimiterilor. în paranteze drepte au fost incluse unele indicaţii referitoare la includerea elementului respectiv, şi - cu litere boldate - unele abrevieri convenţionale.

O menţiune importantă: „Datele necesare întocmirii trimiterilor bibliografice nu se preiau de pe copertă, ci de pe FOAIA DE TITLU!!”23.

În cadrul sistemului clasic, se folosesc şi anumite prescurtări uzuale specifice24:

Pe lângă acestea, sistemul clasic mai foloseşte şi alte abrevieri speciale (îndeosebi în cazul numelor de publicaţii periodice - de exemplu JEH pentru „The Journal of Economic History” - în cel al unor instituţii - de exemplu DJAN repete dintr-un punct de vedere diferit ceea ce aţi spus deja într-un mod esenţial, f) Notele folosesc pentru corectarea afirmaţiilor din text: în acest sens sunteţi siguri de ceea ce afirmaţi dar sunteţi şi conştienţi că cineva s-ar putea să nu fie de acord, ori mai curând consideraţi că, dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea ivi o obiecţie la afirmaţia voastră. Atunci, a insera o notă parţial reductivă va fi dovadă nu doar de lealitate ştiinţifică, ci şi de spirit critic, g) Notele pot servi la traducerea italiană [românească - BM] a unui citat care era esenţial să fie dat în limba străină sau la versiunea originală de control a unui citat care, din exigenţe de fluiditate a discursului, era mai comod să fie dat în traducerea italiană [românească], h) Notele folosesc spre a plăti datorii. A cita o carte din care s-a extras o frază înseamnă a plăti o datorie. A cita un autor de ia care s-a degajat o idee sau o informaţie înseamnă a plăti o datorie. Câteodată, totuşi, trebuie plătite şi nişte datorii mai puţin documentabile şi poate deveni regulă de corectitudine ştiinţifică a avertiza, spre exemplu, că tot ceea ce expunem nu s-ar fi putut naşte fără stimulii primiţi de la lectura cutărei opere sau din conversaţiile private cu cutare cercetător”25. La scopurile menţionate mai sus am mai adăuga două: prin citarea anumitor lucrări mai deosebite, sau prin comentariile favorabile sau critice la anumite lucrări, notele de subsol servesc la edificarea unei complicităţi între autor şi cititor, având deci o certă funcţie retorică; totodată, notele au şi o funcţie formativă, întrucât prin trimiterea la anumite lucrări mai deosebite se poate orienta lectura cititorului interesat de subiect, facilitându-i-se acestuia accesul spre noi piste cognitive.

Umberto Eco oferă şi o serie de sfaturi procedurale şi stilistice, dintre care spicuim: "Vi se poate recomanda să rescrieţi teza de mai multe ori sau de a scrie alte lucruri mai înainte de a începe teza, fiindcă a scrie înseamnă şi o chestiune de antrenament... Nu sunteţi Proust. Nu faceţi fraze lungi. Dacă vă survin, scrieţi-le, dar, apoi, scurtaţi-le... Definiţi totodeauna un termen atunci când îl introduceţi pentru prima oară. Dacă nu ştiţi să-l definiţi, evitaţi-l... Nu explicaţi unde se află Roma fără a explica apoi unde este Timbuctu... Nu atribuiţi unui autor o idee pe care el o reia ca idee a altcuiva"26.

Concluziile sunt o parte esenţială a oricărei lucrări de cercetare istorică. Se pot insera concluziile parţiale la sfârşitul capitolelor sau a diferitelor subdiviziuni ale lucrării, dar aceasta nu scuteşte de includerea unei părţi distincte dedicate concluziilor generale. Acestea trebuie să răspundă explicit problemei centrale enunţate încă din introducere, şi să reliefeze însemnătatea răspunsurilor la care s-a ajuns în urma cercetării, şi eventual să indice noi direcţii de investigaţie ştiinţifică. Regula clarităţii este esenţială în formularea concluziilor, dar fermitatea şi claritatea trebuie să se îmbine cu grija pentru nuanţe şi cu o anumită prudenţă ştiinţifică.

În fine, o lucrare ştiinţifică poate include şi mai multe anexe.

Dintre acestea, cea mai importantă este lista bibliografică. Aceasta poate fi explicit selectivă, sau poate aspira spre un caracter exhaustiv; dacă în lucrare a fost folosit sistemul trimiterilor autor-dată-pagină, atunci este obligatoriu ca bibliografia să cuprindă toate lucrările citate. Dacă lista bibliografică este relativ scurtă, ea va fi ordonată strict alfabetic după autori; în cazul lucrărilor de mai mari dimensiuni, unde şi lista bibliografică este mai lungă, se pot introduce subdiviziuni, despărţindu-se izvoarele de literatura secundară. Există şi structurări mai detaliate, care disting la categoria izvoarelor între izvoarele inedite şi izvoarele edite, acordând eventual locuri separate pentru colecţiile de presă, pentru izvoarele arheologice şi/sau numismatice şi pentru bazele de date electronice; de asemenea, în cadrul literaturii secundare este posibil să se distingă între lucrările generale (categorie în care ar intra de exemplu sintezele referitoare la o întreagă epocă sau la istoria generală a unei ţâri) şi lucrările speciale referitoare la tema studiată sau la aspecte ale acesteia.

La categoria anexe mai pot fi incluşi apendici cuprinzând discuţii asupra unor subteme speciale care nu şi-au găsit locul în textul principal, ilustraţii, hărţi, cataloage de descoperiri arheologice, extrase din izvoare, tabele cronologice sau sinoptice, liste ale persoanelor care au ocupat anumite demnităţi sau funcţii, liste ale tabelelor sau ale graficelor folosite pe parcursul lucrării, indici (de persoane, de locuri, de materii sau generali) etc. După cum lesne se poate vedea, lista eventualelor anexe este deschisă. Pe de altă parte, anexele nu sunt un scop în sine, ci doar mijloace pentru a uşura publicului cititor asimilarea întregii informaţii transmise de autor; de

aceea, trebuie întotdeauna să existe un echilibru între dimensiunile lucrării şi anexe, în sensul că acestea din urmă nu trebuie să eclipseze textul propriu-zis a lucrării, cel în cadrul căruia istoricul aduce efectiv o contribuţie originală la progresul cunoaşterii istorice.

                                                                                                                         Bogdan Murgescu,  Profesor univ. dr., Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

1 Dintre lucrările metodologice de referinţă în istoriografia universală amintim aici, fără pretenţia exhaustivităţii: Ernst Bernheim, Lehrbuch der historischen Methode, Leipzig, 1889; Charles Langlois, Charles Seignobos, Introduction aux âtudes historiques, Paris, 1897; L'histoire et ses mâthodes. Volume publie sous la direction de Charles Samaran, Paris, 1961; Jerzy Topolski, Metodologia istoriei, Bucureşti, 1987; Paul Veyne, Cum se scrie istoria, Bucureşti, 1999.

2 Nici în acest caz, enumerarea noastră nu are pretenţia exhaustivităţii: Aurelian Sacerdoţeanu, Îndrumări în cercetări istorice, Bucureşti, f.a. [1943]; Radu Manolescu, Teorie, metodologie şi terminologie în istorie (cu referire la medievistică), „Revista istorică” (serie nouă), 1, 1991, nr. 11-12, p. 615-623. În perioada când redactam acest studiu, lucrărilor româneşti de referinţă în domeniu li s-a adăugat un studiu al fostului meu student, Bogdan Florin Popovici, Câteva consideraţii privind metodica realizării unei lucrări ştiinţifice în domeniul istoriei, „Hrisovul. Buletin al Facultăţii de Arhivistică”, VI-VII, 2001, p. 217-244.

3 Dintre acestea, trei volume cuprind informaţii referitoare la lucrările publicate în secolul al XIX-lea şi până spre 1960 cu privire la secolul al XIX-lea românesc, iar celelalte şapte includ lucrările realizate de istoricii români în diverse intervale de timp din 1944 şi până în 1999.

4 Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă. Disciplinele umaniste, [Craiova], 2000, p. 117.

5 Bogdan Florin Popovici, op. cit., p. 226-227.

6 Jerzy Topolsky, Metodologia istoriei, București, 1987, p. 281.

7 Denumire generică pentru călugării angajaţi în publicarea vieţilor sfinţilor (colecţia Acta Sanctorum). Etimologic provine de la numele iezuitului loannes Bollandus (1596-1665).

8 Jacques Le Goff, Histoire etmâmoire, [f. I.], Editions Gallimard, 1988, p. 304.

9 Jerzy Topolski, op. cit, p. 315.

10 Ibidem, p. 322-328.

11 Ion Donat, Aşezările omeneşti din Ţara Românească In secolele XIV-XVI, „Studii. Revistă de istorie”, 9, 1956, nr. 6, p. 75-95.

12 Jerzy Topolski, op. cit, p. 325.

13 Heinz-Gerhard Haupt, Jurgen Kocka, Historischer Vergleich: Methoden, Aufgaben, Probleme. Eine Einleitung, în Heinz-Gerhard Haupt, Jurgen Kocka (hg.), Geschichte und Vergleich. Ansătze und Ergebnisse internaţional vergleichender Geschichtsschreibung, Frankfurt/New York, 1996, p. 9-11.

14 Jerzy Topolski, op. cit., p. 374.

15 Heinz-Gerhard Haupt, Jurgen Kocka, op. cit., p. 12-14.

16 Jerzy Topolski, op. cit., p. 402-403.

17 Ibidem, p. 405-406.

18 Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000, Bucureşti, 2000, p. 15-17.

19 Umberto Eco, op. cit., p. 157.

20 Ibidem, p. 169.

21 Ibidem, p. 174-175.

22 Bogdan Florin Popovici, op. cit, p. 228-233.

23 Ibidem, p. 230.

24 Tabelul de mai jos a fost sintetizat de noi după cel mai amplu alcătuit de Bogdan Popovici, op. cit, p. 238-242.

25 Ibidem, p. 181-183.

26 Ibidem, p. 159, 166, 194.