DEFINITIA CERCETARII

Dictionar: Noul dictionar explicativ al limbii romane - NODEX

CERCET//ÁRE ~ări f. 1) v. A CERCETA. 2) Studiu amanunţit efectuat în mod sistematic cu

scopul de a cunoaşte ceva; investigaţie. O ~ valoroasă. 3) mil. Acţiune de culegere a informaţiilor

despre inamic; recunoaştere. ~ări secrete. [G.-D. cercetării] v. a cerceta

Dictionar: Dictionarul explicativ al limbii romane - DEX '98

CERCETÁ, cercetez, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) examina cu atenţie; a (se) observa, a (se)

controla. ♦ Tranz. A studia, a consulta. ♦ Tranz. A căuta. 2. Tranz. A căuta să afle; a se informa;

a iscodi. 3. Tranz. A întreba, a chestiona. ♦ (Jur.) A face o cercetare; a ancheta. 4. Tranz. (Pop.)

A vizita. – Lat. circitare „a da târcoale”.

Lucrarea ştiinţifică

Dictionar: Dic ț ionarul explicativ al limbii romane - DEX '98

LUCRÁRE, lucrări, s.f. 1. ♦ (Concr.) Lucru realizat printr-o muncă fizică sau intelectuală. ♦

Studiu scris asupra unui anumit subiect; scriere, operă artistică sau științifică.

Sunt considerate lucrări ştiinţifice documentele ce aparţin unei tipologii variate, de la

simple referate tematice ale studenţilor, la tratate de specilalitate elaborate de colective

academice sau rapoarte ale unor proiecte de cercetare. Enumeram aici câteva specii care aparţin

stilului ştiinţific: recenzii, referate, lucrări de licenţă, dizertaţii, teze de doctorat, eseuri, articole,

studii, comunicări ştiinţifice, compendii, publicaţii seriale de specialitate, monografii, tratate,

dicţionare, enciclopedii, rapoarte de cercetare etc.

Lucrările ştiinţifice pot fi lucrări teoretice sau prezentări ale unor cercetări aplicative sau

combinări de cercetări teoretice şi cercetări aplicative; pot avea un singur autor sau autori

multipli şi realizarea unor asemenea lucrări trebuie să aibă în vedere specificitatea fiecărei teme

dezvoltate.

1

Specii ale stilului ştiinţific

În cele ce urmează ne vom opri asupra unor specii ce prezintă un interes deosebit:

Articolul

Articolul este o lucrare de dimensiuni mai mari, având un pronunţat caracter de

originalitate, care tratează o temă ştiinţifică bine stabilită. Această specie se găseşte mai des în

stilul publicistic şi tinde să-şi piardă din prestigiu ca specie a stilului ştiinţific.

Dictionar: Dic ț ionarul explicativ al limbii romane - DEX '98

ARTÍCOL, articole, s.n. 1 Expunere scrisă (de proporții mai reduse) cu caracter publicistic, po temă politică, economică, etc.

Compendiul

Dictionar: Dic ț ionarul explicativ al limbii romane - DEX '98 COMPÉNDIU, compendii, s.n. 1.

Expunere sintetică a unei lucrări, a unei discipline sau a unei concepții; conspect; publicație în

care se face o asemenea expunere.

De regulă compendiu se scrie după un tratat, pentru prezentarea succintă a acestuia, dar

pot apărea şi compendii ale istoriilor literare, ca de ex.: G. Călinescu, Istoria literaturii române.

Compendiu, Editura Naţională Mecu SA, Bucureşti, 1945, lucrare scrisă după monumental

Istorie… din 1941.

Comunicarea ştiinţifică

Dictionar: Dic ț ionarul explicativ al limbii romane - DEX '98

COMUNICÁRE, comunicări, s.f. 2. Prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o problemă științifică. – V. comunica.

Este o variantă orală a unui articol sau studiu ştiinţific, care se poate prezenta şi într-o

formă prescurtată, dacă lectura integrală depăşeşte timpul alocat prezentării.

Comunicarea ştiinţifică permite transmiterea cunoştinţelor ştiinţifice între indivizi şi este

o necesitate practică a cercetătorilor, fiind în acelaşi timp o sursă, dar şi un mijloc de control, de

verificare, de analiză si de acumulare a cunoaşterii.

Comunicarea şi cercetarea ştiinţifică sunt strâns legate între ele, şi pe bună dreptate, se afirmă că,

2

fără cercetare nu este nimic de comunicat iar fără comunicare, cercetarea nu progresează.

Comunicarea ştiinţifică se situează în centrul activităţii de cercetare şi prin urmare orice

cercetător trebuie să ştie să comunice altora rezultatele sale şi să participe activ la discuţii şi la

lămurirea unor „controverse”.

Eseul

Dictionar: Dic ț ionarul explicativ al limbii romane - DEX '98

ESEU, eseuri, s.n. 1. Studiu de proporții restrânse asupra unor teme filozofice, literare sau științifice, compus cu mijloace originale, fără pretenția de a epuiza problema.

Caracteristici: prezenţa factorului inedit, a originalităţii, lipsa aparatului critic, este

considerat o “opera de personalitate”.

Recenzia

Dictionar: Dic ț ionarul explicativ al limbii romane - DEX '98

RECÉNZIE, recenzii, s.f. Prezentare succintă (la apariție) a unei opere literare sau științifice,

cu comentarii și aprecieri critice. – Din germ. Rezension, it. recensione.

Spre deosebire de o recenzie literară, unde elemental subiectiv este admis, recenzia la o

carte ştiinţifică trebuie să fie cât mai obiectivă posibil.

Câteva repere pentru realizarea unei recenzii:

- Dacă autorul este mai puţin cunoscut, se pot oferi câteva date referitoare la acesta;

- Se face o descriere bibliografică, adică se prezintă fişa cărţii, cu toate datele de pe pagina

de titlu;

- Se face o prezentare, preferabil succintă, a conţinutului cărţii;

- Se evidenţiază punctele tari şi cele slabe ale cărţii.

Pentru a face toate acestea, cel care realizează recenzia trebuie să fie el însuşi un

specialist.

3

Referatul

Dictionar: Dic ț ionarul explicativ al limbii romane - DEX '98

REFERÁT, referate, s.n. Dare de seamă, scrisă sau orală, asupra unei cărți, a unei activități etc

“Expunere succintă asupra unui subiect ştiinţific sau literar, bazată pe informaţia

bibliografică” (Magdalena Vulpe, Ghidul cercetătorului umanist, Editura Clusium, Cluj-Napoca,

2002.)

Studiul

DEX '98

STÚDIU, studii, s.n. 1. 3. Lucrare, operă științifică.

Studiul este apropiat de articol, însă presupune abordare ştiinţifică şi nu publicistică. Studiul

are dimensiuni variabile de la zeci de pagini la sute de pagini. El este însoţit obligatoriu de note

şi bibliografie. Studiile pot fi publicate în diferite forme:

- În lucrări independente care pot avea mai multe volume;

- În volume colective;

- In reviste de specialitate;

- Ca studii introductive la diverse volume.

Teza de licenţă

Dictionar: Dic ț ionarul explicativ al limbii romane - DEX '98

TÉZĂ, teze, s.f. Teză de licență (sau doctorat) = lucrare științifică prezentată de un candidat

pentru obținerea titlului de licențiat (sau de doctor în științe). – Din fr. thèse, lat. thesis.

Reprezintă lucrarea pe care orice absolvent al unei instituţii de învăţământ superior

trebuie să o prezinte în faţa unei comisii, pentru obţinerea diplomei de absolvire. Ea este proba

4

maturităţii candidatului, a cunoştinţelor acumulate şi a deprinderii cu tehnicile scrierii unei

lucrări ştiinţifice. Lucrarea dezvoltă o temă propusă de profesorul îndrumător ori de canditatul

însuşi. Ea are un nr. minim impus de pagini şi este prezentată oral în faţa unei comisii care

stabileşte, impreună cu profesorul îndrumător, nota tezei.

Tratatul

Dictionar: Dic ț ionarul explicativ al limbii romane - DEX '98

TRATÁT, tratate, s.n. 1…. 2. Lucrare cu caracter special, în care sunt expuse, metodic,

problemele fundamentale ale unei discipline. [Var.: (înv.) tractát s.n.] – Din it. trattato.

Este o lucrare sintetică de mari dimensiuni, în care sunt abordate problemele

fundamentale ale unei discipline. Există, aşadar, tratate privind dreptul romanesc, istoria limbii

române etc. Tratatele pot avea un singur autor sau, în cele mai multe cazuri, dat fiind volumul de

muncă însemnat pe care îl presupune scrierea unui tratat, un colectiv de autori.

CREAŢIA ŞTIINŢIFICĂ

Justificarea şi scopul acţiunii de cercetare ştiinţifică stau în obţinerea unor rezultate

originale, nu ale unor reproduceri în serie, ci întotdeauna a unor creaţii cu valoare de unicat.

Procesul creaţiei ştiinţifice se soldează cu un produs finit, descoperirea sau invenţia.

Descoperirea (un speolog descopera o pestera si scrie un studiu valoros despre aceasta) este

realizarea unor noi cunoştinţe asupra realităţii obiective, pătrunderea în arii neexplorate încă.

Invenţia (Graham Bell inventeaza aparatul care ulterior ia numele de telefon) constă în găsirea

unui procedeu sau în construirea unui instrument care să poată la rândul său favoriza progresul

cunoaşterii.

Descoperirea priveşte fapte reale, existente dar necunoscute până în prezent. Invenţia

reprezintă construcţii ale omului, inexistente mai înainte.

5

Obiectul descoperirii este natura sau societatea, cel al invenţiei este activitatea

omenească. Între descoperire şi invenţie există o legătură indestructibilă: invenţia unui aparat, a

unei anumite tehnici urmează sau precede descoperirea unui fapt, a unei legi etc.

Ambele aspecte ale creaţiei ştiinţifice presupun noutate, originalitate.

PRINCIPII EURISTICE1

Cercetarea ştiinţifică posedă multe din elementele artei, configurându-se de fiecare dată

altfel, neputând fi controlată prin reguli.

În conduita cercetătorului se pot totuşi distinge câteva reguli de control:

-acumularea unor noţiuni suficiente, solide şi variate, bine schematizate şi construite;

- întreţinerea acestora prin revizuiri critice frecvente;

- întreţinerea spiritului creaţiei prin exerciţii constante;

- incursiuni în alte domenii;

- punerea problemelor într-o manieră ştiinţifică;

- activitate la intensitate maximă;

- revenirea în numeroase rânduri asupra subiectului;

- punerea de întrebări referitoare la subiectul tratat.

INFORMAREA

ŞI DOCUMENTAREA ŞTIINŢIFICĂ

1 Dictionar: Dictionarul explicativ al limbii romane - DEX '98

EURÍSTIC, -Ă, euristici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Despre procedee metodologice) Care serveşte la

descoperirea unor cunoştinţe noi. 2. S.f. (Rar) Metodă de studiu şi de cercetare bazată pe descoperirea de

fapte noi; arta de a duce o dispută cu scopul de a descoperi adevărul. [Pr.: e-u-] – Din fr. euristique.

6

Informarea şi documentarea nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc prin care se

realizează o nouă lucrare, o nouă etapă de cercetare etc.

În majoritatea domeniilor de cercetare volumul bibliografic este vast şi din această cauză

cercetătorului de astăzi îi este imposibil să citească şi să analizeze tot ceea ce s-a scris în

domeniul său de interes. În această stare de lucruri, cercetătorul este nevoit să parcurgă partea

esenţială a bibliografiei existente. El trebuie să se axeze pe lucrările princeps2, iniţiatoare de noi

domenii, care au prioritate faţă de cele succesive şi să adauge lecturii sale, din apariţiile noi, pe

cele mai valoroase.

Informarea este inutilă dacă nu este temeinică, cu aprofundarea şi deplina înţelegere a

problemelor. Lectura, oricât de vastă, dobândeşte valoare doar în măsura în care este însoţită şi

de o meditare activă.

Etapele de lucru anterioare redactarii

Literatura ştiinţifică se prezintă sub forma unor tipuri foarte variate de lucrări, fiecare cu

extindere şi structurare particulară. Există însă, câteva etape care trebuie urmate, valabile pentru

toate lucrările, atât în redactare cât şi anterior acesteia.

ALEGEREA TEMEI

PATRU REGULI DE URMAT IN ALEGEREA TEMEI – tema de licenta:

1 Sa raspunda intereselor candidatului (sa fie legata de tipul de examene date, de cultura sa, de lecturile

sale etc.);

2 Sursele sa poata fi usor de procurat;

3 Sursele sa poata fi usor de folosit (accesibilitate);

4 Tabloul metodologic3 al cercetarii sa fie accesibil experientei candidatului.

2 Dictionar: Dictionarul explicativ al limbii romane - DEX '98

PRÍNCEPS adj. invar., s.m. invar. 1. Adj. invar. (În sintagma) Ediţie princeps = prima ediţie a

operei unui scriitor (clasic). 2. S.m. invar. Împărat în Imperiul Roman. [Pr.: prin-] – Cuv. lat. 7

Prima etapă a unei lucrări ştiinţifice, de orice fel ar fi ea, o constituie alegerea temei, a

subiectului care trebuie cercetat.

Tentaţia de a trata un subiect care vorbeşte despre multe lucruri este foarte mare pentru cel

care doreşte pentru prima dată să scrie o lucrare importanta, cum ar fi o teza de licenţă. Primul

impuls ar fi acela de a scrie o teză cu titlul, spre ex., Dreptul roman. Realitatea, volumul imens

de munca si lipsa de experienta, însa va impune repede o restrângere a temei, cum ar fi  :

Testamentul în dreptul roman. Aceste tentaţii sunt periculoase şi un începător nu le va putea face

faţă.

Dupa consultarea bibliografiei, viitorul absolvent va constata ca si Testamentul în dreptul

roman i-ar impune un volum mare de munca si s-ar afla in dificila situatie de a lucra cu prea

multe informatii, cu multe etape istorice si cu diferiti autori. O noua restrangere a temei se va

arata necesara si o lucrare cu titlul, spre ex., Testamentul in opera lui Gaius va face abordarea

mult mai simpla si la indemana celui care este pus pentru prima data in fata redactarii unei

lucrari importante.

Este asadar foarte important, atunci cand ne alegem tema unei lucrari, sa restrangem

subiecrul la puterea de sinteza, la puterea de munca si experienta avute la momentul cand dorim

sa scriem lucrarea.

Alegerea temei trebuie să fie determinată de utilitatea teoretică şi practică a studierii ei,

dacă au fost rezolvate sau nu toate problemele care o compun, dacă mai există izvoare utilizate

eronat, rectificarea acestor erori, dacă au apărut surse noi.

Bibliografia

Se întocmeşte înaintea redactării lucrării, lectura cărţilor cerând mult timp, mai întâi

pentru lectura însăşi, apoi pentru întocmirea fişelor şi ordonarea materialului parcurs. Notarea

3 Dictionar: Marele dictionar de neologisme - MDN

METODOLOGÍE s. f. 1. parte a filozofiei care se ocupă cu analiza teoretică a metodelor în ştiinţa

modernă; ştiinţă şi teorie despre metodă. 2. ansamblul metodelor de cercetare într-o anumită ştiinţă. (< fr.

méthodologie)

8

bibliografiei se face într-un mod specific - mod asupra căruia vom reveni în amănunt intr-un alt

capitol. Bibliografia este plasată la sfârşitul capitolelor ori al lucrării.

Dupa formularea subiectului, urmează depistarea şi lectura critică a principalelor lucrări din

tema aleasă, culegerea de material informativ începând cu cercetarea principalelor lucrări de

sinteză pentru orientarea în problemă şi pentru a găsi puncte de plecare. Se studiază apoi şi

lucrările speciale. În scurt timp se alcătuieşte o bibliografie a problemei care este bine să fie cât

mai cuprinzătoare, exhaustivă dacă este cu putinţă. Criteriul de alcătuire poate fi cel cronologic

sau cel alfabetic (cel mai des este folosit cel din urma). Lista trebuie să cuprindă toate datele

bibliografie precum şi locul, dacă-l ştim, unde se găsesc lucrările. Alcătuirea acestei bibliografii

se realizează fie în biblioteci, la fişierul alfabetic sau tematic, fie consultând lucrări cu caracter

bibliografic cum ar fi, spre ex., Bibliografia istorică a României, fie din subsolurile lucrărilor pe

care le consultăm şi care cuprind referiri de acest fel, fie din alte lucrări cu caracter bibliografic.

Pe lângă această bibliografie se mai poate alcătui şi o listă a fondurilor şi colecţiilor arhivistice

unde ştim că s-ar putea găsi materiale care se referă la subiectul ales. Trebuie apoi consultate şi

lucrările străine referitoare la istoria Romaniei. Lista acestora se află în buletinele bibliografice,

cum ar fi: Cărţi străine în bibliotecile din România. Istorie sau Din sumarul periodicelor

străine. Istorie.

Studierea materialului

Urmează apoi studierea materialului adunat. Se stabilesc punctele de lucru, precum şi

planul definitiv al lucrării. Se analizează izvoarele referitoare la problemă, se verifică

autenticitatea lor, se realizează o selecţie şi o ierarhizare a lor în funcţie de valoarea fiecărei

categorii şi de ponderea pe care vrem să o acordăm fiecărei surse documentare după planul ultim,

definitivat, ceea ce presupune reclasarea fişelor în alte plicuri şi alte dosare. În continuare

urmează faza conceperii lucrării, faza creatoare - enunţarea tezelor lucrării respective, stabilirea

legăturilor şi conexiunea faptelor istorice pe care le tratează lucrarea. Se impune o judecată cât

mai obiectivă a evenimentelor. Conform planului se va redacta fiecare capitol în parte în ordinea

pe care o considerăm cea mai logică şi mai limpede. Lucrarea trebuie să cuprindă: introducere,

9

cuprins şi încheiere, precum şi aparatul critic: note, bibliografia, anexele (ilustraţii, planşe,

documente, indice de nume, locuri etc.).

Fisele

Fişa bibliografica

După identificarea surselor bibliografice, acestea sînt notate pe fişe bibliografice. Fişa

bibliografică trebuie să conţină următoarele elemente: numele autorului şi titlul cărţii,

numărul volumului, ediţia, editura, locul de apariţie şi anul apariţiei. În cazul unui articol

dintr-o revistă: numele autorului, titlul articolului, titlul revistei, tomul, numărul din anul

curent şi anul curent, locul apariţiei (la revistele mai puţin cunoscute), numărul paginilor

unde se găseşte articolul citat. Pentru facilitarea investigaţiilor ulterioare, pe fişă va fi notată

biblioteca unde se găseşte sursa citată şi, evident, cota cărţii sau revistei respective. Pe verso,

în câteva cuvinte se rezumă conţinutul articolului sau se notează capitolul de interes din

cuprinsul cărţii. După identificarea şi notarea surselor, se trece la prelucrarea informaţiilor

conţinute în ele. Rezultatele se notează în fişele de lucru. De obicei, titlul lucrării citate este

marcat printr-un corp de literă deosebit - în cazul tipăririi, mai ales, prin cursive - sau prin

subliniere, în cazul unui manuscris. Numele revistei, de obicei, apare între ghilimele. De

obicei, pentru că, astăzi, din raţiuni de economie tipografică ori sub presiunea timpului, se

renunţă la asemenea convenţii, care oferă unei lucrări, mai bine zis aspectului ei, şi un spor

estetic. 

           

Fişa de lucru nu urmează, propriu-zis, un standard, dar totuşi ea trebuie să conţină câteva

elemente obligatorii. Fişa de lucru poate fi de mărimea unei jumătăţi sau sfert de coală A4.

Ea trebuie să aibă un titlu prin care să poată fi imediat sesizat conţinutul fişei. Eventual, lângă

titlu poate fi trecut numele autorului care e fişat. Pe margine, se notează numărul paginii din

care se preiau informaţiile. Informaţia poate fi fişată prin rezumare sau prin citat. Fişa de

lucru trebuie să conţină, obligatoriu, în subsolul paginii - pentru a putea fi identificată ! - o

fişă bibliografică a sursei în cauză. De exemplu, se notează: N. Iorga, Istoria românilor,

10

numărul volumului, editura, locul apariţiei, anul apariţiei. Fişele, odată terminate, se

grupează pe probleme şi se introduc în plicuri speciale, notîndu-se cu grijă cuprinsul lor.

ALTE TIPURI DE FISE

Fise de idei

Pe fiecare fisa se noteaza în stînga sus ideea principala; în cuprinsul fisei sînt mentionate

argumentele, exemplele, aspectele particulare ale ideii respective. Ideal ar fi ca fiecare fisa sa contina o

singura idee (sau, eventual, ca o singura idee mai mare sa fie cuprinsa pe mai multe fise). Aceste fise sînt

utile în pregatirea rezumatelor, conspectelor sau pentru familiarizarea cu o lucrare.

Fise de citate

Pe fiecare fisa se noteaza unul sau mai multe citate; eventual, în stînga sus se poate nota ideea

centrala. Aceste fise sînt utile în cazul întocmirii unor lucrari (referate, eseuri etc.).

Fise combinate

Pot contine elemente din fisele de idei, fisele de citate si notatii personale.

PLANUL DE LUCRU

Dupa intocmirea fiselor si lectura biblografiei – lucrarile de baza, pentru a incepe teza

trebuie intocmit planul de lucru si formulat titlul lucrarii.

Dupa ce am formulat titlul (daca titlul dat initial este prea general, folosim un subtitlu

care sa exprime exact continutul lucrarii), trebuie sa fie stabilite cateva etape de lucru care sa

corespunda capitolelor din lucrare si in final cuprinsului lucrarii.

Se incepe planul printr-o schita de introducere care nu e decat un comentariu in sinteza a

tot ce ati scris in plan:

Ex: In primul capitol al lucrarii noastre vom incerca sa aflam care... In al doilea capitol

vom arata prin analiza cu exemple cum... In al treilea capitol vom aborda problema... In

concluzie vom demonstra ca... Metoda pe care o vom urma este...

11

Pe parcursul scrierii tezei, introducerea si planul se vor modifica intr-o oarecare masura,

dar stabilirea lor initiala este esentiala pentru coerenta tezei. E necesar ca in cuprins sa avem

stabilita impartirea logica a tezei in capitole, subcapitole si sub-subcapitole.

Ex: 1. Problema principala

1. 1. Subproblema principala

1. 2. Subproblema secundara

Exista unele teze care nu necesita atatea diviziuni si subdiviziuni, dar trebuie retinut

faptul ca subdivizarea detaliata ajuta la mentinerea sub control a continutului tezei.

*CUNOASTEREA LIMBILOR STRAINE

Se spune că unul din geniile secolului al XX-lea ar fi fost James Frazer. Mircea Eliade a

învăţat limba engleză pentru a-l studia pe Frazer.

E corect si necesar sa se cunoasca o limba straina de circulatie internationala. Trebuie

aleasa o tema care sa nu implice cunoasterea unor limbi pe care nu le stim ori nu suntem dispusi

sa le invatam.

Nu se poate face o teza despre un autor strain daca acest autor nu este citit in original; in

varianta cea mai putin dorita se apeleaza la traduceri, dar e necesar ca aceste traduceri sa fie

foarte bune.

Nu se poate face o teza despre un subiect, daca operele cele mai importante referitoare la

acel subiect sunt scrise intr-o limba pe care nu o cunoastem.

INAINTE DE A STABILI SUBIECTUL UNEI TEZE TREBUIE SA AI ABILITATEA

DE A TE INFORMA CU PRIVIRE LA BIBLIOGRAFIA EXISTENTA, PENTRU A TE

ASIGURA CA NU VEI AVEA DIFICULTATI LINGVISTICE.

12

Redactarea lucrării ştiinţifice

Redactarea se începe cu o variantă care se concentrează asupra fondului temei alese, lăsând

liberă asocierea de idei ori formulări mai îndrăzneţe – fara a ne departa de tema. E important ca

ideile să fie dezvoltate pe baza unei schiţe în prealabil făcută pentru a nu exista riscul unor

derapaje prin adăugarea unor elemente care pot surveni pe parcurs.

In a doua etapă se trece la analiza formală a textului realizat, având grijă să îndepărtăm

eventualele incoerenţe logice ori scăderi sau inconsecvenţe ale stilului.

Este recomandat ca lucrarea să fie reluată de mai multe ori în intervale de aşteptare de mai

multe zile. Un bun ghid pot fi şi unele întrebări puse in scopul de a revela cât mai multe faţete ale

problemelor dezvoltate în lucrare. Revizuirea în etape a textului urmăreşte atât completarea şi

corectarea lui, cât şi excluderea ideilor-balast, pentru a ajunge la un nivel satisfăcător de claritate

şi concizie.

Titlul

Titlul atrage atenţia asupra lucrării. El trebuie să fie cât mai precis şi mai concis în

informaţia dată. Însuşirea conciziei, esenţială pentru orice titlu, nu trebuie să aibă preponderenţă

asupra clarităţii. Pentru respectarea acesteia, atunci când este necesar, se poate adăuga un

subtitlu. După ce s-a ales tema urmează formularea exactă a subiectului care trebuie făcută cu

mare atenţie în funcţie de posibilitatea studentului de a se informa, în funcţie de ce s-a scris până

la acea dată. Conţinutul lucrării trebuie să fie în concordanţă cu titlul ei.

În titlu trebuie să ne ferim de exprimări vagi de tipul „discuţii în legătură cu …”, „contribuţii la

studiu…”. Se recomandă includerea în titlu a cuvântului-cheie, situând la început, dacă este

posibil, termenul cel mai important. Formularea trebuie să logică. Se evită formulările

spectaculare sau care să ofere mai mult decât o face textul însuşi, ori formule care sunt în

neconcordanţă cu conţinutul.

13

Introducerea

Se realizează în general la sfârşitul muncii de redactare. În cadrul ei se va scoate în evidenţă

importanţa temei alese, istoriografia problemei, izvoarele folosite, lucrurile noi pe care le

aducem, elementele care caracterizează lucrarea, metodologia folosită. Se mai pot menţiona

dificultăţile avute, precum şi mulţumirile pe care le aduce autorul celor care l-au ajutat în

realizarea lucrării.

PUNEREA PROBLEMEI

Punerea problemei se face în partea introductivă a lucrării. Aici se enunţă şi se motivează

ipoteza de lucru, precizându-se obiectul şi scopul cercetării. Se insistă asupra elementelor de

originalitate, dar se prezintă şi stadiul cercetării, făcându-se o selectare riguroasă a materialului

bibliografic, alegând doar ce este strict necesar pentru lucrarea prezentată.

În termeni simpli, în stil direct, pe scurt, se prezintă cadrul general al subiectului, rezultatele

obţinute de alţii în domeniu şi motivarea propriei cercetări.

METODA DE LUCRU

Se pun în pagină datele semnificative referitoare la metoda abordată. Expunerea protocolului

de cercetare se face fără comentarii, iar dacă este o metodă originală se expun detaliile tehnice de

realizare.

EXPUNEREA REZULTATELOR

Este cel mai mare segment al lucrării în care elementele de originalitate trebuie să fie

predominante. Se impune ca prezentarea să fie completă şi exactă, cu o formulare obiectivă. Aici

materialul brut trebuie expus într-o formă atent prelucrată. Scopul acestui capitol este de a

permite rezultatelor să vorbească prin ele însele şi ideal este ca cititorul să aibă posibilitatea să

tragă propriile concluzii, înainte de a le confrunta cu cele ale autorului.

DISCUŢIILE

Discuţiile asupra rezultatelor se preocupă de valoarea şi limitele metodei utilizate, comentează

semnificaţia teoretică a rezultatelor, aduc explicaţii constatărilor faptice şi compară datele

obţinute cu cele din referinţele bibliografice. Pentru a nu se crea falsa impresie că lucrarea a

14

rezolvat în domeniul abordat, trebuie enunţate de fiecare dată problemele nerezolvate sau

direcţiile de cercetare care se deschid.

REZUMATUL

Rezumatul este partea prin care cititorii sunt informaţi asupra esenţei conţinutului şi asupra

contribuţiei autorului. Redactarea se face în fraze, şi nu în stil telegrafic, având întotdeauna o

exprimare impersonală. Rezumatul trebuie să fie succint, dar explicit. Un nr. de cca. 200 de cuv.

este suficient pentru a alcătui un rezumat (în funcţie de dimensiunile lucrării nr. cuvintelor

variază). Rezumatul are funcţia de a orienta cititorii asupra subiectului în ansamblu şi de a

transmite un nr. cât mai mare de informaţii fără a fi necesară lectura integrală, înlesneşte

operaţiile de analiză bibliografică. Rezumatul nu este parte integrantă a textului şi nu se

identifică cu concluziile.

CONCLUZII

Formularea unor concluzii este necesară pentru a scoate în evidenţă contribuţia personală şi

pentru a-i evalua semnificaţia. În mod obişnuit se construiesc fraze scurte, cu caracter de

sentinţe.

Concluziile constituie o partea importantă a unei lucrări. Aici se vor prezenta lucrurile noi

pe care le aduce lucrarea, nu numai sub aspectul unei descoperiri de excepţie, dar şi prin noua

abordare a temei sau printr-o nouă aşezare a surselor, sau o nouă viziune data problemei. Toate

afirmaţiile trebuie argumentate. Toate acestea trebuie indicate în aparatul critic al lucrării. Orice

reproduceri integrale din lucrări sau izvoare se fac prin folosirea ghilimelelor.

Autorul trebuie să fie atent la unitatea textului, la prezentarea cât mai logică şi mai

închegată a ideilor, elemente care sporesc valoarea lucrării respective.

Lista siglelor şi a abrevierilor

Poziţionată, de regulă, la începutul lucrării, după prefaţă, ea ajută lectorul să se

familiarizeze uşor cu siglele şi abrevierile folosite în lucrare.

Indicele de nume, de persoane etc.

15

Indicele este o listă de nume, localitati, termeni de interes etc. ce apar in lucrare. De

obicei se poziţionează la sfârşitul lucrării. In general, redactarea unui indice comportă

următoarele operaţii:

- Inventarierea numelor de autori, localităţi, cuvinte etc.,

- Ordonarea alfabetică,

- Ordonarea numerică.

Inventarierea constă în lectura atentă a materialului şi notarea tuturor numelor,

localităţilor ori termenilor care ne interesează, cu precizarea paginii în dreptul fiecărui element

notat. După inventariere se trece la ordonarea alfabetică în funcţie de prima literă a numelui,

localitaţii etc. Şi apoi se ţine seama de celelalte litere: ex: Oltean, Rodica; Opriş, Tudor; Popa,

Ion; Popescu, Nicolae.

Pentru ordonarea numerică se trece numărul paginii unde apare numele, localitatea, în

dreptul fiecărui nume, localitate. Dacă elementul dorit e prezent de mai multe ori, în mai multe

pagini, numărele paginilor sunt puse în ordine crescătoare: ex: Gaius (2, 5, 8, 11).

Bibliografia

(Va face obiectul unui capitol separat).

Cuprinsul

(tabla de materii, sumarul)

Este o listă cu toate părţile sau capitolele unei lucrări cu precizarea paginii pentru fiecare.

Practica mai nouă poziţonează cuprinsul la începutul lucrărilor, pentru o mai rapidă căutare.

II

Aparatul critic al unei lucrări ştiinţifice

Aparatul ştiinţific sau critic constituie o parte integrantă din lucrare. Notele şi trimiterile

bibliografice alcătuiesc aparatul ştiinţific al lucrării. Acesta poate fi ataşat la sfârşitul fiecărui

16

capitol, la sfârşitul lucrării sau în subsolurile fiecărei pagini. El cuprinde trimiterea exactă la

lucrările şi la izvoarele folosite şi este o garanţie ştiinţifică a lucrării. În note se mai pot da o

serie de indicaţii bibliografice, se pot reproduce fragmente din diferite documente, se pot face

diferite completări care în text ar strica fluenţa expunerii. Pentru trimiteri se foloseşte sistemul de

numerotare de la 1 la n, pe fiecare pagină, capitol sau lucrare în întregime.

După opinia lui Umberto Eco4 notele critice sunt folosite din următoarele raţiuni:

- Notele folosesc la indicarea surselor citate.

- Notele folosesc la adăugarea altor indicaţii bibliografice despre un subiect discutat în

text: despre acest subiect, vezi şi cartea cutare. În acest caz, e mai comod sa fie trecute la

subsolul paginii.

- Notele servesc pentru trimiteri externe şi interne. Trimiterile externe invită la consultarea,

compararea, confruntarea cu altă carte, capitol etc. Se poate pune în notă un cf. (confruntă), ori

v. (vezi). Ex.: Asupra versificaţiei în Ţiganiada, v. Florea Fugariu, Despre lectura

manuscriselor lui Ion Budai-Deleanu, în “Limba română”, anul VII (1958), nr.4, pp. 11-42.

- Notele folosesc pentru a introduce un citat de întarire. Acestea fac referire la un capitol,

subcapitol sau un paragraph din lucrarea proprie. Se folosesc formule ca: v., infra, supra.

- Notele folosesc la introducerea unui citat de întărire a ideii formulate, care în text ar fi

deranjat.

- Notele folosesc la a da amploare afirmatiilor pe care le-ati facut în text . În felul acesta

nu se încarcă excesiv textul de bază cu observaţii care sunt periferice în raport cu

subiectul tratat.

- Notele folosesc pentru corectarea afirmatiilor din text. Dacă cel care scrie că ar putea

apărea obiecţii la o afirmaţie făcută în text, atunci se poate introduce o notă cu anumite

comentarii.

- Notele pot servi la traducerea (…) unui citat care trebuie redat într-o limbă străină.

- Notele folosesc spre a plăti datorii. Este o datorie a celui care scrie să citeze autorul şi

cartea de unde s-a extras o frază sau de unde a pornit o idee.

4 Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 237-238.17

TRIMITERILE BIBLIOGRAFICE

Trimiterile bibliografice reprezinta „cartea de vizita” a unei lucrari. Daca acestea sunt

corect redactate, prima impresie a lectorului este una favorabila. Exista doua tipuri de trimiteri

bibliografice:

1. in note,

2. in text.

Cele mai multe lucrari fac trimiterile in note de subsol, adica la subsolul fiecarei pagini, astfel

incat cititorul sa poata afla imediat sursa unei anume informatii.

Exemplu: Marian Petcu, Tipologia presei româneşti, Prefaţă de Ioan Drăgan, Institutul

European, Iaşi, 2000.

Subsolul paginii este delimitat de text printr-o linie orizontala. Orice nota incepe cu aliniat. Se

incepe cu litera mare si se sfarseste cu punct. Dacă în cadrul aceleaşi note de subsol se face

trimitere la mai multe acte normative, lucrări etc., acestea vor fi despărţite prin punct şi virgulă.

Trimiterea la sursă trebuie să cuprindă: prenumele şi numele autorului, titlul, ediţia,

volumul, locul de apariţie, editura, anul apariţiei, pagina; la periodice se adaugă numele

periodicului, locul de apariţie (mai ales pentru cele mai puţin cunoscute), anul de apariţie, anul

calendaristic, numărul, ziua şi luna, pagina. Dacă sunt documente se va specifica arhiva unde se

află, fondul, pachetul, fila; dacă e manuscris se va specifica autorul (dacă e cunoscut), titlul, locul

unde se păstrează, fondul, numărul manuscrisului, fila. În cazul în care avem obiecte de muzeu

trebuie să se menţioneze instituţia care păstrează obiectul, colecţia, numărul de inventar.

Obs. În lucrările cu un pronunţat caracter teoretic ( tratate, studii juridice etc. ) notele de subsol

se numerotează de la 1 la … x pe întreaga lucrare. În lucrările universitare ( manuale, cursuri

etc.) numerotarea se face de la 1 la … x pt. fiecare capitol ori parte importantă a lucrării, fie de la

1 la …x pt. fiecare pagină. În cazul lucrărilor practice ( comentarii, legi comentate etc. )

numerotarea se face de la 1 la … x pentru fiecare articol sau grup de articole.

Notele se marchează cu cifre arabe sau asterisc (nu şi cu paranteze), la umărul cuvântului,

înaintea semnului de punctuaţie; * = 1, ** = 2 etc. Acestea, numere ori asteriscuri, apar si in text.

La sfârşit de propoziţie sau frază, trimiterea se plasează după punct, dacă se referă la întregul

18

enunţ, sau înainte de punct, dacă se referă la unul sau mai multe cuvinte şi noţiuni ori la un

cuvânt izolat care încheie propoziţia sau fraza.

Trimiterile în text sunt o practică mai nouă care permite menţionarea în text, la sfârşitul unui

citat a autorului, a anului de apariţie a lucrării şi a paginii, în paranteză..

Exemplu: (Foarţă, 1997, p.32)

Sistemul are insa unele inconveniente - ingreunează textul, cere ca cititorul sa fie la curent cu

lucrarile autorului citat etc - şi este preferat cel tradiţional.

Punctuaţia citatelor

Exemple:

1. „-Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,/

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.”

2. Caragiale spune ca traieste intr-o lume “a vulgaritatii de neoprit”.

3. Şestov scrie: „Cheile cerului sunt pe pământ, la îndemâna omului.”

4. Şestov scrie: „Cheile cerului sunt pe pământ, la îndemâna omului. Această idee

formidabilă a fost pentru întâia oară enunţată de Socrate.”

5. Şestov urlă: „Cheile cerului sunt pe pământ!”

6. Şestov declară: „Cheile cerului sunt pe pământ...” (Lev Şestov, Revelaţiile morţii,

p. 174 ).

Obs.: Semnul de punctuaţie final (punct, puncte de suspensie, semnul exclamării şi al

întrebării) stă înainte de ghilimele dacă textul între ghilimele constituie un tot (1).

În cazul 2, punctul se pune după ghilimele, deoarece textul reprodus e integrat în frază.

În cazurile 3, 4, 5 punctul se pune înainte de ghilimele fiindcă închide vorbirea citată şi

folosirea lui în acest fel evită şi dublarea semnelor de închidere a frazei.

19

Când textul cuprins între ghilimele se termină cu semnul întrebării, al exclamării sau cu

puncte de suspensie, ghilimelele se pun după aceste semne şi nu se mai pune încă un punct (5);

situaţiile !“, ?“ şi ...“ se asimilează aşadar cu situaţia.“ (precum ?, !, ...cu.).

În cazul 2, punctul se pune după ghilimele, deoarece textul reprodus e integrat în frază.

Cu toate acestea, este de preferat închiderea frazei în punct, iar ordinea: ghilimele

închise + notă + punct: ”`.

O trimitere bibliografica trebuie sa contina:

- prenumele si numele autorului, fata de bibliografia finala unde autorul apare

cu nume si prenume;

- titlul lucrarii;

- prefata, postfata, traducator (daca e cazul);

- editura (cuvantul Editura apare cu initiala majuscula);

- localitatea;

- anul;

- numarul paginii ori al paginilor.

Ex.: I. Funeriu, Principii si norme de tehnoredactare computerizata, Editura Amarcord,

Timisoara, 1995, p. 29.

Obs.:

Luam titlul cartii de pe pagina de titlu, nu de pe coperta, deoarece pot

exista diferente intre informatia de pe coperta si cea de pe pagina de

titlu. Daca nu exista – din diferite motive – pagina de titlu, atunci

luam informatia din caseta redactionala.

Daca exista doi sau trei autori (coordonatori) pentru o lucrare, vor fi

mentionate toate numele: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel

Sasu, Dictionarul scriitorilor romani, M-Q, Editura Albatros,

Bucuresti, 2001.

20

Daca sunt mai mult de trei autori, este recomandata mentionarea

primului autor si apoi formula et alii ori et al. = si altii.

Daca trimiterea se face la un studiu aparut intr-un volum colectiv,

precizam: autorul, titlul studiului, prepozitia în, numele

coordonatorului, titlul volumului scris cu italice, daca acesta este

mentionat pe foaia de titlu, locul, editura, anul si pagina exacta la care

se face referirea.

Cand trimiterea se face la un articol dintr-o revista, precizam:

autorul, titlul articolului scris cu ghilimele, prepozitia în urmata de

titlul revistei cu italice, anul de aparitie (scris de obicei cu cifre

romane), anul curent, numarul si pagina. Unii autori indica doar:

autorul, titlul revistei, numarul si anul.

PRESCURTARILE UTILIZATE IN NOTE

Pentru a face trimiteri bibliografice in note se folosesc o serie de prescurtări şi/sau cuvinte ori

expresii, în marea lor parte provenite din limba latină:

- apud5 presc. ap.= la, dacă trimiterea bibliografică se face prin intermediul altei lucrări; acest

indicator se foloseste pentru a cita o lucrare care nu se aflã la dispozitia cercetãtorului, si, la

rândul ei, este citatã în altã lucrare;

nu este recomandabil sã se abuzeze de acest mod de citare, trebuind cãutatã intens

lucrarea în cauzã înainte de a fi astfel adnotatã;

trimiterea bibliograficã se va face dupã modelul: LUCRARE CITATÃ APUD

LUCRARE FOLOSITÃ;

5 Cuvintele latine se scriu cu italice.21

Ex.: S.P. Radian, Din trecutul si prezentul agriculturii românesti, Bucuresti,

1906, p. 488, apud Dan Berindei, Epoca Unirii, Bucuresti, Editura Academiei

Republicii Socialiste România, 1979, p. 124.

- art. = articolul;

- cap. = capitolul;

- col. = coloana;

- confer presc. cf. = compară, pune faţă în faţă; se pune fata in fata parerea diferita ori

asemanatoare a celui care face trimiterea cu a altui autor; reprezintã prescurtarea latinescului

confer (comparã cu…, în comparatie cu…);

în unele lucrãri apare cu forma comp. sau pro pentru a semnala autorii care sunt de acord

cu teza expusã, si contra pentru a semnala autorii care resping ideea respectivã;

dupã aparitia indicatorului cf. se vor enumera autorii si lucrãrile recomandate pentru

comparatie;

descrierile bibliografice vor fi despãrtite prin semnul diacritic punct si virgulã (;);

se redacteazã utilizând caracterele italice.

Ex.: Cf. Constantin Papanace, Spre o democratie social-crestinã, Editura Brumar,

1994, p. 158; Rãzvan Simon, Alteritatea evreului în stereotipurile si cliseele

românesti post-comuniste, în "Revista <ERASMUS>", nr. 13/2002, Bucuresti,

Editura Ars Docendi, 2002, p. 217; Ionut Nistor, Problema evreiascã la începutul

secolului al XX-lea, în "Revista <ERASMUS>", nr. 13/2002, Bucuresti, Editura

Ars Docendi, 2002, p. 192.

- d. e. = de exemplu;

- ed. = editie, nu editura!

- et alibi = şi în alte locuri, în alte pasaje;

- et alii presc. et al. = şi altii; ex: cand exista mai multi autori, colaboratori; et al. ‐ et alii, şi alţii

(cu referire la persoane)

22

- et caetera presc. etc., şi altele, şi celelalte; şi aşa mai departe (cu referire la lucruri);

- exempli gratia presc. e. g. = de exemplu;

- f. = fila sau filele cand citam manuscrise.

- ibidem presc. ibid. sau ib. = în acelaşi loc, tot acolo; (acelaşi autor, aceeaşi lucrare, dar pagini

diferite); este folosit pentru a indica acelasi autor si aceiasi lucrare ca în nota imediat deasupra;

pentru a semnala folosirea aceluiasi autor si aceleiasi lucrãri ca în nota imediat deasupra,

însã a unei alte pagini vom scrie IBIDEM, PAGINA (ex. Ibid., p. 57)

se redacteazã utilizând caracterele italice.

Florin Constantiniu, O istorie sincerã a poporului român, Bucuresti, Editura

Univers Enciclopedic, 1998, p. 31.

Ibidem, p. 39.

- id est presc. i.e. = asta înseamnă, adică, şi anume.

- idem presc. id. = acelaşi, de asemenea, tot aşa, la fel; (acelaşi autor, aceeaşi lucrare, aceeaşi

pagină); se redacteazã utilizând caracterele italice. Se foloseste atunci cand se fac referiri la

acelasi autor, iar notele urmeaza imediat una dupa alta.

Florin Constantiniu, O istorie sincerã a poporului român, Bucuresti, Editura

Univers Enciclopedic, 1998, p. 31.

Idem, Doi ori doi fac saisprezece. A început Rãzboiul Rece în România?,

<Bucuresti>, Editura Eurosong & Book, 1997, p. 53.

- infra = mai jos, cand ne referim la o informatie aflata la una din paginile care urmeaza celei

unde s-a facut referirea, ex.: v. infra, p. 80.

23

- loco citato presc. l. c. sau loc. cit. = în locul citat, în paragraful citat anterior sau indicat anterior

într‐o altă referinţă; reprezintã prescurtarea latinescului loco citato;

este folosit pentru a indica un articol dintr-o publicatie, sau dintr-o culegere de studii, a

cãrui descriere bibliograficã a fost redatã anterior, sub forma: NUMELE AUTORULUI,

TITLUL PRESCURTAT, LOC. CIT., PAGINA.;

se redacteazã utilizând caracterele italice.

Ilarion Tiu, Imaginea lui Horia Sima în 1938, în "Revista <ERASMUS>", nr.

13/2002, Bucuresti, Editura Ars Docendi, 2002, p. 209.

Florin Constantiniu, Doi ori doi fac saisprezece. A început Rãzboiul Rece în

România?, <Bucuresti>, Editura Eurosong & Book, 1997, p. 53.

Ilarion Tiu, Imaginea…, loc. cit., p. 213.

- lucr. cit. = lucrarea citata;

- ms., mss. ‐ manuscris, manuscrise

- nr. = numarul;

- op. cit. ‐ opera citată, lucrarea citată anterior;

Ex: I. Funeriu, Al Macedonski, Hermeneutica editarii, Editura Amarcord, Timisoara,

1998.

Idem, Principii si norme de tehnoredactare computerizata, Editura Amarcord, Timisoara,

1995.

Ibidem, p. 66. (citatul respective este luat din lucrarea de la nota 2).

I. Funeriu, op. cit., p. 98, (op. cit. se refera la lucrarea imediat anterioara, deci la Principii

si norme…. Daca citatul era luat din prima lucrare, ar fi trebuit sa reluam totul).

- p. ‐ pagina

24

- passim presc. pass. = peste tot. Se foloseşte pentru a preciza că o anumită temă revine în mai

multe locuri din lucrare;

- pp. ‐ de la pagina …, la pagina …; paginile …, …, …‐…

- r. = randul;

- scilicet presc. sc. = de bună seamă, se înţelege de la sine;

- seq. ‐ sequitur (vezi mai departe)

- sequens sau sequentia, sequentesque presc. sq. sau sqq. = care urmează, următorul sau

următoarele rânduri, versuri etc.;

- sic = aşa, întocmai; cuvântul se pune între paranteze în cuprinsul unui text sau la sf. unui citat,

pentru a arăta că este întocmai cu originalul, cu greşelile sau ciudăţenia lui;

- sine anno presc. s. a. = fără an;

- sub verbo = sub cuvânt de …, în locul termenului…;

- supra = mai sus, se utilizeaza atunci cand ne referim la una din afirmatiile din propria lucrare,

aflata pe una din paginile anterioare celei unde se face trimiterea – v. supra, p. 3.

- t. = tomul;

- vezi presc. v. = cf.

- vol. = volumul;

PRESCURTĂRI CU CARACTER SPECIAL

1 Prescurtarea legislaţiei

Prescurtările trebuie folosite cât mai economic pentru a nu altera textul. Nu se utilizează

niciodată prescurtari în titluri.

25

Prescurtarea legislaţiei, atât în textul de bază cât şi în notele de subsol, se va face utilizându-se

urmatoarele standarde:

A Codurile nu se presc. când se face o referire generică la ele:

Ex. : dispoziţiile Codului de procedură penală…

Când sunt însă citate cu un articol care le aparţine se prescurteaza:

Ex.: art. 208 C. pen.

B Celelalte acte normative nu se presc. când se face o referire generică la ele:

Ex. Guvernul a adoptat o ordonanţă de urgenţă pentru …

Prevederile acestei legi nu sunt …

Atunci când sunt individualizate, actele normative se prescurtează întotdeauna:

Ex. : O. G. nr. 1/2000.

H. G. nr. 1150/2002.

Nu se prescurtează niciodată, şi vor avea următoarea topică următoarele:

Ex.: - Ordinul ministrului justiţiei nr. …

- Legea nr. …

- Decretul-lege nr. …

- Regulamentul de aplicare nr. …

- Norme metodologice nr. …

- Decretul nr. …

- Normele-cadru nr. …

C Articolele şi subdiviziunile lor se abreviază astfel:

Ex.: - art. 1;

- alin. (1);

- lit. a);

- parag. 1;

- pct. 1.26

II Prescurtarea jurisprudenţei

a) Instanţa, când este denumită generic, se scrie întotdeauna fără prescurtare şi cu litera

mică. Excepţie fac numele instanţei supreme ( Curtea Supremă, Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie), al Curţii Constituţionale şi al instanţelor europene care se scriu

cu literă mare.

Ex.: - tribunalul a decis …

- în considerentele curţii de apel …

- în practica Înaltei Curţi …

- în jurisprudenţa Curţii Constituţionale …

Numele instanţei se scrie cu litera mare atunci când este individualizată:

Ex.: Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Piteşti etc.

Când sunt citate pentru indicarea unei speţe, numele instanţelor şi al secţiilor se scriu

întotdeauna prescurtat:

Ex.: I.C. C. J. – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Românie

C. C. – Curtea Constituţională

C. E. D. O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C. J. C. E. – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

C. S. J. – Curtea Supremă de Justiţie

Jud. – Judecătoria

Trib. - Tribunalul

BIBLIOGRAFIA

O lucrare stiintifica poate contine diverse tipuri de bibliografie.

1. BIBLIOGRAFIA GENERALA

27

In BG sunt consemnate toate lucrarile aferente6 temei cercetate, cat si lucrari cu caracter

general care au atingere cu subiectul temei.

2. BIBLIOGRAFIA SPECIALA

Se refera la lucrarile consultate din care s-au preluat unele citate ori unele idei, aferente

strict temei cercetate.

Indiferent de tipul bibliografiei, aceasta trebuie redactata in ordinea strict alfabetica a

autorilor, ori in ordine cronologica.

BIBLIOGRAFIA REDACTATA IN ORDINEA ALFABETICA A AUTORILOR

Este forma de redactare cea mai des intalnita. Modalitatea de întocmire a „Bibliografiei”

este conformă criteriului alfabetic aplicat numelui autorului. Dacă acelaşi autor a scris mai multe

lucrări care apar în bibliografie, acestea se vor include în ordine cronologică, de la cea mai veche

spre cea editată recent.

NORME DE REDACTARE A BIBLIOGRAFIEI

Modalitatea de redactare a bibliografiei difera de la o tara la alta, iar in cadrul aceleasi

tari, de la o editura la alta. In conformitate cu STAS7 866-82 lista bibliografica trebuie sa

respecte ordinea alfabetica a numelor autorilor cu urmatoarele observatii:

1 - Intre numele si prenumele autorilor se pune virgule. Daca exista doi autori,

numele si prenumele primului se despart de numele si prenumele celui de-al

doilea prin punct si virgule.

Ex: Ferréol, Gilles; Flageul, Nöel, Metode si tehnici de exprimare scrisa si orala,

traducere de Ana Zastroiu, Editura Polirom, Iasi, 1998.

6

7 STAS. 1. Standard de stat a carui aplicare devine obligatorie prin efectul unei legi cu caracter general sau printr-o referinta exclusiva dintr-o reglementare.

28

2. Cand exista trei autori, primul autor e separat de punct si virgule de cel

de-al doilea, iar intre cel de-al doilea si cel de-al treilea se pune conjunctia

si, conjunctie care poate fi si ea inlocuita de punct si virgula.

3. Daca lucrarea are mai mult de trei autori, se trece doar numele primului

autor urmat de et al. (si altii).

Ex: Radu, Ioan et alii, Metodologia psihologica si analiza datelor, Editura Sincron, Cluj-

Napoca, 1993. (Prin et alii sunt substituiti in cazul de fata alti 5 autori).

4. In cazul in care cartea are un coordonator trebuie mentionat acest lucru

pentru a nu se face confuzia intre coordonator si autor/autori.

Ex: Antoniu, George (coordonator), Noul cod penal, vol. II, (art. 57-171), Editura C. H.

Beck, Bucuresti, 2008.

5. Daca inscriem in bibliografie un studiu dintr-o lucrare colectiva sau

dintr-o publicatie periodica folosim: numele si prenumele autorului – cu

virgule intre ele- , titlul articolului, prepozitia in urmata de datele cartii.

Ex: Rad, Ilie, Aspecte ale cenzurii literare, in Marian Petcu (coordonator), Cenzura in

spatiu cultural romanesc, Comunicare.ro, Bucuresti, 2005, pp. 267-278.

6. Daca acelasi autor a publicat doua carti in acelasi an, facem distinctia

intre carti adaugand litere mici la anul aparitiei:

Ex: … 2007a, … 2007b.

7. Cand nu exista autor mentionat, scriem, in locul unde ar trebui notat

numele, 3 asteriscuri. Locul in bibliografie se da dupa initiala titlului.

Ex: *** Anuarul General al Romaniei. Adrese din Bucuresti si Districte, 1896-1897,

editat de L` Independence roumaine, Bucuresti, 1896.

8. Cand lucrarea este editata de o institutie, locul numelui autorului il ia

numele institutiei.

29

Ex: Institutul National pentru Studiul Totalitarismului, Totalitarismul de dreapta în

România. Origini, manifestãri, evolutie. 1919-1927, Institutul National pentru Studiul

Totalitarismului, Bucuresti, 1996.

9. Daca o lucrare are subtitlu, acesta se noteaza imediat dupa titlu.

10. Daca lipseste numele editurii notam f. e. (fara editura), daca lipseste

locul editarii f. l. (fara loc) sau s. l. (sine loco), daca lipseste anul f. a. (fara

an) sau s. a. (sine anno).

11. Daca lucrarea trecuta in bibliografie este tradusa in lb. rom., notam

numele traducatorului.

Ex: Ferréol, Gilles; Flageul, Nöel, Metode si tehnici de exprimare scrisa si orala,

traducere de Ana Zastroiu, Polirom, Iasi, 1998. (ex de la obs. 1).

12. O lucrare se noteaza cu toate elementele ei la bibliografie incepand cu

litera mare si terminand cu punct. Toate elementele unei unitati dintr-o

bibliografie se despart prin virgule, mai putin numele si prenumele mai

multor autori ai uneia si aceleiasi carti (vezi obs. 1). Bibliografia se

plaseaza la sfarsitul lucrarii, dupa anexe.

TEHNOREDACTAREA BIBLIOGRAFIEI

Exista mai multe modalitati de tehnoredactare a bibliografiei, prin marcarea ficarui

segment bibliografic cu:

1. un asterisc;

2. cu o linie de dialog;

30

3. retragerea spre dreapta a randului/randurilor care urmeaza dupa primul

rand8;

4. scrierea cu majuscule a numelui autorilor.

Ex.: * Antoniu, George (coordonator), Noul cod penal, vol. II, (art. 57-171), Editura C. H.

Beck, Bucuresti, 2008.

- Antoniu, George (coordonator), Noul cod penal, vol. II, (art. 57-171), Editura C. H.

Beck, Bucuresti, 2008.

Antoniu, George (coordonator), Noul cod penal, vol. II, (art. 57-171), Editura C.

H. Beck, Bucuresti, 2008.

ANTONI

U, GEORGE (coordonator), Noul cod penal, vol. II, (art. 57-171), Editura C. H.

Beck, Bucuresti, 2008.

Un model concret de alcătuire a unei trimiteri bibliografice ar fi următorul: numele şi

prenumele autorului (autorilor), titlul lucrării, numărul ediţiei, traducatorul (daca e cazul),

volumul, editura (editurile), locul (locurile) publicării, anul apariţiei lucrării.

Ex.:

Antoniu, George (coordonator), Noul cod penal, vol. II, (art. 57-171), Editura C. H.

Beck, Bucuresti, 2008.

Eco, Umberto, Cum se face o teza de licenta, Disciplinele umaniste, editie revazuta,

traducere de George Popescu, Editura Polirom, Iasi, 2006.

Ferréol, Gilles; Flageul, Nöel, Metode si tehnici de exprimare scrisa si orala, traducere de

Ana Zastroiu, Polirom, Iasi, 1998.

Gherghel, N., Cum sa scriem un articol stiintific, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1996.

8 ! Cea mai uzitata modalitate este cea de la punctual 3.

31

Rad, Ilie, Cum se scrie un text stiintific, Disciplinele umaniste, editia a doua, Polirom,

Iasi, 2008.

Pentru articolele apărute în reviste, se menţionează în ordine: numele şi prenumele

autorului (autorilor), titlul articolului sau al studiului (trecut cu litere drepte/de rând între

ghilimele), titlul revistei în care apare studiul respectiv (scris cu litere italice), volumul, numărul

acestuia, ziua, luna şi anul publicării

Ex:

1. ARTICOLE

a. Articol din revistã:

Nume, titlul articolului, în "titlul revistei", anul, numãrul, data aparitiei, paginile.

Tiu, Ilarion, Redactarea articolelor în "Microsoft Word", în "Revista

<ERASMUS>", nr. 12/2001, pp. 242-243.

b. Articol de ziar:

Nume, titlul articolului, în "titlul ziarului", anul, numãrul, data aparitiei, paginile.

Tiu, Ilarion, Renasterea moralã, în "Dreapta", anul I, nr. 2, iulie-august 1999, pp.

8-12.

Bibliografia temei şi bibliografia consultată

Ar fi bine să devină un obicei ca la finele unei lucrări să se facă distincţie între

bibliografia temei şi bibliografia consultată.

În bibliografia temei autorii pot include cărţile, studiile, articolele care au legătură cu

subiectul lucrărilor lor, dar pe care, din motive întemeiate, nu le-au putut fişa. Aceste titluri pot

fi, astfel, de folos altor persoane preocupate şi ele de temele respective.32

Bibliografia consultată, după cum îi spune şi numele, este cea din care autorii au extras

idei sau citate care le-au susţinut propriile argumentaţii, la aceste surse făcându-se trimiteri

bibliografice în locuri precise.

CITAREA LEGISLATIEI SI A JURISPRUDENTEI

Este de preferat ca citatele din textele de lege, doctrina si jurisprudenta de specialitate, sa

fie redate in notele de subsol, nu in textul de baza. Trimiterile la sursele din care s-a facut citarea

se vor face numai in notele de subsol.

Partea dintr-un citat care nu este redata se inlocuieste cu trei puncte intre paranteze

rotunde (…).

Ex.: art. 1 alin. (3) din Constitutia Romaniei prevede ca in Romania “ (…) dreptatea si

pluralismul politic reprezinta valori supreme “.

CITAREA LEGISLATIEI

Actele normative se citeaza prescurtat. Citarea include si titlul complet al actului

normativ.

Ex.: O. U. G. nr. 58/2005 pentru modificarea Legii nr. 301/2004 privind Codul penal.

Cand se citeaza un act normativ se mentioneaza si referinta pt identificarea lui:

Ex.: Monitorul Oficial, Buletinul Oficial etc.

Ex.: M. Of. al Romaniei, partea I, nr. … din 10 ianuarie 2000.

B. Of. nr. … din 10 mai 1980.

Atunci cand actul normativ este citat in text, in nota de subsol se va indica direct sursa in

care poate fi gasit, fara a se face mentiunea publicat in. Atunci cand actul normativ este citat

direct in nota de subsol, referinta pentru identificarea lui se va trece imediat dupa titlul acestuia,

intre paranteze.

33

Ex.:

- O. U. G. nr. 58/2005 pentru modificarea Legii nr. 301/2004 privind Codul penal9 (se trece la

nota de subsol);

Sau

- O. U. G. nr. 58/2005 pentru modificarea Legii nr. 301/2004 privind Codul penal (M. Of. al

Romaniei, partea I, nr.552 din 28 iunie 2005).

CITAREA JURISPRUDENTEI

Se face cu referinte complete privind instanta, sectia (daca este cazul), numarul si anul

deciziei, utilizandu-se prescurtarile indicate mai sus. Cand se utilizeaza o speta se precizeaza si

sursa de unde a fost preluata, iar daca speta nu a fost publicata, se va face mentiunea

nepublicata.

Ex.:

- I. C. C. J., sectia penala, decizia nr. … din 1 iunie 2000, in Curierul Judiciar nr.

…/2000.

- C. C. decizia nr. …/2001 (M. Of. al Romaniei, partea I, nr. …din 10 august 2002).

- Jud. Iasi, sentinta penala nr. … din 10 iunie 2002, nepublicata

Daca se face trimitere la o speta publicata intr-o revista sau o culegere de practica judiciara, in

care acea speta este insotita de o nota sau un comentariu, in nota de trimitere se mentioneaza si

aceasta.

Ex.: I. C. C. J., sectia penala, decizia nr. … din 1 iunie 2000, in Curierul Judiciar nr.

…/2000, p. …, comentata de C. Mitrache.

Daca trimiterea se doreste a fi facuta la o opinie din nota sau comentariul aferent unei

spete, atunci ordinea de citare va fi urmatoarea:

9 M. Of. al Romaniei, partea I, nr.552 din 28 iunie 2005.34

Ex.: a se vedea C. Mitrache, Comentariul la decizia nr. … din 10 mai 2005 a I. C. C. J., sectia

penala, in Curierul Judiciar nr. …/2005, p. … .

METODELE DE CERCETARE ALE ŞTIINŢEI JURIDICE

a) Metoda logică

b) Metoda istorică

c) Metoda comparativă

d) Metoda sociologică

a) Metoda logică

Între logică şi ştiinţă există relaţii foarte strânse. Logica fixează regulile gândirii corecte

şi juste. Logica nu este un scop în sine, ci un instrument de care se foloseşte ştiinţa. Prin funcţia

sa principală, formulată de Aristotel, logica este o ştiinţă a demonstraţiei.

Metoda logică este de largă utilitate în orice act de gândire ştiinţifică. În drept ea este o

totalitate de procedee şi operaţiuni metodologice specifice, prin care se creează posibilitatea

surprinderii structurii şi dinamicii raporturilor necesare între diferitele componente ale sistemului

juridic al unei societăţi.

S-a considerat că pentru a interpreta dreptul sau pentru a construi un sistem de cunoştinţe

bazat pe categorii şi concepţii funcţionale, trebuie să se aplice metoda clasică a jurisconsulţilor.

Această metodă se compune din inducţie10 şi deducţie11 şi se constituie în mod esenţial din

cercetări ce trebuie efectuate asupra constituţiilor, a acordurilor, a legilor, precum şi a deciziilor

juridice şi a practicii. Ulterior, utilizarea instrumentelor logice a privit nu numai analiza

construcţiilor tehnice ale dreptului, dar şi finalităţile şi valorile pe care le urmăreşte sistemul

respectiv.

10 INDÚCȚIE, inducții, s.f. 1. Formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general.

11 DEDÚCȚIE ~i f. 1) Formă de raționament prin care, pornindu-se de la idei generale, se ajunge la concluzii particulare.

35

Juristului îi este necesar şi util întregul aparat al logicii. Aceasta se explică prin

simplitatea problemelor de gândire sau a celor de practică.

b) Metoda istorică

Potrivit metodei istorice, ştiinţele juridice cercetează dreptul în perspectiva şi evoluţia sa

istorică, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale. Ele analizează esenţa, forma şi funcţiile

dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate o societate.

Această metodă dă posibilitatea de a cunoaşte, în dinamica desfăşurării lor, diversele

aspecte ale realităţii, în opoziţie cu viziunea statică.

Sistemul juridic al unui stat nu poate fi bine cunoscut fără înţelegerea şi explicarea

etapelor istorice prin care a trecut. Apelând la istorie, dreptul îşi află condiţiile care îi pot descifra

reglementările. Plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea marilor instituţii

juridice, ştiinţa dreptului le urmăreşte configuraţia, evoluţia şi funcţiile.

b) Metoda comparativă

Comparaţia reprezintă acea operaţiune ce urmăreşte constatarea unor elemente identice

sau diferite la două fenomene sau instituţii juridice.

Prima regulă a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil.

A doua regulă se referă la compararea unor situaţii sau instituţii într-un anumit context.

A treia regulă priveşte analiza izvoarelor dreptului.

Ultima regulă a metodei se referă la faptul că, în aprecierea termenului de comparat,

trebuie să se ţină seama nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia acesteia în timp, în

procesul aplicării ei.

c) Metoda sociologică

Existenţa dreptului este intim legată de viaţa socială.

Întâlnirea dintre sociologie şi drept s-a petrecut la începutul sec XX, când s-a constatat o

anume rămânere în urmă a legilor faţă de evoluţia societăţii.

Sociologia juridică pune în lumină faptul că intre fenomenele sociale există unele care au

un caracter juridic deosebit: legile, activitatea jurisdicţională, activitatea administrativă.

36

Metoda sociologică poate fi utilizată de legiuitor pentru a-şi procura informaţiile în

legătură cu măsura în care legea este respectată şi in ce proporţie legea îşi găseşte suport din

partea cetăţenilor.

Prin metode care îi sunt specifice – observaţia, sondajul de opinie, ancheta sociologică,

chestionarul, interviul – sociologia juridică îmbrăţişează domenii ca:

- domeniul creării dreptului;

- domeniul cunoaşterii legilor de către cetăţeni şi organele de stat;

- domeniul cercetării cauzelor concrete ale încălcării dreptului ş. a.

STILURILE FUNCTIONALE

Intr-o lucrare din 1995 prof. D. Irimia (Introducere in stilistica) aminteste de casificarea

functiilor limbii a lui Roman Jakobson, din care exemplificam:

- functia referentiala12 sau cognitiva13 in care emitatorul manifesta o atitudine neutral,

neimplicata;

- functia expresiva sau emotiva in care emitatorul manifesta o atitudine afectiva fata de

realitatea extralingvistica;

- functia conativa14 prin care emitatorul doreste sa-l implice pe receptor si sa aiba o

atitudine fata de acesta in actul lingvistic;

- functia poetica, aflata la antipodal functiei referentiale, se refera la organizarea unui

text pe baza cunoasterii poetice a lumii.

12 REFERENŢIÁL, -Ă I. adj. 1. care se referă la ceva; care constituie un sistem de referinţă. 2. referitor la referenţă, de referire. II. s. n. 1. (mat.) mulţime de elemente care formează un sistem de referinţă. 2. ansamblu de elemente legate într-un sistem. (< fr. référentiel, engl. referential)

13 COGNITÍV, -Ă, cognitivi, -e, adj. (Livr.) Care aparţine cunoaşterii, privitor la cunoaştere, capabil de a cunoaşte. – Din fr. cognitif.

14 CONATÍV, -Ă adj. 1. (fil.) referitor la activitate, la procesele de voinţă; volitiv. 2. (despre forme verbale) care exprimă ideea de efort. (<fr. conatif)

37

In functie de predominanta uneia din functii, in intrepatrunderea dintre cunoastere si

limbaj, se cristalizeaza cele 4 stiluri functionale ale limbii.

Stilurile funcţionale ale limbii române

Stilurile funcţionale sunt varietăţi ale limbii literare comune, diferenţiate între ele prin

funcţia pe care o îndeplinesc ca mijloace de comunicare în sfere bine precizate de activitate.

Numărul de stiluri funcţionale dintr-o limbă este variabil. In limba romana sunt acceptate

urmatoarele stiluri:

- stilul stiintific si ethnic

- stilul juridico-administrativ (oficial)

- stilul beletristic (artistic)

- stilul jurnalistic (publicistic)

Alte stiluri despre care se discută sunt: stilul colocvial, oratoric, epistolar sau telegrafic.

Toate aceste variante sunt clasificabile în funcţie de încărcătura artistică pe care o au. Astfel, se

poate vorbi despre stiluri artistice şi stiluri non-artistice.

Stilurile artistice sunt caracterizate de: limbaj conotativ15, caracter individual, unicitate şi

inovare a expresiei, bogăţie lexicală din punct de vedere stilistic, sensuri multiple ale aceluiaşi

cuvânt.

Stilurile non-artistice sunt caracterizate prin: limbaj denotativ, caracter colectiv, expresie

caracteristică prin utilizarea unor formule şi construcţii consacrate de uzul comun şi repetabile la

nivelul colectivităţii vorbitorilor, sensuri unice ale cuvântului, independente (sau cât mai puţin

dependente) de context.

In obiectivul cursului de fata se afla stilul stiintific si tehnic, de interes general, si stilul

juridico-administrativ, de interes special.

a. Stilul stiintific si tehnic

15 CONOTATÍV, -Ă adj. Referitor la conotaţie: (despre sensul cuvintelor) cu valoare suplimentară, care reiese din condiţiile sociale sau locale, ale mesajului. [< fr. connotativ].

38

Se caracterizează prin funcţia lui exclusiv cognitivă (de cunoaştere) care asigură

transmiterea de informaţii ştiinţifice, tehnice şi utilitare, pe baza unor raţionamente logice,

deductive16 şi strict argumentate. Acesta manifestă tendinţa de respectare a proprietăţii

termenilor, care sunt folosiţi cu sensurile lor de bază, unanim cunoscute şi acceptate. Stilul

ştiinţific şi tehnic evită sensurile figurate, apreciate drept o sursă de ambiguitate.

Caracteristici: exactitatea informaţiilor, precizia şi obiectivitatea formulărilor, claritatea

exprimării. Este un stil neologistic, fiecare domeniu de activitate având o terminologie specifică,

generând un jargon17 de specialitate.

- are functie cognitiva (de cunoastere) ce asigura transmiterea de informatii stiintifice, tehnice si

utilitare, pe baza unor rationamente logice, deductive, argumentate

- se adreseaza ratiunii

- evita sensurile figurate, apreciate drept o sursa de ambiguitate

- proprietatea termenilor

- exactitatea informatiilor

- precizia formularilor

- obiectivitatea formularilor

- prezenta neologismelor

- concentrare maxima a vocabularului

- este cel mai permisibil si dinamic stil, deoarece absoarbe numeroase neologisme

Liniile de demarcaţie dintre stiluri nu pot fi foarte precis conturate, totuşi există suficiente

elemente care le individualizează în specificitatea lor. Astfel, diferenţa specifică a stilului

16 DEDUCTÍV, -Ă, deductivi, -e, adj. Care procedează prin deducţie, care foloseşte deducţia. ♦ Formă fundamentală de raţionament în care gândirea se mişcă exclusiv în planul conceptelor, concluzia decurgând cu necesitate din premise. – Din fr. déductif, lat. deductivus.

17 JARGÓN, jargoane, s.n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, profesionale etc., care reflectă fie dorinţa celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor, fie tendinţa de a folosi termeni specifici profesiunilor respective şi care se caracterizează prin abundenţa cuvintelor şi expresiilor pretenţioase, de obicei împrumutate din alte limbi, sau a celor de îngustă specialitate. 2. (Înv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.

39

ştiinţific (care-l deosebeşte în primul rând de stilul beletristic) este caracterul strict referenţial al

limbajului acestuia. Cuvintele textelor ştiinţifice nu au potenţial conotativ, ci preponderent

denotativ18, ceea ce înseamnă că limbaul unei intervenţii cu caracter ştiinţific trebuie să fie

precis, cu termeni bine definiţi şi unitar utilizaţi.

Spre deosebire de stilul beletristic, a cărui deschidere faţă de registrul limbii este maximă,

stilul ştiinţific se subordonează în mod riguros limbii literare şi normelor impuse de aceasta. El

posedă un fond lexical intelectual împrospătat permanent cu neologisme, cu terminologie

ştiinţifică de ultimă oră, noutatea elementului lingvistic contribuind prin ea însăşi la vigoarea

unui text ştiinţific.

b. Stilul juridico-administrativ (oficial)

Cunoaşte două variante: cea juridică (textele de legi şi articolele comentează) şi cea

administrativă (actele şi documentele oficiale). Se caracterizează prin funcţia lui conotativă şi

referenţială, de strictă informare a publicului asupra unor situaţii de interes general. Este specific

domeniului public şi relaţiilor oficiale dintre instituţiile administraţiei de stat in cadrul aceluiasi

stat sau interstatale.

Caracteristici: utilizarea unor sintagme fixe de adresare şi de formulare a conţinuturilor

informative numite şabloane (clişee) (“solicit prin prezenta”, “subsemnatul…”). Acestea constau

în repetarea mecanică a unor modele gramaticale prestabilite şi consacrate oficial, devenind

stereotipii de limbaj. Sunt neutre din punctul de vedere al încărcăturii afective.

Este stilul cel mai voit impersonal, comunicările oficiale nepermiţând decât o interpretare

unică. Formalismul său impune o exprimare clară, precisă. Presupune existenţa unor acte tipice,

specifice: referatul, darea de seamă, adeverinţa, decizia, cerere, procesul-verbal, memoriu,

adresa, hotarare de guvern, ordonanta de urgenta, nota informativa, raportul.

Stilul juridico-adminstrativ este cel mai conservator dintre cele patru stiluri functionale ale

limbii romane. El se dezvolta "ca varianta functionala a limbii intrebuintata in domeniul

18 DENOTATÍV, -Ă, denotativi, -e, adj. (Despre sensul cuvintelor) Corespunzător denotaţiei; precis; comun, obişnuit. ♦ (Despre stil) Neutru, obiectiv, lipsit de conotaţii. – Din fr. dénotatif.

40

relatiilor oficiale dintre cetatean si institutiile statului" (Dumitru Irimia). La nivel fonetic, acest

stil iese in evidenta prin prescurtari specifice, a.c, art., alin., lit, iar in spatiul vocabularului

conserva termeni vechi si elemente populare: pricina, impricinati, plangere, faptuitor,

inselaciune, alaturi de neologisme specifice: instanta, diferend, jurisdictie, petent, pendinte,

disjunctie, desesizare etc.

Nivelul morfematic19 20 este aglomerat cu multi termeni obtinuti prin conversiune

postverbala: plangere, propunere, cercetare (din infinitiv), inculpat, invinuit, condamnat,

urmarit, eliberat (din participiu), inscrisul (din supin), folosirea genitivului si a dativului

prepozitional: contra inculpatului, conform legii etc.

La nivel sintactic, stilul juridico-administrativ se caracterizeaza prin sintagme stereotipe,

prin tipizarea pana la exces a enunturilor si a textelor, mai ales in actele administrative (procese

verbale, cereri, adeverinte) si juridice (acte de vanzare-cumparare, testamente, sentinte

judecatoresti). in textele de lege predomina propozitiile conditionale, temporale, finale,

concesive, care sunt repere de caracterizare a situatiilor supuse analizei juridice.

Caracteristici:

precizia si concizia exprimarii;

caracterul neutru al registrului lingvistic; caracter obiectiv, impersonal; comunicarile

lipsite de incarcatura afectiva;

este stilul impersonal;

prezenta cliseelor lingvistice (formule si termeni consacrati care dau claritate si

uniformitate exprimarii) de tipul: Subsemnatul, In conformitate ..Conform hotararii ...

etc.

19 MORFEMÁTIC, -Ă, morfematici, -ce, adj. Care ţine de morfem, privitor la morfem. – Morfem +

suf. -atic.

20 MORFÉM s.n. Element morfologic (prefix, sufix, desinenţă etc.) care serveşte la formarea

cuvintelor şi a formelor flexionare ale acestora. ♦ (În concepţia modernă) Cea mai mică unitate cu sens

determinat din structura morfologică a cuvântului. [< fr. morphème].

41

predomina: formele verbale impersonale, verbele la viitor, diateza reflexiva se vor lua

masuri, se aduce la cunostinta etc;

lipsa figurilor de stil.

TRASATURILE SPECIFICE ALE STILULUI STIINTIFIC

LOGICA

Presupune ordonarea corecta a ideilor. Trecerea de la o idee la alta trebuie punctata

vizibil si clar prin numerotare, impartire pe diviziuni si subdiviziuni. Textul trebuie sa arate clar

relatia cauza-efect. Nu trebuie sa se revina asupra ideilor fara o justificare impusa imperios de

mersul logic al cercetarii. Ideile trebuie sa fie intr-o desfasurare ascendenta, sa mearga de la

simplu la complex, de la concret la abstract.

OBIECTIVITATEA

Obiectivitatea unui text ştiinţific este realizată în primul rând prin forma de adresare: o

adresare directă şi impersonală, evitând folosirea persoanei întâi şi favorizând persoana a III-a

singular se asigură textului ştiinţific principala sa calitate. Astfel, o formulare de genul:

"Prezenta lucrare este structurată după modelul unui dicţionar."

este de preferat alteia, precum:

"Am structurat prezenta lucrare după modelul unui dicţionar."

Implicarea afectivă a autorului prin folosirea unui limbaj patetic, a unei exprimări

impresionante, pline de tensiune compromit obiectivitatea unui text. Nici exclamaţiile,

interjecţiile, imperativele sau vocativele nu-şi găsesc locul într-un text ştiinţific fără a-i diminua

sau anula caracterul obiectiv.

42

Presupune o prezentare obiectiva si exacta a faptelor fara implicare afectiva ori de alta

natura menita sa stirbeasca princiipiile stiintificitatii.

Obiectivitatea inseamna si consemnarea opiniilor nefavorabile, aspectelor negative etc.

PRECIZIA

Consta in utilizarea riguroasă a mijloacelor lingvistice pentru exprimarea clară, logică şi

argumentată a conţinutului de idei. Îmbracă forme de concizie riguroasă în lucrările ştiinţifice şi

este o obligaţie asumată de oamenii de ştiinţă. Se utilizeaza o terminologie specifica; lingvistul

va folosi notiuni precum: afixe, desinenta, diateza etc., istoricul va utiliza termini ca: front,

cruciada ofensiva, juristul va uzita de termeni precum: drept, lege, incadrare juridica, culpa,

proces etc.

UNITATEA

Prin folosirea unei terminologii constante, consacrate şi standardizate este format şi păstrat

caracterul unitar al unui text. În cazul în care standardizarea lipseşte, noţiunile de specialitate

sunt explicate imediat ce apar în text. Sunt prezentate toate sinonimele, eventual şi termenii

corespunzători din alte limbi, apoi, este indicată forma preferată - cea mai simplă şi mai

sugestivă; sunt evitate etimologiile populare, iar în consacrarea unei noţiuni se alege varianta cea

mai justificată etimologic.

Dacă toate informaţiile ce constituie fondul lucrării vin în sprijinul susţinerii concluziilor

finale, atunci conţinutul acelei lucrări este unul unitar.

Ex: Intreruperea cursului prescriptiei extinctive. Principiu si justificare. Stingerea dreptului la

actiune prin efectul prescriptiei presupune, pe de o parte, o incalcare a dreptului subiectiv al

titularului, iar pe de alta parte, inactiunea sau pasivitatea din culpa a titularului dreptului. Daca

una din aceste conditii dispare, fie ca creditorul (sic) iese din pasivitate, fie ca debitorul nu se

mai impotriveste dreptului, continuarea cursului prescriptiei nu-si mai gaseste justificare. Drept

urmare, acest curs se intrerupe, in sensul ca efectele prescriptiei sunt sterse pe trecut, urmand sa

43

inceapa a curge un nou termen de prescriptie, dupa incetarea cauzei de intrerupere. (art. 17, alin 1

si 2, din Decretul nr. 167/1958). (tratat de drept civil, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1989).

PROPRIETATEA TERMENILOR

Consta in utilizarea celor mai potrivite mijloace lingvistice ( cuvinte, structuri, sensuri,

forme) în exprimarea ideilor. Vizează concordanţa dintre intenţia vorbitorului, conţinut şi

expresiile alese. Proprietatea termenilor presupune cunoaşterea profundă a înţelesurilor de bază,

secundare şi figurate ale cuvintelor, pentru a le alege pe cele mai adecvate exprimării unei idei.

Proprietatea stilului presupune o selecţie riguroasă şi apoi o adecvare a sensului fiecărui cuvânt

ales la scopul comunicării exacte şi nuanţate a ideilor emiţătorului.

Ex.: Omul politic Oliviu Gherman, fost presedinte al Senatului Romaniei, a spus: “N-am

avut-o pe regina!” in loc de regina nu a venit la noi in tara, ambiguitatea verbului a avea a

produs aici un mic scandal diplomatic.

CLARITATEA

Claritatea unui text este realizată în primul rând de limbajul folosit; este indicată folosirea

unui limbaj obişnuit, dar nu banal, nu plat; nici "beţia de cuvinte" din cel mai recent dicţionar de

neologisme nu-i recomandă unei exprimări limpezi şi clare.

Frazele şi aliniatele scurte sunt de preferat celor prea ample, care pot deveni confuze şi

obositoare, ca în exemplul de mai jos:

"Raţiunea trebuie să se apropie de natură ţinând într-o mână principiile ei conform

cărora numai fenomenele concordante pot dobândi valoarea de legi, şi în cealaltă mână

experimentar, pe care şi l-a imaginat potrivit acelor principii, pentru a fi ce-i drept instruită de

ea, dar nu în calitate de şcolar, căruia dacălul îi poate spune ce vrea, ci de judecător în

exerciţiul funcţiunii, care constrânge martorii să răspundă la întrebările pe care el li le pune".

Posibilitatea de receptare a unui text scade în aceeaşi măsură în care creşte numărul

propoziţiilor prin care este exprimată o informaţie. Dar reciproca acestei aserţiuni nu este întru

totul adevărată: posibilitatea de receptare a unui text nu creşte neapărat dacă scade numărul

44

propoziţiilor prin care este exprimat. Cu alte cuvinte, a exagera într-un sens sau în altul înseamnă

a obţine acelaşi efect: pierderea calităţii textului.

Cuvintele trebuie folosite în sensul lor propriu, potrivite contextului care le generează;

este necesară evitarea cuvintelor vagi, a expresiilor imprecise, deoarece ambiguitatea lexicală,

prin folosirea incorectă, improprie a unor cuvinte sau renunţarea la univocitatea lor în chiar

interiorul aceleiaşi fraze diminuează claritatea textului. În aceeaşi măsură este responsabilă de

pierderea clarităţii textului şi ambiguitatea sintactică, prin construirea unor topici greşite, atât la

nivelul proproziţiei cât şi la nivelul frazei.

Pentru a nu face dificilă lectura unui text ştiinţific, se recomandă sa nu se abuzeze de

formule, abstractizări şi abrevieri. De asemenea, folosirea incorectă a paronimelor (familiar-

familial, eminent-iminent, a evoca-a invoca, a afirma-a infirma etc.) poate crea neclarităţi. Prea

multe explicaţii cu prea multe amănunte şi digresiuni sunt la fel de responsabile de neclaritatea

textului. Acestea pot fi izolate fie în paranteze sau aliniate speciale, fie în subsolul paginii sau la

sfârşitul lucrării ca anexe.

CONCIZIA

Trebuie să existe o proproziţie potrivită între conţinutul de idei şi numărul de cuvinte

folosit pentru a-l prezenta. Respectând o proporţie adecvată între aceşti doi factori, evitând

descriptivismul excesiv, dar şi frazele telegrafice, poate fi obţinută concizia optimă. De altfel,

capacitatea unui autor de a-şi face înţelese ideile este relativă la numărul de cuvinte, propoziţii şi

fraze pe care le-a utilizat în acest scop. Cu cât se face uz de mai puţine cuvinte (fără a cădea în

extrema laconismului) pentru exprimarea unei idei, cu atât forţa explicativă şi argumentativă a

autorului este mai mare.

Într-o lucrare ştiinţifică, utilizarea cu generozitate a substantivelor şi verbelor, folosirea

cu moderaţie a adjectivelor şi adverbelor contribuie la proporţionarea corespunzătoare a lungimii

textului şi la optima raportare a acesteia la conţinutul de idei.

45

O definitie scurta a conciziei poate avea urmatoarea forma: capacitatea de a axprima cat mai

multe lucruri in cat mai putine cuvinte. Latinii spuneau: Non multa sed multum. (Nu multe, ci

mult).

COERENŢA

Caracterul logic al unui text reprezintă legătura, fluiditatea dintre capitole şi subcapitole,

continuitatea idelor, astfel încât paragrafele să decurgă firesc unul din altul.

Pentru ca cititorul să poată urmări fluxul argumentaţiei este necesară folosirea corectă a anumitor

prepoziţii, conjuncţii, adverbe, locuţiuni pe post de operatori logici, cu ajutorul cărora pot fi puse

în evidenţă relaţiile dintre prepoziţii. De pildă, a folosi cuvântul "deci" la începutul unei

argumentaţii, adică încă de la afirmarea premiselor21, ştiut fiind faptul că "deci" este un operator

ce introduce concluzia unui raţionament, denotă foarte clar nesiguranţa în folosirea corectă a

limbii.

FORŢA

Favorizarea verbelor faţă de celelalte părţi de vorbire (substantive, adjective, adverbe) da

forţă şi dinamism unui text; foarte importanta fiind alegerea corespunzătoare a timpurilor, a

modurilor şi a diatezelor acestora. Astfel, o formulare de genul:

"Cercetarea apelează la două metode."

este superioară ca forţă de exprimare alteia, de tipul:

"Cercetarea a fost efectuată prin două metode."

Diateza activă a verbului din prima propoziţie dă textului vigoare, în timp ce diateza pasivă din

al doilea exemplu trece în plan secundar acţiunea, mişcarea. De aceea sunt de preferat verbele la

diateza activă şi de utilizat cu parcimonie cele la diateza pasivă. Nu sunt indicate nici verbele la

21 PREMÍSĂ, premise, s.f. 1. (Log.) Fiecare dintre propoziţiile iniţiale ale unui raţionament, din care se deduce concluzia. 2. Idee de bază, punct de plecare. [Var.: premíză s.f.] – Din fr. prémisse.

46

condiţional-optativ ce strecoară textul, respectiv idelor avansate o oarecare nesiguranţă; timpul

prezent al unui verb dă vioiciune unui text faţă de verbele la timpul viitor. În cazul acestora din

urmă, viitorul construit cu a voi are întâietate faţă de cel construit cu a avea.

ORIGINALITATEA (varietatea, expresivitatea, naturaleţea)

Toate rigorile impuse stilului ştiinţific nu pot îngrădi posibilitatea unui autor de texte

ştiinţifice de a fi original. Dimpotrivă, şi textele ştiinţifice pot fi mai puţin anoste, mai puţin

plictisitoare dacă adoptă un limbaj variat atât din punct de vedere al lexicului, cât şi ca structură;

şi redarea lucrărilor ştiinţifice oferă prilejul unui autor să se manifeste ca personalitate. Şi se

întâmplă acest lucru în măsura în care el este orginal, adică nu reproduce, nu imită stilul altora,

are un mod personal, inedit, necopiat de a combina cuvintele, de a construi propoziţii şi frazei.

Evitarea monotoniei, a repetiţiilor supărătoare, exploatarea unui fond lexical cât mai vast prin

apelul la sinonime şi alegerea celor mai elocvente şi adecvate dintre acestea; ocolirea clişeelor

verbale, a propoziţiilor şi frazelor stereotipe ca structură, chiar a idelor clişeu dau scrierilor

ştiinţifice expresivitate, făcându-le mai atrăgătoare şi mai puţin rigide.

ACCESIBILITATEA

De accesibilitatea stilului este răspunzător în mare măsură lexicul utilizat. Cu cât un autor

este dominat mai mult de dorinţa de a impresiona cititorii decât de accea de a-i informa şi de a-i

convinge de viabilitatea ideilor susţinute, cu atât limbajul său este mai preţios, mai nefiresc, mai

ermetic, mai căutat, mai neinteligibil. De altfel, prostul gust într-o lucrare ştiinţifică este cultivat

prin apelul în exces la figuri retorice care produc de cele mai multe ori efecte ridicole, prin

abuzul de cuvinte ieşite din comun, prin folosirea unui jargon ştiinţific şi tehic exagerat ca

pondere, dar şi prin construirea unor propoziţii şi fraze lungi şi alambicate.

Aşadar, evitatea exceselor de originalitate manifestate atât la nivelul vocabularului cât şi

la cel sintactic, promovarea cu discernământ a inovaţiilor lexicale, autocenzurarea obiceiului de a

folosi fără măsură cuvinte provenite din limbi străine şi limitarea acestora doar la situaţii în care

47

nu există încă un corespondent în vocabularul limbii române girează neîndoielnic accesibilitatea

stilului lucrărilor ştiinţifice.

EUFONIA

Impresia artistică plăcută a propoziţiilor şi frazelor constitutive scrierilor ştiinţifice şi

eleganţa acestora pot fi realizate prin utilizarea unor cuvinte armonioase, potrivite, generate de

fluenţa şi coerenţa limbajului.

Eliminarea repetiţiilor supărătoare, ca cele din exemplul:

"Aceste fapte sunt de fapt fapte de corupţie"

a cacofoniilor, a pleonasmelor:

"Observaţia trebuie realizată folosind instrumente analitice cele mai perfecte."

"Problematica dezbaterii a fost axată în jurul poluării atmosferice."

"Toţi cei prezenţi şi-au adus aportul la buna desfăşurare a evenimentului."

"Nu ştim încă ce ne rezervă perspectiva viitorului."

a dezacordurilor gramaticale pot contribui deopotrivă la asigurarea unui limbaj armonios, cu o

sonoritate agreabilă.

În măsura în care un text este deschis unui număr mai restrâns de interpretări şi nu este un

text beletristic, cu atât este mai bine construit, cu un limbaj mai precis, cu expresii corecte şi

clare. Cu cât limbajul este mai precis mai lipsit de echivocuri, cu atât textul va fi mai eficient,

respectiv, mai uşor de înţeles de către cititori, iar ideile transmise vor ajunge netransfigurate la

destinatar. Când textul suportă o singură interpretare, cea pe care a gândit-o autorul, atunci este

un text ştiinţific.

48